În zilele următoare ne vom consacra studierii unei teme antroposofice profunde și de o mare importanță. Mai înainte de a începe, vă rog să-mi îngăduiți de a exprima o adâncă satisfacție văzând reuniți atâția prieteni, nu numai din numeroase părți ale Germaniei, dar chiar din diferite alte țări din Europa, pentru a lua parte la expunerea acestei teme. Înainte de toate, îmi exprim satisfacția față de prietenii noștri din acest oraș, care în mod sigur, în ceea ce îi privește, nu vor fi mai puțin bucuroși decât cel care vă vorbește acum de posibilitatea de a fi reușit să creeze, aici la Nürnberg, timp de mai multe zile, o atmosferă de trăire antroposofică, în compania numeroșilor prieteni veniți de peste hotare. Căci în acest oraș îndeosebi, în afara unei arzătoare aspirații pentru cunoașterea marilor adevăruri pe care ni le revelează Știința spirituală, s-a putut arăta ce înseamnă o atitudine lăuntrică antroposofică, o veritabilă viață antroposofică, totul cu o desavârșită înțelegere: această viață antroposofică o vom realiza numai când revelațiile Științei spirituale nu le vom lua ca simple subiecte teoretice, ci vor deveni pentru noi ceva viu, care să umple de spiritualitate propria noastră viață, pană în adâncul sufletului, unindu-ne totodată prin cele mai strânse legături cu semenii noștri, cu lumea întreagă.
Este foarte important pentru om să simtă că tot ce îl înconjoară în lumea sensibilă, în această existență perceptibilă cu simțurile, nu este în cele din urmă decât fizionomia exterioară a unei realități invizibile, suprasensibile. Pentru cel care leagă antroposofia de viață, care o aplică în viață, lumea, cu tot ce cuprinde ea, îi apare, din ce în ce mai mult, ca fiind o expresie a unei esențe divine spirituale. Înfățișarea lumii pe care o vedem în jurul nostru este ca și trăsăturile feței, după care se pot aprecia inima și sufletul unui om. Și tot ce vedem, stânci și munți, pătura de verdeață a Pământului, animale și oameni, tot ce ne înconjoară, precum și comportamentul oamenilor, totul va fi pentru noi expresia, fizionomia unei realități spirituale, divine. Prin acest fel de a vedea lumea, în om se deschide o viață nouă, un nou entuziasm, o nobilă înflăcărare pentru tot ce vrea să întreprindă.
Am să vă dau un mic exemplu, foarte semnificativ, o experiență pe care am trăit-o în timpul unuia din turneele mele de conferințe [ Nota 12 ]. Acest exemplu arată că istoria lumii, când este considerată ca expresie a spiritualului, a divinității, apare în toate ocaziile semnificativă, mereu și pretutindeni ne vorbește un limbaj nou. Acum câteva săptămâni, eram în Scandinavia și am putut constata că viața în acea parte nordică a Europei este încă străbătută de ecoul a tot ce a fost în trecut; tot ce este spiritual era încă impregnat de prezența, în conștiența oamenilor, a ființelor care populau mitologiile nordice. S-ar putea spune că în aceste ținuturi tot ce apare în fața privirii noastre este ecoul a ceea ce a constituit viața spirituală a nordului în acel trecut îndepărtat despre care inițații Misteriilor druidice și ai Misteriilor droților [ Nota 13 ] le vorbeau discipolilor lor. Se observă și acum influența acestui suflu magic care a pătruns în viața spirituală a acestor ținuturi nordice și care se pot privi ca fiind expresia unor foarte frumoase raporturi karmice. La Uppsala, am simțit că sunt chiar în centrul acestei lumi, atunci când am văzut prima traducere germanică a Bibliei, când m-am aflat în fața acelui Codex argenteust [ Nota 14 ] al lui Wulfila. Acest codex a poposit la Uppsala printr-o stranie înlănțuire de evenimente karmice. Întâi s-a aflat la Praga; în timpul războiului purtat de suedezi, a fost luat și dus la Uppsala și acolo se găsește și acum, adevărat simbol grăitor pentru cel care dorește să cerceteze cât de puțin vechile Misterii. Acest caracter de mister, această pătrundere în lumea spirituală, este impregnat în mod real în mijlocul acestor vechi culturi europene, marcate de un straniu caracter comun pe care îl resimt în mod profund toți cei care au primit inițierea, în acele timpuri de mult trecute. Inimile lor erau străbătute de un tragic sentiment când reușeau ca privirea lor să pătrundă în secretele existenței, presimțind, însă, că numai în viitor va veni ceva să aducă adevărata dezlegare a acestor enigme. Gândurile acestor initiați erau permanent îndreptate spre o lume mult mai strălucitoare, ale cărei raze vor ajunge într-o zi să lumineze pe deplin cunoașterea inițiatică dobândită în vechile Misterii. Se poate spune că în toate aceste locuri de Misterii se vorbea în mod profetic că urma să se petreacă întruparea lui Christos Iisus. Un puternic sentiment de așteptare umplea acea atmosferă de profeție în toate Misteriile nordice.
