Am văzut ieri în ce măsură Apocalipsa lui Ioan evocă în mod profetic ciclul evoluției umane, în perioada care începe după marea catastrofă care s-a abătut asupra Pământului și pe care diferite popoare o caracterizează ca fiind Marele Deluviu, Potopul, iar geologii o identifică cu era glaciară și se termină prin ceea ce noi vom numi Războiul tuturor împotriva tuturor. În acest interval de timp care separă cele două mari evenimente, se situează tot ce se scrie în mod profetic în cele șapte Scrisori din Apocalipsă, această carte care ne prezintă natura și esența timpurilor trecute; din ea se degajă ceva ce trebuie să ne înflăcăreze voința și impulsurile noastre pentru viitor. Am văzut că noi înșine, în cadrul mișcării spirituale din care facem parte, trebuie să înțelegem cuvintele care ne arată conținutul celei de-a cincea Scrisori ca un imbold către acțiune, către activitate. Ni se arată că trebuie să urmăm acea entitate care ține cele șapte spirite ale lui Dumnezeu și cele șapte stele. Și am mai văzut, de asemenea, cum se pregătește prin această mișcare spirituală viitoarea epocă reprezentată prin comunitatea din Filadelfia, epocă în care va trebui să predomine, în toți cei care au înțeles îndemnul, iubirea frățească pe tot cuprinsul Pământului și pe care o prefigurează și Evanghelia lui Ioan. Va urma apoi a șaptea și ultima epocă de cultură, care se va caracteriza prin aceea că, pe de o parte, ceea ce este de natură rea în comunitate, ceea ce este doar călduț, nici rece, nici fierbinte, ceea ce nu a reușit să se entuziasmeze pentru o viață spirituală, va trebui să cadă, iar pe de altă parte sunt cei care au înțeles cuvântul de îndemn, care vor forma turma Celui care spune: „Eu sunt Amin” – adică, eu sunt cel care se identifică cu scopul final al ființei umane, cel care poartă în sine principiul lui Christos.
Dar tot ce ar trebui să adăugăm pentru a completa înțelegerea fiecărei Scrisori în parte, pentru a explica numele fiecărui oraș, o vom face cu o altă ocazie, mai târziu. Astăzi vom continua expunerea noastră pentru a arăta ce va dobândi ființa umană când va atinge treapta următoare a inițierii. Cele șapte epoci de cultură ale perioadei noastre de evoluție, care se întinde de la Marele Deluviu până la Războiul tuturor împotriva tuturor, fac parte, la rândul lor, dintr-un ansamblu mai vast, care se împarte tot în șapte părți sau perioade. Ciclul nostru de șapte epoci de cultură a fost precedat de un alt ciclu, mai exact de o altă perioadă, și anume perioada atlanteană, Atlantida, în decursul căreia s-au dezvoltat, de asemenea, șapte epoci sau – specific pentru perioada atlanteană – „rase”, ale căror urme mai există și astăzi în rasele care populează, în prezent, Pământul. Totodată, perioada noastră, postaltanteană, cu cele șapte epoci de cultură va fi urmată de o altă perioadă, a șasea, care va cuprinde, la rândul ei, alte șapte diviziuni*. Încă de acum, noi lucrăm la pregătirea următoarei epoci de cultură. Să spunem deocamdată că încetul cu încetul evoluția continuă, așa cum am văzut ieri, spre un timp când va predomina iubirea frățească, dar numai un grup relativ restrâns de oameni va fi înțeles care este adevărata viață spirituală și va putea, printr-o pregătire spirituală, să-și formeze acea atitudine interioară care va favoriza iubirea frățească. Din acest grup se va selecta un altul și mai restrâns de oameni care vor supraviețui, în ultima epocă, acelui teribil eveniment cu consecințe atât de distrugătoare, eveniment pe care l-am denumit Războiul tuturor împotriva tuturor. În timpul acelei mari distrugeri generale, se vor afla peste tot indivizi izolati de restul oamenilor, care vor fi angajati într-un teribil război cu toată lumea, indivizi care au înțeles viața spirituală și care vor forma nucleul unei noi perioade de evoluție, cea de a șasea.
* Se face referire la perioada care se poate simboliza prin cele șapte Peceți. A se revedea tabelul anterior (N.T.).
