Ieri, ca un fel de introducere, am schițat în linii mari care este spiritul Apocalipsei lui Ioan. Am încercat să trasez câteva repere care ne pot lămuri că acest text este de fapt descrierea a ceea ce se poate numi o inițiere de tip creștin. Astăzi, sarcina mea constă în a vă descrie natura inițierii în general, în a vă descrie ce modificări survin în om când devine apt să vadă el însuși în lumile spirituale, care se află în spatele lumii sensibile. Sarcina mea va consta totodată în a descrie, în linii mari, natura experiențelor trăite in cursul inițierii. Căci numai așa, apropiindu-ne tot mai mult de natura și esența inițierii, vom reusi să sesizam puțin cate puțin sensul acestui important și străvechi document religios, care este Apocalipsa.
Mai întai, este necesar să privim cu multă atenție cele doua stări de conștiență umană, conștiența de zi, din starea de veghe, care durează de dimineața, din momentul când omul se trezește, și până seara, când se culcă, și cealaltă stare de conștiență, care începe din clipa când adormim și se termină în clipa cănd ne trezim. Am evocat adeseori prin fața sufletului nostru faptul că ființa umană, așa cum exista în prezent, este o entitate compusă din patru elemente, din corpul fizic, din corpul eteric, din corpul astral și din eu. In forma lor manifestată, aceste patru elemente apar pentru conștiența clarvăzătoare de așa maniera, încât corpul fizic se află în centru, ca un nucleu. Vă rog sa-mi dați voie să vă prezint această structură în mod schematic. (Schița făcută atunci, în timpul conferinței, nu s-a păstrat.) Corpul fizic este în timpul zilei impregnat de corpul eteric, care însă depășește cu puțin corpul fizic, în jurul capului, formând un fel de luminozitate, o ușoară radiere, în jurul acestuia, învăluindu-l complet. In jos, corpul eteric capată un caracter tot mai nebulos, nedeslușit, și cu cât se ajunge mai aproape de membrele inferioare, el ia tot mai puțin forma corpului fizic.
Aceste două elemente componente ale entitații umane sunt înconjurate la randul lor, în timpul zilei, depășindu-le complet, de o structură pe care o numim corp astral; el are o formă ovoidală, elipsoidală, și toată țesătura este străbătută de raze luminoase. Propriu-zis, acestea par să vină din afară și converg către interior. Corpul astral este în permanență străbătut de nenumărate figuri foarte diverse, de tot felul de linii și raze, uneori un fel de fulgere, de linii spirale stranii. Toate acestea învăluie omul cu formații luminoase dintre cele mai diferite. Corpul astral este expresia pasiunilor, a instinctelor, a impulsurilor și a dorințelor, dar și a tuturor ideilor și reprezentărilor. Conștiența clarvăzătoare vede în el urma lăsată de toate experiențele sufletului, de toate impulsurile, de la cele mai josnice pană la cele mai nobile și elevate.
Mai există apoi al patrulea element al entitații umane, care s-ar putea reprezenta grafic prin raze concentrice, convergente spre un punct situat la aproximativ un centimetru în dosul frunții. Aceasta ar fi în general reprezentarea schematică a omului în structura sa cuadruplă. In cursul acestor conferințe vom vedea ce rol revine fiecarui element în acest ansamblu.
Așa este omul în timpul zilei, de dimineața, când se trezește, pană seara când adoarme. În acel moment, corpul fizic și cel eteric se află în pat, iar din ele se desprinde corpul astral. Desprinderea nu este un termen prea exact; în realitate se formează un fel de ceață și noaptea vedem corpul astral separat de corpul fizic și de cel eteric înconjurând ființa umană ca un fel de spirală. In acest timp, eul, al patrulea element, dispare aproape complet dintr-o parte, pierzându-și orice formă coerentă. Partea inferioară a corpului astral este foarte puțin vizibilă, iar partea superioară este de fapt ceea ce considerăm că este corpul astral desprins.
