Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

TREPTE PREMERGĂTOARE MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

GA 152

VIII
SPIRITUL LUI CHRISTOS ŞI LEGĂTURA SA CU DEZVOLTAREA CONȘTIENŢEI

München, 30 martie 1914

Tot ceea ce apare în activitatea noastră se cristalizează, în definitiv, în jurul aceluiaşi punct: aflarea legăturii cu puterile spiritual care fac să avanseze omenirea. Din acest punct de vedere, este exprimată mereu importanţa entităţii lui Christos în Univers. Astăzi aş dori să vă adresez câteva cuvinte care sunt destinate să configureze tot mai mult reprezentările noastre cu privire la importanţa impulsului lui Christos şi a legăturilor sale cu noi, oamenii. Dacă vrem să cuprindem acest impuls al lui Christos în realitatea sa, trebuie să ne decidem să reflectăm asupra unor lucruri. În vremea noastră se aude, exteriorizându-se pe ici, pe colo, gândul că tot ceea ce este şcolăresc, pedant, didactic trebuie restrâns, şi că viaţa vie trebuie să fie cuprinsă în artă şi concepţia despre lume. Atât de multe spirite ale prezentului afirmă că s-au săturat de tot ceea ce este pedanterie, didacticism. Ciudat este numai că de câte ori se pune problema concepţiei despre lume se recade din nou în dorul după didactic.

Trebuie să fi auzit cum am vorbit despre Christos ca despre un Învățător cosmic; eu am folosit cândva expresia „Învăţător cosmic suprauman”. Mulţi se simt bine când pot gândi că prin Christos a venit cineva în lume care a adus o învăţătură. Faţă de această atitudine, noi am accentuat mereu caracterul viu, caracterul de putere al impulsului lui Christos. Prin ceea ce s-a petrecut la Botezul din Iordan, o entitate cosmică şi-a aflat calea în viaţa terestră prin faptul că a împărtăşit destinul omenirii de-a lungul a trei ani. Apoi s-a răspândit în aura Pământului, de unde continuă să acţioneze.

Dacă privim asupra acestui eveniment christic, trebuie să spunem că evenimentul de pe Golgota este o trăire unică în evoluţia Pământului. În raport cu evoluţia terestră, el s-a desfăşurat o singură dată, dar evenimentul christic a fost pregătit vreme îndelungată în lumea spirituală.

Deşi este întru totul incorect să se creadă că entitatea lui Christos ar putea fi într-un alt trup, trebuie totuşi să indicăm un proces pregătitor în evoluţia lumii, şi anume trei evenimente pregătitoare, trei trepte premergătoare ale Misteriului de pe Golgota. Acestea s-au desfăşurat în lumile supraterestre, pur spirituale.

Eu am vorbit despre cei doi copii Iisus, cel solomonic şi cel nathanic. Copilul Iisus solomonic purta în sine Eul lui Zarathustra. Acesta a trecut în celălalt copil, vieţuind în el de la vârsta de doisprezece până la treizeci de ani. Atunci, acest înveliş corporal a fost umplut de entitatea lui Christos. Trebuie să menţionăm insistent că acest Iisus nathanic, aşa cum s-a născut el la începutul cronologiei noastre, s-a întrupat pentru prima oară într-un trup omenesc. Căci el şi-a petrecut treptele anterioare ale existenţei sale în lumea spirituală. El nu s-a încarnat niciodată anterior, într-adevăr, într-un corp omenesc. Relaţia sa cu Krishna [ Nota 34 ] nu a fost o întrupare propriu-zisă, ci un substitut de încorporare. Dacă vrem să ne reprezentăm entitatea celui care a devenit ulterior Iisus nathanic trebuie să privim înspre fiinţele îngereşti, şi putem spune: Înainte de apariţia lui Christos pe Pământ această entitate nu a primit un corp, ci a primit de trei ori un suflet în lumea spirituală, dar de fiecare dată pe aceste trei trepte de existenţă s-a petrecut cu ea ceva asemănător evenimentului de pe Golgota. Aşadar, treptele premergătoare Misteriului de pe Golgota trebuie căutate în lumile spirituale. Fiecare dintre aceste evenimente are o profundă semnificaţie pentru întreaga viaţă a oamenilor de pe Pământ. Ceea ce trăim noi aici nu este influențat numai de ceea ce se petrece pe pământul fizic, ci şi din lumile spirituale. Ceea ce s-a realizat prin cele trei trepte premergătoare a fost exercitat din exterior.

