La sfârșitul conferinţei de ieri am putut arunca o privire asupra conţinutului specific al iniţierii creștine, cea care mai târziu a devenit iniţierea creștină rosacruciană, și am arătat că ea conduce mai întâi la revelaţia unui puternic simbol plin de semnificaţii. Am insistat asupra importanţei acestui simbol, a acestui semn al iniţierii creștine, pe care îl exprimăm prin cuvintele „Fiul Omului”; Acela care ţine în mâna sa dreaptă cele șapte stele și din gura căruia iese sabia cu două tăișuri*. Am arătat că iniţierea creștină atinge un grad superior de clarvedere în planul corpului astral și al eului, în afara corpului fizic și a celui eteric. Acest aspect urmează să îl analizăm astăzi mai pe larg.
* Apocalipsa, cap. l, v. 16: „El ţinea în mâna sa dreaptă șapte stele; din gura Lui ieșea o sabie ascuţită, cu două tăișuri, și faţa Lui era ca soarele” (N.T.).
Omul reușește prin orice tip de iniţiere să cuprindă cu privirea interioară ceea ce nu se poate vedea decât cu ajutorul ochilor spirituali, cu ajutorul privirii spirituale, ceea ce nu este accesibil decât acestei priviri. Printre lucrurile pe care trebuie să le cunoască cel ce aspiră la o iniţiere în sens creștin, primul și cel mai important este evoluţia omului în epoca noastră, pentru ca fiecare să poată descifra în mod cât mai amplu sarcinile care stau acum în faţa omenirii. Căci tot ceea ce trebuie să se dea omului, printr-o cunoaștere superioară și o mai perfectă dezvoltare, se leagă nemijlocit de această întrebare: Ce sunt eu și ce sarcini am de împlinit în această epocă? Răspunsul la această întrebare este de cea mai mare importanţă pentru noi, cei de azi.
Fiecare treaptă de iniţiere duce la un punct de vedere superior în felul de a reflecta al omului. Încă de la prima conferinţă am arătat cum reușește fiinţa umană să atingă, treptat, mai întâi ceea ce am numit lumea imaginativă, lume în care află sensul creștin al celor șapte Peceţi, apoi ceea ce am considerat a fi cunoașterea inspirată, prin care aude cele șapte Trâmbiţe și, în sfârșit, la un nivel și mai înalt, când devine aptă să deosebească adevărata semnificaţie și natura Fiinţelor spirituale, la un nivel care se numeste „Cupele mâniei”. Acum vom lua în considerare o treaptă de iniţiere specială, ca să spunem asa. Să ne imaginăm omul ajuns la gradul de dezvoltare pe care l-am descris la finele conferinţei de ieri, la hotarul între cele mai subtile fiinţe ale lumii fizice și lumea imediat superioară, lumea astrală, unde i se permite să contemple, ca dintr-un pisc de munte, ceea ce se află dedesubt. Ce poate vedea omul din înălţimea acestei iniţieri?
(În textul german urmează o schiţă sumară a evoluţiei, pe care o vom reproduce, amplificată, la finele acestei conferinţe - N.T.)
Iniţiatul vede în spirit tot ce s-a petrecut în legătură cu evoluţia fiinţei sale interioare din momentul când Marele Deluviu sau Potop a distrus vechea Atlantidă și omul postatlantean a pășit în actuala perioadă de existenţă terestră. El vede cum epocile de cultură, sau civilizaţiile, se succed una după alta până în prezent și apoi în viitor, în punctul unde însăși epoca noastră va dispărea făcând loc alteia. Vechea Atlantidă a fost înghiţită de apele Marelui Deluviu atlantean. Printr-un cataclism pe care îl numim Marele „Război al tuturor împotriva tuturor” și care va fi marcat prin teribile dezordini morale distrugătoare se va încheia perioada noastră. Această mare perioadă de evoluţie, care începe imediat după Marele Deluviu care a distrus Atlantida și ţine până la Marele Război al tuturor împotriva tuturor, se împarte în șapte epoci de cultură succesive. La un cap să ne imaginăm Marele Deluviu atlantean, la celălalt cap Marele Război, iar acest mare interval de timp, cuprins între cele două capete, se împarte la rândul său în șapte subdiviziuni care constituie șapte epoci de cultură. Această mare perioadă constituie ea însăși a șaptea parte dintr-un interval de timp și mai mare. Să ne reprezentăm, deci, șapte perioade ca cea actuală, cuprinsă între Marele Deluviu și Marele Război al tuturor împotriva tuturor; din aceste șapte mari perioade, patru au precedat Marele Deluviu, a cincea este perioada în care ne aflăm, după care vor urma încă alte două înaintea Marelui Război al tuturor împotriva tuturor.
Dar acum trebuie să se atingă un vârf și mai înalt al iniţierii, pentru a putea îmbrăţișa cu privirea spirituală toate cele șapte perioade, fiecare cu câte alte șapte epoci, deci de șapte ori șapte. Ele devin vizibile pentru iniţiat când ajunge la limita între lumea astrală și lumea spirituală, devachanică. Astfel, ascensiunea lui continuă pas cu pas și vom vedea care sunt treptele și mai înalte.
Acum trebuie să precizăm că la început se poate ajunge la un pisc de unde devin vizibile, ca într-o vastă panoramă la picioarele muntelui, cele șapte epoci de cultură ale perioadei postatlanteene, perioadă în care, asa cum am mai spus, se află omenirea în prezent. Se știe că după ce Atlantida a fost înghiţită de valuri înflorește o primă epocă de cultură, vechea cultură indiană, urmată apoi, succesiv, de o cultură veche persană, apoi apare a treia epocă de cultură chaldeo-babiloneană-egipteană-ebraică; a patra epocă este cea greco-latină, a cincea este cea în care ne aflăm în prezent, după care va veni a șasea, când vor apărea fructele culturii spirituale pe care o edificăm în prezent. A șaptea epocă este ultima din această perioadă și se va sfârși prin Marele Război al tuturor împotriva tuturor. În acel moment, va surveni o teribilă distrugere a culturii și numai mici grupuri de oameni vor putea scăpa din acest dezastru provocat de egoism, aceia care au știut să preia în sinea lor principiul spiritual.
