Conform celor expuse ieri, între ceea ce putem numi cunoașterea lumii spirituale din toate timpurile și acel tip de cunoaștere a lumii divin-spirituale care s-a putut practica datorită unei naturi, a unei organizări deosebite a vechiului popor evreu, există o mare, o importantă deosebire. Am indicat faptul că acest popor evreu a primit chiar prin strămoșul patern, Avraam sau Avram, o organizare cu totul aparte, care consta în aceea că organismului omenesc i s-a conferit un instrument fizic, un organ fizic pentru a se înălța la o anumită treaptă de cunoaștere – cunoaștere și nu presimțire – a divin-spiritualului, atât cât este posibilă aceasta prin intermediul cunoașterii senzoriale. Cunoașterea divin-spiritualului a existat și există întotdeauna și oriunde în lume, însă această cunoaștere a divin-spiritualului, oarecum veșnică, se atinge în special pe calea inițierii misteriale. În afară de această cunoaștere a lumii spirituale, obținută ca urmare a unei evoluții omenești speciale, pe căi artificiale, să zicem așa, mai deosebim și o cunoaștere a lumii spirituale normale pentru o anumită epocă, apărând ca misiune specială în cadrul evoluției omenirii. Astfel, pentru epoca atlanteeană veche am putea numi normală o percepție astral-clarvăzătoare a divin-spiritualului. Pentru epoca de înflorire a poporului evreu cunoașterea normală a lumii spirituale este însă cea exoterică, adică exterioară, care se obține cu ajutorul unui organ fizic aparte, prin acea forță de cunoaștere legată de un astfel de organ fizic. Și am arătat deja că poporul lui Avraam a ajuns la această cunoaștere prin faptul că a simțit existența divină contopită cumva cu propriul interior. Ceea ce a devenit posibil prin acest organ a fost o cunoaștere interioară, deci o sesizare a divinului în forul propriu cel mai interior.
Această sesizare a divin-spiritualului în interior prin acest tip de cunoaștere nu a devenit posibilă însă imediat, astfel încât fiecare om să fi putut spune: Eu mă cufund în propriul meu interior, eu caut să cuprind acest interior cât pot mai profund, după care simt picurând în mine existența divin-spirituală ce îmi poate da cunoașterea naturii divin-spiritualului, care însuflețește și întrețese și lumea exterioară. – Nu se întâmpla chiar așa. Acest lucru a venit odată cu apariția, cu revelația lui Christos în cadrul evoluției omenirii. Pentru vechiul popor evreu s-a dat mai întâi posibilitatea de a viețui divinul prin spiritul poporului, când fiecare se simțea un mădular al întregului popor, nu o individualitate separată. Când, prin sânge, aparținând șirului de generații scurs în timp, el simțea că în conștiența populară, în sângele său trăiește conștiența lui Dumnezeu sau conștiența lui Iahve. Dacă atunci vrem să denumim, în mod corespunzător sensului spiritual-științific, pe Dumnezeul-Iahve, nu-l putem desemna spunând pur și simplu: El este Dumnezeul lui Avraam. În felul acesta El ar fi denumit doar foarte vag. Cel mai corect ar fi să spunem: El este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov; El este acea entitate care trece din generație în generație, care se manifestă în fiecare individ, care străbate pe toți oamenii în conștiența lor de popor.
Marele progres și deosebirea dintre această cunoaștere a lui Avraam, Isaac și Iacov și cunoașterea creștină este că prin aceasta din urmă fiecare individualitate omenească recunoaște ceea ce recunoștea și vechiul evreu, acesta însă doar printr-o adâncire în spiritul, în sângele scurs de-a lungul generațiilor. Astfel, Avraam putea spune: Întrucât mie mi-a fost hărăzit să fiu întemeietorul unui popor ce se va răspândi prin șirul generațiilor ce pornesc de la mine, atunci în sângele care curge prin ele va trăi Dumnezeu, cel pe care noi Îl recunoaștem a fi Dumnezeul suprem; El ni se revelează în conștiența poporului nostru. – Aceasta reprezenta pe atunci normalul.
În toate timpurile însă a existat o cunoaștere superioră a divin-spiritualului. Este vorba de cunoașterea misterială. Aceasta nu este dependentă de celelalte forme particulare. În epoca vechii civilizații atlanteene puteai privi, printr-o anumită clarvedere astral-eterică, în profumzimile divin-spirituale ale existenței; puteai să-ți dezvolți interiorul și să ajungi la o cunoaștere a Misteriilor sau a oracolelor. Chiar și în epoca în care cunoașterea ebraică era una normală puteai, în anumite lăcașuri, să te înalți la cunoașterea divinului nu prin corp, precum abrahamiții, ci în afara corpului; te puteai înălța la divin-spiritual din punct de vedere al veșnicului, prin faptul că omul înălța veșnicul său la contemplarea divin-spiritualului.