Nu trebuie să vă chinuiți prea mult pentru a descifra sensul și nici să îmbrăcați în gânduri prea conturate ceea ce urmează să vă spun acum. Fraza pe care am să o spun nu este decât expresia simptomatică a unui adevăr profund. În ceea ce ni s-a transmis din tradiția vechilor Misterii germanice, un ultim vestigiu este legenda lui Siegfrid, în care se găsește ceva din acel sentiment de mister de care tocmai vorbeam. Când ni se arată că Siegfrid trebuie considerat ca reprezentant al vechii inițieri germanice, nordice, când ni se spune că în punctul lui vulnerabil, care era în spate, era pusă o frunză, cine poate resimți că în această legendă există ceva simptomatic, acela își poate da seama că locul acela vulnerabil din corpul său este punctul unde se va afla altceva, atunci când ființa umană nu va mai putea fi atinsă de ceea ce încă putea răni pe inițiatul în vechile Misterii nordice. Acesta era chiar locul din corpul omenesc pe care trebuie să-l acopere Crucea Iui Christos Iisus. Inițiatul în vechile Misterii nordice ignora acest lucru, dar acesta este înțelesul pe care îl evocau vechile Misterii prin legenda lui Siegfrid. Așa se făcea referire în mod simptomatic la concordanța între vechile inițieri ale druizilor și ale droților și Misteriile creștinismului. Iată ce ne amintește această instalare, în acel loc în lumea nordică, a primei traduceri germanice a Bibliei. Ne apare ca ceva foarte expresiv și ca o înlănțuire karmică exprimată in mod simbolic pentru dumneavoastră faptul că un număr de unsprezece foi din Codex argenteus au fost furate într-o zi, dar că posesorul acestor file furate, cuprins de remușcări, nu a mai vrut să le rețină și le-a adus înapoi. Așa cum am spus, nu trebuie să găsim în aceasta neapărat o semnificație, ci doar să le considerăm ca o ilustrare figurată a unor înlănțuiri de fapte karmice, iar prezența în lumea nordică a primei traduceri în vechea limbă germanică a Bibliei este un exemplu, o expresie a acelor înlănțuiri. Și la fel cu acest fapt real, istoric tot așa, tot ceea ce viața ne aduce în cale, lucruri mari și mici, ne va apărea conturat și luminat de o înțelegere nouă, datorită spiritului antroposofic care ne permite să vedem în tot ce este de natură fizică, perceptibil, o expresie reală a unei realități suprasensibile, spirituale.
Fie ca această convingere să ne călăuzească de-a lungul acestor conferințe și din ea să izvorască acel sentiment care să ne umple sufletul și inima și să ne ajute să cuprindem cu deplină
înțelegere cel mai important document al creștinismului, care este Apocalipsa lui Ioan. Căci cele mai adânci adevăruri ale creștinismului sunt cuprinse in el. Acest document nu conține
nimic mai puțin decât o mare parte din Misteriile creștine, substanța cea mai profundă a tot ceea ce spunem că este creștinism esoteric. Și acesta este și motivul – și nici nu trebuie să ne mire
– că din toate documentele creștine el a fost cel mai puțin înțeles. Aproape chiar de la începuturile curentului spiritual creștin el nu a fost înțeles de cei care nu erau adevărati inițiați
creșini. Ceva mai mult, el a fost greșit înțeles și interpretat, de aceea, în felurite chipuri, după natura și stilul epocii respective. Această înțelegere eronată a dăinuit permanent, atât în
epocile când se mergea pe o interpretare materialistă a faptelor spirituale, cât și în perioadele când marile curente religioase au împins spre fanatism diversele partide și facțiuni. La fel de
greșit înțeles a fost și în epoca modernă de cei care credeau că pot rezolva enigmele lumii în spiritul unui materialism din cel mai grosolan, legat de lumea sensibilă.