La fel s-a întâmplat și la trecerea de la perioada a patra, atlanteană, la perioada a cincea, cea actuală și pe care o numim postatlanteană. Cel care, prin clarvedere, se poate întoarce cu privirea în timp, după ce a parcurs retrospectiv epocile de cultură despre care am vorbit, respectiv epoca greco-latină, epoca egipto-chaldeană, epoca veche persană și epoca veche indiană, va ajunge să perceapă spiritual momentul Marelui Deluviu, care a distrus Atlantida și a pus cap perioadei a patra. Continuând retrospecția, el va pătrunde chiar dincolo de acel eveniment, în inima acelei perioade. Nu este necesar, pentru moment, să studiem în amănunt perioada adanteană, dar vom încerca să ne facem o idee de felul cum a evoluat această perioadă. O mare parte din populația Altantidei nu reușise să atingă dezvoltarea necesară pentru a se fi putut adapta la noile condiții de viață care se pregăteau, deja, pentru perioada care urma, pentru perioada noastră postatlanteană. O mică parte totuși, care trăia într-un teritoriu situat în apropierea Irlandei de astăzi, atinsese nivelul de evoluție cel mai înalt al Atlantidei; acest grup a emigrat spre răsărit. El a constituit grupul de emigranți cel mai important din populația care a început să emigreze spre răsărit. Toate popoarele care provin din regiunile nordice și centrale ale Europei sunt urmașele acestei mișcări migratoare, orientată de la apus spre răsărit. Partea cea mai evoluată a populaței atlanteene, sub conducerea unuia din marii îndrumători ai omenirii, a parcurs distanța cea mai mare, ajungând în Asia Centrală, unde se stabilește un mic trib, format dintr-o elită. Din acest grup, s-a început apoi o colonizare succesivă a regiunilor care au format apoi leagănul culturilor despre care am vorbit. Din acest trib a pornit curentul care a format epocile de cultură din vechea Indie, din Persia antică, din Chaldeea, Egipt, Roma, Grecia etc.
Ați putea pune, cu ușurință, următoarea întrebare: Nu este oare o idee nespus de crudă că nenumărate grupuri umane au rămas neevoluate, că nu și-au dezvoltat facultățile care să le permită o evoluție normală, că numai un grup restrâns poate să devină apt să transmită germenul culturii următoare? Această idee își pierde însă caracterul său tragic, dacă facem o distincție între dezvoltarea unei rase și dezvoltarea sufletească a unui om. Nici un suflet nu este condamnat să trăiască mereu în sânul unei anumite rase. O rasă poate rămâne în urmă, un popor poate fi înapoiat, dar sufletele depășesc stadiul în care rămân rasele. Ne putem face o reprezentare exactă a lucrurilor, dacă ne gândim că toate sufletele care trăiesc în prezent în corpuri umane în țări civilizate au fost altădată încarnate în corpuri umane atlanteene și unele din aceste suflete au urmat o evoluție normală și, deci, nu au rămas la nivelul corespunzător Atlantidei. Deoarece ele au evoluat normal, s-au putut încarna în corpuri mai perfecționate. Numai sufletele rămase în urma evoluției au fost nevoite să preia corpuri rămase la un nivel inferior. Dacă toate sufletele ar fi progresat în mod egal, atunci populația raselor rămase în urmă s-ar fi redus foarte mult, sau invers, aceste rase ar fi fost populate cu suflete inferioare venite mai târziu pe Pământ. Trebuie să știți că există în permanență suflete de rezervă care pot să se încarneze în organisme întârziate, inferioare. Dar nici unul nu rămâne legat de un asemenea organism dacă nu se leagă prin propriile sale fapte.
Raportul care se stabilește între evoluția sufletelor și evoluția raselor ne este deslușit de un mit extrem de interesant. Să ne gândim la rasele și culturile care s-au succedat, unele după altele. Un suflet care își îndeplinește misiunea terestră în mod corect se încarnează într-un corp care aparține unei rase; sufletul aspiră să progreseze în sânul acelei rase pentru a dobândi calitățile necesare spre a se reîncarna, într-o existență următoare, într-o rasă mai evoluată. Numai sufletele care se împotmolesc, ca să spunem așa, în rasa în care se află la un moment dat, care nu fac nici un efort pentru a se ridica deasupra materialității fizice, vor fi silite să revină în aceeași rasă, dar aceasta numai din cauza propriei lor greutăți. Aceste suflete se vor reîncarna încă o dată, eventual și a treia oară, într-un corp care să aparțină unei rase asemănătoare. Ele execută asupra corpurilor rasei o influență nefastă, care le întârzie dezvoltarea. Există o legendă care ne-a păstrat frumos acest aspect al evoluției.
Omul evoluează pe calea misiunii sale terestre prin aceea că el urmează marii îndrumători și conducători care arată omenirii țelurile care urmează să fie atinse. Dacă omul se îndepărtează de aceste țeluri, va trebui să rămână în sânul aceleiași rase, nu poate să o depășească. Să ne gândim la o personalitate care are fericirea să se afle în apropierea unuia din acei mari conducători ai omenirii, să zicem chiar în preajma lui Christos, să asiste la toate minunile Sale, săvârșite tocmai pentru a ajuta progresul omenirii, dar care nu dă nici o importanță acestor fapte, nu recunoaște, ba chiar respinge pe acel Conducător. O asemenea personalitate, un asemenea suflet, va fi condamnat să rămână în aceeași rasă în care se află. Și dacă ducem gândul nostru mai departe, ajungem la legenda lui Ahasverus [ Nota 22 ], care se reîncarnează mereu și mereu în aceeași rasă, în același popor, pentru că a respins pe Christos Iisus.