Puteți deci să vă imaginați cu ușurință că pentru Avraam era necesar un lucru. El a cunoscut divin-spiritualul în felul său cu totul aparte, prin intermediul unui organ fizic, printr-o cunoaștere fizică. Pe această cale el l-a cunoscut pe Dumnezeul conducător al lumilor. Pentru el, dacă voia să se plaseze în mod viu în curentul general al evoluției, era extrem de important să recunoască că Dumnezeul care se face cunoscut în conștiența de popor este același cu cel care în epocile vechi, în Misterii, era recunoscut drept divinitatea creatoare atotputernică. Avraam a trebuit deci să poată identifica pe Dumnezeul său cu Dumnezeul Misteriilor. Acest lucru nu era posibil decât în niște condiții bine determinate. Certitudinea că în conștiența de popor vorbesc aceleași forțe care vorbeau, într-un fel superior, în Misterii, trebuia să-i fie conferită cu condiția existenței prealabile a unui lucru foarte precis. Dacă vrem să înțelegem bine această certitudine, trebuie să evocăm un anumit eveniment al evoluției omenirii.
În cartea mea Știința ocultă în rezumat puteți vedea cum am scris că pe vechea Atlantidă existau inițiați, numiți acolo preoți ai oracolelor; numele nu este important. Am mai arătat că unul dintre acei mari inițiați, Inițiatul solar, era conducătorul tuturor oracolelor atlanteene, a lăcașurilor subordonate ale Atlantidei, ce adăposteau inițiați mercurieni, marțieni, jupiterieni și așa mai departe. Am mai arătat și că acel mare inițiat solar, conducătorul oracolului solar, era și marele conducător al importantului centru cultural ce s-a deplasat din vest spre est, din Atlantida spre interiorul Asiei, pentru ca de acolo să iradieze în toate direcțiile și să inițieze cultura postatlanteeană. Acel mare inițiat, care pe atunci încă mai era pe Pământ, s-a retras în lăcașuri secrete din interiorul Asiei. Prima dată el a dat posibilitatea acelor mari inițiați pe care noi îi numim sfinții Rishi să fie marii învățători ai populațiilor lor. El, acest mare inițiat ocult, i-a conferit inițierea și lui Zarathustra sau Zoroastru.
Desigur, într-un fel i-a fost acordată inițierea lui Zoroastru și într-alt fel acelor Rishi indieni, căci aceștia aveau misiuni diferite. Rishi au primit o astfel de inițiere încât, dacă își dezvoltau în continuare interiorul propriu, puteau ca de la sine, să zicem așa, să dea expresie marilor taine ale existenței. Prin aceasta ei au devenit marii conducători și învățători ai civilizației indiene vechi, prevedice. Pentru ei, ce-i drept, era deocamdată ceva obținut pe cale artificială, dar pe această cale ajungeau la ceva foarte asemănător vechii clarvederi atlanteene, distribuită doar individual celor șapte Rishi. Fiecare din cei șapte Rishi avea domeniul său diferit. Așa cum fiecare dintre lăcașurile de oracole își avea domeniul lui bine precizat, tot așa fiecare Rishi avea o anumită misiune. Și era nevoie de un întreg colegiu care să tălmăcească ceea ce spunea câte un astfel de Rishi despre ceea ce știa el în legătură cu înțelepciunea originară a Universului. Aceasta ei au primit-o de la Marele inițiat solar, care a transplantat în afară, de la vest la est, vechea înțelepciune atlanteeană, de fiecare dată într-un mod aparte, celor ce urmau să fie purtătorii de cultură ai civilizației postatlanteene. În alt fel i-a împărtășit-o lui Zarathustra, acesta putând să vorbească în modul pe care l-am arătat deja.
Rishi spuneau: Pentru a ajunge la divin-spiritualul suprem trebuie să considerăm tot ceea ce există în lumea din jur, tot ceea ce se înfățișează simțurilor exterioare drept maya sau iluzie; trebuie să ne întoarcem privirea de la ea și să ne adâncim în interior: atunci ți se deschide o altă lume decât cea pe care o aveai înainte. – Învățătura vechilor Rishi hinduși propovăduia deci ridicarea în sferele divin-spirituale printr-o renunțare la lumea iluzorie a mayei, printr-o dezvoltare a propriului interior. În alt fel propovăduia Zarathustra. El nu își întorcea privirea de la cele ce se manifestau exterior. El nu spunea: Exteriorul este maya sau iluzie, de la care noi trebuie să ne întoarcem privirea, ci: Această maya sau iluzie este revelarea, este veșmântul real al existenței divin-spirituale. Noi nu avem voie să facem abstracție de el, ci, din contră, trebuie să-l investigăm. În corpul de lumină al Soarelui noi trebuie să vedem urzeala exterioară în care țese și trăiește Ahura Mazdao!