Înaltele adevăruri spirituale revelate la începuturile creștinismului, și a căror contemplare era îngăduită celor care le puteau înțelege, se găsesc expuse, atât cât pot fi ele exprimate prin scris, în Apocalipsa lui Ioan, care este totodată și o scriere canonică. Dar încă de la primele începuturi ale erei creștine cei care gândeau în mod exoteric nu au fost capabili să înțeleagă substanța profund spirituală pe care o are creștinismul esoteric. Și aceasta în așa măsură încât curentul oficial, exoteric, a ajuns la concluzia că faptele din evoluția cosmică desfășurate pe plan spiritual și care nu erau, deci , accesibile decât celor care puteau pătrunde cu privirea în lumea spirituală, ei bine, gândirea exoterică a conchis că toate aceste fapte se derulaseră numai pe plan fizic, material, pe scena istorică a lumii civilizate de atunci. Așa s-a întâmplat că în timp ce autorul Apocalipsei consemna în scrierea sa rezultatele inițierii sale creștine, ceilalți nu l-au înțeles decât în sens exoteric și credeau că ceea ce marele vizionar și clarvăzător a contemplat, și orice inițiat știe că desfășurarea faptelor expuse avea loc numai în planul spiritual, fapte care, de altfel, erau cunoscute la inițiați cu milenii în urmă, credeau deci că cele relatate urmau să se împlinească în scurt timp, pe plan exterior, sensibil, istoric. Și s-a ajuns la concluzia că autorul Apocalipsei vorbea despre o nouă venire, de o reîntoarcere a lui Christos Iisus pe nori, și aceasta foarte curând. Și cum noua venire a lui Christos nu avea loc, data presupusului eveniment era mereu amânată. Se spunea: Prin venirea lui Christos Iisus a început o eră nouă care trebuie să aducă reînnoirea vechii religiozități. Totul nu va dura, dându-se și de data aceasta un sens material, decât o mie de ani și atunci se vor împlini primele evenimente evocate de Apocalipsă. Și, într-adevăr, către anul 1000 mulți oameni așteptau apariția unei puteri malefice, ostile creștinismului, a unui Antichrist – dar în lumea noastră, pe planul fizic. Dar cum aceste prevestiri nu s-au împlinit nici de data aceasta, din nou totul s-a amânat și prezicerile din Apocalipsă au fost transformate în simboluri; unii comentatori exoterici susțineau însă în continuare că acestea vor fi evenimente ce vor avea loc în lumea materială. În ajunul acelei epoci, când ideile materialiste urmau să predomine lumea, a apărut din nou un anumit simbolism: în descrierile Apocalipsei se vedeau fapte exterioare, materiale, dar reprezentate în mod simbolic.
În secolul al XII-lea apare un om, Ioachim de Floris, mort la începutul secolului al XIII-lea, care dă acestui străvechi și misterios document al creștinismului o explicație memorabilă [ Nota 15 ]. El era de părere că în creștinism există o forță spirituală foarte puternică, forță care urma să se răspândească din ce în ce mai mult, dar creștinismul exterior a deformat continuu, în sens materialist, adevăratul creștinism esoteric. Ca urmare, concepția lui a dus pe mulți la ideea că această deformare și materializare a spiritualității creștine se datorează unui element ostil, anticreștin, element ce trebuie căutat în Biserica papală. În secolele următoare, această concepție a fost în mod deosebit alimentată prin faptul că anumite ordine religioase au început să acorde o mai mare valoare aspectului spiritual din creștinism și elementelor care dezvoltau sensibilitatea spirituală. Ioachim de Floris a găsit adepți în rândul franciscanilor, care vedeau în Papă simbolul Antichristului. Mai târziu, în epoca protestantismului, această concepție este reluată de cei care vedeau în Biserica romano-catolică o apostazie și vedeau salvarea creștinismului în Reformă. Ceva mai mult, ei erau și mai convinși că Papa este simbolul Antichristului, în timp ce, în schimb, Papa îl considera pe Luther ca fiind Antichristul.