Noi trăim, deci, acum în a cincea epocă de cultură a perioadei postatlanteene. Așa cum din vârful muntelui vedem la poale orașe, sate, păduri și câmpii, la fel se văd succedându-se epocile de cultură din înălţimile iniţierii. Vedem ce a adus omenirii întreaga cultură care se desfășoară pe planul fizic. De aceea folosim termenul de epocă de cultură și nu de „rasă”. Tot ce este legat de conceptul de rasă este o rămășiţă a perioadei care a precedat-o pe a noastră, adică perioada atlanteană. Noi trăim în perioada epocilor de cultură. În perioada atlanteană s-au format una după alta șapte mari rase umane. Roadele acestui proces se văd, natural, și în epoca noastră și de aceea unii autori teosofi mai vorbesc și astăzi de rase când se referă de fapt la epocile de cultură. Dar deosebirile foarte marcate care existau în timpul Atlantidei între cele șapte rase* încep deja să se estompeze. Astăzi noţiunea de cultură a luat locul noţiunii de rasă. Acesta este motivul pentru care vorbim de o primă cultură, aceea a vechii Indii, despre care Vedele nu fac decât să ne transmită un slab ecou. Străvechea și sfânta cultură protoindiană este aurora civilizaţiilor și a culturilor postatlanteene; ea apare imediat după sfârșitul perioadei atlanteene.
* În lucrarea Aus der Akasha-Chronik, GA 11 (tradusă în limba romăna cu titlul Din Cronica Akasha) Rudolf Steiner face o prezentare sintetică a perioadei atlanteene și a celor șapte rase (sau subrase, cum se mai obișnuia să se spună) care s-au succedat. Acestea sunt: 1) rmoahali, 2) tlavatli, 3) tolteci, 4) prototuranieni, 5) protosemiţi, 6) accadieni și 7) mongoli (N.T.).
Să încercăm să ne facem o reprezentare a modului în care trăia omul în acel timp, acum opt sau nouă milenii. Dacă vorbim în intervale de timp reale, atunci acestea sunt cifrele exacte*. Această primă epocă de cultură despre care vorbim acum este direct influenţată de Marele Deluviu atlantean sau de marea glaciaţiune, cum o numește știinţa modernă. Atlantida a dispărut încetul cu încetul, ea a fost acoperită de ape bucată cu bucată. Locuia atunci pe pământ o umanitate din care abia o mică parte se ridicase la gradul cel mai înalt de dezvoltare posibil la acea vreme. Acest grup este nucleul străvechiului popor indian, un neam de oameni care de atunci locuia departe în Asia și care trăia mai mult din amintirea timpurilor trecute decât în prezent. Aceasta este puternica și marea cultură despre care documentele scrise, cum ar fi Vedele sau Bhagavad Gita, nu mai reprezintă decât un slab ecou al faptului că oamenii trăiau în amintirea perioadei atlanteene în care trăiseră mai înainte. Amintiţi-vă ce am discutat în prima conferinţă a acestui ciclu, când am arătat că în acea epocă oamenii erau capabili, în bună parte, să dezvolte o anumită clarvedere, confuză desigur, dar naturală și nu se mărgineau la contactul cu lumea fizică, ci trăiau printre fiinţe spirituale de natură divină. Ei vedeau aceste fiinţe în jurul lor. Trecerea de la perioada atlanteană la cea postatlanteană s-a efectuat când lumea spirituală astrală și eterică s-a închis pentru percepţia normală a oamenilor, aceasta îndreptându-se acum exclusiv asupra lumii fizice. Prima epocă de cultură s-a caracterizat prin nostalgia profundă pe care oamenii o simţeau pentru privilegiul pe care străbunii lor îl avuseseră de a contempla lumea spirituală, pe vechea Atlantidă, privilegiu pe care ei îl pierduseră; accesul la această lume le era închis. Totuși, o parte din vechea cunoaștere sapienţială o mai deţineau, deși în mod confuz. Mai trăiau încă printre spirite, mergeau cu zeii, aveau legături cu spiritele. Acești oameni ai primei epoci dc cultură sfântă, hindusă, aspirau din toate fibrele să revină la acel trecut, să poată contempla ceea ce strămoșii lor văzuseră, să deprindă înţelepciunea dintru început. În felul acesta, lumea sensibilă care tocmai apărea acum în faţa privirii fizice a oamenilor – stâncile deveniseră vizibile, pe când înainte nu se vedeau decât în spirit – tot decorul din jurul lor li se părea că are o mai mică valoare decât ceea ce păstrau în amintirile lor. Realitatea pe care o vedeau cu ochii o considerau ca pe o mare iluzie, ca maya, marea înșelăciune, din care voiau să fugă. Prin procedee iniţiatice, din care mai există urme în tehnicile yoga, cei mai avansaţi puteau să se ridice până la nivelul spiritual al strămoșilor lor. S-a dezvoltat în felul acesta o atitudine religioasă profundă, care s-ar putea exprima prin următoarele cuvinte: Ceea ce ne înconjoară în lumea aparenţelor exterioare, sensibile, nu este decât o amăgire, o aparenţă înșelătoare, lipsită de valoare; ceea ce este real, adevărat, se află nu aici, ci în lumea spirituală, pe care am părăsit-o. Cei care se puteau ridica până în regiunile suprasensibile, în care trăiau înainte, deveneau îndrumători, conducători spirituali.
* Se consideră că o epocă de cultură, în cadrul perioadei postatlanteene, durează 2160 de ani, adică 1/12 din „anul platonician” care se întinde pe o perioadă de 25 920 de ani, cât durează trecerea punctului vernal prin toate cele douăsprezece constelaţii ale Zodiacului. În acest context se consideră că epoca noastră, a cincea, a început în anul 1413, când punctul vernal a intrat în constelaţia Peștilor. Aceste calcule nu sunt însă valabile decât în cadrul perioadei postatlanteene și nu se pot extinde asupra altor perioade, căci ar duce la rezultate și concluzii eronate. Ţinând seama de aceasta, se poate spune că prima epocă, protoindiană, a debutat aproximativ la anul 7227 î.Ch., iar ultima epocă se va sfârși aproximativ în anul 7893 d.Ch. (N.T.).