Astfel, poziția lui Zarathustra era într-un anumit fel opusă celei a vechilor Rishi. Civilizația care a urmat celei hinduse a devenit cunoscută tocmai prin faptul că ea urma să introducă în lumea exterioară lucrurile pe care omul le cucerește prin activitatea sa spirituală. Și am văzut, de asemenea, că Zarathustra a încredințat lui Moise și Hermes, în felul pe care l-am descris, tot ceea ce el avea mai bun de dat. Pentru ca înțelepciunea lui Moise să poată da roade în mod just și sămânța ei să poată să încolțească, ea trebuia cufundată în sânul populației ce îl avea ca tată originar pe Avraam. Căci Avraam avea sădit inițial în el organul prin care să ajungă la conștiența lui Iahve. El însă trebuia să știe că Dumnezeu, care se putea vesti în interiorul său forțelor fizice de cunoaștere, vorbește cu aceeași voce cu care vorbește Dumnezeul veșnic și atotputernic al Misteriilor, numai că El se revela în mod limitat, adică așa cum îl putea recunoaște Avraam.
Unei entități atât de importante precum Marele inițiat solar al Atlantidei îi era fără doar și poate imposibil să vorbească imediat într-o limbă inteligibilă oamenilor care trăiesc într-o anumită epocă și care au o misiune specială. O individualitate atât de sublimă precum Marele inițiat solar, care în individualitatea sa duce o existență veșnică, despre care – pentru a se sugera caracterul de veșnicie al acesteia – s-a spus pe drept că în ce-l privește nu trebuie pomenite nume și vârstă, mamă și tată, un asemenea mare conducător al omenirii se poate revela doar dacă adoptă ceva prin care se înrudește cu cei cărora li se revelează. Astfel, învățătorul Rishilor, învățătorul lui Zarathustra, pentru a-i aduce iluminarea corespunzătoare lui Avraam a luat o înfățișare în care poartă corpul eteric păstrat de la strămoșul lui Avraam, același corp eteric care a existat și în strămoșul lui Avraam, Sem, fiul lui Noe. Acest corp eteric al lui Sem a fost conservat – cum de altfel și corpul eteric al lui Zarathustra a fost conservat pentru Moise – și de el s-a folosit marele inițiat al Misteriului solar pentru a se putea revela într-un mod inteligibil lui Avraam. Această întâlnre a lui Avraam cu marele inițiat al Misteriului solar este cea relatată în Vechiul Testament drept întâlnirea lui Avraam cu regele, cu preotul Dumnezeului suprem, cu Melchisedec sau Malek-Zadik, cum s-a încetățenit a fi numit (1 Moise 14, 18-20). Această întâlnre dintre Avraam și cel mai mare inițiat al Misteriului solar, care – doar pentru a nu-l buimăci, să zicem așa – s-a arătat în corpul eteric al lui Sem, strămoșul tribului semit, este una de cea mai mare și mai universală importanță. Și, în mod semnificativ, Biblia face referire la ceva, care din păcate este doar foarte puțin înțeles, și anume ceva care arată de unde vine ceea ce Melchisedec este în măsură să-i dea lui Avraam. Ce-i poate da Melchisedec lui Avraam? El îi poate da secretul existenței solare, pe care, desigur, Avraam nu-l poate înțelege decât în felul său, același secret care se află și îndărătul revelației lui Zarathustra, care a fost primul care a profetizat aceasta.
Dacă ne reprezentăm că Zarathustra, atunci când spunea: Priviți într-acolo, în spate se ascunde ceva ce deocamdată nu este unit cu Pământul, dar cândva se va revărsa în evoluția pământească și va cobori pe Pământ, le arăta discipolilor lui favoriți ce trăiește spiritual, ca Ahura Mazdao, îndărătul corpului de lumină al Soarelui; dacă recunoaștem că Zarathustra nu putea decât să-l prevestească profetic pe Christos, spiritul solar, despre care spunea: El va veni într-un trup omenesc, atunci trebuie să spunem și că pentru omul care urma să pregătească încarnarea lui Christos pe Pământ și mai târziu s-o împlinească trebuie să se fi arătat profunzimi și mai mari ale acestui mister solar. Acest lucru a fost posibil prin faptul că la acea întâlnire și-a exercitat influența asupra lui Avraam însuși învățătorul lui Zarathustra, că sursa influenței a fost luată din același izvor, să zicem așa, din care vine mai târziu influența christică. Acest lucru ne este arătat de asemenea simbolic în Biblie, atunci când se spune: Când Avraam i-a ieșit în întâmpinare lui Melchisedec, acest rege al Salemului, acest preot al Dumnezeului suprem îi aduce pâine și vin. „Pâinea și vinul” se mai împarte încă o dată mai târziu: la instituirea Cinei cea de taină, când trebuie să se împărtășească taina lui Christos adepților acestuia! Prin accentuarea atât de semnificativă a identității jertfei se indică faptul că izvorul din care se adapă Melchisedec este același cu cel din care se adapă Christos.
