Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

PRINCIPIUL ECONOMIEI SPIRITUALE ÎN LEGĂTURĂ CU PROBLEMA REÎNCARNĂRII

GA 109

IV

REZULTATE ALE CERCETĂRII SPIRITUAL-ŞTIINŢIFICE
ASUPRA EVOLUŢIEI OMENIRII
I

În această seară vom vorbi despre păcat, despre păcatul originar, boală ş.a.m.d. Să ne uităm întâi înapoi în trecut, pentru ca mai apoi să lăsăm viitorul să se desfăşoare în faţa ochiului nostru spiritual. Înainte de epoca actuală, a fost cea a Romei şi Greciei antice, precedată la rândul ei de perioada egipteano-caldeeană, dincolo de care nu mai există izvoare istorice. Pentru alte două epoci mai vechi avem două surse de informare: învăţăturile vechi religioase, pentru cei care le pot descifra, şi imaginile retrospective, care pot fi percepute prin conştienţa clarvăzătoare. Despre cea din urmă dorim să discutăm.

Tot ceea ce se află pe Pământ se supune legilor spirituale, fapt valabil în mod deosebit pentru viaţa sufletească a omului, care, în trecut, era diferită de cea din prezent. În perioadele preistorice, cu mii de ani în urmă, strămoşii omenirii actuale, care trăiau în Europa, Asia şi Africa, aveau un orizont sufletesc mult mai cuprinzător decât cel pe care îl avem noi acum. Ei nu aveau înţelegerea de care noi ne folosim astăzi pentru a citi sau calcula, însă posedau capacităţi de clarvedere atavice şi o memorie vastă, faţă de care memoria noastră actuală reprezintă o palidă imagine. Vom vedea în continuare motivele care au stat la baza acestui fenomen. Pentru a crea o impresie despre modul în care aceşti oameni primitivi percepeau lumea, am să precizez, spre exemplu, că, în starea de conştienţă diurnă, ei vedeau totul înconjurat de o aură. O floare le apărea ca fiind înconjurată de un cerc luminos, asemănător celor pe care le vedem noi în jurul luminilor de pe stradă, în ceaţa serii. În timpul somnului erau capabili să perceapă, ca pe o realitate, fiinţele sufletesc-spirituale. Omul a învăţat treptat să deosebească contururile obiectelor, însă, în acelaşi timp, s-a redus interacţiunea lui directă cu lumile spirituale şi fiinţele ce se aflau acolo, pentru ca mai apoi, odată cu individualizarea sa prin Eu, acest contact să dispară complet. De asemeni, înainte de intervenţia procesului de individualizare, oamenii nu erau separaţi unii de alţii. Pământul avea şi el o altă configuraţie decât cea din prezent. Oamenii trăiau în alte regiuni şi pe alte continente, iar proprii noştri strămoşi locuiau pe un tărâm care astăzi este acoperit de Oceanul Atlantic şi pe care tradiţia îl numeşte Atlantida. Despre dispariţia lui aflăm din miturile tuturor popoarelor, precum şi din legenda despre marele potop, care are legătură cu Atlantida. Cultura atlanteană era magnifică, iar, prin scufundarea ei, omenirea a pierdut cunoştinţe importante, pe care acum le poate redobândi doar cu mult efort. În acelaşi mod în care noi ştim cum să utilizăm forţa oferită de plantele petrificate, a cărbunilor, pentru comerţ şi industrie, ştiau şi atlanteenii să se folosească de forţele purtate de seminţele cerealelor ca energie, spre exemplu, pentru a-şi propulsa vehiculele aeriene, care se mişcau puţin deasupra pământului şi care erau mult mai dense decât cele din prezent.

