Secretul numerelor face parte din secretele cele mai importante ale tuturor școlilor oculte, implicit cea a lui Dionysos. Celui care nu știe să descifreze taina numerelor nu îi este dat să citească scrierile oculte. Apariția numerelor în scrierile religioase are ca fundament un sens foarte profund. Școala lui Pitagora [Nota 70] este și ea fondată pe misterul numerelor. Dacă este adevărat că litera omoară, atunci trebuie ca la interpretarea scrierilor oculte să atribuim literei o valoare foarte precisă, altfel riscăm să vedem în acest text spiritul pe care noi vrem să-l găsim acolo. În Evanghelia după Ioan găsim multe numere cu semnificație ocultă. În conferința a cincea am vorbit despre cele trei femei care se aflau la piciorul crucii, despre Fecioara-mamă Sophia, despre Maria și despre Magdalena. În conferința de astăzi vom lua ca punct de plecare o altă abordarc privitoare la numere.
Să ne aducem aminte mai întâi discuția lui Christos Iisus cu samarineanca (capitolul 4, 7 și urm.). Christos spune cuvintele pline de semnificație: „Tu ai avut cinci bărbați și cel pe care îl ai acum nu este soțul tău.” Și cifra cinci revine cu prilejul vindecării celui bolnav de 38 de ani (capitolul 5, 5). Scăldătoarea Betezda are cinci porticuri. Să examinăm mai din aproape semnificația acestui număr mistic cinci. Să privim ființa umană în relația cu dezvoltarea omenirii. Așa cum am văzut, omul este alcătuit din nouă elemente care sunt reductibile la șapte. În timpul evoluției omului aceste șapte corpuri ajung treptat să se dezvolte. La omul actual încă nu sunt dezvoltate toate cele șapte elemente. Omul obișnuit a ajuns în dezvoltarea sa până la sufletul conștienței; Sinea spirituală nu este decât la începutul dezvoltării sale. Să ne întoarcem la punctul evoluției omenești în care omul a învățat să-și spună sieși „Eu”. Acest moment a fost precedat de epoca atlanteeană, în care omul era încă dotat cu forțe de clarvedere crepusculară. În regiunea Atlantidei care corespunde Irlandei actuale locuia un popor atlanteean ajuns la un stadiu de dezvoltare caracterizat prin suprapunerea capului eteric și a celui fizic.
Acest popor era atunci cel mai dezvoltat și destinat să devină purtătorul evoluției viitoare. Manu, un spirit deosebit de evoluat, a condus acest grup spre est, prin Rusia actuală, către centrul Asiei, în regiunea actualului deșert Gobi. Aici a fost fondată o colonie de unde au fost trimise, în diverse direcții, grupuri care au difuzat cultura acestora. Faptul s-a produs în perioada în care continentul atlanteean era în curs de a se scufunda. Africa și Europa actuală apăreau treptat din valuri. Un alt grup de atlanteeni a emigrat către vest, alcătuind populația autohtonă pe care au întâlnit-o europenii când au redescoperit America. Un alt grup a emigrat către nordul Europei. Toate aceste grupuri au păstrat amintirile lor clarvăzătoare în legendele și miturile vechi. Când vom înțelege odată în mod just aceste mituri, multe puncte obscure ale istoriei omenirii vor fi elucidate. Numai că aceste legende și mituri nu trebuie abordate într-un mod pedant. Trebuie să știm în ce mod complex au lucrat experiențele de clarvedere și fantezia la crearea acestor vechi legende. Pe vremea în care în personalitate se făceau simțite primele licăriri ale Eului omul trăia mult mai intens în mediul său înconjurător decât mai târziu. De asemenea, el percepea mult mai puțin contururile exterioare ale obiectelor din jurul său și mult mai mult proprietățile lor interne, relația lor în raport cu el, dacă ele îi erau utile sau nocive, prietenoase sau ostile. Cu cât Eul se includea mai mult în personalitatea omului, cu atât se atenuau facultățile lui de clarvedere, în timp ce formele lumii exterioare deveneau mai precise pentru ochiul fizic. Când conștientizăm aceste fapte înțelegem ușor ce puternice transformări a provocat apariția Eului. Înainte vreme omul nu-și vedea nici măcar propriul său corp. Acum el începe să-l desemneze drept Eul său.