Ieri am subliniat ce trebuie să se petreacă în om pentru a fi apt de inițiere. El nu poate ajunge aici dacă se consacră numai preocupărilor obișnuite ale vieții cotidiene. El trebuie să se supună unei pregătiri care constă în anumite exerciții prescrise în toate școlile de inițiere: meditația, concentrarea etc. Datorită importanței și semnificației lor, pentru această pregătire, aceste exerciții au fost aceleași în toate școlile de inițiere. Ele nu diferă decât foarte puțin, în măsura în care mergând înapoi în timp, spre școlile de inițiere precrestine, urmareau mai ales să dezvolte forțele de gândire și să le antreneze. Pe masură ce ne apropiem de era creștină, ele tind mai ales să dezvolte forțele de sensibilitate ale omului, forțele emotive ale sufletului, și dacă ne apropiem de timpurile moderne, constatăm că în așa-numitele școli de inițiere rosacruciene se urmărea, avându-se în vedere exigențele și nevoile actuale ale omenirii, dezvoltarea unei educații deosebite a voinței și deci se introduceau exerciții speciale de voință. Deși la început meditațiile sunt asemănătoare celor din alte școli, se punea însa accent pe antrenarea specială a forțelor de voință, care formează pretutindeni baza exercițiilor în centrele rosacruciene. Dar ceea ce era cu totul important și se obținea prin exercițiile practicate atât de școala de Misterii de tip oriental, de tip egiptean sau de tip pitagorean etc., ca și în școlile care aveau ca punct de plecare mai ales meditații asupra Evangheliei lui Ioan, este faptul că acțiunea lor, care în timpul stării de veghe când se practicau nu dura mai mult de cinci sau cincisprezece minute, se prelungea în timpul somnului asupra corpului astral când acesta se desprindea. La un om care practică aceste exerciții oculte începe puțin câte puțin ca în timpul nopții corpul astral să prezinte transformari din cele mai diverse. El prezintă acum alte fenomene luminoase și în mod treptat încep să apară conturate organele astrale despre care am vorbit. Corpul astral începe să fie prevazut cu o organizare interioară asemănătoare cu aceea care a dat corpului fizic ochii, urechile și celelalte organe.
Dar acest antrenament nu ar duce încă la o viziune mai cuprinzătoare, mai ales acum, la omul de astăzi. Desigur, dacă aceste organe au fost create de mai mult timp, omul poate percepe mai multe
lucruri și începe sa rămână conștient și in timpul somnului. Din obscuritatea absolută obișnuită, încep să se desprindă, dar în mod confuz, anumite realități spirituale. Ceea ce se poate percepe
în acest stadiu se referă mai ales la lucruri trecute și mai puțin la cele prezente, și anume, el percepe minunatele imagini ale vieții vegetale. Acestea sunt primele rezultate, elementare, ale
clarvederii. Acolo unde mai înainte domnea noaptea absolută a inconștientului, apare acum ca în vis, dar un vis real și viu, un fel de formă vegetală. Multe din întâmplările descrise în
mitologia popoarelor vechi au fost percepute în acest mod. Când legenda nordică povestește că Woltan, Wile și We au găsit un arbore pe un țărm și au facut din el un om, aceasta înseamnă că o
asemenea imagine a fost mai intâi percepută în acest mod. În toate mitologiile vom putea găsi acest mod primitiv de percepție vegetală. O descriere de aceeași factură este și aceea a
Paradisului, mai ales când se referă la cei doi pomi, acela al cunoașterii și acela al vieții; imaginea lor este rezultatul unei clarvederi astrale, ceea ce ne explică și faptul că în Geneză
Paradisul și tot ce se arată la începutul acestei povestiri biblice este infățișat ca fiind o astfel de viziune. Trebuie numai să știm să citim Biblia și vom întelege câtă profunzime și
ce bogăție de sensuri cuprinde ea în descrierile pe care le face în această misterioasă stare de conștientă. Felul cum se interpretează astăzi cele spuse despre Paradis și tot ce se află la
începutul Bibliei nu concordă cu ce se învăța în trecut. Atunci se spunea: Adam a căzut într-o stare de somn adânc* – și în acel somn greu, așa se spunea primilor creștini, Adam avusese
o viziune retrospectivă a tuturor faptelor descrise la începutul Genezei. Numai mentalitatea de astăzi crede că aceste cuvinte „Adam a căzut într-un somn greu” se găsesc în context din
pură întamplare, că nu au nici o semnificație. În realitate, ele nu se află acolo din întamplare. Fiecare cuvânt din Biblie are o semnificație profundă și Biblia nu o poate
ințelege decat acela care dă fiecarui cuvânt adevarata sa valoare.