Să ne uităm la organismul fizic al atlanteanului. El avea ca particularitate plină de semnificaţie faptul că trupul eteric nu era în totalitate identic cu cel fizic, iar capul eteric se ridica deasupra celui fizic. Această caracteristică este în strânsă legătură cu facultăţile de clarvedere ale atlanteanului, deci cu memoria ieşită din comun şi cu puterile magice. Corpul eteric avea în centru un punct de percepţie special. În cursul evoluţiei, capul eteric s a mutat din ce în ce mai mult înapoi spre capul fizic, motiv pentru care s-a modificat şi profilul. Acum, în punctul central menţionat avem organul care va reda omenirii clarvederea: glanda pineală. Astfel au dispărut treptat capacităţile de clarvedere ale atlanteenilor, şi, odată cu acestea, memoria extraordinară şi puterile magice, în locul lor dezvoltându-se facultăţile noastre de gândire şi de calcul matematic.

Dacă ne întoarcem şi mai mult în timp, regăsim alte catastrofe. Vulcanii noştri de astăzi reprezintă ultimele rămăşiţe ale unei epoci în care întregi suprafeţe ale Pământului au fost distruse de foc. Continentul care a dispărut astfel în acele vremuri este numit Lemuria şi se afla pe spaţiul ocupat astăzi în mare parte de Oceanele Pacific şi Indian. Locuitorii acestui continent aveau o înfăţişare foarte mult diferită de a noastră şi care, în concepţia actuală, ar apărea ca fiind grotescă. Relaţia dintre corpurile lor fizic şi astral era diferită la acei oameni. Creştetul capului era deschis, iar razele soarelui pătrundeau acel orificiu, capul fiind astfel înconjurat de o aură strălucitoare. Oamenii arătau ca şi cum ar fi avut o lanternă la extremitatea superioară. Ultima remi¬niscenţă a acestei structuri a capului lemurienilor o putem observa astăzi la capul unui nou-născut, respectiv fontanela, care rămâne aproximativ un an sau un pic mai mult deschisă. Trupul lemurienilor era uriaş şi creat dintr-o substanţă fină, de natură gelatinoasă. Omul nu avea în acea perioadă independenţă, ci putea realiza numai ceea ce primea ca inspiraţie de la forţele spirituale, în mijlocul cărora trăia. Primind totul de la aceste puteri, el se lăsa purtat de instinctele sufleteşti. Atunci acţiona şi puterea fiinţelor spirituale care nu coborau spre o întrupare fizică. Ele nu aveau intenţii bune cu privire la omenire, însă au acţionat de aşa manieră încât oamenii au atins independenţa ce le lipsea. Potrivit planului divin, omenirea era menită să obţină la un moment dat această independenţă, însă fiinţele menţionate au accelerat procesul, împreună cu alte forţe s-au strecurat în corpurile astrale ale oamenilor, care nu intraseră încă în strânsă legătură cu propria esenţă, şi le au dat un fel de forţă de voinţă care, întrucât erau conduşi de corpul astral şi nu de puterea de judecată, i-a făcut capabili de a face rău. Influenţa acestor forţe, pe care le numim luciferice, a avut, după cum putem observa, o latură bună şi una rea, întrucât, pe de o parte, a ispitit omenirea, pe de altă parte, i-a dăruit libertatea.

Conştienţa noastră de astăzi provine din cea clarvăzătoare, pe care o regăsim cu atât mai dezvoltată, cu cât ne întoarcem mai mult în evoluţia umană. Lemurienii erau capabili să perceapă numai cu ajutorul sufletului. Spre exemplu, ei erau incapabili să perceapă forma, culoarea sau caracteristicile exterioare ale unei flori. În schimb, floarea le apărea ca o imagine strălucitoare, de origine astrală, pe care o percepeau cu un fel de organ interior. Potrivit planului divin, oamenii trebuiau să înceapă a avea percepţii cu ajutorul organelor de simţ abia la mijlocul erei atlanteene, însă forţele luciferice au făcut să se întâmple mai devreme, deşi instinctele omeneşti nu erau încă suficient de mature. Aceasta reprezintă „Căderea” omenirii. Documentele religioase vorbesc despre şarpele care a deschis ochii omului. Însă fără intervenţia influenţei luciferice, corpul uman nu ar fi devenit atât de ferm, precum este astăzi, iar omenirea atlanteană ar fi văzut numai partea spirituală a lucrurilor. În schimb, omul a căzut în păcat, în iluzie şi eroare. Pentru ca lucrurile să devină şi mai rele, la mijlocul perioadei atlanteene a intervenit şi influenţa forţelor ahrimanice. Cele luciferice au acţionat asupra corpului astral, iar cele ahrimanice asupra corpului eteric, în mod deosebit asupra capului eteric. Astfel, oamenii au căzut în greşeala de a considera lumea fizică drept cea adevărată. Termenul „ahrimanic” vine de la Ahriman, numele pe care l-au dat persanii acestui principiu. Zoroastru a vorbit poporului său despre Ahriman, i-a avertizat să se păzească de el şi sä devină una cu Ahura Mazdao – Ormuzd. Ahriman este acelaşi cu Mephistopheles şi nu are nicio legătură cu Lucifer. Mephistopheles provine din termenul Me-phis-to-pel, care în ebraică înseamnă mincinosul, escrocul. Satana, care este menţionat în Biblie, este de asemenea Ahriman, şi nu Lucifer.