Apocalipsa începuse să fie interpretată de fiecare după propria sa concepție. Adversarul era întotdeauna Antichristul, iar propria comunitate reprezenta adevăratul creștinism. Această situație s-a prelungit până în epoca mai nouă, când apare materialismul modern, atât de agresiv și grosolan că nu se poate compara cu acel materialism din primele secole după Christos și despre care am amintit. Atunci, oamenii mai aveau o oarecare credință în spiritualitate, o anumită concepție spirituală, pe care, însă, nu o mai puteau înțelege, pentru că nu mai aveau inițiați printre ei. Era un fel de sentiment al spiritualității, dar când își imaginau o ființă care să vină pe nori, aveau o reprezentare grosolan senzorială, care totuși presupunea și o credință în spiritualitate. În schimb, materialismului secolului al XIX-lea nu mai avea această credință, nu mai putea concepe așa ceva. Ideile pe care un autentic materialist din seculul al XIX-lea și le forma în legatură cu Apocalipsa se pot caracteriza astfel: Nimeni nu poate să prevadă viitorul, pentru că eu însumi nu pot sa o fac. Ceea ce eu nu pot vedea sau prevedea, nici un altul nu o poate face. A vorbi de existența unor inițiați, nu este decât rămășița unor vechi superstiții. Nu există inițiați, nu există decât cunoașterea la care eu însumi am putut ajunge. Cu mare greutate aș putea face un pronostic pentru ce se va întâmpla în viitorii zece ani, dar nimeni nu va putea prezice ce se va întâmpla peste mii de ani. Așadar, cine a scris Apocalipsa, dacă a fost un om sincer, onest, nu a putut vorbi decât despre ce a văzut el însuși, după cum nici eu însumi nu cunosc decât ceea ce s-a petrecut în mod real și despre care există documente. Autorul Apocalipsei nu putea, deci, să vadă nimic altceva: Ce ar putea el, atunci, să povestească? Doar ce s-a petrecut până la el. Prin urmare, este de la sine înțeles că în evenimentele relatate în Apocalipsă, în conflictele dintre lumea binelui, a cunoașterii, a frumosului și lumea urâtului, a meschinăriei și a răutății, în această opoziție dramatică nu este nimic altceva de văzut decât experiența proprie a acestui om, decât fapte deja petrecute. Așa vorbește un materialist modern. El crede cu fermitate că autorul Apocalipsei face o descriere așa cum ar face-o el însuși.
Care era pentru un creștin din primele secole lucrul cel mai oribil? Era Fiara care se ridica împotriva puterii spirituale a creștinismului, împotriva adevăratului creștinism. Din nefericire, numai puțini oameni au înțeles semnificația ei, dar doar într-o mică măsură, au putut înțelege coeziunea întregului.
În anumite școli esoterice se practica o scriere cifrată, unele cuvinte care nu puteau fi comunicate în scriere obișnuită se exprimau prin cifre. La fel se exprimă și unele din secretele profunde ale Apocalipsei îndeosebi anumite evenimente tragice, prin numărul 666. Se știa că cifrele trebuiau să fie interpretate într-o manieră deosebită, mai ales când se atrăgea atenția în mod insistent, ca de pilda în cuvintele: „Aici este înțelepciunea” [ Nota 16 ] sau „Numărul Fiarei este 666”. În asemenea cazuri, se știa că cifrele trebuiau înlocuite cu anumite litere, pentru a afla semnificația. Cei care știau această regulă, dar nu se pricepeau cum să procedeze, dominati și de concepția lor materialistă, au înlocuit cifrele numarului 666 cu fel de fel de litere; s-a ajuns chiar, în unele cazuri, ca acest număr să fie considerat că se referă la Nero, sau Cezar Nero. Și astăzi se mai poate citi în cărți consacrate comentariilor asupra Apocalipsei, lucruri ca acestea: Inainte vreme oamenii erau atât de înapoiați, încât ei vedeau fel de fel de secrete în pasajele referitoare la numărul 666, astăzi problema este rezolvată. Se știe cu certitudine că este vorba pur și simplu de Nero, de Cezar Nero. Este foarte limpede că Apocalipsaa fost scrisă după domnia acestuia și că autorul a vrut să spună că Nero apărea ca Antichristul, iar relatarea sa dramatică evocă de fapt evenimente petrecute cu mult înainte, amplificându-le. Este de ajuns să cercetăm aceste evenimente și vom afla neapărat ce a vrut să spună autorul Apocalipsei. În Asia Mică, au avut loc, în vremea aceea, cutremure de pământ, în timpul persecuțiilor lui Nero împotriva creștinilor. Iar așa-zisa desfacere a „Peceților” ca și sunetele „Trâmbițelor” nu sunt altceva decât o aluzie la aceste cutremure de pământ. Se vorbește de asemenea de o invazie de lăcuste și tocmai în acea epocă, în timpul domniei lui Nero și al persecuțiilor împotriva creștinilor, a avut loc o invazie de lăcuste. Autorul Apocalipsei vorbește deci despre aceasta. Iată cum secolul al XIX-lea a reușit să dea o semnificație materialistă celui mai profund document creștin; nu s-a văzut în acesta decât numai ce s-ar fi putut afla printr-o observație materialistă a lumii. Am spus toate acestea pentru a demonstra până la ce punct a putut să fie greșit înțeles și interpretat acest document, cel mai profund și cel mai important al creștinismului esoteric.