În aceste legende sunt încrustate marile adevăruri ale evoluției umane. Trebuie făcută o netă distincție între evoluția sufletelor individuale și evoluția raselor și a popoarelor. Nici un suflet nu a fost constrâns, fără motive temeinice, să rămână într-un corp mai prejos de gradul său de evoluție, adică într-un corp rămas în urmă; nici un suflet nu va fi constrâns să se reîncarneze, fără un temei, într-un corp de nivelul actual. Sufletele care vor auzi și urma vocea care ne îndeamnă spre progres vor supraviețui marilor dezastre provocate de Războiul tuturor împotriva tuturor; ele vor reapărea și se vor reîncarna în corpuri noi, foarte diferite de ale noastre, de cele de astăzi. Ar fi o dovadă de miopie dacă, de exemplu, ne-am imagina corpurile oamenilor din perioada atlanteană asemănătoare cu cele actuale. În decursul mileniilor, aspectul exterior al oamenilor se modifică, și după cum corpul nostru actual este diferit de cel al oamenilor atlanteeni, la fel omul care va reapărea după Marele Război al tuturor împotriva tuturor va avea un aspect cu totul diferit de al nostru. În prezent, omul este astfel constituit încât el poate ascunde într-o anumită privință în el ceea ce are bun sau rău. Se poate argumenta, desigur, că fizionomia îl trădează adeseori și cine are cunoștințele necesare poate citi multe lucruri în trăsăturile unei fețe. Dar în prezent este perfect posibil ca un ticălos să surâdă cu amabilitate, cu mina cea mai inocentă, și să fie luat drept un om onest. La fel, este posibil și cazul invers, să rămână nesesizate calităiile, dintre cele mai frumoase, ale unui suflet. Este întru totul posibil ca atât frumusețea, cât și urâțenia unui suflet, inteligența și neghiobia să se ascundă în spatele unei fizionomii generalizate a unui tip sau altul de oameni. Aceasta nu va mai fi posibil în perioada care va urma Marelui Război. Pe frunte și în general pe toată figura omului va fi înscris dacă este un om bun sau un om rău. Fața sa, însuși corpul său vor fi imaginea a ceea ce este sufletul său. Felul în care sufletul a evoluat, dacă a dezvoltat instincte bune sau instincte rele, se va citi pe fruntea lui. După Marele Război al tuturor împotriva tuturor vor exista două categorii de oameni: cei care s-au străduit să asculte chemarea către o viață spirituală, care își vor fi spiritualizat și înnobilat sufletul și spiritul, vor avea întipărită pe fruntea lor pecetea acestei vieți spirituale a sufletului; chiar și gesturile și mișcarea mâinilor vor exprima structura lor sufletească. Ceilalți, cei care s-au îndepărtat de viața spirituală, reprezentați prin comunitatea din Laodiceea, cei „călduți”, nici fierbinți, nici reci, vor fi în viitoarea perioadă de evoluție ființe purtătoare de forțe retrograde, care paralizează evoluția. Aceștia vor forma tagma elementelor rele, vor avea o înfățișare neplăcută, urâtă, lipsită de inteligență, cu privirea răutăcioasă, toate expresie a pasiunilor și a instinctelor ostile spiritului. Prin gesturi, prin comportamentul pe care îl vor avea în toate ocaziile, vor fi imaginea exterioară a urâțeniei sufletului lor. După cum înainte vreme oamenii s-au împărțit în rase sau în comunități de cultură diferite, la fel se vor separa, în viitor, în două mari curente, un curent al celor buni și un curent al celor răi. Și acest caracter al sufletului se va întipări în figura lor; nici un om nu-și va mai putea disimula ascunzișurile sufletului.