În decursul secolelor, Atlantida a fost treptat distrusă de inundaţii, iar locuitorii care au supravieţuit s-au întors în ţinuturi ce fuseseră ocolite de catastrofă, precum Asia, Africa şi America. Prima regiune în care cultura atlanteană s-a dezvoltat mai departe a fost cea numită mai târziu India. Acolo au păstrat oamenii o amintire clară a clarvederii din trecut şi a percepţiei lumii spirituale. De aceea învăţătorilor Rishi nu le era greu să îşi direcţioneze privirea către latura spirituală a lumii, iar iniţierea era uşor de obţinut. Clarvederea nu s-a pierdut niciodată complet, iar până la Christos au existat întotdeauna clarvăzători. Putem regăsi o reminiscenţă a acestei forme atavice de clarvedere în mitologie, ce a avut ca punct central fiinţe existente în realitate, precum Apollo, Zeus ş.a.m.d. Deşi influenţele ahrimanice au început să acţioneze, după cum am precizat, în epoca atlanteană, mai târziu şi-au pus în aplicare forţele asupra omenirii. Indienii străvechi erau suficient de protejaţi contra lui Ahriman, încât să considere lumea fizică ca pe nimic altceva decât Maya, iluzie. Abia în epoca lui Zarathustra, epoca protopersană, oamenii au început să pună valoare pe lumea fizică, ispitiţi fiind de puterea ahrimanică. Astfel ne devine clar avertismentul lui Zarathustra, avertisment pe care l-am precizat anterior.