Spre sfârșitul ei, Atlantida era un ținut al negurilor, acoperită de cețuri groase; nu exista o alternanță ploaie-strălucire a soarelui, nici nu apărea curcubeul. Acesta s-a putut forma abia în perioada postatlanteeană, când masele de cețuri s-au împrăștiat. Acest eveniment a rămas viu în conștiența poporului prin legenda lui Heimdall și istoria lui Noe și a arcei lui. Amintirea ținutului cețurilor s-a păstrat în nord în denumirea de Niflheim, Nebelheim (literal „casa/sălașul cețurilor”). Impactul Eului asupra personalității omenești s-a păstrat, de asemenea, în legendele acestor popoare nordice, cum ar fi în „Legenda nibelungilor”. Eul este reprezentat aici prin simbolul aurului. Aurul era dizolvat în apă, însă el s-a condensat într-un inel, în comoara nibelungilor: Eul, răspândit până atunci în lumea întreagă, s-a comprimat în forma umană fixă, stabilă. În prelucrarea de către Wagner a acestei legende putem percepe foarte clar presimțirea inconștientă a artistului creator. Wagner nu avea o conștiența deplină a ceea ce crea în opera sa, însă pe el îl călăuzea o știință subconștientă. Astfel, el a putut să exprime trezirea conștienței Eului în punctul de orgă care traversează întreaga uvertură a operei sale „Aurul Rinului”.
Pe de altă parte, undeva în Orientul Îndepărtat, sub conducerea unei individualități evoluate, s-a născut prima civilizație despre care mărturisesc vechile Vede. Prima iradiere a acestei culturi s-a făcut către sud, prin civilizația protoindiană. În vechile mituri și legende indiene, în documentele religioase s-au păstrat relatări ale acestor fapte; ele pot fi citite de clarvăzători. Multe din contradicțiile aparente se dovedesc a fi adevăruri profunde. Această civilizație păstrase încă amintirea vechii clarvederi și resimțise o profundă nostalgie după ea, ca după un bun prețios pe care l-ai pierdut. Oamenii erau încă atât de puternic pătrunși de realitatea lumii spirituale încât numeau lumea fizică maya, iluzie. De aceea ei căutau să regăsească acest bun pierdut întorcându-și fără încetare privirea de la lumea fizică pământească spre spiritual. Aceasta este originea exercițiilor yoga, care încearcă să îi introducă în lumea spirituală printr-o diminuare a conștienței. Acești oameni voiau să revină la vechea stare crepusculară; ei căutau drumul înapoi spre paradisul pierdut. De-a lungul întregii ere altlanteene lumea le-a apărut oamenilor în contururi vagi. Atlanteenii trăiau încă cu precădere în lumea spirituală. Întreaga eră postatlanteeană nu reprezintă pentru cercetătorul spiritual decât o cucerire progresivă a planului fizic. Prima civilizație postatlanteeană, cea indiană, avea încă un simț slab dezvoltat pentru ceea ce se petrecea în exterior în natura fizică, care pentru inițiați era pură iluzie, de care ei încercau să scape pentru a ajunge la singura realitate, realitatea spirituală.
A doua iradiere a fost civizilația protopersană. Persanul se apropie deja mai mult de lumea exterioară decât indianul; el cunoștea fenomenele binelui și răului, reprezentate prin zeii Ormuzd și Ahriman. El caută să se unească cu primul pentru a-l combate pe cel de al doilea. Pământul este pentru el un câmp de activitate în scopul inserării spiritului în existența fizică. A treia epocă de civilizație este cea egipto-asiro-caldeo-babiloniană. Omul a făcut un pas mai departe în cucerirea planului fizic. Pentru persan lumea fizică era încă un câmp de activitate nediferențiat. Acum omul își orientează deja știința sa pentru a pune în slujba lui forțele pământului. El cunoaște geometria și o folosește pentru a parcela și a împărți teritoriul. Privirea sa se ridică și dincolo de pământ, către stele, astfel luând naștere astronomia.
A patra perioadă de civilizație este cea greco-latină. Dacă până atunci, prin știință, omul s-a ocupat de cultura exterioară, acum omul introduce propriul său interior, specificul uman, în materie. În operele de artă pe care el le creează vedem exteriorizată propria sa formă; în dramele și epopeile pe care le compune sunt descrise propriile sale însușiri psihice. Romanul este cetățeanul care proiectează în afară propria sa legitate, dând naștere statului și jurisprudenței.