Când omenirea trăia în epoca lemuriană, ea suferise deja influenţa luciferică. Lucifer îşi trimisese oarecum razele forţei sale în natura omenească. Efectul era deja înăuntru. Omul trebuia să evolueze altfel decât ar fi făcut-o fără influența luciferică. Omul era, ca să spunem aşa, infectat cu impulsul luciferic. Prin ştiinţa spiritului, noi putem spune ce a determinat această influență luciferică. Dacă el ar fi rămas la fel de puternic ca în Lemuria, cu natura noastră omenească s-ar fi petrecut ceva care ar fi adus-o într-un mare pericol. S-ar fi petrecut ceva ce poate fi caracterizat astfel: cele douăsprezece forţe senzoriale [ Nota 35 ] – căci sunt douăsprezece – ale omului s-ar fi configurat în aşa fel, încât omul ar fi devenit hipersensibil. Dacă privim acum roşul trandafirului astfel încât el să acţioneze obiectiv asupra noastră, în acel caz roşul ar fi pătruns ca ghimpii în ochii noştri, iar albastrul ne-ar fi absorbit puterea văzului. Am fi fost hipersensibili. Și aşa ar fi stat lucrurile şi cu auzul, şi cu toate celelalte impresii senzoriale. Noi nu am fi putut percepe nimic fără să resimţim durere sau voluptate. Înspre aceasta se îndrepta omenirea datorită lui Lucifer. Acest lucru a fost văzut de entităţile ierarhiilor superioare. Entitatea care a vieţuit ulterior în Iisus nathanic exista în perioada lemuriană în lumea spirituală ca entitate îngerească, şi ea avea posibilitatea să se pătrundă cu entitatea lui Christos. Când mai târziu învelişul fizic al acestei entităţi a fost pătruns de entitatea lui Christos, învelişul sufletesc al acestei fiinţe îngereşti a fost spiritualizat de impulsul christic. Atunci, impulsul christic s-a cufundat deja în sufletul ulteriorului Iisus nathanic. Acest lucru s-a petrecut în lumile spirituale, dar ceea ce radia din el s-a răspândit asupra Pământului, atenuând hipersensibilitatea simţurilor omeneşti, astfel încât a fost îndepărtat pericolul ca oamenii să poată percepe senzorialul numai prin durere şi voluptate degradantă. Noi privim astfel asupra primului precursor al evenimentului de pe Golgota şi spunem: Noi datorăm calitatea prezentă a celor douăsprezece simţuri ale noastre faptului că entitatea lui Christos s-a cufundat în sufletul celui care a devenit ulterior Iisus nathanic, calmând excesul de sensibilitate omenească.

Apoi, în perioada atlanteeană a apărut treptat un alt pericol în viaţa omenească, datorită unirii influenţei luciferice cu influenţa ahrimanică. Pe când în Lemuria era periclitată activitatea simţurilor, în prima parte a existenţei Atlantidei erau periclitate organele vitale şi trupul eteric al omului. Aceste organe străbătute de un trup eteric supus influenţei lui Lucifer şi Ahriman s-ar fi dezvoltat în aşa fel, încât omul ar fi ajuns la o configurare nedemnă de fiinţa umană. Lucrurile ar fi evoluat în aşa fel, încât omul ar fi urmărit cu aviditate ceea ce îi este de folos, şi nu ar fi putut privi decât cu dezgust la ceea ce nu i-ar fi fost folositor. Viaţa omenească ar fi pendulat între aviditate şi dezgust. Toate organele ar fi fost în aşa fel configurate, încât omul s-ar fi năpustit ca un animal sălbatic într-un mod nedemn asupra a ceea ce trebuia să preia şi s-ar fi înjosit profund prin dezgustul resimţit faţă de ceea ce nu îi era convenabil. Faptul că lucrurile nu au devenit aşa se datorează celei de a doua trepte premergătoare evenimentului de pe Golgota. Exista şi pericolul ca prin respiraţie omul să preia cu lăcomie aerul necesar şi ca el să se exprime într-un mod îngrozitor, prin explozii cumplite de dezgust, la orice apariţie a ceva impropriu pentru el. Și atunci a fost a doua oară când această entitate îngerească s-a pătruns de impulsul lui Christos, şi în felul acesta au ajuns în aura Pământului raze de putere ameliorând viaţa omenească.