*Geneza, cap. 2, v.21: „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu.” (N.T.)
Acesta este primul aspect. Trebuia însă să urmeze, în Misteriile precreștine, ceva mai semnificativ când după un timp, de fapt un timp destul de lung, omul practicase exercițiile prescrise, când dobândise prin aceasta, încetul cu încetul, ceea ce era necesar pentru a pune, ca să spunem așa, ordine în sufletul său, cand își însușise ceea ce am putea numi azi a fi antroposofie, atunci el era pregătit și apt pentru a fi inițiat. Aceasta în inițierea antica. Dar de fapt, în ce consta această inițiere?
Dezvoltarea organelor specifice în corpul astral nu este totuși suficientă. Acestea trebuie să fie imprimate și în corpul eteric. Așa cum semnele unui sigiliu se imprimă în ceară, la fel și organele corpului astral trebuie să se imprime în corpul eteric. În cadrul vechilor inițieri precrestine, aceasta se făcea prin cufundarea celui care urma să fie inițiat într-o stare cu totul deosebită, foarte asemănătoare cu moartea, și care dura timp de trei zile și jumătate. Voi insista în permanență că astăzi nu trebuie să se mai practice această metodă; în prezent se recurge la metode cu totul diferite. Ceea ce descriu acum se raportează exclusiv la metodele de inițiere din antichitate, precreștine, în care cel care urma să fie inițiat era cufundat într-o stare asemănătoare cu moartea, timp de trei zile și jumătate. El era lăsat într-o încăpere, un fel de mormânt, unde rămânea în această stare vecină cu moartea. Sau în alte cazuri, el era legat într-o poziție specială pe o cruce, cu brațele intinse, ceea ce il ajuta să intre în starea preconizată.
Noi știm și am arătat aceasta în foarte multe conferințe, că moartea survine la om când corpul eteric, corpul astral și eul se desprind de corpul fizic. Moartea provoacă ceva ce nu se întamplă niciodată în cursul normal al vieții. Corpul eteric nu părasește niciodată corpul fizic, nici în timpul somnului cel mai adanc. Numai moartea provoacă desprinderea corpului eteric de cel fizic. Dar în timpul acelei stări asemănătoare cu moartea o parte din corpul eteric se desprinde totuși de corpul fizic și se află în afara acestuia. Dupa cum se știe, în multe conferințe exoterice se spune că acea parte a corpului eteric este „extrasa”. Termenul nu este absolut exact și acum vom putea lămuri această deosebire subtila. De fapt în cele trei zile și jumătate preotul-inițiator supraveghează cu cea mai mare atenție pe cel care urmează să fie inițiat și care se cufundă în acea stare asemănătoare cu moartea; la acesta numai partea inferioară a corpului fizic este legată cu corpul eteric. Și în acel moment, când corpul astral cu toate organele sale, care au fost formate prin exercițiile executate, se imprimă în corpul eteric, se produce starea de „iluminare”. Cănd după cele trei zile și jumătate candidatul este trezit, în el are loc o transformare a conștienței ce îi provoacă starea pe care o numim „iluminare” și care urmează stării anterioare de „purificare”; aceasta din urmă, dupa cum știm, era efectul formării de organe specifice în corpul astral. Din acest moment, candidatul devine inițiat și este capabil să cunoască lumea spirituală. Ceea ce vedea înainte, nu era decât ceva preliminar, ceva pregătitor pentru adevărata contemplare. Lumea pe care o percepea înainte era formată, după cum am văzut, dintr-un fel de structuri vegetale; acum această lume se completează cu forme absolut noi.