Dacă privim retrospectiv cum s-a dezvoltat omenirea pe Pământ până acum, vom înțelege că evoluția sa viitoare, așa cum am arătat-o, este de fapt în perfectă concordanță cu trecutul. Să evocăm din nou originea Pământului, cu fazele sale anterioare, Saturn, Soare, Lună și cu pauzele cosmice între aceste faze. După pauza cosmică ce a urmat fazei lunare, Pământul apare în a patra sa încarnare din tenebrele cosmice. În acel moment, în primele faze ale evoluției terestre, nu exista pe Pământ nici o altă creatură, în afară de om. El este primul născut al Pământului. Dar ca structură, el nu era decât spirit; structura ulterioară carnală a constat dintr-o condensare. Să ne imaginăm o masă lichidă care se comportă ca o suspensie liberă, care poate pluti liber. Printr-un proces de condensare, în această masă lichidă apar mici formațiuni cristalizate, de gheață; procesul este continuu, se formează mereu alte bucăți de gheață. Să mergem cu gândul mai departe și să ne închipuim că o parte din aceste formațiuni încep să se desprindă de masa lichidă, căpătând o existență independentă. Cum însă fiecare bucată de gheață nu se poate mări decât atât timp cât se află în masa lichidă, odată desprinsă de aceasta rămâne la starea de consistență inițială, din momentul desprinderii. Rezultă că bucățile de gheață nu sunt egale, fiecare având o structură proporțională cu timpul de ședere în masa lichidă. Cele desprinse printre primele vor fi mai mici decât cele desprinse ulterior. Ca urmare, o parte din masa lichidă s-a cristalizat și s-a desprins sub forma unei mici bucăți de gheață, cu existență proprie. Restul masei lichide continuă procesul de cristalizare lentă, adăugând noi bucăți de gheață la cele deja separate. La sfârșitul acestui proces, aproape tot lichidul s-a cristalizat. În acel moment, ultima bucată de gheață va conține cea mai multă cantitate din substanța de bază, din substanța-mamă, din masa lichidă inițială, deoarece ea a așteptat cel mai mult înainte de a se separa de apa-mamă de origine.
Procesul este identic când ne referim la evoluția omului. Animalele inferioare s-au grăbit și s-au separat prea curând de substanța-mamă spirituală și, ca urmare, au rămas la un stadiu primar de evoluție. Diversele specii animale, pornind de la cele inferioare spre cele mai dezvoltate, reprezintă grade diferite și succesive de evoluție și de separare din substanța comună spirituală. Omul a rămas cel mai mult în această substanță spirituală, el este ultimul care s-a separat pentru a coborî în masa densă spre a lua treptat o formă materială, carnală. Animalele au coborât prea devreme și s-au oprit în dezvoltarea lor. De ce s-a întâmplat așa, vom vedea mai târziu. Ceea ce ne interesează acum este faptul că, desprinzându-se prematur de lumea spirituală pentru a coborî în lumea materială, animalele au rămas la un stadiu vechi de evoluție. De fapt, ce este o formă animală? Este o structură care, dacă ar fi rămas legată cu spiritualitatea din care provine, ar fi putut progresa până la stadiul uman de astăzi. Dar animalele au rămas staționare, s-au separat de germenul spiritual, sunt acum într-o stare de decadență și constituie o ramură degenerată a marelui arbore al umanității. În acea vreme când omul era numai spirit, îngloba în el întreaga natură de animalitate, dar ulterior a eliminat-o, formând ramuri separate. Animalele cu multiplele lor forme nu reprezintă decât expresia pasiunilor umane încarnate în materie în mod prematur. Toate pasiunile pe care le mai are omul în formă spirituală în corpul său astral sunt exprimate fizic în structura animalelor, în diferitele forme ale animalelor. Omul a păstrat aceste impulsuri și pasiuni în corpul astral până în perioadele târzii ale existenței terestre și de aceea a putut să atingă stadiul de evoluție cel mai înalt.
Omul mai păstrează și astăzi în sine ceva ce ar trebui totuși eliminat, un element de decadență, ceva ce intră în structura animalelor. Tot ce are omul ca impuls către bine sau rău, ca inteligență sau prostie, înclinare către frumos sau urât, toate aceste aptitudini și impulsuri constituie în același timp o alternativă de progres sau de stagnare. După cum s-a desprins forma animală, la fel se va desprinde din umanitatea care tinde spre spiritualitate, spre adevăratul său scop final, rasa ființelor rele, a ființelor cu înfățișare respingătoare. În viitor se vor vedea nu numai forme animale, imagini încarnate ale pasiunilor umane, ci și o rasă care va încarna tot ce este rău în omul de azi; și dacă această trăsătură astăzi poate fi disimulată, în acel viitor îndepărtat ea va deveni evidentă. Vom înțelege mai ușor aceste realități viitoare, dacă ne vom referi la ceva ce vi se va părea, poate, straniu.
Trebuie să fie foarte clar pentru noi toți că separarea formelor animale a fost, de fapt, o necesitate pentru mersul înainte al omului. Fiecare formă animală care s-a desprins în trecut din trunchiul comun a însemnat pentru om un progres. Gândiți-vă că toate caracterele dispersate astăzi în speciile animale au fost inițial și ale oamenilor. Dar ei s-au desprins de ele, s-au purificat și au putut astfel să-și urmeze calea evolutivă. Când particulele grosolane, cristalizate, aflate în suspensie într-un lichid tulbure s-au depus, ceea ce rămâne este mai fin. La fel, natura grosolană pe care omul nu ar fi putut să o utilizeze pentru dezvoltarea sa superioară, spre a atinge stadiul de astăzi, s-a desprins din substanța spirituală comună și s-a depus în formele animale. Prin acest proces de desprindere și de îndepărtare a formelor animale – care sunt, de fapt, ca niște frați mai mari ai noștri – omul a putut să atingă nivelul superior actual de evoluție. Umanitatea se înalță, eliminând din sânul ei formele inferioare spre a se purifica. În mersul constant al evoluției, omenirea va urca și alte trepte, mai înalte, eliminând în acest scop un regn nou, regnul netrebnicilor, al celor răi. Calitățile pe care le are, omul le datorează faptului că a reușit în cursul evoluției sale să elimine din natura sa anumite forme animale. Observând prin clarvedere diferite animale, se poate ști cu exactitate ce datorează omul fiecăruia din acestea. Dacă privim forma leului se poate afirma că, dacă leul nu ar exista, omul nu ar avea cutare particularitate, căci numai eliminând din sine natura leului a dobândit omul acea particularitate. La fel se poate spune despre toate celelalte specii animale.