Sub egida acestor forţe a continuat evoluţia până în epoca greacă, când omenirea s-a confruntat cu o altă forţă, care a început să îi conducă înapoi spre lumea spirituală, de unde, să zicem aşa, fuseseră alungaţi în perioada lemuriană. Această nouă forţă era Principiul-Christos, care s-a întrupat în Iisus din Nazareth, pătrunzându-i cele trei corporalităţi: fizică, eterică şi astrală. Când sufletul uman este pătruns complet de Principiul-Christos, forţele ahrimanice şi luciferice sunt învinse, iar prin acest principiu evoluţia omenirii ia o nouă turnură. Christos nu ar fi putut influenţa oamenii dacă venirea Lui nu ar fi fost vestită cu mult timp înainte. Interior, însă, El a condus întotdeauna omenirea, fapt observabil în imaginile minunate prin care venirea Lui a fost prevestită. Cine altcineva ar fi putut inspira asemenea imaginaţiuni pline de forţă? Imediat după Misteriul de pe Golgotha, când sângele lui Christos a curs din cele cinci răni şi spiritul Său a pătruns cele mai inferioare straturi, întruparea lui Christos a adus o schimbare extraordinară în corpurile fizic, eteric şi astral ale omului. Corpurile eteric şi astral ale lui Christos s-au multiplicat precum seminţele cerealelor şi lumea spirituală s-a umplut cu aceste copii. Astfel, spre exemplu, din secolele V-VI până în secolul al X-lea, acei oameni care erau suficient de pregătiţi primeau la naştere o copie a încarnării lui Christos în trupul lui Iisus din Nazareth. Sfântul Augustin este individualitatea la care putem observa clar o asemenea prezenţă a corpului eteric al lui Christos, iar însemnătatea vieţii sale trebuie atribuită acestui fenomen. Din secolul al X-lea până aproximativ în secolul al XVI-lea, corpul astral al lui Christos a fost cel care s-a încarnat, fapt căruia îi suntem recunoscători, pentru că a dus la apariţia unor personalităţi precum Sfântul Francisc din Assisi sau a marilor dominicani, impregnaţi de o extraordinară modestie şi virtute, personalităţi ce oglindeau minunatele calităţi astrale ale lui Christos. Ei aveau o imagine foarte clară asupra marilor adevăruri pe care le exersau în vieţile lor, spre deosebire de Sf. Augustin, care niciodată nu s-a eliberat de îndoială, ci a trăit o luptă continuă între teorie şi practică. Dintre marii dominicani, trebuie amintit în mod special Sfântul Toma d’Aquino, întrucât, în el, influenţa corpului astral al lui Christos s-a manifestat la un nivel înalt, aşa cum vom vedea mai târziu. Odată cu secolul al XVI-lea, copii ale Eului lui Christos încep să se întreţese cu Eurile câtorva individualităţi, care sunt deja pregătite în acest sens, precum Christian Rosenkreutz, primul rosicrucian. Şi acestui fenomen îi suntem recunoscători, pentru că a făcut posibilă existenţa unei relaţii mai intime cu Christos, aşa cum ne este revelată prin învăţătura esoterică.

Puterea lui Christos îi va face pe oameni din ce în ce mai desăvârşiţi, îi va spiritualiza şi conduce înapoi spre lumea spirituală. Omenirea a dezvoltat capacitatea raţională cu preţul clarvederii; forţa lui Christos îi va oferi posibilitatea de a învăţa aici, pe Pământ, pentru ca apoi să se înalţe cu ceea ce a dobândit. Omul coboară de la Tatăl, iar forţa lui Christos îl va conduce înapoi la Tatăl.


II

Ceea ce pe Golgotha a avut loc în germene, se va dezvolta cu timpul şi treptat. Acest misteriu a construit puntea dintre trecut şi viitor: întreaga viaţă sufletească a omului a fost supusă unei metamorfoze profunde. Cele afirmate devin în mod special clare, atunci când observăm două individualităţi extraordinare care au pregătit calea pentru creştinism: Sf Augustin şi Toma d’Aquino. Pentru a-i înţelege în mod corect, este necesar să ne uităm la vechile centre de misterii, în care erau predate cele mai înalte învăţături care puteau fi dobândite. Fără o astfel de observaţie, ne este imposibil să înţelegem temeinic aceste personalităţi. Precum ştim, la toate popoarele au existat aşa-numitele misterii. Aici vom vorbi însă numai despre caracteristicile lor de bază. Ele erau instituţii care cuprindeau atât noţiunea de biserică, cât şi pe cea de şcoală. Acolo era predată în primul rând cunoaşterea despre originea Creaţiei şi evoluţia ei, însă nu sub forma unei doctrine aride, precum cea modernă, ci printr-o cunoaştere care culmina cu percepţii suprasensibile. În adevăratele misterii nu exista nicio separaţie între credinţă şi cunoaştere. Ele erau împărţite în misterii superioare şi inferioare. Ultimele descriau evoluţia Pământului în imagini magnifice, astfel încât totul era impregnat de artă şi frumuseţe. Arta, religia şi cunoaşterea proveneau din aceeaşi sursă.