Acum ajungem la punctul unde trebuie să arătăm în mod mai explicit ce începe să vadă prin contemplare inițiatul. Ajuns la stadiul pe care l-am numit „iluminare”, el devine perfect conștient, în momentul când era trezit din somnul acela letargic, că văzuse în mod real ceva despre care nu avusese înainte nici un fel de cunoștința. Să încercăm să ne facem o idee despre ceea ce văzuse. Ce imagine semnificativa rămasă ca amintire din această contemplare putea el să evoce, într-un anumit sens, în sufletul sau? Dacă dorim să aflăm și să întelegem ce văzuse, este necesar să aruncăm o privire retrospectivă asupra evoluției omului. Vă amintiți că omul a dobândit în mod treptat acea treaptă de conștiență individuală pe care o are în prezent. El nu a fost în măsură întotdeauna să spună despre sine „eu” așa cum spunem astăzi. Este suficient să ne întoarcem in epoca vechilor heruli, cherusci și a altor popoare vechi de neam germanic, care locuiau teritoriile ocupate acum de germani. În acele timpuri, individul nu se simțea ca un eu individual, izolat, ci ca un element dependent de tribul sau. Asa cum degetele de la mână nu se simt ca având o existență proprie individuală, la fel vechiul german nu avea despre el sentimentul că ar fi o individualitate și ar putea spune „eu” despre el insuși. „Eul” era colectiv, al tribului; aceasta constituia un organism și grupurile de ființe umane din sânul tribului, unite prin legaturi de rudenie prin sânge, aveau, ca să spunem așa un suflet-grup în comun, un suflet-eu comun. Dupa cum cele două brațe pe care le avem fac parte din „eul” nostru, la fel eram noi înșine, în trecutul acela mai îndepartat, membrii unei mari comunitați.
Acest fapt este foarte evident și la poporul din Vechiul Testament. Fiecare se simțea ca un membru al comunitații. Fapt este că atunci când pronunta cuvantul „eu”, în mod obisnuit el nu se referea propriu-zis la el însusi; el simțea prezent în sine ceva mai profund când spunea: „Eu și Părintele Abraham suntem una”. Căci o anumită conștiență a eului mergea pană la Abraham și trecea apoi prin fiecare individ de-a lungul generațiilor. Toți cei care erau legați prin rudenie de sânge se simțeau înglobați într-un „eu” unic. Era ca un fel de „suflet-eu-grup” comun care cuprindea întregul popor, iar cei care erau conștienți de aceasta gândeau astfel: Ceea ce constituie cu adevărat ființa noastră cea mai intimă, ființa noastră eternă, nu se află doar în fiecare dintre noi, în mod individual, ci în poporul întreg. Toți indivizii fac parte din acest „eu” comun. Ca o consecință, fiecare știa că murind se unea cu o entitate nevăzuta pentru el, dar care în cele din urma era Părintele Abraham. Omul simtea efectiv că se înalță până în „sânul lui Abraham”. Se simțea protejat de sufletul-grup al poporului ca în sânul eternitații. Acest suflet-grup nu putea coborî pâna în planul fizic, unde oamenii nu văd decât forme umane izolate, dar fiecare din acestea nu reprezentau realitatea, realitatea era acolo sus, în lumea spirituală. Ceva mai mult, omul presimțea că forța care lucra prin intermediul sângelui era de natură divină, era însași divinitatea. Și prin această divinitate el vedea neapărat pe Dumnezeu în Iehova și de aceea Iehova era insuși Principiul divin, iar Mihael era fața sa. Iehova era înșusi sufletul-grup al poporului.