Așa a fost prima epocă de cultură de după perioada atlanteană. Și toate epocile care s-au succedat sunt caracterizate prin aceea că omul înţelege și cunoaște tot mai mult realitatea sensibilă exterioară. Gândirea lui se modifică și ea corespunzător, căci omul își spune: Ceea ce mi se oferă, pe pământ, pentru simţurile fizice, nu mai trebuie considerat ca o simplă aparenţă, în realitate este un dar al fiinţelor spirituale, nu fără rost ne-au dat zeii simţurile fizice. Tot ceea ce ajută, aici pe pământ, la edificarea unei culturi în lumea materială, trebuie să i se recunoască, încetul cu încetul, valoarea.
Ceea ce străvechiul om indian numea maya și se ferea de ea, năzuind să se reîntoarcă în trecut, oamenii celei de a doua epoci de cultură considerau, dimpotrivă, ca pe un câmp de acţiune, ca pe ceva care trebuie lucrat. Această a doua epocă este vechea cultură persană, situată în jurul anului 5000 î. Ch.; este acel moment când Pământul avea încă pentru om un aspect ostil, fără a mai avea însă și aparenţa unei iluzii pe care să o respingă, de care să fugă. Pământul devenea un câmp de lucru pe care trebuia să-l marcheze cu propria sa spiritualitate. Dar Pământul era stăpânit, datorită structurii sale materiale, de o forţă opusă Binelui, de o forţă a Răului, care era zeul Ahriman. Zeul cel bun, Ormuzd, venea însă în ajutorul omului, în slujba sa se angajau oamenii. Când oamenii îndeplineau voinţa sa, ei puteau transforma Pământul într-un ogor al lumii spirituale superioare; se încorpora lumii sensibile ceea ce se cunoștea pe cale spirituală. Pentru epoca a doua de cultură, din Persia antică, lumea fizic reală, sensibil reală, era, așadar, un câmp de acţiune. Pentru indian lumea sensibilă era înșelăciunea, maya. Pentru persan lumea era stâpânită de demoni răi, dar în același timp era o lume din care omul avea datoria să alunge răul, pentru a face loc entităţilor spirituale bune, adică a celor care erau în slujba zeului-lumină, a lui Ormuzd.
În epoca a treia, omul s-a apropiat și mai mult de realitatea exterioară; aceasta a încetat să mai fie un dușman pe care trebuie să-l învingă. Când privea stelele, vechiul indian gândea: Oh! tot ce există, tot ce văd cu ochii, nu e decât maya, iluzie. Preoţii chaldeeni observau mersul și poziţia stelelor și gândeau: Când observ poziţia stelelor și urmăresc mersul lor cu ochii, ele devin pentru mine ca niște litere ale unei scrieri în care pot citi voinţa entităţilor spirituale de natură divină. Eu pot descifra voinţa zeilor care se exprimă în creaţia lor. Lumea fizic-sensibilă nu mai era pentru chaldean o maya: astrele de pe cer și forţele naturii erau ca o scriere divină, o expresie a voinţei divine, așa cum și scrierea obișnuită era expresia propriei sale voinţe. Cu dragoste se făcea descifrarea acestei scrieri a naturii. În felul acesta, a luat fiinţă o admirabilă cunoaștere a astrelor, pe care oamenii de astăzi nici nu o pot bănui. Fiindcă astrologia așa cum este în vremea noastră se bazează, din nefericire, pe necunoașterea faptelor, pe o greșită înţelegere și interpretare a lor. Astrologia pe care o practicau preoţii chaldeeni, secretele pe care ei le descifrau în lumea stelelor cu ochii lor aveau ca temei o profundă cunoaștere și înţelegere a scrierii astrelor. Pentru ei, astrologia era revelaţia unui element intim impregnat de spiritualitate.
Dar pentru egipteni ce reprezenta Pământul? Să ne amintim descoperirea geometriei: omul învaţă să măsoare Pământul în deplin acord cu legile spaţiului, cu regulile geometrice. El explorează acum această maya, ea devine ceva concret. În vremea anticei civilizaţii persane, omul învăţase să lucreze pământul, acum el îi studiază proporţiile determinate de legile spaţiului, îl măsoară și îl împarte. Gândirea lui este aceasta: Nu în zadar ne-au dat zeii darul să citim în stele, nu în zadar ne-au revelat voinţa lor în legile naturii. Dacă omul vrea să îndeplinească prin efortul propriu ceea ce este util, el trebuie să imite, în instituţiile pe care și le-a creat aici pe Pământ, tot ceea ce a descoperit în secretul astrelor. De aţi putea privi într-una din acele încăperi în care lucrau iniţiaţii egipteni! Era o activitate cu totul diferită faţă de aceea care are loc, în prezent, în laboratoarele știinţifice. În acele timpuri, savanţii erau iniţiați. Ei cercetau stelele și observau regularitatea cu care acestea îsi urmau drumul, observau poziţia lor și mai ales influenţa pe care o exercitau asupra evenimentelor terestre. Ei spuneau: Dacă pe cer apare o constelaţie sau alta, se va produce cutare sau cutare eveniment în sânul comunităţii. Fiecare constelaţie anunţa un eveniment. Peste un secol, alte constelaţii vor apărea și atunci vor avea loc alte evenimente corespunzătoare. În felul acesta ei puteau prezice întâmplări care urmau să se producă peste secole și milenii. Așa au apărut acele așa-zise „cărţi sibilinice”. Conţinutul lor nu este o invenţie. Iniţiaţii au consemnat în ele cu cea mai mare grijă ceea ce se prevedea pentru mii de ani înainte și ţineau seama de succesiunea faptelor. Ei nu făceau niciodată ceva ce nu era indicat în aceste cărţi, în deplină concordanţă cu mersul stelelor. Să presupunem că era cazul să se stabilească o lege. Aceasta nu se făcea pe baza unui vot majoritar ca astăzi; se consultau aceste cărţi, în care se găsea ce trebuie făcut pe Pământ pentru ca să fie oglinda, reflexul evenimentelor înscrise în mersul astrelor și se îndeplinea cu stricteţe ce se spunea în ele. Scriind aceste cărţi, preoţii egipteni știau că cei ce veneau după ei vor acţiona numai așa cum se arăta în ele. Erau absolut convinsi că trebuie să asculte întru totul de ele.