Spre sfârşitul perioadei atlanteene s-a dezvoltat cea de-a treia treaptă. Din nou omenirea se afla în faţa unui mare pericol. De data aceasta urmau să fie amestecate gândirea, simţirea şi voinţa. Manifestările sufletului urmau să devină dizarmonioase, astfel încât omul să nu-şi poată dezvolta în mod armonios gândirea, simţirea şi voinţa, şi acestea s-ar fi unit în mod aberant. Încă o dată s-a pătruns entitatea care a devenit mai târziu Iisus nathanic cu impulsul lui Christos, aducând armonie în acordul dintre gândire, simţire şi voinţă. Acest lucru a fost resimţit vreme îndelungată în perioada postatlanteeană. În perioada care precede dezvoltarea gândirii noastre s-au configurat deja mesagerii unei imagini care pătrunde până în vremea noastră, dar nu a fost corect înţeleasă. Atunci când la sfârşitul perioadei atlanteene Christos a pătruns acest suflet care a devenit ulterior Iisus din Nazaret, acest fapt a determinat existenţa unei entităţi care a dominat mereu afectele ce creau cu sălbăticie dezacorduri, care a devenit învingător asupra configuraţiilor prea compacte ale gândirii, simţirii şi voinţei. Acest lucru a fost reprezentat de omenire în imaginea Sfântului Gheorghe, sau a Arhanghelului Mihael, învingătorul balaurului. Aceasta este expresia imaginativă directă a celui de-al treilea eveniment premergător Misteriului de pe Golgota.

Grecii, care vivifiau în imaginile lor ceea ce răzbătea la ei ca lumină din tainele Atlantidei, şi-au creat o imagine divină din fiinţa care fusese activă în Atlantida. Ei l-au venerat în Apollo pe spiritul despre care îşi reprezentau. El este cel care s-a pătruns de Spiritul solar. Ei nu l-au numit Christos, dar numele nu contează prea mult. În culturile lor solare ei venerau cea de-a treia treaptă premergătoare evenimentului de pe Golgota şi exprimau aceasta în exterior prin faptul că cereau sfatul preoţilor lui Apollo în cele mai importante probleme ale lor. Aceşti greci ştiau că în tainele existenţei este întreţesut ceea ce urzeşte în aura Pământului şi care a adus în ordine gândirea, simţirea şi voinţa. Ei simţeau legătura acestor lucruri cu Pământul în aşa fel încât spuneau: Din Pământ a urcat într-o formă compactă ceva care, dacă nu ar fi fost învins de Apollo, ar fi adus gândirea, simţirea şi voinţa în dezordine. Dar Apollo aduce ordinea, astfel încât din aura Pământului se revarsă înțelepciune, în locul dizarmoniei şi demenţei din gândire, simţire şi voinţă.

Ei căutau acele ţinuturi în care din pământ urcau aburi, pe care îi captau în sanctuare pentru a o plasa deasupra deschiderii pe preoteasa lui Apollo, prin care vorbea el însuşi, astfel încât prin înțelepciunea sa cuvintele se transformau în oracol, în sfat, pentru oricine căuta această înţelepciune. Aşa cum Sfântul Gheorghe şi Arhanghelul Mihael apar în imagini, tot aşa apare Apollo în sanctuarul său, revărsând prezicerile sale în suflete prin cei care vorbeau prin el.

O, creştinismul este străvechi! Nu avem în vedere numele lui Christos. Prin cultul lui Apollo era venerat Christos, Spiritul solar, astfel încât în această venerare se afla conştiența celei de-a treia trepte premergătoare evenimentului de pe Golgota.