În decursul celei de a cincea epoci, în care trăim actualmente, omul a progresat în stăpânirea lumii exterioare. Epoca noastră este expresia celei mai profunde adânciri a spiritului în materie, de la epoca atlanteeană încoace. Această coborâre era necesară pentru ca omul să poată progresa. Abia după această adâncire totală a spiritului în materie se poate începe reurcarea. Epoca noastră a dezvoltat în mod deosebit spiritul științific, cu ajutorul căruia stăpânim cele mai diverse forțe ale naturii. Odinioară, pe timpul în care omul măcina cerealele în mod primitiv între două pietre, nu era nevoie decât de puțină forță spirituală pentru a-și asigura micile nevoi ale traiului. În ziua de astăzi este cu totul altfel. Gândiți-vă doar la consumul enorm de forță spirituală necesar pentru satisfacerea nevoilor materiale ale omului modern. Avem locomotive, nave cu aburi, telefon, lumină electrică. O enormă cantitate de forță spirituală ce a fost cheltuită și introdusă aici, în materie. În schimb, interesele spirituale ale omului trec cu totul pe planul secund. Vedem astfel că întreaga evoluție spirituală postatlanteeană a omenirii înseamnă o coborâre a spiritului uman în materie. Scopul acestei coborâri este însă acela de a birui materia, acest mare adversar al spiritului. Căci după cea mai profundă coborâre trebuie să înceapă acum o urcare către viața spirituală conștientă.
Ne putem reprezenta cursul istoriei în epoca postatlanteeană prin curba următoare.
Cea care trebuie să provoace urcarea este forța creștinismului. Steaua creștinismului răsare în mijlocul celei de a patra epoci de civilizație, cu mult înainte ca punctul inferior al curbei să fie atins. Christos Iisus apare drept înalta personalitate care aduce omenirii forța pentru viitoarea înălțare în spirit. Toate civilizațiile anterioare pot fi deci considerate și ca o pregătire a creștinismului. În epoca a cincea creștinismul trebuie să facă față celui mai puternic asalt, fiindcă gândirea materialistă întunecă adevărurile spirituale ale creștinismului. În epoca a șasea creștinismul va uni omenirea într-o mare fraternitate, iar teosofia poate fi considerată un mesager, o vestitoare a acestor timpuri viitoare. Învățăturile date prin creștinism omenirii sunt atât de profunde, atât de pline de înțelepciune, încât nicio religie viitoare nu va putea să înlocuiască sau să elimine creștinismul. Creștinismul poartă în el capacitatea de a se adapta tuturor formelor de cultură ale viitorului.
Mai trebuie arătat și un alt aspect al evoluției omenirii. În timpul erei atlanteene s-a format corpul fizic al omului, iar când continentul atlanteean s-a scufundat omul avea aproape aceeași constituție cu cea actuală. Începe apoi formarea elementelor constitutive spirituale. În perioada civilizației indiene a fost dezvoltat corpul eteric. Poporul indian, ca primă ramură a civilizației postatlanteene, era foarte receptiv la viața spirituală. Faptul are legătură cu dezvoltarea deosebită a corpului eteric.
Ca o paranteză, să mai facem încă o remarcă. Civilizația europeană actuală este foarte diferită atât față de cea a vechii Indii cât și de cea a Indiei actuale și este de înțeles de ce mijloacele și căile de acces la spiritual ale unui european și ale unui indian trebuir să fie diferite. Exercițiile yoga care pentru un indian sunt folositoare, pentru un european sunt improprii. Metodele de inițiere date de maeștri sunt adaptate integral diferitelor trepte de evoluție ale omenirii. O metodă excelentă pentru o anumită treaptă poate fi de-a dreptul dăunătoare pentru o altă treaptă. Religiile s-au înlocuit și ele unele pe altele, și asta nu fără motiv. Chiar dacă ele au un sâmbure de adevăr comun, diferitele expresii ale acestui adevăr sunt condiționate de diversitatea epocilor de civilizație. De la rădăcină și până la floare arborele formează un tot unitar, totuși rădăcina are nevoie de o altă hrană decât frunza sau floarea. Tot astfel și pentru oamenii diferitelor epoci de civilizație sunt necesare religii și metode de inițiere diferite.