Cele cinci etape din evoluția omenirii, cele cinci epoci de cultură, de la India veche până în zilele noastre, au avut menirea să formeze inteligența, facultatea de a înțelege și tot ce este legat de aceste forțe. În timpul perioadei atlanteene, aceste însușiri nu existau. Omul perioadei atlanteene avea o memorie extraordinară, precum și alte facultăți, dar nu avea inteligență; aceasta s-a dezvoltat, cu tot ce este legat de ea, ca și aptitudinea de a-și orienta privirea și atentia spre lumea exterioară, în decursul perioadei următoare, postatlanteene, în care ne aflăm acum. Cărui fapt se datorează că am devenit inteligenți? Ce formă de animal am eliminat pentru a deveni inteligenți? Oricât de straniu ar părea, oricât de grotesc, nu e mai puțin adevărat că, dacă nu ar fi existat animalele de tipul calului, ființa umană nu ar fi putut niciodată să dobândească inteligență.
Odinioară acest fapt mai era resimțit de către om. Legătura strânsă care exista între anumite rase umane și cal s-a născut dintr-un sentiment care ar putea fi explicat ca o dragoste misterioasă între cele două ființe, ca o expresie a unui sentiment instinctiv că omul datorează ceva acestui animal. Este și explicația pentru faptul că în străvechea epocă indiană, când s-au pus bazele primei culturi postatlanteene, calul a jucat un rol misterios în cultul datorat zeilor; de altfel, toate obiceiurile legate de cal ne conduc la acest fapt. Dacă am studia comportamentul popoarelor apropiate încă de vechea clarvedere, de exemplu, la vechii germani, despre care se știe că aveau obiceiul să prindă capete de cal în fața locuințelor, am ajunge să ne dăm seama că ființa umană a depășit stadiul de noninteligență prin eliminarea din structura sa astrală pe cea a calului. Trebuie să fim foarte conștienți despre legătura dintre cal și dobândirea inteligenței. Este suficient să amintesc și legenda lui Ulise și a calului troian, confecționat din lemn. În asemenea legende există o profundă înțelepciune, mult mai profundă decât știința noastră de astăzi. Nu întâmplător unele legende au ca temă tipul calului. Ființa umană provine dintr-o formă care purta încă în ea ceea ce acum este încarnat în cal. În forma Centaurului, arta a legat o dată mai mult pe om de un animal pentru a exprima stadiul de evoluție deasupra căruia s-a înălțat, pentru a deveni omul de acum.
Ceea ce s-a petrecut în acele îndepărtate timpuri pentru a se ajunge la stadiul umanității de azi, se va repeta, la un nivel superior, în viitor, dar de data aceasta nu la fel ca atunci, ci pe plan fizic. Celui care are facultatea de clarvedere la limita între astral și Devachan, i se revelează faptul că ființa umană dezvoltă și înnobilează din ce în ce mai mult ceea ce a dobândit prin eliminarea naturii calului. Se va ajunge la un moment dat la un stadiu de spiritualizare a inteligenței. Ceea ce astăzi este o simplă facultate de înțelegere, de simplă ingeniozitate, se va transforma, prin spiritualizare, în înțelepciune. Această transformare va avea loc după Marele Război al tuturor împotriva tuturor. Și va fi apanajul acelora care vor fi reușit să atingă scopul final al evoluției. Atunci vor apărea și fructele rezultate din eliminarea din sânul umanității a naturii și a caracterului de cal.