Omul obișnuit nu putea vedea această entitate spirituală. Inițiatul care trăia marele moment în care corpul astral își punea amprenta în corpul eteric vedea mai întâi cele mai importante suflete-grup. Daca ne întoarcem cu privirea spre trecutul îndepărtat al omenirii, vom constata că pretutindeni „eul” actual s-a dezvoltat dintr-o astfel de conștiență de grup plecând de la această construcție colectivă, de la acest „eu-grup”. Cu cât un clarvăzător pătrunde mai mult în trecut, cu atât mai mult constată cum indivizii confluează in diverse suflete-grup. În general, existau patru tipuri de suflete-grup, patru arhetipuri ale sufletelor-grup. Dacă cercetăm aceste patru tipuri diferite, constatăm o oarecare asemănare între ele, dar totodată sunt și foarte diferite. Făcând o sumă a acestor caracteristici, ajungem la cele patru tipuri pe care privirea unui clarvăzător le distinge cu ușurința când pătunde cu cercetarea în acea îndepărtată perioadă când omul nu avea înca un corp format din carne și nu coborâse propriu-zis pe Pământ. Momentul când omul a coborât din lumea spirituală și a îmbrăcat un corp format din carne nu se poate descrie decât prin simboluri.
A existat un timp când Pamântul era alcătuit dintr-o materie mult mai maleabilă decât astăzi, când nu existau stânci, roci, pietre la fel de dure ca cele de acum, când formele vegetale erau diferite, când natura întreagă părea un ocean primordial în care se aflau toate acestea, când aerul și apa nu erau încă distincte între ele și când din toate ființele care populează astăzi Pamântul numai animalele începeau să prindă contur în apă. Mai târziu, când și substanțele minerale au început să ia formele pe care le au acum, abia atunci se poate spune că omul a ieșit la vedere. Ființa umană de atunci apare în contemplarea inițiatului învăluită într-un fel de „coajă”, un fel de „teacă” venind spre pământ, coborând din acea regiune care ar corespunde astăzi cu atmosfera. Omul nu avea încă un corp fizic dens, dur, în timp ce animalele îmbrăcaseră deja un corp dens, alcătuit din carne. Omul era încă o ființă, ca să-i spunem așa „aeriană” chiar în perioada lemuriană. Atunci oamenii s-au împărțit în patru „suflete-grup” mari, care apar în fața clarvăzătorului ca imagini ce ne pot evoca într-o parte chipul Leului, de cealaltă parte chipul Taurului, în sus o imagine ce aduce cu Vulturul, iar la mijloc și puțin mai jos ceva ce ar semăna cu o figură de om. Așa arăta imaginea pe care o contemplă un inițiat, apărea omul ieșind din întunecimea lumii spirituale. Forța spirituală care l-a creat se manifesta în jurul lui ca un fel de curcubeu. Forțele mai apropiate de lumea fizică înconjurau și ele această ființă umană tot ca un curcubeu. Această imagine a dezvoltării omului trebuie să o descriem în cele mai diferite domenii și în cele mai diferite moduri. Aici facem o descriere așa cum apare imaginea pentru privirea retrospectivă a unui cercetător spiritual cu cele patru suflete-grup degajându-se dintr-o esență comună, divină și umană totodată, coborând spre pământ. În toate timpurile, acest moment a fost reprezentat în mod simbolic sub forma pe care o vedem în a doua imagine din cele șapte pe care le numim „Peceți oculte” [ Nota 19 ]. Este o reprezentare simbolică, fără a fi doar un simbol. Aceste patru suflete-grup apar din infinitul spiritual înconjurate de un curcubeu și de cifra 12. Care este semnificația acestui număr?
Dacă vedeți apărând ceea ce tocmai am descris acum, veți avea, ca în clarvedere, următorul sentiment: iată, apare ceva ieșind dintr-o spiritualitate nedeterminată și care este înconjurat de o entitate de o cu totul altă natură. Iar ceea ce înconjoară a fost simbolizat altădată prin cercul Zodiacului, prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului. Momentul în care are loc trecerea la starea de clarvedere este legat și de alte experiențe. Prima a fost aceea trăită de cel al cărui corp eteric s-a desprins și care dă o senzație de dilatare a ființei, de dilatare până la o confundare cu tot ce este perceptibil în jur. La un moment dat, inițiatul iși spune: nu numai că văd cele patru forme, dar eu însumi sunt în ele, ființa mea s-a dilatat într-atât încât le înglobează în mine. Și înțelege atunci ce simbolizează numarul 12 și cele douăsprezece constelații ale Zodiacului*. Toate acestea le vom înțelege și mai bine amintindu-ne că însuși Pamântul a trecut prin mai multe întrupări succesive anterioare [ Nota 20 ]. Se știe intr-adevăr că înainte de a deveni ce este în prezent, Pamântul a străbătut stadiul Saturn, apoi a trecut prin acela numit Soare, prin stadiul Luna si abia după aceea a devenit Terra, pământul actual. A fost un proces evolutiv necesar. Numai în felul acesta a devenit posibilă apariția, pe pământul actual a ființelor care îl populează în prezent și care, la rândul lor, au trecut prin diverse metamorfoze pentru a se dezvolta.