Să lăsăm acum pentru mai târziu partea istorică a Apocalipsei până în momentul când vom fi înțeles adevărata sa semnificație, adică până la ultima conferință din acest ciclu. Pentru cine este familiarizat cât de puțin cu antroposofia, nu poate fi vorba de nici un fel de îndoială asupra caracterului profund esoteric al Apocalipsei, care se dezvăluie de la primele cuvinte. Să ne amintim: cel de la care ne parvine conținutul acestui document a fost răpit în duh și purtat în singurătatea unei insule [ Nota 17 ], în atmosfera căreia era impregnată dintotdeauna o spiritualitate sacră; era un loc de Misterii antice. Așadar, autorul a fost dus acolo în spirit [ Nota 18 ] și, deci, ceea ce spune și scrie a fost perceput cu spiritul. Aceasta trebuie să ne fie de la început dovada că ceea ce este scris este rodul unei stări de conștiență superioară, pe care un om o poate dobândi prin dezvoltarea facultăților creatoare ale sufletului, adică prin inițiere. Ceea ce în lumea sensibilă nu se poate nici vedea, nici auzi, ceea ce nu se poate percepe cu simțurile, se află aici, în această așa-zisă „descoperire secretă”, această revelație a Sfântului Ioan sub singura formă prin care creștinismul putea să comunice lumii. Descrierea unei inițieri, a unei inițeri creștine o avem în Apocalipsa lui Ioan. Să arătam foarte pe scurt ce este de fapt o inițiere. Vom aborda mai profund această temă, această întrebare: În ce constă o inițiere? Vom studia, de asemenea, tot mai temeinic raportul care există între inițiere și conținutul Apocalipsei. Dar mai întâi vom arăta în linii generale, ca o schiță în cărbune, ce este inițierea, pentru ca apoi să trecem și la o descriere amănunțită.
Inițierea este dezvoltarea forțelor care există latent, ca să spunem așa, într-o stare de somnolență, în sufletul fiecărui om. Pentru a ne face o imagine despre ce se petrece în realitate, este necesar ca mai înainte de orice să ne reprezentăm cât mai exact care este conștiența omului obișnuit, normal, în prezent; în felul acesta ne vom da seama prin ce se deosebește de conștiența unui inițiat. Cum este conștiența omului nomal din zilele noastre? Este schimbătoare, variază în funcție de cele două stări alternative și diferite prin care trece omul in cursul unei zile, starea dc veghe din timpul zilei și starea de somn din timpul nopții. Conștiența pe care o avem ziua, în stare de veghe, ne permite să percepem obiectele care ne înconjoară, să le legăm între ele cu concepte, care nu se pot forma decât cu ajutorul unui organ fizic, care este creierul. În schimb, noaptea, în timpul somnului, corpul astral și eul se desprind de elementele inferioare ale entității umane, de corpul fizic și de corpul eteric, și prin aceasta înseși obiectele materiale din preajma sa cad într-o totală obscuritate pentru conștiența omului, cufundat până la trezire nu numai în această obscuritate, dar și într-o stare pe care o putem califica drept inconștiență totală. În jurul ființei umane există, în timpul somnului, o obscuritate completă pentru conștiența sa. Aceasta pentru că în prezent corpul astral are o astfel de alcătuire că nu poate, prin faptele proprii, percepe nimic din tot ce îl înconjoară. Are nevoie de anumite instrumente, care sunt organele senzoriale ale corpului fizic. De aceea, numai dimineața, când se reintegrează în corpul fizic, se poate sluji de este organe. De ce corpul astral nu percepe nimic în timpul somnului, când se află în lumea spirituală? Pentru ce nu vede nimic? Este aceeași cauză care face ca un corp fizic să nu perceapă nici culori, nici sunete, dacă este lipsit de ochi și de urechi. Corpul astral nu are organe proprii pentru a percepe în lumea astrală. Corpul fizic era în aceeași situație, față de lumea fizică, la începutul evoluției terestre; el nu avea încă ochi și urechi, acestea au fost formate și modelate în el, mai târziu. Elementele și forțele exterioare i-au format ochii și urechile, și lumea până atunci invizibilă pentru el, i s-a revelat.
Corpul astral se află în prezent în aceeași situație în care se afla, la începutul evoluției, corpul fizic. Să presupunem acum că și corpul astral, la rândul său, ca și cel fizic altădată, poate fi prelucrat încât să i se creeze organe adecvate, așa cum s-a întâmplat, în decursul evoluției, cu corpul fizic, căruia i s-au format ochi prin acțiunea directă a luminii soarelui, și urechi, prin acțiunea eterului de sunet din Univers asupra masei încă fluide a corpului fizic uman. Să presupunem de asemenea, că ar fi posibil să se modeleze anumite organe în masa maleabilă a corpului astral; în acest caz, corpul astral s-ar situa pe același plan cu corpul fizic actual. Și la fel cum un sculptor dă formă lutului, tot așa s-ar putea prelucra corpul astral pentru a forma în el organe care i-ar permite să perceapă lumea suprasensibilă. Aceasta în primul rând. Daca un om vrea să devină clarvăzător, trebuie să înceapă prin a-și prelucra corpul astral, să-l modeleze așa cum cum face sculptorul cu bulgărele de lut. Corpului astral trebuie să i se modeleze organele necesare. În toate timpurile, acest proces de modelare se petrecea în școlile de inițiere, în locurile de Misterii. Acolo se prelucrau și se modelau organe în corpul astral.