Să ne imaginăm acum un clarvăzător care poate scruta în viitorul omenirii. Ce i se poate arăta? În primul rând trebuie să știm că tot ce omul a pregătit și prelucrat în decursul celor șapte epoci de cultură – căci el s-a reîncarnat în toate epocile trecute și se va reîncarna și în cele următoare – se va concretiza în realități care vor supraviețui Marelui Război al tuturor împotriva tuturor, respectiv în următoarea perioadă mai spirituală. Omul a luat din fiecare epocă tot ce putea și trebuia să ia. Să ne gândim la modul de viață pe care noi l-am trăit în vechea cultură indiană. Am primit atunci minunata învățătură a sfinților Rishis*, pe care, între timp, am uitat-o, dar mai târziu ne vom reaminti de ea. Am continuat să trecem, apoi, dintr-o încarnare în alta. Am deprins tot ce vechea cultură persană, sau cea egipto-chaldeană și cea greco-latină ne-au putut oferi. Întreaga experiență dobândită în aceste multiple încarnări și reîncarnări s-au sedimentat în sufletul nostru, dar încă nu-și arată efectele acum, în epoca noastră, în aspectul nostru exterior, nu se vede pe fața noastră.
* Rishis (Riși). În ortografia de specialitate cuvântul este transcris „Rśi” (în care ś se pronunță ș). Forma „Rishis” este utilizată în textul german (N.T.).
Vom trece mai departe, în epoca următoare, simbolizată prin comunitatea din Filadelfia, și apoi mai departe, în epoca în care va fi domnia lui Amin; în felul acesta vom crea o comunitate umană care va revela chiar în înfătisarea oamenilor tot ce s-a pregătit și asimilat mai înainte. Tot ceea ce astăzi acționează în sufletul nostru, ce am primit din timpul epocii indiene, se va revela în fizionomia noastră în prima epocă, a perioadei următoare, ce va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor. Ceea ce omul a dobândit în cursul epocii persane, va deveni aparent în înfățișarea sa în a doua epocă a perioadei următoare ș.a.m.d. Tot ceea ce primiti acum în sufletele voastre toate aceste comunicări spirituale, care se unesc cu sufletele voastre își vor arăta roadele după Marele Război. Astăzi legati de sufletele dumneavoastră, de viața dumneavoastră spirituală, darurile celor șapte spirite ale lui Dumnezeu si ale celor șapte stele. Le duceți cu dumneavoastră. Nimeni nu le va putea citi pe fețele voastre, nici acum, nici după mai multe secole, dar după Războiul tuturor împotriva tuturor toate acestea se vor revela în exterior. Marea perioadă care va urma după acest război este la rândul său, după cum am văzut, împărțită în șapte epoci sau șapte subdiviziuni și va veni, la un moment dat, cea de a cincea subdiviziune sau epocă și atunci veți avea întipărită pe fețele voastre amprenta viețuirii sufletești de acum. Eforturile făcute în prezent, rezultatul acestor eforturi, toate gândurile și sentimentele pe care le purtați acum în sufletele dumneavoastră se vor înscrie pe frunțile voastre, în a cincea epocă a perioadei următoare.
În mod treptat, după Marele Război al tuturor împotriva tuturor, se va dezvălui tot ceea ce acum este ascuns în sufletul nostru. Să ne imaginăm momentul când acest război va izbucni. Sufletele care până atunci vor fi auzit chemarea pe care principiul lui Christos o face să răsune din epocă în epocă vor continua să trăiască și să primească tot ceea ce formează conținutul celor șapte Scrisori. În decursul celor șapte epoci de cultură, sufletele au primit tot ceea ce aceste civilizatii au putut să dea. Să ne reprezentăm un suflet, cum trece din încarnare în încarnare. El a fost de șapte ori pecetluit. Fiecare epocă i-a imprimat Pecetea sa. În noi s-a pecetluit, până în prezent, tot ceea ce a înscris vechea epocă indiană, tot ceea ce au imprimat epocile vechilor perși, egipto-chaldeenilor, grecilor și romanilor și chiar ce ne-a dat însăși epoca noastră actuală, în care trăim. Aceste Peceți vor fi desfăcute; după Războiul tuturor împotriva tuturor, tot ce a fost imprimat în sufletul nostru, tot ce a fost înscris, se va dezvălui. Iar principiul, forța care conduce pe oameni și va face ca pe figura lor să apară roadele celor șapte epoci de cultură, trebuie să îl vedem exprimat în Iisus Christos. Cele șapte Peceti ale Cărții se vor desface. Dar care este Cartea? Unde este ea?