A patra epocă de cultură s-a dezvoltat pe temeliile celei de a treia, dar nu a păstrat decât resturile artei profetice a Egiptului. Iată un exemplu: când în vechiul Egipt era cazul să se recurgă la arta profeţiei, perioadele de timp viitoare se împărţeau în șapte părţi și se spunea: Prima parte cuprinde un anumit eveniment, a doua altul, a treia altul ș.a.m.d. Urmașii se conformau întocmai cu ceea ce urma să aibă loc. Aceasta era principala caracteristică a celei de a treia epoci de cultură, dar a patra epocă nu a mai recepţionat decât slabe ecouri pe care le mai puteau înţelege; să ne amintim care au fost începuturile culturii latine. Enea, fiul lui Anchises din Troia, cetate aparţinând de a treia epocă de cultură, ajunge în urma peregrinărilor sale la Alba Longa. Acest nume evocă existenţa unui centru sapienţial religios foarte vechi. Din Alba Longa, din acest centru de cultură sacerdotală, va lua naștere cultura romană. Reminiscenţe ale acestui început le mai găsim în îmbrăcămintea albă pe care o poartă preoţii catolici în timpul slujbei. În acest centru religios s-a profetizat, în maniera vechilor preoţi, o perioadă de cultură în șapte etape. Domnia celor șapte regi ai Romei a fost și ea prevăzută. Dar istoricii secolului al XIX-lea, o dată în plus, au fost victimele unei erori dezagreabile: ei au descoperit că din punct de vedere material nu ar fi nimic adevărat din ceea ce se povestea despre acești regi, dar ce se afla în realitate în spatele acestor povești și legende, că în ele se anunţa în mod profetic o cultură structurată după numărul sacru 7, din cărţile sibilinice, acestea ei nu au putut să descopere.
Nu este acum și aici locul să intrăm în amănunte în legătură cu acest subiect. Să reţinem numai că fiecare din acești regi, Romulus, Numa Pompilius etc., corespundea exact, prin caracterul lui, epocilor de cultură, după principiul numărului 7, care apare în atâtea alte domenii*.
* Lista celor șapte regi ai Romei: Romulus, Numa Pompilius,Tullius Hostilius, Ancus Marcius, Servius Tullius, Tarquinius Priscus și Taryuinius Superbus. Cronologia istorică îi plasează între anii 755 și 509 î.Ch. (N.T.).
În epoca a treia, spiritul uman a reușit să pătrundă în mod treptat în structura intimă a naturii, a ceea ce vechii indieni numeau maya. În epoca a patra a fost desăvârșită această sarcină. Priviţi această civilizaţie greco-latină, în care prin admirabile capodopere ale artei omul a creat o perfectă imagine a lui însuși în lumea materială, exterioară în care, în tragediile grecești, la Eschil de exemplu, ni se arată destinul oamenilor. Dimpotrivă, în civilizaţia și cultura egipteană se căuta încă cunoașterea voinţei zeilor. Cucerirea materiei, așa cum s-a petrecut în lumea greacă, corespunde unei etape mai avansate, unei trepte de pe care omul ajunge să iubească existenţa materială, iar complet omul pătrunde în planul fizic abia în timpul romanilor. Cine are comprehensiunea acestui lucru știe că totul trebuie privit ca o deplină manifestare a principiului personalităţii. Aceasta este și explicaţia faptului că la Roma a apărut pentru prima dată conceptul de „drept”, prin care fiinţa umană apare ca „cetăţean”. Numai o cunoaștere confuză a lucrurilor poate să susţină că jurisprudenţa ar fi apărut cu mult înainte. Ceea ce se înţelegea înainte prin „drept” era cu totul altceva. În Vechiul Testament avem „legea” antică exprimată prin cele zece Porunci. Ce poruncea Dumnezeu făcea parte din ceea ce ar fi putut forma conceptul de „drept”. Este o eroare a epocii noastre să se considere că noţiunea de „drept” ar putea urca până la Hammurabi sau chiar mai înainte. Realitatea este că pentru prima oară s-a pus în valoare noţiunea propriu-zisă de om ca cetăţean. Numai la Roma s-a aplicat noţiunea proprie de „cetăţean” omului. La greci, atenianul sau spartanul era mai mult decât un individ, el se resimţea ca un membru al cetăţii, dar la Roma individul devenea „cetăţean”. S-ar putea demonstra aceasta aducând în sprijin numeroase fapte. Ceea ce numim astăzi testament nu avea aceeași valoare înainte de epoca romană. Testamentul a dobândit actuala sa semnificaţie abia atunci la Roma, pentru că abia atunci individul făcea ca voinţa lui personală să prevaleze asupra voinţei colectivităţii și să se impună descendenţilor. Înainte, alte impulsuri acţionau pentru a menţine coeziunea comunităţii. Se mai pot da și alte exemple pentru a se demonstra că fiinţa umană s-a adaptat în întregime planului fizic.
Acum, noi trăim în a cincea epocă de cultură postatlanteană, continuându-se coborârea până într-atât încât s-a ajuns să se depașească nivelul inferior la care ar fi trebuit să se oprească omul. Trăim într-o epocă în care omul a devenit chiar sclavul condiţiilor exterioare ale mediului. În Grecia antică, spiritul mai participa la spiritualizarea materiei, iar această materie impregnată de spirit ne apare în opere de artă cum ar fi statuia lui Apollo, a lui Zeus, în tragediile unui Sofocle etc. Omul pusese stăpânire pe lumea fizică, dar nu coborâse încă sub nivelul uman. La fel era cazul și la Roma. Dar în epoca noastră această coborâre depășește limita de jos a sferei umane. În zilele noastre, spiritul a devenit sclavul materiei. O viaţă spirituală intensă este utilizată pentru a pătrunde până la forţele naturale care acţionează pe planul fizic, pentru a face din acesta, oarecum, un locaș cât mai confortabil pentru om.