Trebuia așadar să vină o influență indirectă prin Melchisedec de la cel ce urma să coboare mai târziu pe Pământ, și această influență a urmat să aibă loc asupra lui Avraam, marele înaintaș care a pregătit evenimentul de mai târziu. Urmarea acestei întâlniri a lui Avraam cu Melchisedec a fost aceea că acum Avraam își dă seama că ceea ce îl animă pe el, Dumnezeul căruia el i se adresează cu numele de Iahve sau Iehova, cel mai înalt lucru la care el se poate gândi vine din același izvor din care vine și conștiența inițiatului despre tot ce poate fi mai înalt ca știință pământească, despre Dumnezeul suprem care urzește și însuflețește toate lumile. Aceasta va fi conștiența pe care Avraam o va purta de aici înainte. În Avraam mai mijește încă o conștiență: aceea că realmente, odată cu sângele generațiilor care străbate descendenții poporului, urmează să fie dat ceva ce pe drept se poate compara doar cu ceea ce poate fi contemplat în Misterii, atunci când privirea clarvăzătoare se îndreaptă în afară spre tainele existenței și înțelege limbajul Cosmosului.
Am atras deja atenția asupra faptului că în Misterii tainele Cosmosului se împărtășeau printr-un limbaj stelar și că tainele Cosmosului erau mijlocul de exprimare pentru ceea ce voiai să spui. Au existat timpuri în care învățătorii Misteriilor îmbrăcau cele ce voiau să exprime în cuvinte și imagini împrumutate din lumea constelațiilor. În traiectoriile aștrilor, în pozițiile stelelor unele față de altele se observau imaginile prin care se voia să se exprime cele viețuite spiritual de om, atunci când acesta se înălța spre divin-spiritual.
Ce se citea de fapt în această scriere stelară în Misterii? Se citeau tainele divinității ce urzește însuflețește Cosmosul. Ordinea ce caracterizează lumea stelelor era expresia grăitoare a dumnezeirii. Se privea în Univers și se spunea: Acolo se vestește dumnezeirea! Felul în care ea se vestește ne este descris de ordinea și armonia care guvernează stelele. – Astfel, pentru o privire de acest gen Dumnezeul cosmic s-a transpus integral în ordinea stelară.
Dacă era ca acest Dumnezeu cosmic să se exprime într-un fel oarecare în misiunea poporului evreu, el trebuia să se manifeste în cadrul aceleiași ordini ce este prefigurată în Cosmos în traiectoriile aștrilor. Aceasta înseamnă că prin sângele generațiilor, în care era conținut instrumentul exterior al revelațiilor lui Iahve, trebuia să se exprime o ordine asemănătoare cu cea existentă în traiectoriile aștrilor. Cu alte cuvinte, în urmașii lui Avraam trebuia să existe ceva care în succesiunea genealogică, în consangvinitate, era o reflectare a ceea ce este scrierea stelară în Cosmos. De aceea Avraam a primit promisiunea: Urmașii tăi vor fi orânduiți precum stelele pe cer! – Aceasta este interpretarea corectă a ceea ce de obicei sună astfel: „Urmașii tăi vor fi mulți, ca stelele de pe cer”, prin care se indică doar mulțimea urmașilor (1 Moise 22, 17). Nu mulțimea urmașilor s-a avut în vedere acolo, ci faptul că în legea de succedare a urmașilor trebuie să domnească o ordine asemănătoare cu cea percepută pe cer în limbajul zeiesc al grupării stelelor. Se privea în sus la o astfel de ordine, la felul în care se prezintă ea în cadrul ordinii cercului zodiacal. Iar în poziția aștrilor călători, a planetelor față de zodiac se exprimau acele constelații și în ele găseai limbajul ce vorbea despre faptele zeilor, despre modul în care ei urzesc prin Univers. Această bandă fixă formată din cele douăsprezece semne zodiacale și raportul celor șapte planete față de zodiac trebuia să se exprime deci în consangvinitate, în șirul de urmași ai lui Avraam.
Astfel, în cei doisprezece fii ai lui Iacov, în cele douăsprezece seminții ale poporului evreu avem imaginile celor douăsprezece semne ale zodiacului. După cum sus, în cele douăsprezece semne zodiacale se exprima limbajul zeilor, la fel se exprima Iahve în sângele scurs de-a lungul generațiilor poporului evreu, care se împărțise în douăsprezece seminții, după cei doisprezece fii ai lui Iacov. Ordinea care se instaurează în această constelație a zodiacului noi o desemnăm cu numele planetelor, cu Venus, Mercur, Lună, Soare etc. Am mai văzut că toate acele episoade separate derulate de-a lungul timpului în viața poporului evreu trebuie, sub un anumit raport, puse în paralel cu drumul planetelor prin zodiac: că, de pildă, pe David, cântărețul regal, trebuie să-l punem în paralel cu Hermes sau Mercur, că perioada captivității babiloniene, adică configurația pe care a primit-o revelația iahveică prin un nou impuls, aproximativ șase sute de ani înainte de era noastră, trebuie s-o punem în relație cu Venus, un nume de planetă din sistemul nostru planetar. Lucrul acesta trebuia să fie indicat lui Avraam. De exemplu, felul în care se situează o personalitate precum cea a lui David în șirul semințiilor poporului evreu merge în paralel cu poziția lui Mercur față de zodiac. Tribul lui Iuda, de exemplu, corespunde constelației Leului, iar situarea lui David în seminția lui Iuda în cadrul istoriei poporului evreu corespunde în Cosmos suprapunerii lui Mercur peste constelația Leului. Astfel, în orice detaliu plasat pe firul succesiunii sangvine, în modul curios de transmitere a demnității regale sau preoțești, în luptele sau victoriile unuia sau altuia dintre triburi, în întreaga istorie a poporului evreu putem citi ceea ce se află afară, în spațiul cosmic, în dreptul fiecărei constelații în parte. Aceasta însemna cuvintele: Urmașii tăi vor fi orânduiți în armonia în care sunt orânduite stelele pe cer. Trebuie doar ca în textele vechi, întocmite pe baza ocultismului, să nu vedem niște banalități, așa cum văd foarte mulți, ci să presupunem că ele ascund o profunzime infinită.