Să încercăm mai întâi să înțelegem ce este o „carte”, o Biblie, în sensul Scripturii. De fapt, cuvântul „carte” apare în Biblie foarte rar. Acest lucru nu trebuie scăpat din vedere. În Vechiul Testament, găsim la cap. 5, v. 1 din Geneză următorul text: „Aceasta este cartea neamului omenesc. Când Dumnezeu a făcut pe om, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu, l-a făcut bărbat și femeie”. Apoi în restul Vechiului Testament nu vom mai găsi cuvântul carte. El va apărea abia în Noul Testament, în Evanghelia lui Matei, cap. 1: „Aceasta este cartea nașterii lui Iisus Christos, fiul lui David, fiul lui Abraham. Abraham a născut pe Isaac, Isaac a născut pe Iacob etc.”. Și sunt enumerate toate generațiile. Cuvântul carte mai este exprimat chiar în Apocalipsa lui Ioan, acolo unde se spune că numai Mielul este demn să deschidă cartea cu șapte Peceți. În acest context, cuvântul carte are aceeași semnificație de „listă”, niciodată nu este folosit în alt sens*. Pentru o mai bună înțelegere, ne vom referi la sensul primar, din textele vechi. Sensul actual al cuvântului nu este utilizat niciodată în Biblie, el are mai curând sensul de „registru” în care se înscriu, unele după altele, lucruri legate între ele, cum ar fi, de exemplu, bunurile care vor face obiectul unei moșteniri. În Vechiul Testament, „cartea” este utilizată în sensul de document, de cronică în care se înscriu generațiile legate prin ereditate de sânge. Niciodată nu are alt sens decât acesta. În Evanghelia lui Matei, este utilizat cu același sens, de înscriere a succesiunii de generații. Faptele care se succed în timp sunt înscrise și ele tot într-o carte. Niciodată nu s-a înțeles prin „carte” altceva decât însemnarea a ceea ce se succede în timp, deci o cronică, o istorie.
* Apocalipsa, cap. 5, v. 1-10 (N.T.).
Cartea vieții, care este acum stabilită în omenire, în care din epocă în epocă este înscris în eul omului ceea ce îi dă fiecare din aceste culturi, această carte scrisă și tipărită în sufletele oamenilor și care va fi desigilată după Marele Război al tuturor împotriva tuturor este exact cartea de care vorbește Apocalipsa. În ea este consemnat aportul fiecărei epoci. Așa cum în vechime se înscria în registrele de familie aportul fiecărei generații, la fel este înscris în această carte aportul spiritual al omului. Și întrucât el cucerește prin inteligență tot ce este posibil de dobândit în epoca noastră, progresul treptat al acestei evoluții va fi reprezentat imaginativ prin simbolul care corespunde acestei calități. Datorită faptului că în epoca veche indiană omul trăia într-o stare sufletească ce îl făcea să se depărteze de lumea fizică și își îndrepta privirile spre lumea spirituală, în contrast cu aceasta, în prima epocă ce va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor el va deveni stăpân pe lumea fizic-sensibilă, o va birui. El va fi învingător deoarece și-a asimilat ce s-a imprimat în sufletul său în timpul primei epoci a perioadei noastre. În continuare, cucerirea materiei care s-a făcut în a doua perioadă, a Persiei antice, va apărea în a doua epocă de după Marele Război, simbolizată prin sabie, instrumentul de dominație în lumea fizică. Mai departe, ceea ce s-a asimilat în timpul epocii egipto-chaldeo-babiloniene, arta de a măsura și cântări după reguli stabilite, va apărea în a treia epocă, ce va urma după Războiul tuturor împotriva tuturor, simbolizat prin balanță. A patra epocă ne va revela faptul cel mai important, tot ce omul a dobândit prin Christos Iisus, prin venirea Lui pe Pământ: viața spirituală, nemurirea eului. În schimb, tot ce nu este hărăzit să fie nemuritor, tot ce este destinat morții, va dispărea – iată ce se va revela în acea viitoare și îndepărtată epocă a patra.
Iată cum tot ce s-a pregătit în timpul celor șapte epoci de cultură se va repeta în mod succesiv, dar în forme evoluate. Acest fenomen este arătat în Apocalipsa lui Ioan sub forma simbolică a inteligenței – a calului. În capitolul 6 al Apocalipsei citim despre felul cum se face desfacerea primelor patru Peceți și prin aceasta ni se revelează, exprimat simbolic în mod foarte sugestiv, etapă cu etapă, tot ce se va dezvălui într-o zi. „Și am văzut un cal alb”, scrie autorul Apocalipsei, și noi stim că aceasta este inteligența spirituală care va să vină. „Și cel ce ședea pe el ținea un arc și i s-a dat o coroană și a ieșit ca un biruitor ca să biruiască”. Când Mielul a desfăcut a doua Pecete s-a auzit al doilea animal zicând: „Vino și vezi!”. Și a ieșit un alt cal, roib, și celui ce ședea pe el i s-a dat putere să ia pacea de pe Pământ pentru ca oamenii să se ucidă unii pe alții – adică a pierit tot ce nu merita să participe la progresul omenirii. „Și i s-a dat o sabie mare”. Și când Mielul a desfăcut a treia Pecete, am auzit al treilea animal zicând: „Vino și vezi!”. Și am văzut un cal negru și cel ce ședea pe el avea în mâna sa o măsură. Și din mijlocul celor patru animale am auzit un glas care a zis: O măsură de grâu pentru un dinar și trei măsuri de orz pentru un dinar. „Măsura” și „dinarul” reprezintă tot ce a dobândit omul în timpul celei de a treia epoci de cultură. Roadele vor fi păstrate până când vor fi desigilate. În continuare, în epoca a patra a venit Christos Iisus pentru a învinge moartea. Iată ce spune Apocalipsa: „Și când a desfăcut a patra Pecete am auzit glasul celui de-al patrulea animal zicând: Vino și vezi! Și am privit și am văzut ieșind un cal vânăt și pe el era un călăreț, care se chema moartea și era urmat de iad”. Calul vânăt simbolizează tot ce tinde să piară, care decade în rasa celor răi; dar cei care vor fi auzit chemarea și care vor învinge moartea vor avea parte de viața veșnică, de viața spirituală. Cei care au înțeles pe „Eu sunt” și chemarea sa sunt cei care au învins moartea. Ei au spiritualizat inteligența. Din acest moment, tot ce va urma nu mai poate fi simbolizat prin cal. Un nou simbol apare pentru a ne arăta pe cei care au înțeles și au urmat chemarea Aceluia care are cele șapte spirite ale lui Dumnezeu și cele șapte stele. Aceștia vor fi simbolizați prin „cei care poartă haine albe”, care au îmbrăcat haina vietii nemuritoare, a vieții veșnice.