* Zodiacul, din l. greacă „zodiakos”, de la „zodion” = figură de animal si kyklos = cerc, cercul animalelor (Tierkreis in germană = cercul animalelor) (N.T.)
Dacă ne întoarcem într-un trecut extrem de îndepărtat, clarvăzătorul poate contempla primul stadiu al Pământului, prima lui stare manifestată, care în limbajul ocult poartă numele de „vechiul Saturn”. Acesta la începutul existenței sale nu era luminos iar structura lui consta dintr-o stare de căldură. El nu putea fi văzut ca o sferă strălucitoare, ci dacă v-ați fi apropiat ați fi avut senzația că intrați într-un spațiu de căldură, fiindcă vechiul Saturn nu exista decât ca o stare de căldură.
Ne-am putea pune întrebarea: Oare cu vechiul Saturn a început existența Universului? Au mai existat și alte stări anterioare lui Saturn? Chiar și pentru un clarvăzător ar fi foarte dificil să
pătrundă cu contemplarea dincolo de Saturn, pentru că abia acum începe ceva fără de care nu am putea avea noțiunea de anterioritate. Și anume, o dată cu Saturn începe ceea ce numim timp. Înainte
au existat desigur alte forme de existență, dar la drept vorbind nu se poate spune „mai înainte”, pentru că în acel „mai înainte” nu exista timp. Însuși timpul a avut un început. Înainte de
Saturn nu a existat timp, exista doar eternitate, durată, întreaga existență era simultană. Timpul, adică succesiunea fenomenelor, a început odată cu Saturn. În starea Universului când nu era
decât durată, eternitate, nu exista nici mișcare. Pentru a fi mișcare trebuie să fie și timp. Înainte de Saturn, timpul nu se scurgea, era totul în imobilitate; așa cum se spune în ocultism, era
o stare de absolut repaus în durată. Există o liniște inexprimabilă în durată. Chiar aceasta este expresia corectă, o stare inexprimabilă de liniște, de repaus absolut. Această stare a precedat
vechiul Saturn. Mișcarea corpurilor cerești a început o dată cu Saturn și traiectoria trasată de cele douăsprezece semne ale Zodiacului a fost concepută ca fiind simbolul acestuia, iar timpul în
care o planetă parcurge unul din aceste douăsprezece semne s-a numit o „oră cosmică”. Douăsprezece ore cosmice, douăsprezece ore de zi, douăsprezece ore de noapte! Fiecărei faze de evoluție
cosmică, Saturn, Soare, Luna, îi corespunde o succesiune de ore cosmice grupate în zile cosmice, în așa fel încât se pot distinge din aceste douăsprezece, șapte perceptibile în mod exterior și
cinci mai puțin perceptibile în mod exterior. Deci putem spune că în cazul lui Saturn, de exemplu, se disting șapte cicluri saturniene sau șapte zile saturniene și cinci nopți saturniene. Dacă
însă ținem seama că din cele șapte zile prima și ultima au mai mult un caracter crepuscular, se poate considera că în realitate sunt cinci zile și șapte nopți. În limbajul ocult, cele șapte zile
cosmice ale unui stadiu planetar se numesc „manvantara”, iar cele cinci nopți cosmice se numesc „pralaya”. Dacă utilizăm maniera noastră de calcul a timpului și reunim stările
planetare două câte două, deci Saturn-Soare și Luna-Terra, obținem douăzeci și patru de cicluri, care constituie epoci esențiale în evoluția lumii. Aceste cicluri le putem concepe ca fiind
dirijate de anumite entități spirituale care sunt menționate în Apocalipsă prin cei douăzeci și patru de „Bătrâni”; aceștia reglează mersul Universului și al timpului*. Pe una din cele
șapte Peceți sunt simbolizate printr-un orologiu cosmic. Cifrele orologiului sunt întrerupte de coroanele duble ale Bătrânilor pentru a ne sugera că ei sunt „regii timpului”, deoarece conduc
mișcările corpurilor cerești. (a se vedea Pecetea a doua)
* Apocalipsa, cap.4, v.4: „Și am văzut împrejurul tronului douăzeci și patru de scaune, iar pe scaune am văzut douăzeci și patru de bătrâni, îmbrăcați în haine albe și cu coroane de aur pe capetele lor.” (N.T.)