În ce constă însă această muncă de modelare a organelor în corpul astral? S-ar putea crede că ar fi nevoie să aducem acest corp în fața noastră, oarecum să-l exteriorizăm, mai înainte de a i se putea prelucra organele. S-ar putea chiar spune: Dacă aș putea extrage corpul astral pentru a-l avea în față, atunci aș putea să-i modelez organele. Nu ar fi nicidecum o metodă buna și, în orice caz, nu cea pe care trebuie să o practice inițierea modernă. Sigur, un inițiat care a dobândit capacitatea de a trăi în lumile spirituale ar putea să acționeze asupra unui om și noaptea, în timpul somnului, când corpul astral este desprins, să modeleze în acest corp organele necesare, ca un sculptor. Dar această metodă ar însemna să acționeze fără voia acelui om, să intervină cu brutalitate în sfera de libertate a aceluia, să lucreze fără ca acela să știe ceva, fără să fie conștient de acțiunea care se desfășoară asupra lui. Vom vedea de ce, încă de mai mult timp, și mai ales acum în epoca modernă, această metodă nu trebuie în nici un caz aplicată. De aceea, în școlile esoterice, cum ar fi școala lui Pitagora, sau în școlile vechiului Egipt se evita ca inițiații să lucreze din exterior asupra corpului astral când acesta era desprins de corpul fizic și de corpul eteric al celui care urma să fie inițiat. Acest lucru trebuia de la început să fie cu totul exclus. Primul pas spre inițiere se pregătește în lumea fizică, obișnuită; în această lume în care omul are percepții cu ajutorul simțurilor fizice. Dar atunci cum trebuie procedat, pentru că, după cum se știe, tocmai percepția fizică, pe care omul a dobândit-o în cursul evoluției terestre, a acoperit cu un voal lumea spirituală, pe care inainte o putea vedea, chiar dacă printr-o conștiență încețoșată. Cum se poate, deci, exercita asupra corpului astral o acțiune pornind din lumea sensibilă?
Să ne reprezentăm cum funcționează percepția obișnuită senzorială în cursul zilei. Ce se petrece, cu alte cuvinte, când omul percepe lumea în timpul zilei? Gândiți-vă la viața dumneavoastră de fiecare zi, urmăriți pas cu pas. Felurite impresii vă asaltează în fiecare clipă, venind din exterior. Le percepeți, le vedeți, le auziți, le simțiți s.a.m.d. În timp ce faceți ceva, lucrați ceva, aceste impresii năvălesc pur si simplu asupra voastră și fiecare le prelucrează cu intelectul său. Poetul, deși nu este un inspirat, le transformă cu imaginația sa creatoare. Toate acestea sunt adevărate. Dar ele nu pot face pe om, de la început, să devină conștient de elementul spiritual-suprasensibil care se află în spatele a ceea ce este sensibil, material. De ce nu devine conștient de acest fapt? Pentru că orice activitate pe care omul o consacră lumii exterioare nu este corespunzătoare pentru corpul astral, mai exact pentru natura actuală a acestuia. Altădată, într-un trecut foarte îndepărtat, când corpul astral al omului percepea durerea, bucuria, simpatia și antipatia în imagini astrale, impulsurile interioare de natură spirituală care existau în el provocau formarea de organe. Aceste impulsuri au fost însă anihilate în momentul când ființa umană a devenit sensibilă la influențele venite din exterior, din lumea senzorială. În prezent, din toate impresiile pe care le primim în timpul zilei, nu mai este posibil să rămână nimic în corpul astral din ceea ce l-ar putea modela și forma.