Să facem în continuare o comparaţie între vechile timpuri și timpurile actuale. În acele timpuri, omul vedea marea scriere a zeilor reflectată în poziţia astrelor, dar cu ce mijloace materiale primitive au fost executate marile construcţii, cum sunt piramidele sau Sfinxul! Cum se hrănea omul în acele vremuri? Și ce mijloace de dezvoltare nu a cucerit el de atunci! Câtă forţă spirituală nu a risipit el pentru a imagina și construi mașini cu abur, căi ferate, telegraful, telefonul! Pentru a inventa și construi aceste instrumente ale civilizaţiei pur materiale a fost nevoit să desfășoare forţe spirituale și sufletești infinite. Și pentru ce? Este oare pentru viaţa spirituală o diferenţă esenţială dacă se macină grâul între două pietre, ceea ce cere natural foarte puţină forţă spirituală, sau dacă se poate telegrafia în America pentru a comanda mari cantităţi de grâu care vor fi măcinate de mașini concepute cu o admirabilă ingeniozitate? Întreg acest aparat este pus în mișcare doar pentru stomac. Să fim foarte conștienţi de ce cantitate nemăsurată de forţe, de viaţă spirituală este pusă în slujba unei civilizaţii strict materiale. Cultura spirituală nu progresează decât foarte puţin, datorită supremaţiei mijloacelor materiale. Este foarte puţin probabil ca telegraful, de exemplu, să fie utilizat pentru probleme spirituale. Dacă am face o comparaţie, cu ajutorul unor date statistice, ceea ce servește pe de o parte vieţii materiale și pe de alta celei spirituale, am constata în mod sigur că spiritul a coborât sub limita umanului, că a devenit sclavul vieţii materiale.
Este fără îndoială că, strict vorbind, cultura are acum, în epoca noastră, a cincea epocă de cultură, un drum precumpănitor descendent și va continua să coboare tot mai mult. În faţa acestei vertiginoase afundări în materie, este nevoie de un impuls nou care să preîntâmpine cufundarea totală a omenirii în materie. Niciodată înainte omul nu se atașase atât de profund de materie. Un impuls puternic, cel mai puternic din toate care au acţionat pe Pământ, trebuie să intervină. Și acest puternic impuls a fost însăși venirea lui Christos Iisus, care a dat oamenilor elanul necesar spre o viaţă spirituală nouă. Dacă în prezent omenirea are forţele de redresare necesare, cu toată profunda alunecare în materie, aceasta se datorează puternicului impuls venit prin Christos Iisus. În cursul acestui proces de coborâre în materie, omenirea a primit mereu impulsuri spirituale. Un asemenea impuls este însăși viaţa creștină, care acum se află abia la începuturile ei, dar care în viitor va căpăta o amploare și o strălucire de neînchipuit, fiindcă oamenii doar în viitor vor ajunge la o înţelegere deplină a Evangheliilor. Dar atunci se va vedea ce forţă spirituală, de neconceput azi pentru mulţi, conţin acestea. Cu cât Evangheliile se vor răspândi tot mai mult în forma lor adevărată, cu atât mai mult va putea omul, în ciuda dezvoltării civilizaţiei materialiste, să desfășoare o viaţă spirituală capabilă să-l readucă spre lumile spirituale.
Epocile de cultură, pe care le-am văzut succedându-se în perioada noastră postatlanteană, sunt indicate de autorul Apocalipsei prin acele mici comunităţi sau „biserici”, dispersate pe pământ și pe care el le consideră drept reprezentante ale celor șapte epoci de cultură. Când vorbește de comunitatea sau Biserica din Efes, el vrea, de fapt, să spună că la Efes a trăit o comunitate care s-a convertit și într-o bună măsură a primit creștinismul. Dar cum evoluţia se derulează cu încetul, mai rămâne întotdeauna, în fiecare stadiu, ceva din epoca precedentă. La Efes exista o școală de iniţiere, iar învăţătura creștină îmbrăca acolo o nuanţă în care se poate recunoaste caracterul Indiei antice. – Prin comunitatea din Efes, autorul Apocalipsei ne indică prima epocă de cultură a perioadei postatlanteene, și, ceea ce trebuie spus, se găsește în „Scrisoarea” către această comunitate sau biserică. Pentru a înţelege aceasta este necesar să ne reprezentăm lucrurile în felul următor. Caracterul acestei prime și îndepărtate epoci indiene rămâne așa cum era, desigur, și se prelungește în diferite alte curente de cultură. În comunitatea din Efes găsim ceva din acest caracter, creștinismul este înţeles aici sub o formă determinată de caracterul tipic al anticei culturi indiene.
Așadar, vom găsi că fiecare Scrisoare este adresată reprezentantului uneia din cele șapte epoci de cultură. În fiecare Scrisoare se spune: Voi sunteţi așa și așa! Cutare sau cutare aspect al fiinţei voastre corespunde spiritului creștin, dar alte aspecte trebuie să le schimbaţi. Așa scrie autorul Apocalipsei fiecărei epoci de cultură, ce poate să păstreze și ce nu mai este bun și trebuie schimbat.
Să încercăm acum să vedem dacă într-adevăr cele șapte Scrisori, care urmează una după alta, au ceva din caracterul celor șapte epoci de cultură succesive. Să ne străduim să înţelegem felul cum trebuie să fie scrise aceste Scrisori pentru a corespunde cu ceea ce tocmai s-a spus. Autorul Apocalipsei gândește așa: În Efes există o comunitate, o Biserică. Aceasta a primit creștinismul, dar îl îmbracă într-o haină care este din prima epocă, străină pentru o viaţă exterioară, lipsită de iubire pentru ceea ce este cu adevărat sarcina și misiunea omului din perioada postatlanteană. Că această comunitate a părăsit cultul pentru o viaţă senzuală grosolană și că s-a întors spre o viaţă spirituală – așa spune cel care scrie Scrisorile către Biserici – aceasta este ceva plăcut pentru el. Noi știm că autorul Apocalipsei se referă la faptul că la Efes era locul unde se celebrau Misteriile Dianei cea castă. El vrea să spună că acolo era foarte înfloritor impulsul care ducea spre o îndepărtare de lumea senzuală pentru a se orienta spre spiritualitate. „Dar eu am ceva împotriva ta, căci ai părisit prima iubire”*. Această primă iubire este dragostea pe care omul primei epoci de cultură postatlanteene ar fi trebuit să o arate Pământului, pe care trebuia să-l considere drept câmp în care să fie semănată sămânţa divină.
* Apocalipsa, cap.2, v. 4: „Dar ceea ce am împotriva ta este că ai părăsit dragostea ta cea dintâi” (N.T.).