Ceea ce apare mai întâi în revelația unui inițiat sunt aceste imagini ale trecutului. Am putea să ne întrebăm, desigur, pentru ce apar tocmai aceste imagini inițiatului? Pentru că în ele sunt reprezentate printr-un simbol astral, fortele astrale care au dus la structurarea actuală a corpului eteric, precum după aceea și la structurarea actuală a corpului fizic. De ce este așa, ne putem ușor da seama. Imaginati-vă omul culcat în pat, părăsindu-și împreună cu corpul astral și eul, corpul eteric și cel fizic. Dar în stadiul actual astralul și eul sunt în mod necesar legate de corpul fizic și eteric. Acestea nu pot exista așa cum sunt acum, in mod independent. Corpul fizic și eteric au devenit ce sunt în prezent pentru că li s-au încorporat corpul astral și eul. Lipsit de astral și eu, corpul fizic nu ar avea nici sânge, nici sistem nervos. Planta poate trăi fără corp astral și fără eu pentru că nu are nici sânge, nici nervi. Sistemul nervos este legat de corpul astral, iar sângele de eu. Nici o ființă nu are în corpul său fizic un sistem nervos fără ca acesta să nu fie impregnat de un corp astral și nici o ființa nu poate avea un sistem sanguin fără ca un eu să fie prezent. Gândiți-vă acum la ce faceți noapte de noapte – și am arătat aceasta mai înainte – când vă părăsiți fără nici un regret corpul fizic și eteric, lăsându-le in pat, cu sistemul nervos și cu cel sanguin. Dacă totul depinde numai de voi, corpul astral ar trebui să intre în descompunere, deoarece ați părăsit sistemul nervos și pe cel sanguin. La fel și corpul eteric. Dar inițiatul, prin clarvedere, constată că o seamă de entități spirituale vin și iau locul corpului astral și al eului. Aceste entități pătrund în corpul fizic și în cel eteric și fac ceea ce omul nu mai poate îndeplini în timpul somnului, preiau controlul și dirijează funcționarea sistemului sanguin și a celui nervos. Aceste înalte entități sunt exact acelea care au lucrat la formarea corpului fizic și a celui eteric al omului, nu numai acum, ci dintru început, din încarnare în încarnare. Sunt aceleași entități care încă de pe vechiul Saturn au făcut, prin forțele lor proprii, să apară primul germene al corpului fizic, iar apoi pe vechiul Soare au modelat corpul eteric. Aceste entități care au elaborat deci încă în stadiul saturnian și în cel solar corpul fizic și corpul eteric al omului acționează și în prezent, în fiecare noapte, în timp ce omul doarme abandonându-și fără ezitări corpul fizic și corpul eteric, lăsându-le propriu-zis pradă morții; asupra acestora entitățile amintite preiau controlul și grija funcționării normale a sistemului nervos și a celui sanguin.