Procesul de percepție se desfășoară în felul următor: în tot timpul zilei, impresiile lumii exterioare vin spre noi. Ele acționează, prin intermediul organelor senzoriale, asupra corpului eteric și a celui astral, până ce eul devine conștient de ele. În corpul astral se imprimă efectele evenimentelor sau lucrurilor care au impresionat corpul fizic. Ochiul recepționează impresiile luminoase, care se transmit corpului eteric și celui astral, iar eul devine conștient de ele. La fel se întâmplă cu impresiile sonore, recepționate de ureche, ca și cu celelalte impresii recepționate de celelalte organe senzoriale. Acest proces influențează corpul astral în tot cursul zilei; acesta este deci într-o continuă activitate sub efectul informațiilor venite din exterior. Apoi, seara, el se eliberează; nu mai are forța de a conștientiza impresiile venite din lumea înconjurătoare. Vechile forțe de percepție pe care le avea în trecutul îndepărat au fost anihilate atunci când au apărut primele percepții din lumea sensibilă. Noaptea, în timpul somnului, el este lipsit de forțele prezente în timpul zilei, pentru că viața diurnă, în ansamblul ei, nu este structurată pentru a mai lăsa în corpul astral ceva ce ar putea acționa asupra sa și l-ar putea transforma. Tot ce vedem în jurul nostru acționează și asupra corpului astral. Dar această acțiune nu are puterea să creeze forme și structuri care ar putea deveni organe astrale. Primul pas către inițiere trebuie să fie acesta: omul să fie astfel călăuzit încât ce face în timpul zilei să aibă o asemenea influență asupra sufletului său, încât să continue să actioneze și noaptea, când corpul astral este detașat de corpul eteric și de cel fizic. Să ne închipuim, plastic vorbind, ca un om pe deplin conștient primește indicația să facă ceva, ceva ce a fost ales de așa manieră încât acțiunea să se prelungească și după ce ziua s-a terminat. Închipuiți-vă că ar fi vorba de ceva ce ar provoca un sunet care ar continua să vibreze și după ce omul s-a culcat și corpul astral s-a desprins; această vibrație prelungită ar fi forțele care exercită o acțiune modelatoare, plastică, la fel cum altădată au lucrat în corpul fizic forțele exterioare. Acesta a fost întotdeauna primul pas spre inițiere: omul era pus să facă ceva în timpul zilei care să aibă răsunet și în timpul nopții, ca un ecou. Tot ce se cheamă meditație, concentrare și toate exercițiile pe care omul le practica în timpul vieții diurne nu sunt nimic altceva decât activități ale sufletului care nu își pierd efectul când corpul astral se desprinde, ci continuă să acționeze și devin, în timpul somnului, forțe plăsmuitoare în corpul astral.
Aceasta se cheamă „purificarea” corpului astral, purificarea de ceea ce nu este convenabil pentru corpul astral. Acest prim pas spre inițiere se numește și „catharsis”, curățire, purificare. Nu era încă o activitate în sânul lumilor suprasensibile. Ea consta în exerciții ale sufletului, pe care omul le practica în timpul zilei, ca un fel de antrenament al sufletului, și avea ca urmare dobândirea unor forme de viață, anumitor atitudini în viață, un anumit fel de a trăi care să se prelungească și să lucreze în corpul astral până ce acesta să se transforme și să-și dezvolte organele sale proprii.
Când omul progresa suficient pe această cale, încât aceste organe începeau să se formeze în corpul astral, pasul următor consta în a imprima și în corpul eteric ceea ce fusese modelat în cel astral. Așa cum literele și semnele unui sigiliu se imprimă în ceara roșie fluidă, la fel, tot ce se realizase în corpul astral urma să se imprime și în corpul eteric. Era pasul următor în inițiere și se numea „iluminare”. Totodată se atingea un moment foarte important în inițiere. O lume nouă, spirituală, apărea în jurul omului, la fel de reală ca și lumea sensibilă. Această etapă se caracterizează în același timp prin aceea că ceea ce se petrece în lumea spirituală nu se exprimă așa cum se întâmplă în lumea fizică, ci prin imagini. Omul vede imagini. Amintiți-vă că în vechime inițiatul, despre care v-am vorbit, vedea sufletul-grup al poporului. Când atingea această treaptă, el vedea, la început, sufletul-grup sub formă de imagini. Gândiți-vă la acel inițiat care se chema Ezechiel. Când a atins treapta iluminării, i-au apărut ființe spirituale, suflete-grup ale popoarelor printre care trăia, suflete-grup sub forma imaginii a patru animale simbolice care i-au venit în față.