Vedem astfel cum în succesiunea genealogică există o ordine și că ea ne este zugrăvită în Evanghelia după Matei. Acest evanghelist ne indică modul cu totul deosebit în care s-a ajuns la acel sânge care a curs în corpul celui ce inițial primise individualitatea lui Zarathustra, pentru ca aceasta la rândul ei să atragă după sine manifestarea lui Christos pe Pământ.
Ce s-a obținut în cele patruzeci și două de generații câte s-au scurs de la Avraam până la Iosif? S-a avut drept rezultat faptul că în ultimul vlăstar din șirul de generații s-a ajuns la o compoziție a sângelui conform legilor lumii stelare, a sacrelor Misterii. Iar în acest amestec de sânge, de care avea nevoie individualitatea lui Zarathustra pentru a duce la îndeplinire marea sa operă, exista o ordine interioară, o armonie ce corespundea uneia din cele mai frumoase și mai importante ordini din sistemul solar. Amestecul de sânge pe care l-a găsit Zarathustra atunci când a coborât pe Pământ era, așadar, o imagine a întregului Cosmos. Acest sânge, ce fusese format de-a lungul atâtor generații, a fost creat după legile care guvernează ordinea cosmică. Toate aceste lucruri stau la baza documentului important pe care îl avem acum în față, Evanghelia după Matei, într-o formă foarte diluată, dacă îmi este permis să spun așa. Iată ce stă la baza acestui text: misterul profund despre devenirea unui popor, ca reflectare a unei deveniri cosmice.
Așa simțeau la început cei care știau ceva despre marele Misteriu al lui Christos. Ei simțeau deja că în sângele acestui Iisus din Nazaret al evanghelistului Matei se află o reflectare a Cosmosului, o imagine a spiritului ce domnește în Cosmos. Acest mister îl exprimau ei atunci când spuneau: În sângele în care a trebuit să trăiască Eul lui Iisus din Nazaret a viețuit spiritul întregului Cosmos. Dacă, prin urmare, era necesar să se nască acel trup fizic, el trebuia să fie o copie a spiritului întregului Cosmos, a spiritului ce guvernează în lume. – Aceasta a fost la origini formula, faptul că forța care a stat la baza acelei compoziții a sângelui, care a devenit apoi sângele lui Zarathustra sau al lui Iisus din Nazaret, a fost spiritul întregului nostru Cosmos, a fost chiar acel spirit care la început, după separarea Soarelui de Pământul nostru, a clocit și a pătruns cu căldura sa ceea ce se desprinsese în cadrul evoluției. Din conferințele ținute la München noi știm deja: Dacă vrem să traducem în sensul adevărat, nu prin cuvintele vulgare ale zilelor noastre, care nu se mai suprapun cu sensul vechi, dacă vrem să traducem începutul Genezei, acel „Bereschit bara Elohim eth hashamajim we’eth ha’aretz”, vom spune astfel: „În cele rezultate și parvenite din existența saturniană, solară și lunară Elohimii au gândit, printr-o activitate cosmică, cele ce se revelează în exterior și cele ce se animă în interior. Și peste tot ceea ce se animă în interior și în tot ceea ce se mișcă domnea întunericul deplin; dar în ele se răspândea, clocea deasupra lor, pătrunzându-le cu căldură, precum găina oul ei, spiritul creator al Elohimilor, Ruah-Elohim.” Spiritul care clocea acolo este același, este identic cu cel care ulterior a creat ordinea care, într-un fel, s-a putut exprima prin constelații. Primii inițiați ai Misteriului creștin simțeau acest lucru, simțeau că structura sângelui lui Iisus din Nazaret era o copie a tot ceea ce Ruah-Elohim a pătruns cu activitatea lui în cursul existenței cosmice. Și de aceea ei spuneau despre sângele care a fost pregătit în acest fel pentru marele eveniment că este „creat prin Spiritul existenței cosmice”, prin același Spirit care în tabloul remarcabil al Genezei, în „Bereschit bara...”, este numit Ruah.