Cel care dorea să avanseze şi mai mult primea exerciţii de bază şi generale. Ceea ce astăzi numim cunoaştere teosofică era atunci doar o pregătire, iar atunci erau practicate exerciţii precum cele pe care le am descris în conferinţe recente, deşi aveau o altă natură, nu creştină sau rosicruciană. În modul acesta a fost organizat corpul astral, o foarte lungă perioadă. Apoi avea loc ceva ce astăzi nu mai este necesar, întrucât condiţiile sunt complet diferite: când hierofantul observa că trupul astral al celui ce urma să fie iniţiat era suficient de matur, îi era indusă o stare asemănătoare cu cea de moarte, timp de trei zile şi jumătate, corpul fiind asemănător cu cel al lui Lazăr. În aceste condiţii, aproape întregul corp eteric, împreună cu celelalte corporalităţi suprasensibile ieşeau din trupul fizic. Pe durata celor trei zile şi jumătate, discipolul avea o viziune a lumii spirituale. El era iluminat, se putea înălţa până în cele mai înalte regiuni spirituale şi percepea ceea ce avea legătură cu trecutul şi viitorul. După cele trei zile şi jumătate, discipolul era trezit şi avea capacitatea de a relata ceea ce se întâmplă în sferele înalte. El putea să perceapă cum Christos, Spiritul conducător al evoluţiei noastre, trecuse cândva prin acelaşi proces şi zăcuse în mormânt pentru trei zile şi jumătate. Astfel devin misteriile realitate istorică. Misteriul de pe Golgotha a reprezentat apogeul a ceea ce avusese loc în misteriile inferioare, întrucât, prin el, presentimentele anterioare au devenit realitate. În timp ce cu ajutorul exerciţiilor pentru imaginaţiune ş.a.m.d., Eul discipolului transforma corpul astral, prin Misteriul de pe Golgotha se produce o metamorfoză în corpul eteric. Ceea ce era transformat în corpul astral devenea Manas sau Sine spirituală – spiritul însuşi – Eul superior. Partea spiritualizată a corpului eteric se constituia în Buddhi sau Spirit al vieţii. Apoi, discipolul încerca să transforme şi corpul fizic, rezultând Atma: termenul provine de la Atmung (respiraţie – n. tr.), întrucât în realitate spiritualizarea corpului eteric se producea prin anumite exerciţii de respiraţie. Doar prin formarea lui Buddhi poate omul să îl recunoască şi să-L perceapă pe Christos ca fiinţă spirituală.

De ce era necesar ca trupul astral să fie mai întâi îndepărtat? Deoarece dacă ar fi fost în continuare conectat cu cel fizic, nu ar fi avut forţa necesară pentru a imprima anumite impresii în corpul eteric. Christos, însă, ne-a eliberat de proba celor trei zile şi jumătate, iar prin El, exerciţiile menţionate anterior au devenit posibile şi fără intervenţia unui hierofant. Primul exemplu în acest sens îl avem la Saul, care a devenit Pavel. Ceea ce s-a întâmplat cu el pe drumul Damascului trebuie interpretat ca pe ceva ase¬mănător iniţierii. Câteva momente au fost suficiente la el, întrucât dobândise deja în vieţile anterioare maturitatea necesară. Punctele de legătură între ceea ce a fost dobândit în încarnările anterioare pot fi întrerupte de câteva încarnări sau pot apărea mai târziu în cursul vieţii actuale. Convertirea lui Saul se explică, astfel, prin faptul că el a dobândit la vârsta maturităţii legătura cu un proces de dezvoltare ce a avut loc anterior. În plus, Pavel nu a avut nevoie să se înalţe până în lumile superioare, pentru a-L percepe pe Christos, aşa cum ar fi fost necesar iniţiaţilor din epoca precreştină. În definitiv, Christos rămăsese pe Pământ, unit în mod profund cu trupul astral al Pământului. Un observator clarvăzător, care ar fi putut observa evenimentele de pe o altă stea, ar fi văzut marea metamorfoză ce s-a produs prin Misteriul de pe Golgotha. Pentru a dobândi cunoaştere în timpurile străvechi, totul trebuia învăţat şi înţeles în misterii, ceea ce astăzi se întâmplă în mod complet diferit, precum ne dovedesc viaţa Sfântului Augustin şi a lui Toma d'Aquino. Înainte ca ei să trăiască, ar fi fost inutil să vorbim despre ierarhiile spirituale, întrucât nimeni, în afara iniţiaţilor, nu era capabil să le perceapă. Putem atribui această incapacitate de a privi în lumile spirituale faptului că misteriile au încetat să existe cu şase sute de ani înainte de Christos, iar iniţierile nu au mai avut loc. În locul misteriilor veritabile au apărut şcolile de filosofie, iar în locul iniţierii, filosofia, însă nu ca sistem abstract, aşa cum apare astăzi. Din contră, ea era, în mod special la început, într-o măsură mai mare sau mai mică, ca o reminiscenţă a misteriilor. Aristotel este ultimul de la care ne-a rămas o asemenea filosofie, deşi ecoul misteriilor era deja redus spre minimum în scrierile sale. După el s-a mers atât de departe, încât a fost uitat complet faptul că fiecare filosofie provine din înţelepciunea misteriilor. Ceea ce a apărut mai târziu este doar o infiltrare de concepte abstracte, ceva precum un acoperiş de paie.