Este deci ușor de înțeles că în clipa când corpul astral intră în contact cu cel eteric pentru a se implanta în el, pentru a-și imprima în acesta noile sale organe, în timp ce omul este luat în grija forțelor care l-au format, clarvăzătorul vede această imagine simbolizată prin Pecetea a doua. Ceea ce il menține în viață și îl leagă de întregul Cosmos se revelează în acest moment al inițierii. Inițiatul vede cine a format corpul fizic, cine a format corpul eteric, cine asigură în fiecare noapte existența lor. Dar el nu are încă acces la acțiunea însăși, nu poate să colaboreze direct cu aceste două forțe, cu aceste două elemente care compun ființa sa. Dacă ar depinde numai de ele, corpul fizic și corpul eteric rămase în pat după ce omul a adormit, ar fi condamnate imediat la o existență vegetativă. Și de fapt in timpul somnului este lipsit de conștiență, ca o plantă.
Care este pe de altă parte situația corpului astral și a eului după ce se desprind de corpul eteric și de cel fizic? Nici acestea nu sunt conștiente in timpul somnului. Omul normal nu percepe
nimic, în timpul somnului, din ce se petrece în corpul astral. Să ne imaginăm însă că am străbătut cele șapte trepte ale inițierii de tip creștin a Sfântului Ioan, adică am trecut prin
principalele trepte ale inițierii creștine care conduc la dezvoltarea sensibilității. La capătul acestui drum inițiatic se produce nu numai ce am arătat mai înainte, ci în afara faptului că se
dezvoltă o anumită forță de clarvedere în momentul când corpul astral intră în contact cu cel eteric se produce încă și altceva. Ființa umană devine conștientă de propria natură a sufletului, de
calitățile psihice ale lumii astrale și ale lumii devachanice din care provine însuși sufletul. Acestei viziuni i se alătură un simbol mai elevat ce pare a cuprinde lumea întreagă. Acestui
simbol al vechii inițieri i se suprapune, pentru cel care a trecut prin etapele de inițiere creștină, ceva care este reprezentat cel mai elocvent prin prima Pecete [ Nota 21 ]. Apare Preotul-Rege cu centura sa de aur, cu picioarele ca ale metalului înroșit, cu părul în flăcări, ținând în mână cele
șapte stele: Saturn, Soare, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus.*
* Apocalipsa, cap.1,v.12–16 (N.T.)
Figura care se află în centrul Peceții a doua nu era arătată în vechea inițiere; în locul ei apărea forma celui de al cincilea suflet-grup și care nu exista decât în germen în omenirea acelor
vechi timpuri. El s-a dezvoltat prin inițiere creștină și este ce numim și „Fiul Omului”, acela care conduce cele șapte stele când apare în fața oamenilor în adevărata sa realitate.
Aceasta este o reprezentare mai mult simbolică a lucrurilor și trebuie să ne sugereze mai înainte de toate, în modul cel mai limpede, că diferitele elemente care la omul actual se separă în
două, in corp fizic și corp eteric pe de o parte și in corp astral și eu pe de alta, pot fi mânuite de așa natură, încât fiecare să-și poată aduce o contribuție în momentul inițierii: mai întâi
corpul astral intră în contact cu cel eteric, când cele patru suflete-grup devin vizibile, apoi în urma pregătirii prin care trece corpul astral acesta devine clarvăzător. Altădată viziunea
propriu-zisă in lumea spirituală, ajungea cel mult la un fel de participare la viața vegetală a Cosmosului. Prin inițierea creștină corpul astral atinge un nivel superior de clarvedere,
simbolizat prin ceea ce arată Pecetea a doua.
Aveti acum expuse în fața dumneavoastră cele două laturi ale principiului inițierii pe care le găsim la începutul Apocalipsei. Autorul Apocalipsei le-a descris însă într-o altă ordine și pe bună dreptate. El a descris mai întâi viziunea Fiului Omului, figura Aceluia care este, care a fost și care va fi și abia după aceasta, cealaltă viziune. Ambele sunt simboluri a ceea ce trăiește și experimentează un inițiat în cursul inițierii.
Am lăsat așadar să se perinde prin fața sufletelor noastre ceea ce se petrece în unele cazuri de inițiere și care reprezintă prima trăire. Mâine vom urmări acest drum și vom arăta în amănunt aceste experiențe trăite în mod real și vom vedea că ele se reflectă în descrierile atât de grandioase ale Apocalipsei lui Ioan.