În civilizația persană începe să se dezvolte corpul astral. În civilizația egipto-asiro-caldeo-babiloniană, din corpul astral se dezvoltă sufletul senzației. În civilizația greco-latină este rândul sufletului înțelegerii să se dezvolte. Civilizația noastră conduce la dezvoltarea sufletului conștienței. În cea de a șasea perioadă se va dezvolta Sinea spirituală, care astăzi nu există decât în germene. Pentru dezvoltarea acestui germene este nevoie de impulsul puternic al Spiritului christic. Adevăratul creștinism va înflori numai atunci când Sinea spirituală se va fi dezvoltat. Omenirea se va pregăti apoi să primească Budhi, Spiritul vieții. La început doar un mic grup de oameni va fi în stare să dezvolte această forță, el va ajunge însă la o minunată viață spirituală. Creștinismul nu este astăzi decât la începutul dezvoltării sale. Cei care se pregătese astăzi pentru formarea înăuntrul lor a Sinei spirituale vor face tot mai accesibil omenirii acest creștinism spiritual, acest creștinism mai profund, în următoarea epocă.
În cursul epocii a treia vedem un mic grup de oameni, poporul iudeu, pregătind condițiile care fac posibilă apariția creștinismului. Tot astfel vedem cum în a patra epocă forța lui Christos pătrude în lumea fizică, cum în a cincea epocă are loc cea mai puternică coborâre a omenirii în lumea fizică, cum, după cucerirea stăpânirii acestei lumi fizice omenirea dobândește în a șasea epocă forțe și facultăți cu atât mai mari pentru a primi în sine viața spirituală adusă de Spiritul christic. Christos apare ca primul născut, ca un înainte-mergător ivit cu mult înaintea timpului său, care a atins deja treapta pe care omenirea o va atinge abia în epoca a șasea. Epoca a cincea este cea mai materială din evoluția omenirii.
Impresiile spirituale formează baza stărilor corporale și orice boală a corpului este expresia unei aberații spirituale. Astfel lepra, această oribilă boală a Evului Mediu, este expresia fizică a fricii viețuite de europeni în fața hunilor. Hunii erau descendenții rasei atlanteenilor aflați în degenerescență. Desigur, corpul lor fizic era încă sănătos, în schimb corpurile lor astrale erau impregnate cu substanțe de putrefacție. Frica și spaima sunt un excelent mediu de cultură pentru substanțele aflate în descompunere ale planului astral. Astfel aceste substanțe în descompunere ale semințiilor atlanteene s-au putut fixa în corpul astral al europenilor și de aici mai departe au provocat în generațiile ulterioare lepra în corpul fizic.
Totul trăiește mai întâi în mod spiritual, pentru ca mai târziu să se manifeste în corpul fizic. Astfel și nervozitatea actuală nu este decât o consecință a stării de spirit materialiste a timpului nostru. Călăuzele înțelepte ale omenirii știu că dacă fluxul materialist s-ar mentine în continuare cu aceeași putere vor apărea mari epidemii de nervozitate; copiii se vor naște cu membre afectate de tremurături. Mișcarea teosofică a fost introdusă în lume tocmai pentru a salva omenirea de la pericolele materialismului. Cel care răspândește deci gânduri și sentimente materialiste contribuie la extinderea acestor boli devastatoare; cine combate materialismul luptă pentru sănătatea și capacitatea de a evolua a poporului nostm. Omul izolat nu poate face nimic pentru sănătatea sa; el este un membru al întregii omenirii și își scoate substanțele întreținerii sale din izvorul comun tuturor oamenilor. Cel care analizează în profunzime legile evoluției umane are inima sângerândă când vede suferința omului izolat, și când vede că ea nu este decât expresia rătăcirii spirituale a omenirii întregi. Misiunea teosofiei nu constă atât în ajutorul omului izolat, ci mai degrabă în a insufla omenirii un elan spiritual, acționând astfel în folosul vindecării corporale a omenirii.