Cum se caracterizează însă, pe sine, cel care dictează această Scrisoare? El se arată ca fiind precursor al lui Christos Iisus, și totodată conducător al primei epoci de cultură. Christos Iisus vorbește oarecum, prin el, prin acest îndrumător al primei epoci, când iniţiatul își îndrepta privirea spre lumea de dincolo. El spune despre sine că ţine în mâna dreaptă cele șapte stele și cele șapte sfeșnice de aur. Cele șapte stele nu sunt altceva decât simbolurile celor șapte entităţi spirituale superioare care conduc și călăuzesc marile epoci de cultură. Iar cele șapte sfeșnice nu sunt decât – și aceasta o spune în mod expres – fiinţe spirituale care nu se pot vedea în lumea sensibilă, fizică. În iniţierea de tip yoga se vorbește despre aceste fiinţe în termeni clari, dar totodată se arată că omul nu va acţiona niciodată în sensul evoluţiei normale, dacă urăște lucrările lumii exterioare, dacă încetează să le aprecieze și să le iubească. Comunitatea din Efes s-a îndepărtat de iubirea faţă de lucrările lumii exterioare. Pe bună dreptate, deci, se spune în Apocalipsă: „Tu urăști lucrările nicolaiţilor”*. „Nicolaiţii” este un termen care desemnează pe oamenii pentru care viaţa se desfășoară numai în materia sensibilă. În epoca la care s-a scris această Scrisoare, exista o sectă a nicolaiţilor care nu arăta interes decât pentru viaţa exterioară, senzuală, materială. Este ceea ce tu nu trebuie să faci, spune cel care inspiră această primă Scrisoare. Dar nu-ţi părăsi prima ta iubire, spune el totodată, căci din clipa când ai prins dragoste pentru lumea exterioară tu o însufleţești și o înalţi spre spiritualitate. Cine are urechi de auzit să audă; celui care va birui, îi voi da să mănânce nu numai din poamele cele trecătoare, ci din pomul Vieţii – cu alte cuvinte acela va fi capabil să spiritualizeze ce este material aici pe Pământ, pentru a-l aduce ca ofrandă pe altarul vieţii spirituale.
* Apocalipsa, cap. 2, v. 6: „Dar ai această parte bună că urăști faptele nicoilaiţilor, pe care le urăsc și eu” (N.T.).
Reprezentativă pentru cea de a doua epocă de cultură este comunitatea din Smirna. Conducătorul omenirii se adresează către aceasta prin al doilea mare precursor, inspiratorul și călăuzitorul vechii culturi persane. Modul de a gândi al vechilor perși era acesta: Cândva, Zeul luminii avea un dușman, materia exterioară, pe întunecatul Ahriman. La început, eram unit cu Spiritul luminii, care a fost primul, dar apoi, am fost atras spre lumea materială, de care s-a legat puterea ostilă și retrogradă a lui Ahriman. Acum, în legătură cu Spiritul luminii, prelucrez materia și fac ca spiritul să pătrundă în ea. După ce divinitatea răului va fi învinsă, Zeul luminii va reapărea. „Eu sunt cel dintâi, dar și cel din urmă”, acela care este mort în viaţa materială și va fi din nou viu prin înviere în spirit. Citim textual în cea de a doua Scrisoare: „Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă, cel care este și care a fost și care vine, care este din nou viu” (Apocalipsa, cap. 2, v. 8). Ne-ar răpi prea mult timp să analizăm fiecare frază, dar nu putem trece mai departe fără a cita textual acel verset care ne arată cu precizie modul în care se comportă un membru al comunitătii din Smirna, când o transformă într-un principiu creștin. Aceasta înseamnă că materia moartă se poate însufleţi, că moartea poate fi înviată, că moartea poate fi spiritualizată. Omul nu piere prin moarte. Dacă ar pieri, moartea ar fi pentru el un eveniment care l-ar duce spre o lume spirituală în care experienţele vieţii terestre nu i-ar mai fi de folos. Să luăm exemplul unei persoane care nu a dus o viaţă din care să culeagă roade adevărate. El nu aduce nimic în viaţa spirituală. Dar acolo, în lumea spirituală, el nu va putea trăi fără roade aduse de pe Pământ. Acela care nu aduce nimic din experienţa sa pe Pământ, nici un fruct al existenţei sale terestre, ar suferi o „a doua moarte”. Acela care a știut să lucreze, să fie activ, aici pe Pământ, va fi salvat de la această „a doua moarte”. Iată acest text: „Cine are urechi de auzit să audă ce spune Spiritul către comunitate: Cel care va învinge nu va mai suferi o a doua moarte” (Apocalipsa, cap. 2, v. 11).
Să trecem acum mai departe la comunitatea din Pergam. Ea reprezintă epoca în care omenirca s-a adaptat mai mult la lumea fizică, omul citea în stele secretele pe care spiritul le putea desluși. Această posibilitate s-a dat omului în a treia epocă de cultură. El acţionează acum din propriul imbold. Având o viaţă interioară, omul observă și lumea exterioară. Faptul că acum este înzestrat cu suflet îl face capabil să studieze mersul stelelor și să descopere legile geometriei. Este ceea ce se cheamă „cercetare prin cuvânt” și acest lucru se exprimă în Apocalipsa luiIoan prin „sabia care iese din gură”. Cel care inspiră această Scrisoare arată, prin aceasta, că forţa acelei epoci este cuvântul ascuţit, tăios, o sabie cu două tăișuri. Este cuvântul lui Hermes, al preoţilor din antichitate, cuvântul prin care forţele naturii și stelele erau explorate în vechiul sens, este cultura care s-a dezvoltat aici, pe plan fizic, datorită forţelor interioare, astral-sufletești ale omului. Realizate sub această veche formă, ea apare într-adevăr ca o sabie cu două tăișuri, pentru că atunci cunoașterea sapienţială se afla foarte aproape, și în mod primejdios, de linia care despărţea magia albă de magia neagră, se găsea între calea care duce la mântuire și cea care duce la pieire. De aceea el spune că acolo unde se aflau reprezentanţii acestei epoci se găsea și tronul Satanei. Este o aluzie la tot ce ne poate îndepărta de adevăratele ţeluri ale evoluţiei, iar cultul lui Balaam nu este decât cultul magiei negre, cultul celor care „sfâșie”, care distrug popoarele. Distrugători de popoare sunt magicienii negri, care nu lucrează decât pentru binele lor propriu, egoist, ei distrug și devorează comunităţile și tot ce este viu în popor. Dar există și o parte bună a acestei culturi, este chiar faptul că omul poate să înceapă să-și purifice și transfigureze corpul astral. Este ceea ce am putea numi „mana ascunsă” – mana cerească, adică tot ce este destinat lumii fizice să fie transformat în mană cerească, tot ce este pentru fiinţa egoistă să fie transformat în realitate divină. Aceasta este „mana cea ascunsă”. Toate, aceste simboluri arată că omul își purifică sufletul pentru a face din el un purtător purificat pentru acel element superior al fiinţei sale, care este „Manas”*.