Așadar, la început lumea spirituală se arată inițatului sub formă de imagini pline de semnificație. Este prima treaptă. Urma apoi o prelucrare în continuare a corpului eteric, o penetrare a sa cu forțe vii, după acea imprimare, ca un sigiliu, a organelor realizate de corpul astral. Prin aceasta, imaginilor li se alătura ceea ce se poate numi ca fiind muzica sferelor. Lumea spirituală superioară se manifesta prin sonoritate Un inițiat superior, după ce prin treapta de iluminare putea să perceapă lumea spirituală în imagini, începea să perceapă sunete cu urechea spirituală. Se trece apoi la o „transformare” și mai perfectă a corpului eteric și se pătrunde într-o sferă a lumii spirituale și mai înaltă, unde apare altceva. În general , omul poate auzi sunetele emise de un altul, pe care însă nu-l vede și care vorbește de după un paravan. Aproximativ la fel se întâmplă și în lumea spirituală. Această lume se revelează mai întâi în imagini, apoi în sunete, după care va cădea și ultimul voal – ca și exemplul aceluia care vorbea după un paravan, iar după ce paravanul este înlăturat, apare și omul care vorbea. Atunci vedem chiar lumea spirituala, ființele lumii spirituale. Mai întâi, deci, percepem imagini, apoi sunete, apoi ființe și în sfârșit viața acestor ființe. Imaginile care se percep în așa-zisa lume spirituală imaginativă nu se pot exprima decât servindu-ne de imagini luate sub formă de simboluri din lumea senzorială. Despre lumea armoniei sferelor, despre muzica sferelor ne putem face o idee comparând-o cu muzica din lumea noastră. Dar cu ce am putea oare compara viziunea ființelor spirituale care apar pe a treia treaptă de inițiere? Această comparație nu o putem face decât cu ceva ce constituie astăzi ființa cea mai intimă a omului, cu activitatea acestei ființe desfășurată în concordanță cu voința divină universală. Dacă omul acționează în armonie cu voința entităților spirituale, care conduc Universul nostru, natura sa devine la fel cu a lor și el va parveni să perceapă în această sferă. Dacă însă în om există ceva ce se opune evoluției Universului, ceea ce face să întârzie progresul lumii, atunci el percepe ceva ce trebuie eliminat din această lume, ceva ce trebuie să cadă ca un ultim voal.
Omul vede, deci, mai întâi o lume de imagini, expresie simbolică a lumii spirituale, percepe apoi lumea armoniei sferelor, expresie simbolică a unei sfere spirituale mai înalte, după care îi apare o lume de entități spirituale pe care astăzi nu le-ar putea reprezenta decât comparându-le cu ființa sa cea mai intimă, cu ceea ce ne face să acționăm în sensul forțelor binelui, dar și în sensul forțelor răului.
Aceste etape sunt parcurse cu rigurozitate de cel care a pornit pe drumul care duce la inițiere, iar Apocalipsa nu este altceva decât descrierea fidelă a acestui parcurs. Ceea ce se poate spune de la început este în legătură cu lumea fizică, cu mijloace fizice, și aceasta se exprimă prin cele șapte Scrisori către cele șapte Biserici. Ceea ce se dorește să se facă în lumea fizică în cadrul culturilor fizice, ale civilizațiilor, ceea ce se dorește a se spune celor ce lucrează în lumea fizica, li se spune în aceste scrisori sau epistole. Căci cuvântul formulat într-o scrisoare nu poate avea influență decât într-o lume fizică. Prima treaptă arată simbolurile care trebuie legate de ceea ce exprimă acestea în lumea spirituală: după cele șapte Scrisori, urmează lumea celor șapte Peceți, lumea de imagini, primul grad de inițiere. Urmează lumea armoniei sferelor, așa cum o percepe cel care poate auzi cu urechea spirituală. Această lume este reprezentată prin cele șapte Trâmbițe. Lumea și mai înaltă în care inițiatul percepe ființa este reprezentată de cei care apar la acest nivel ca entități și care se manifestă prin vărsarea Cupelor, cu forțele opuse celor ale binelui. Opusul iubirii divine este mânia divină. Adevărata înfățișare a iubirii divine, care face ca lumea să progresese, este percepută în această a treia sferă de cei care s-au eliberat în lumea fizică și au vărsat cele șapte Cupe ale mâniei.
Iată cum este condus în sferele inițierii cel care merge pe acest drum. În cele șapte Scrisori ale Apocalipsei lui Ioan găsim ceea ce ne revelează cele șapte categorii ale lumii fizice, iar ce se află în spatele celor șapte Peceți aparține lumii imaginative astrale; cele șapte Trâmbițe ne dezvăluie ce aparține de lumea spirituală, de Devachanul superior și cele șapte Cupe ale mâniei arată ce trebuie alungat, părăsit, când omul vrea să parvină la gradul de spiritualitate cel mai înalt pe care îl poate atinge în această lume, căci și acest domeniu spiritual înalt mai este încă în legătură cu lumea noastră.
Astăzi nu am vrut să vă prezint decât conținutul exterior a ceea ce reprezintă Apocalipsa lui Ioan. Câteva trăsături rapide au putut totuși să ne arate că Apocalipsa este o scriere inițiatică. În conferința de mâine vom face primii pași pentru lărgirea acestei schițe sumare.