Primul pas spre progres îl reprezintă Misteriul de pe Golgotha. Până atunci, capacităţile omeneşti, precum puterea de judecată, erau slab dezvoltate. Omul nu putea să avanseze, întrucât înţelegerea sa era conectată cu organele de percepţie. Astfel, era nevoie să vină o perioadă în care înţelegerea să se poată dezvolta în mod independent. Ceea ce se întâmplase pe Golgotha nu putea fi cuprins cu înţelegerea acelor timpuri. Însă, atunci când Christos a părăsit lumea fizică, s-au format nenumărate copii ale corpurilor lui eteric şi astral, prevăzute să se întreţeasă corporalităţilor suprasensibile ale acelor oameni, care erau destinaţi să propovăduiască creştinismul. Unul dintre ei a fost Sf. Augustin, care, la coborârea în existenţa fizică, spre o nouă încarnare, dorea să îşi plăsmuiască un nou corp eteric. Tocmai în acest corp eteric a primit întreţesută una din replicile corpului eteric al lui Christos. Astfel a devenit posibil pentru Sf. Augustin să găsească în el însuşi izvoarele învăţăturilor sale despre forma reală a misticii creştine. Dar întrucât primise numai corpul eteric al lui Christos, Eul său era supus erorilor, astfel devenind posibil să fie condus de propriile pasiuni. În acest mod, Sf. Augustin şi-a dezvoltat Eul, însă a comis şi erori şi a trecut prin toate stadiile îndoielii în privinţa învăţăturii christice. În el exista un fel de materialism puternic, întrucât în acele timpuri exista deja eroarea de a dori să se materializeze totul. Doar cel care se eliberează de această tendinţă va înţelege fenomenele spirituale. Atunci când Sf. Augustin a regăsit în sfârşit creştinismul în cuvintele lui Ioan şi Pavel, corpul eteric al lui Christos a început să acţioneze în el. Sf. Augustin vorbeşte de fapt nu din corpul fizic, ci din cel eteric, fenomen identic cu ceea ce el numeşte „soma”. Despre corpul astral vorbeşte ca despre „simţ”, iar despre Eu spune că se poate manifesta în el prin purificare. Transformarea corpului astral este la Sf. Augustin „dobândirea adevărului”, iar pe cea a corpului eteric o numeşte „a se bucura şi a savura lucrurile spirituale”. Prin „viziune” numeşte cel mai înalt grad de spiritualizare. Scrierile Sf. Augustin reprezintă o bună pregătire pentru noi, întrucât prezintă evoluţia profundă a misticului. Momentul în care pătrunde în lumile spirituale poate fi recunoscut foarte clar. Sf. Augustin este cel mai bun interpret al Epistolelor lui Pavel.