* Manas-Buddhi-Atma sunt cele trei corpuri superioare ale omului, echivalente în termenii antroposofiei cu „Sinea spiritual㔄,Spiritul vieţii” și „Omul-spirit” (NT.).
Dar pentru a atinge acest stadiu, omul mai are de trecut prin epoca a patra de cultură, când apare însuși Mântuitorul, Christos Iisus. Este comunitatea bisericii din Thyatira. Acestei comunităţi el i se arată ca „Fiul lui Dumnezeu”, acela care are ochii ca para focului, iar picioarele ca arama încinsă (Apocalipsa, cap. 2, v. 18). Acum se arată ca „Fiu al lui Dumnezeu”, acum el este conducătorul celei de a patra epoci de cultură, când omul ajunge să coboare până în străfundul lumii fizice, când își creează propria imagine în elementele exterioare ale civilizaţiei. Este epoca de cultură când însăși divinitatea se face om, ia trup, se face persoană umană, când fiinţa umană coboară ea însăși până la acel nivel al personalităţii la care sculptura greacă prezintă însăși divinităţile individuale, când această personalitate umană se afirmă pe plan istoric ca cetăţean roman. Această epocă a primit în același timp un impuls cu totul nou prin faptul că însăși divinitatea apare sub formă umană. Omul coborât pe Pământ nu poate fi salvat decât de Dumnezeu însuși venit pe Pământ sub o formă umană. Eul uman din corpul astral, acel „eu sunt” al omului avea nevoie de impulsul lui Christos Iisus. Ceea ce până atunci se manifestase numai ca germen, venise vremea să apară acum în lumea exterioară, în istorie. Fiul lui Dumnezeu care de acum devine Conducător al viitorului, poate acum să spună: „Și toate comunităţile vor cunoaște pe «eu sunt», care cercetează inimile și cele dinăuntru” (Apocalipsa, cap. 2, v. 23)*. Accentul se pune acum pe „eu sunt”, pe „eu”, acest al patrulea element al fiinţei umane. „Așa cum am primit de la Tatăl meu, eu îi voi da Steaua dimineţii” (Apocalpsa, cap. 2, v. 28)**.
* În textul romaânesc (Nicodim): „... și vor înţelge Bisericile că Eu sunt Cel ce cearcă inimile și lăuntrul și voi da fiecăruia din voi după faptele voastre” (N.T.)
**Fraza pare lipsilă de sens; trebuie subânţeles cuvântul „putere”. Cuvântul se află totuși astfel: în textul german (Luther) la v.26, iar în textul românesc (Nicodim) la v.27 (N.T.).
Ce înseamnă aici „Steaua dimineţii”? Noi știm că Pamântul trece în evoluţia sa prin diferite stări sau stadii, pe care le-am numit Saturn, Soare, Luna, Terra (pământul actual), Jupiter, Venus și Vulcan. Sunt denumiri convenţionale, dar corecte, justificate. Dar așa cum am mai spus, evoluţia stadiului actual, Pământul propriu-zis, se împarte în două mari diviziuni, timpul lui Marte și timpul lui Mercur. Există într-adevâr o relaţie misterioasă între prima jumătate a evoluţiei terestre și Marte, și la fel, între a doua jumătate a evoluţiei terestre și Mercur. De aceea, se poate spune în loc de Terra, Marte-Mercur. În felul acesta, se poate vorbi de următoarele stadii: Saturn, Soare, Luna, Marte-Mercur, Jupiter, Venus. Astrul a cărui forţă este preponderentă în faza a doua de evoluţie a Pământului este Mercur, steaua care reprezintă pentru noi forţa preponderentă care ne conduce spre înălţimi, direcţia pe care omul trebuie acum să o urmeze.
Am ajuns acum la momentul când trebuie să dezvălui un mic secret, lucru pe care, de altfel, nu-l puteam face decât acum. În vechiul ocultism, dintr-o justificată precauţie fată de cei care puteau utiliza, așa cum se putea întâmpla, în scopuri egoiste revelaţiile Misteriilor, s-a recurs la o mică diversiune, care purta numele de „mască”. Se recurgea la exprimări indirecte, la termeni care disimulau faptele reale. Esoterismul medieval nu putea însă să recurgă decât la metode primitive. Astfel, în loc de Venus s-a spus Mercur și în loc de Mercur s-a spus Venus. Într-adevăr, dacă dorim să vorbim în sens esoteric, cum a făcut autorul Apocalipsei, trebuie să numim planeta Mercur „Steaua dimineţii”. Prin aceasta denumire se înţelegea Mercur: Am dat eului tău direcţia care conduce spre înălţimi prin Steaua dimineţii, prin Mercur. În anumite texte din evul mediu veţi putea găsi enumerarea planetelor din sistemul nostru planetar: Saturn, Jupiter, Marte, Terra, după care urmează, nu așa cum este în realitate, Venus, Mercur, ci invers, Mercur, Venus. Iată deci explicaţia versetului „Așa cum Eu am primit de la Tatăl meu; și îi voi da Steaua dimineţii”.
Acum urmează să pătrundem în epoca noastră, în epoca din care facem parte, și ne punem întrebarea: Revelaţiile autorului Apocalipsei ne privesc și pe noi, se referă și la epoca noastră? Răspunsul este afirmativ. Dacă aceste revelaţii s-au adresat până acum celor patru epoci de cultură trecute, ele trebuie să se refere și la epoca noastră, a cincea, este nevoie însă să-i înţelegem vocea, să descifrăm care este misiunea și scopul nostru pentru viaţa spirituală. Dacă există un curent de viaţă spirituală care să dezvăluie mistica universală, atunci acest curent, în măsura în care este conform cu Apocalipsa lui Ioan, trebuie să poată îndeplini ceea ce pretinde și cere cel care vorbește, marele Inspirator, de la epoca noastră. Ce cere el și cine este acesta? Il putem recunoaște? Să încercăm.