Mai departe Apocalipsa ne descrie cum va apărea ceea ce se înalță spre bine, sau decade în rău, și aceasta o face în mod foarte explicit: „Când Mielul a desfăcut a cincea Pecete am văzut sub altar sufletele celor uciși pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturisirea Mielului pe care au făcut-o ei. Aceștia au strigat cu glas mare și au zis: «Până când Doamne Sfinte și Adevărat nu vei judeca și nu vei răzbuna sângele nostru împotriva celor ce locuiesc pe Pământ?» Și atunci fiecăruia din ei i s-a dat haine albe și i s-a zis să se liniștească încă puțină vreme, până când cei care au pătimit cu ei și fratii lor care au a fi uciși, ca și ei, vor împlini numărul”. Cu alte cuvinte, uciși în forma lor exterioară, renăscând apoi în spirit. Cum se exprimă aceasta?
Să ne facem din nou o imagine despre ce devine lumea exterioară într-o viață impregnată cu adevărat de antroposofie. Să ne amintim cum am descris cele șapte stele. Ne-am dus cu gândul departe înapoi în timp, până la vechiul Saturn, și am arătat cum s-a format inițial corpul fizic din substanța sufletească de căldură saturniană. A urmat vechiul Soare și am făcut o descriere pe plan spiritual a acestei lumi. Pentru noi, Soarele nu este pur și simplu doar un glob fizic, el este cel care răspândește viața, acea viață spirituală care la omul viitorului va îmbrăca o formă superioară. Vechea Lună este, la rândul său, elementul care frânează mersul prea rapid al vieții, încetinește evoluția umană în măsura în care acest fapt este necesar. Pentru concepția noastră antroposofică, Soarele și Luna sunt puteri spirituale. De aceea, Știința spirituală orientată antroposofic va apărea în epoca următoare chiar prin acest simbol al Soarelui și al Lunii. Acest simbol apare în fața privirii noastre spirituale ca elementul care ne-a făcut oameni. Simbolic, Soarele și Luna în aspectul lor fizic dispar și devin asemănătoare unei ființe umane, dar în forma sa elementară. „Când a desfăcut a șasea Pecete, am privit și iată s-a făcut cutremur mare și Soarele s-a înnegrit ca un sac de păr, iar Luna s-a făcut ca sângele”. Este descrierea simbolică a împlinirii a ceea ce noi căutăm în viața spirituală.
Vedem deci cum se pregătește încă din epoca noastră ceea ce în mod profetic se arată, în imagini pline de semnificație, că urmează a se întâmpla în epocile viitoare. În prezent, purtăm în noi într-o formă invizibilă această transformare a Soarelui și a Lunii, transformare care se produce când fizicul se metamorfozează în element spiritual. Când prin clarvedere privirea se îndreaptă spre viitor, fizicul dispare în mod efectiv și în față ne apare simbolul spiritualizării omenirii.
Am încercat să schițăm astăzi, în câteva trăsături poate prea îndrăznețe, ce trebuie să întelegem prin cele șapte Peceți și prin desfacerea lor, așa cum se arată în Apocalipsă. Ar fi trebuit, desigur, să aprofundăm acest text și atunci ne-ar fi apărut în deplină claritate multe aspecte care astăzi ar putea să ne pară neverosimile. Dar am putut vedea totuși cum se grupează în mod ordonat, din interior, puternicele imagini ale prezentului și ale viitorului evoluției omului pe care un clarvăzător a putut să le contemple. Ele toate ne conduc către un îndepărtat viitor, dar totodată ne transmit impulsuri tot mai puternice pentru a ne orândui viața în așa fel, încât să ne pregătim acest viitor, să colaborăm noi înșine pentru spiritualizarea vieții umane.