Să luăm acum în considerare un alt reprezentant important al creştinismului: Toma d'Aquino. În comparaţie cu Sf. Augustin, putem observa că el nu a fost prins de erorile din cazul Sf. Augustin şi că, nici măcar în anii copilăriei, nu a cunoscut îndoiala sau lipsa de credinţă, întrucât judecata şi convingerea îşi au originea în corpul astral, iar el îl primise întreţesut cu trupul său astral pe cel al lui Christos. Implantarea oricărui principiu în corpul omenesc poate avea loc, numai atunci când un eveniment exterior schimbă cursul natural al lucrurilor. Atunci când Toma era copil, a fulgerat în apropierea sa şi sora mai mică a murit. Acest eveniment aparent fizic l-a adus în starea de a-l primi în corpul său astral pe cel al lui Christos.

Tomismul coincide cu perioada în care a început să se formeze înţelegerea omenească, aşa cum o cunoaştem. Cel mai important impuls în acest sens a venit din partea arabismului, o adevărată ştiinţă intelectuală, spre deosebire de vechii învăţaţi care aveau cunoaştere prin faptul că puteau privi direct în lumile superioare. Pentru pregătirea noii filosofii, Aristotel era potrivit, întrucât el preferase natura intelectuală, în defavoarea înţelepciunii misteriilor. Cea din urmă a dispărut complet, odată cu arabismul, care nu era decât o pură speculaţie intelectuală. Aceasta poate culmina cu panteismul în conceptele raţionale, însă nu poate ajunge mai departe de ideea unui tot unitar. Toma a adoptat ştiinţa intelectuală accesibilă lui, însă a lăsat-o neschimbată, făcând, în schimb, apel la dialectică, pentru a o înţelege. Noul Testament conţine tot ceea ce cunoaşterea poate revela, deci Toma a fost nevoit să adauge explicaţiilor doar o ştiinţă fin şlefuită. Scolastica, mult prea puţin apreciată astăzi, a făcut această ştiinţă intelectuală posibilă, tocmai prin faptul că, prin dialectica progresivă, s-a ajuns până la nivelul gândurilor divine. Scolastica provine din termenul grecesc „scole”, ceea ce semnifică „atenţie”, însă este în mod eronat tradus „scuola”, deci şcoală. Sistemul scolastic este cea mai perfectă ţesătură de logică. In această manieră vedem cum Toma gândeşte în mod nou ideile divine de dinaintea Creaţiei, fără erori şi iluzii, aşa ar fi putut să fie gândite numai în chilia monahală, foarte departe de agitaţia lumii. Omul se precipită să înţeleagă, să adopte o idee şi să o simplifice. Insă divinitatea nu este atât de simplă! Odată cu Toma d'Aquino, gândurile umane se înalţă*. El nu este mai puţin mistic decât scolastic. De fapt, el avea capacitatea de a crea asemenea descrieri, precum cele ale lui Dionisie Areopagitul, deoarece vedea Ierarhiile Spirituale, iar în lungile sale meditaţii nocturne din faţa altarului putea rezolva cele mai dificile probleme. Astfel, regăsim în el îmbinarea, la fel de strălucitoare precum un diamant, dintre un mistic şi un gânditor care nu a fost influenţat de percepţiile senzoriale*

*Aici a fost notat deosebit de fugitiv şi inexact.

După el [Aristotel] nu s-au mai adăugat termeni noi. Chiar şi termenul de „evoluţie” îl regăsim la Aristotel, poate chiar mai bine descris. Am menţionat deja anterior faptul că Noul Testament conţine totul, în mod special germenele misticismului şi am văzut cum acest germene a ajuns la maturitate şi cum o infinitate de comori s-au descoperit prin Evanghelii. În prezent avem teosofia, mai târziu însă vor apărea şi alte curente spirituale, prin care noi comori vor fi revelate din Evanghelii. În Apocalipsa lui Ioan se încheie viitorul Pământului.

Astăzi am încercat să vă arăt cum eliberarea intelectului a fost primul stadiu al creştinismului. Acesta e doar o frunză pe puternica plantă a creştinismului, însă altele îi vor creşte, una după alta. Floarea va fi frumuseţea completă a Pământului, reînnoit prin creştinism, iar fructul va fi noua lume, pentru care Pământul de astăzi este etapa pregătitoare. Christos se lasă găsit de cei care îl caută, precum a mărturisit, mărturiseşte şi va mărturisi până la sfârşit.