Acest Spirit sfânt, care cu adevărat este mai mare decât oricare altul pe care noi îl cunoaștem în mod curent, a stat la început, ca un gând superior, la baza a ceea ce se numește „Concepția Universului din Spiritul sfânt”. Acesta este subînțelesul celor conținute în versetul 1, 18 al Evangheliei după Matei: „Și Cea care a născut această Ființă a fost umplută de forța acestui Spirit al Universului.” Trebuie să simțim întreaga măreție ce se ascunde într-un astfel de mister. Și atunci vom fi de acord că în acest fel de a prezenta lucrurile se află ceva infinit mai înalt decât în tot ce este dat exoteric în „Conceptio immaculata”. Dacă vrem să cunoaștem adevărata intenție a Bibliei și să renunțăm la interpretarea comună a concepției imaculate, să ne întrebăm doar două lucruri referitor la cele scrise în Biblie. Primul este acesta: Pentru ce ar fi întocmit autorul Evangheliei după Matei toată acea listă a genealogiei de la Avraam până la Iosif, dacă de fapt ar fi vrut să spună că nașterea lui Iisus din Nazaret n-ar avea nimic de-a face cu ea? El a încercat să prezinte modul în care s-a transmis sângele de la Avraam până la Iosif, pentru ca apoi să spună că în realitate sângele lui Iisus din Nazaret nu are nimic de-a face cu acest sânge? Si celălat lucru este că Ruah-Elohim, care în Biblie este numit Spiritul sfânt, în limba ebraică este de gen feminin, fapt care, desigur, și el trebuie luat într-un fel în considerare. – În cele ce urmează vom vorbi și despre asta; acum am vrut doar să trezesc un sentiment legat de măreția concepției care a stat la baza acestui Misteriu la începuturile lui.
Cele petrecute atunci, la începutul erei noastre, și cunoscute doar de inițiații care au fost introduși realmente în tainele existenței cosmice, au fost exprimate inițial în limba aramaică, în care a fost scris și documentul care a stat la baza Evangheliei după Matei. Nu numai prin intermediul ocultismului, dar și printr-o cercetare pur filologică se poate demonstra că acest document care se află la baza Evangheliei după Matei exista deja în anul 71. În cartea mea Creștinismul ca fapt mistic am descris istoria adevărată a apariției Evangheliilor. Dacă se procedează însă cu exactitate se poate dovedi chiar filologic că tot ceea ce se spune despre o concepere mai târzie a Evangheliei după Matei nu este corect; căci noi putem demonstra că în anul 71 – deci relativ la puțin timp după evenimentul din Palestina – exista deja un original în aramaică al Evangheliei după Matei [Nota 4]. Având în vedere însă că eu nu fac aici o prezentare filologică, ci una spiritual-științifică, am să arăt doar un singur fapt din literatura talmudică, ce este deplin confirmat de către erudiții evrei.
În literatura talmudică găsim o indicație cum că Rabbi Gamaliel II și sora lui se aflau într-o dispută pentru o moștenire. Aceasta a luat naștere pentru că în anul 70 tatăl lor a fost omorât într-o bătălie cu romanii. Și ni se relatează că Rabbi Gamaliel II apare în fața unui judecător care, după cum afirmă literatura talmudică, era pe jumătate creștin, un așa-zis iudeo-creștin. Existau pe atunci astfel de oameni, puși de către romani în posturi de judecători. Cu această ocazie s-a petrecut ceva curios: Rabbi Gamaliel II se luptă cu sora lui pentru o moștenire, pentru averea tatălui său. Înaintea judecătorului, care cunoștea câte ceva despre creștinism, el obiectează că, potrivit legii valabile la evrei, doar fiul ar putea beneficia de moștenire, nu și fiica, și că deci doar lui i-ar reveni moștenirea. Atunci judecătorul îi replică că Tora ar fi fost abolită în cercurile în care funcționa el ca judecător și că, având în vedere că el caută dreptatea și a venit pentru o decizie, nu este obligat să judece conform legii evreiești, ci conform legii care a fost pusă în locul Torei. Toate acestea se întâmplau, așa cum am mai spus, în anul 71, întrucât în anul 70 tatăl lui Gamaliel fusese omorât în urma prigoanei împotriva evreilor. Rabbi Gamaliel n-a mai găsit o altă ieșire decât să-l mituiască pe judecător. Atunci judecătorul mituit găsește a doua zi un citat împrumutat din originalul în limba aramaică al Evangheliei după Matei. Și ce spune judecătorul? Christos „nu ar fi venit să schimbe legea lui Moise, ci s-o împlinească!” (Matei 5, 17). El credea că-și poate descărca conștiința pentru că a răstălmăcit legea, spunând că a judecat în sensul lui Christos atunci când a atribuit moștenirea lui Gamaliel.
De aici știm că în anul 71 exista un document creștin din care au fost luate cuvintele care astăzi sunt conținute în Evanghelia după Matei. Avem această dovadă – pasajul respectiv este citat în limba aramaică – că textul acesta, originalul aramaic al Evangheliei după Matei, exista deja, cel puțin parțial, la acea dată. Ce spune cercetarea ocultă în legătură cu aceasta vom mai avea ocazia să discutăm. Am menționat toate acestea doar pentru a arăta că deja când te slujești de știința exterioară nu ai voie să faci ceea ce se face atât de des, și anume să aduni tot felul de lucruri pe care le-ai citit și să te faci că nu vezi cele scrise în literatura talmudică, care este extraordinar de importantă pentru ceea ce se poate spune exoteric despre aceste lucruri.