În epoca a șasea și a șaptea în cei care se sprijină pe Christos se vor dezvolta Sinea spirituală și Spiritul vieții. Aceștia vor dobândi totodată o gândire și o simțire sănătoase. Creștinismul este purtătorul marilor forțe de sănătate și de vindecare. Forța de viață a lui Christos biruie orice boală și moartea. Corpul omenesc s-a născut drept corp solid din elementul lichid; de aceea știința spiritului consideră lichidul ca fiind elementul constitutiv al corpului. Cele cinci spații care împrejmuiesc scăldătoarea Betezda sunt simbolul celor cinci epoci pe care omul le folosește pentru a pătrunde din ce în ce mai adânc în corporalitate, la capătul acesteia căzând în întregime pradă materiei. Numai după ce va fi străbătut aceste cinci epoci omul se poate vindeca. Cel care a fost prada acestor cinci spații nu poate fi vindecat dacă marele vindecător, Christos, nu vine la el. Atunci se produce ceea ce Evanghelia după Ioan descrie în capitolul cinci. Astfel, descrierea vindecării omului bolnav de 38 de ani este o vestire profetică a ceea ce se va produce în epoca a șasea, în care omul nu va mai avea nevoie de niciun medicament, fiindcă el va fi propriul său vindecător.
La începutul erei postatlanteene mai găsim încă urme de consangvinitate. Cuvintele lui Christos: „Cine nu își părăsește pe mama sa și pe tatăl său... nu poate fi ucenicul meu” se referă la epoca a șasea. Atunci spiritelor popoarelor, semințiilor și raselor li se va substitui un singur spirit, spiritul general al omenirii. Atunci omul nu va mai fi fiul unei seminții sau al unui popor, ci fiu al omenirii, fiu al omului. Tot Christos este primul care folosește acest termen, și pe bună dreptate (3, 13-14). El deja se comporta atunci așa cum se vor comporta oamenii când vor deveni fii ai omului.
Acest lucru este exprimat prin faptul că Christos merge către samarineancă – samarinenii nu aveau nimic comun cu iudeii. Ceea ce are omul în el, ceea ce face posibilă evoluția este ceva feminin, pasiv față de spirit, care reprezintă principiul fecundant, masculin, activ. Consecința acestei influențe masculine permanente asupra principiului feminin este mai întâi dezvoltarea corpului eteric, apoi a corpului astral, a sufletului senzației, a sufletului înțelegerii și a sufletului conștienței. În acesta din urmă se formează apoi Sinea spirituală. Acest lucru este indicat în discuția lui Christos cu samarineanca prin cuvintele: „Tu ai avut cinci bărbați și cel pe care îl ai acum nu este bărbatul tău” (4, 18). Cei cinci bărbați pe care i-a avut samarineanca sunt cele cinci corpuri spirituale ce au acționat asupra corpului fizic. Al șaselea, Sinea spirituală, nu mai este bărbat în sensul vechi. Cei cinci dinainte sunt etape inferioare, trecătoare de evoluție, în timp ce al șaselea, Sinea spirituală, reprezintă divinul, veșnicul. Astfel și în discuția cu samarineanca observăm o vestire a timpurilor viitoare de către Christos.
În timp ce cele cinci corpuri au nevoie de o purificare din exterior, Sinea spirituală va putea păstra ea însăși puritatea omului. Corpul lui Christos este deja plin de puritate. El vrea să purifice și omenirea și de aceea pornește să curețe templul de negustori și zarafi (2, 14-22); altfel spus, se curăță templul Spiritului sfânt, corpul omului, de principiile inferioare atașate de el, făcându-l apt să primească spiritul.
Aceste explicații nu trebuie totuși să ne facă să credem că descrierile din Evanghelia după Ioan trebuie înțelese doar ca simboluri. În Antichtiate atribuirea unui nume nu avea nimic arbitrar ci era adaptată în mod strict caracterului persoanei. Astfel, pe cât de adevărat este că femeile care stăteau sub cruce reprezintă cele trei calități, sufletul conștienței, sufletul înțelegerii și sufletul senzației, la fel de adevărată a fost prezența corporală a celor trei femei sub cruce. Astfel, când citim Evanghelia după Ioan trebuie să privim atât imaginile simbolice a ceea ce se va întâmpla pe acest Pământ în epoca următoare, cât și ceea ce s-a petrecut în realitate la începutul erei creștine. Faptele istorice sunt toate aranjate – de către puterile înțelepte care călăuzesc omenirea – ca simboluri ale evoluției viitoare.