„Scrie îngerului comunităţii din Sardes” – aceste cuvinte trebuie să le simţim că ne sunt adresate nouă. „Iată ce spune Cel care are cele șapte spirite ale lui Dumnezeu și cele șapte stele” (Apocalipsa, cap. 3, v.1). Ce sunt cele șapte spirite și cele șapte stele?
În acord cu autorul Apocalipsei, omul, așa cum ne apare aici, este expresia vizibilă a celor șapte principii ale naturii umane și pe care le cunoaștem: principiul fizic, a cărui expresie este corpul fizic, principiul corpului vital, a cărui expresie este corpul eteric, principiul corpului astral care, transformat prin acţiunea conștientă a eului, devine Manas, principiul corpului eteric care, transformat, devine Buddhi și Atma, sau corpul fizic transformat, spiritualizat. În centrul acestora se află principiul „eului”. Acesta este spectrul celor șapte constituenţi spirituali prin care se exprimă natura divină a omului. În termenii, să le spunem tehnici, utilizaţi în ocultism, aceste principii se numesc „cele șapte spirite ale lui Dumnezeu din om”. Cele șapte stele sunt acelea care ne ajută să înţelegem ce este omul astăzi și ce trebuie să devină el în viitor. Acestea sunt cele șapte încarnări succesive ale Pământului: Saturn, Soare, Luna, Terra, Jupiter, Venus, Vulcan, care cuprind întreaga evoluţie a omului. Saturn a dat omului germenul corpului fizic, Soarele, germenul corpului eteric, Luna a dat corpul astral iar Terra, Pământul actual, a dat omului „eul”. Cele trei încarnări ulterioare, Jupiter, Venus și Vulcan vor promova în continuare dezvoltarea elementelor constitutive spirituale ale omului. Dacă reușim să înţelegem chemarea Spiritului care ţine în mâna sa cele șapte stele și cele șapte spirite ale lui Dumnezeu, adică natura umană compusă din cele șapte elemente, atunci facem cu adevărat antroposofie în sensul celor scrise de autorul Apocalipsei. A practica antroposofia nu înseamnă altceva decât să știm că textul Apocalipsei se referă la a cincea epocă de cultură postatlanteană, să știm că în epoca noastră, când omul a coborât cel mai adânc în materie, avem datoria să începem a urca panta care duce pe urmele acelei mari Individualităţi care, pentru ca noi să recunoaștem drumul de urmat, ne dă cele șapte spirite ale lui Dumnezeu și cele șapte stele, drept călăuză.
Dacă urmăm acest drum, vom transmite celei de a șasea epoci, care urmează, adevărata viaţă spirituală a înţelepciunii și a iubirii. Din înţelepciunea antroposofică pe care o vom fi elaborat, se va naște impulsul de iubire care va predomina epoca a șasea, reprezentată prin comunitatea care deja, prin denumirea sa, dezvăluie caracterul de iubire frăţească, Filadelfia. Toate aceste nume și denumiri nu sunt date la întâmplare. Omul își va dezvolta eul până la nivelul în care acesta va deveni independent și va putea să-și ofere în deplină libertate iubirea tuturor celorlalte creaturi. Toate acestea se vor împlini în următoarea epocă de cultură, reprezentată prin comunitatea sau Biserica din Filadelfia*. Acesta este conţinutul vieţii spirituale pe care trebuie să-l pregătim pentru epoca a șasea. Vom dezvolta eul individual până la un asemenea nivel, încât nici o altă fiinţă nu va mai putea acţiona asupra noastră fără voia noastră; că vom putea închide și nimeni nu va putea deschide fără voia noastră, iar dacă vom deschide nici o forţă vrăjmașă nu va putea închide. Aceasta este „cheia lui David”. De aceea, Cel care inspiră Scrisoarea spune că el are cheia lui David. „Scrie îngerului din Filadelfia: așa spune Cel sfânt, Cel adevărat, Cel care are cheia lui David, Cel care deschide și nimeni nu va închide, Cel care închide și nimeni nu va deschide”. „Iată, am pus înaintea ta o poartă deschisă și nimeni nu o poate închide” (Apocalipsa, cap. 3, v. 7-8). Este eul care s-a găsit în sine însuși.
* Filadelfia, în l. greacă „adelphos” = frate și „philos”, prieten, iubire sau prietenie frăţească între toţi oamenii (N.T.).
A șaptea epocă va aduna în jurul acestui mare Conducător pe toţi cei care au găsit această viaţă spirituală; îi va uni cu acest Conducător. Toţi aceștia vor fi atât de strâns legaţi de viaţa spirituală, vor participa atât de mult la ea, încât se vor deosebi profund de cei care s-au îndepărtat, de cei „călduţi”, care nu sunt „nici reci, nici calzi”. Un mic grup de oameni care vor fi găsit adevărata spiritualitate va întelege pe Acela care li se va revela spunând despre sine însusi aceste cuvinte: „Eu sunt acela care are în el adevăratul sfârșit spre care toţi năzuim”. Acest sfârșit este exprimat prin cuvântul „Amin”. De aceea se spune în Apocalipsă (cap. 3, v. 14): „Scrie îngerului Bisericii din Laodiceea: Iată ce spune Amin” – acela care reprezintă fiinţa sfârșitului.
Vedem, deci, cum Apocalipsa lui Ioan ne redă conţinutul unei iniţieri. Chiar prima treaptă a acestei iniţieri, în care vedem succesiunea interioară a celor șapte epoci postatlanteene, în care vedem Spiritul planului fizic, ne arată deja că avem a face cu o iniţiere a voinţei. Acest conţinut ne poate înflăcăra chiar din zilele noastre voinţa, dacă vom ști să recunoaștem că ascultăm pe cei care, inspiraţi fiind, ne instruiesc, dacă vom înţelege ce semnificaţie au cele șapte stele și cele șapte cuvinte ale lui Dumnezeu, dacă vom înţelege că sarcina și misiunea noastră sunt să transmitem oamenilor viitorului cunoasterea spirituală.
STAREA DE FORMĂ FIZICĂ A PĂMÂNTULUI [înapoi]
cuprinde șapte perioade de evoluţie, iar fiecare perioadă câte șapte epoci*
* În perioada atlanteană, cele șapte epoci în care se împarte se numesc mai ales „rase”; în perioada postatlanteană se numesc „epoci de cultură”.