Vedem astfel că, situând Evanghelia după Matei într-o perioadă relativ timpurie, stăm pe un sol foarte sigur. Deja prin acest simplu fapt se aduce o dovadă că oamenii care au participat la alcătuirea Evangheliei după Matei nu erau, temporal vorbind, prea departe de evenimentele din Palestina, așa că prin aceasta putem fi siguri, chiar și din punct de vedere exoteric, că oamenii nu puteau fi mințiți ușor, spunându-li-se în față că Christos Iisus, despre care vorbim, n-ar fi trăit la începutul erei noastre. Căci nu trecuse nici măcar o jumătate de secol și puteai avea de-a face încă cu martori oculari cărora nu le puteai spune lucruri care să nu se fi întâmplat. Sunt chestiuni importante din punct de vedere exoteric, iar noi le menționăm doar ca o dovadă în acest sens.
Am văzut, așadar, că în evoluția omenirii, venind din taine cosmice adânci, au fost făcute preparative pentru ca din sângele, oarecum filtrat, al poporului evreu, care asimilase în el însuși ordinea Universului, să fie produs un corp în care să se reîncarneze marele inițiat Zarathustra. Căci Evanghelia după Matei vorbește despre individualitatea lui Zarathustra, nu despre altceva. Nu trebuie să ne imaginăm că toate aceste lucruri, pe care noi le evidențiem și care provin din tainele cele mai profunde ale evoluției Universului, se desfășoară cumva cu totul la vedere, în fața ochilor tuturor. Ele au rămas învăluite și pentru contemporani într-un adânc mister și cunoscute doar de un număr extrem de mic de inițiați. Este explicabil atunci de ce domnește o atât de mare tăcere peste ceea ce s-a întâmplat atunci ca cel mai mare eveniment din evoluția omenirii. Și când istoricii de azi fac referire la documentele lor și spun că acestea păstrează o totală tăcere asupra acestui eveniment nu trebuie să ne mire, ci să ni se pară perfect normal.
Pentru că am caracterizat acum dinspre latura zarathustriană cum a fost pregătit acest eveniment din evoluția omenirii, să lăsăm puțin să se deruleze prin fața sufletului și alte curente pregătitoare ale lui. Imediat înainte și, de asemenea, imediat după aceste evenimente, în jurul lui Christos s-au petrecut foarte, foarte multe alte lucruri. În principal, acest eveniment a fost pregătit cu mult înainte. Așa cum a existat o latură exterioară a acestor pregătiri, prin faptul că Zarathustra i-a trimis în lume pe Moise și pe Hermes, prin faptul că prin Melchisedec, inițiatul Misteriului solar însuși, s-a creat învelișul exterior al lui Iisus din Nazaret, a existat și o altă latură a pregătirilor, un curent oarecum secundar curentului mare, care, chiar dacă este doar un curent secundar, are ceva de-a face cu curentul principal, care pornește de la Zarathustra. Acest curent secundar se pregătește încet, în acele lăcașuri pomenite și de istoria exterioară atunci când ni se atrage atenția asupra anumitor secte ce urmăreau o anumită dezvoltare sufletească și pe care Filo [Nota 5] ni le descrie ca fiind „terapeuții”. Terapeuții aparțineau unei secte secrete ce căuta să realizeze o purificare a sufletelor lor pe cale interioară, să elimine din sufletele lor tot ceea ce îi putea afecta în sens negativ, prin contactul cu lumea exterioară și prin cunoștințele exterioare. Prin aceasta ei tindeau să se ridice în sfere spirituale pure. O ramură a acestei secte a terapeuților, în care s-a pregătit în continuare acel curent secundar, a fost aceea a „esenienilor” care trăiau în Asia. Toți acești oameni – o scurtă descriere a lor o puteți găsi în cartea mea Creștinismul ca fapt mistic – ce erau purificați în aceste secte aveau o anumită conducere spirituală comună. Atât în ceea ce-i privește pe terapeuți, cât și în ceea ce-i privește pe esenieni exista o anumită conducere spirituală comună. Și dacă vrem să cunoaștem din punct de vedere exoteric această conducere spirituală trebuie să ne amintim cele discutate de noi cu un an în urmă cu ocazia conferințelor despre Evanghelia după Luca [Nota 6]. Am menționat atunci misterul lui Gautama Buddha, așa cum este el tratat, chiar și exoteric, în scrierile orientale și am spus că cel care vrea să devină un Buddha în cursul evoluției trebuie mai întâi să devină un Bodhisatva. Am explicat că cel pe care îl cunoaștem din istorie drept „Buddha” a fost și el mai întâi un Bodhisatva, după care a devenit Buddha. Până la vârsta de douăzeci și nouă de ani el era, ca fiu al regelui Suddhodana, încă un Bodhisatva. Abia la douăzeci și nouă de ani s-a ridicat, prin evoluția sa sufletească, de la rangul de Bodhisatva la cel de Buddha. Există în cadrul evoluției omenirii o serie întreagă de Bodhisatva; iar acel Bodhisatva care cu șase sute de ani înaintea erei noastre a devenit un Buddha este unul din Bodhisatvii care conduc evoluția omenirii. O astfel de individualitate, ce urcă de la rangul de Bodhisatva la cel de Buddha, nu se mai încorporează mai târziu într-un corp fizic pe Pământ. Am văzut apoi felul în care s-a manifestat Buddha la nașterea lui Iisus din Evanghelia după Luca, prin unirea corpului lui eteric cu acel Iisus din linia nathanică. Și am mai văzut că acesta este un alt Iisus decât cel la care ne referim noi în primul rând când vorbim de Evanghelia după Matei.
În urcarea la rangul de Buddha a fiului regal al lui Suddhodana noi trebuie să vedem sfârșitul unei lungi evoluții. Această evoluție a acelui Bodhisatva care s-a sfârșit prin ridicarea la treapta de Buddha ține efectiv de același curent de care aparțin sfinții Rishi ai Indiei; dar prin devenirea Buddha acel Bodhisatva a ajuns la un anumit sfârșit. – Dacă însă acum un Bodhisatva devine un Buddha, în locul lui apare un succesor. Despre asta vorbește și vechea legendă indiană [Nota 7], care spune că înainte de ultima lui coborâre pe Pământ în persoana fiului regelui Suddhodana pentru a deveni Buddha acel Bodhisatva a predat în lumea spirituală coroana de Bodhisatva succesorului său. Prin urmare, de atunci există un succesor al acelui Bodhisatva care a devenit Buddha. Acest nou Bodhisatva, care a acționat în continuare ca Bodhisatva, a avut o misiune specială pentru evoluția omenirii. Lui i-a revenit sarcina conducerii spirituale a acelei mișcări care s-a manifestat prin terapeuți și esenieni. El este conducătorul spiritual al comunităților de terapeuți și esenieni. În acestea și-a exercitat influența. În timpul domniei regelui Alexander Jannai – aproximativ între anii 125 și 77 înaintea erei noastre – acest Bodhisatva a trimis, să zicem așa, la conducerea comunității de esenieni o individualitate deosebită care a condus comunitățile de esenieni cu aproape un secol înainte de apariția lui Christos Iisus pe Pământ. Această personalitate este bine cunoscută de către ocultism, dar și de literatura talmudică exterioară.
Așadar, un secol înainte de era noastră, un secol înainte de apariția lui Christos Iisus pe Pământ a existat o individualitate care nu are nimic de-a face cu Iisus din Evanghelia după Luca și nici cu cel din Evanghelia după Matei, o personalitate care a fost conducător și îndrumător al comunităților de esenieni. Această personalitate este bine cunoscută ocultismului ca un fel de precursor esenian al creștinismului; ea este cunoscută însă și în literatura talmudică sub numele de Iisus, fiul lui Pandira, Jeshu ben Pandira. Nu trebuie să confundăm pe acest Iisus, fiul lui Pandira, pe seama căruia literaturile evreiești de proastă factură au fabulat tot felul de lucruri, care în ultima vreme a fost scos din nou la lumină, nu trebuie să confundăm deci această mare și nobilă personalitate, cum o fac unii talmudiști, cu Iisus din Nazaret despre care vorbim noi. Noi îl cunoaștem pe acest precursor esenian al creștinismului, pe Iisus, fiul lui Pandira. Știm că acest Jeshu ben Pandira a fost acuzat atunci, de cei ce vedeau în învățăturile eseniene o hulire a lui Dumnezeu, de blasfemie și erezie. Apoi a fost mai întâi lapidat, după care, pedeapsa nefiind de ajuns, l-au spânzurat de un copac pentru a-l face de ocară. Este o realitate ocultă, dar ea este pomenită și în literatura talmudică.
În Jeshu ben Pandira trebuie să vedem o personalitate care stă sub oblăduirea lui Bodhisatva, urmașul acelui Bodhisatva care, ca fiu al regelui Suddhodana, a devenit mai târziu Buddha. Lucrurile sunt deci foarte clare. În curentul legat de succesorul lui Buddha, de actualul Bodhisatva, care în viitor va deveni Maitreiya Buddha și care și-a trimis mesagerii în comunitățile de esenieni, noi trebuie să vedem un fel de pregătire, un curent secundar al curentului principal creștin; el s-a manifestat atunci în persoana acelui misionar care a activat în comunitățile eseniene, într-un mod pe care îl vom discuta în conferința următoare.
Numele de Iisus îl găsim deci la individualitatea despre care ne relatează Evangheliile după Matei și după Luca; acest nume trebuie să-l căutăm însă și un secol înaintea erei noastre în comunitatea eseniană, la acea nobilă personalitate în legătură cu care tot ceea ce spune o anumită literatură talmudică de proastă factură nu este decât calomnie, personalitate care a fost acuzată de hulire a lui Dumnezeu și erezie, care întâi a fost omorâtă cu pietre și apoi spânzurată.