Apoi a venit un timp în care omenirea s-a aflat în fața unui al patrulea mare pericol. În Lemuria, trupul fizic era amenințat de pericol, în Atlantida, organele eterice şi cele astrale. Acum, Eul trebuia să cadă în dezordine. Acest lucru se pregăteşte prin faptul că pe vremea în care Eul trebuia să cuprindă omul în viața de gândire a grecilor se arată, într-o manifestare particulară, că există toate condițiile pentru a aduce dezordine în Eu.Vom înțelege abia treptat cum se dezvoltă în continuare în filosofia greacă etc. ceea ce urma să ducă acest Eu înainte. Eu am încercat deja să expun trezirea Eului. Prin considerarea filosofiei ce culminează în viața de gândire a lui Platon şi Aristotel se vede treptata apropiere a Eului. Pe când Thales, Pherekyde din Syros şi Anaxagora dădeau viață gândurilor lor s-a manifestat în paralel un fenomen care, plecând din Grecia, s-a răspândit cu mult dincolo de lumea greacă: în paralel cu apropierea Eului apare sibilinismul. Peste tot apar sibile. Ele prevesteau, în parte, lucruri de o mare înțelepciune, dar uneori şi nonsensuri. Tot ceea ce putea aduce Eul în dezordine, modul în care Eul putea ajunge la dezordine fără impulsul lui Christos se exprimă în profețiile lor. Viitorul se pregătea pe o cale dublă. Pe de o parte aceea a profeților, pregătitori ai impulsului lui Christos, care încercau să preia tânăra putere a lui Christos într-o adâncire pur sufletească, care parcurgeau în viața lor de gândire ceea ce se întrețese în evoluția omenirii, şi de cealaltă parte sibilele, care sunt dăruite influențelor exterioare ale aurei Pământului. În reprezentarea făcută de Michelangelo pe tavanul Capelei Sixtine din Roma apare acest contrast dintre sibile şi profeți. Michelangelo arată cum de partea sibilelor acționează vântul şi alte forțe elementale legate de pământ şi că la sibile exista pericolul aducerii în dezordine a Eului, şi cum aclionau profeții pentru a linişti acest Eu. Alăturarea profeților şi a sibilelor în imaginile pictate de Michelangelo ne poate indica unele taine profunde. În forțele care aclionau prin sibile se arată cum Eul omului vrea să ajungă în dezordine, pe o a patra treaptă. Ordinea pe care o anunță învățătura profeților a fost instituită prin Misteriului de pe Golgota. Este ordinea puterilor Eului aflată sub o astfel de formă încât Eul omului să învețe să simtă tot mai profund: Nu eu, ci Christos în mine! Ceea ce prin sibile ar fi contribuit la dezordinea Eului este repus în dreptul său prin impulsul lui Christos. Pentru că Eul omului trebuia să se dezvolte pe Pământ a trebuit să aibă loc evenimentul de pe Golgota, Christos a trebuit să pătrundă trupul lui Iisus, adevăratul trup fizic, pe când în treptele premergătoare un înger a primit sufletul lui Christos.

Aşa a intrat Misteriul de pe Golgota în evoluția Pământului.

Ceea ce a spus Sfântul Augustin [ Nota 36 ] este profund adevărat: Creştinism a existat dintotdeauna, numai că abia acum se numeşte creştinism.

Pe vremea Sfântului Augustin se mai simțea ceva din faptul că slujitorii lui Apollo erau creştini, chiar dacă nu purtau numele acesta. Exista o venerare a celui de-al treilea eveniment, care a fost doar de ordin spiritual. Aşa s-a apropiat Christos treptat de Pământ. Prima şi a doua treaptă s-au desfăşurat în lumea devachanică, cea de-a treia în lumea astrală, iar evenimentul de pe Golgota pe planul fizic.

Dar Christos nu a venit ca Învățător în aura Pământ, ci ca Putere. Acest fapt trebuie mereu subliniat. Dacă Christos nu ar fi acționat decât prin ceea ce au putut înțelege oamenii din El, ar fi putut acționa prea puțin.

El a intrat ca entitate vie în evoluție. Înţelegerea omenească trebuie să se străduiască să se înalțe până la El. În felul acesta, înţelegem cum se desfăşoară disputele dogmatice. Puterea de judecată omenească se află încă departe de a pătrunde impulsul lui Christos. Impulsul lui Christos acționează ca putere vie în adâncurile sufletelor. Noi putem urmări această putere. Să privim, de exemplu, evenimentul din 28 octombrie 312. Atunci a avut loc bătălia de la Roma dintre Maxențiu şi Constantin [ Nota 37 ]. Oştirea lui Maxențiu era de patru ori mai puternică decât cea a lui Constantin, iar Constantin a învins. Cine consideră în mod corect istoria, poate afirma că viața întregii Europe ar fi fost altfel în cazul în care Constantin nu ar fi învins. – Acolo s-a dat o bătăile remarcabilă. Nu a învins nici puterea exterioară, nici forța de judecată. Bătălia nu s-a dat prin ceea ce provenea de la forța de judecată. Ea a fost dusă de fiecare parte în conformitate cu impulsuri subconştiente, în care a intervenit impulsul lui Christos. Maxențiu a întrebat cărţile sibilinice. Acestea i-au răspuns: Dacă nu rămâi în locul în care te afli, dacă ieşi afară din Roma, îl vei îngenunchea pe cel mai mare duşman al Romei. – Şi un vis pe care l-a avut i-a spus că trebuie să părăsească Roma şi să lupte în fața porților ei. Roma îi oferea o linie de apărare sigură. Nu forţa de judecată omenească a decis asupra a ceea ce s-a petrecut în această bătălie. În sufletele lui Maxenţiu şi Constantin a acționat subconştientul. Lui Constantin i s-a revelat într-un vis că trebuie să poarte în fața oştirii simbolul creştinismului. Prin vise a fost decisă soarta acestei bătălii, care a fost decisivă pentru destinul Europei. Forţa de judecată omenească nu era capabilă să împlinească ceea ce trebuia împlinit, ci impulsul lui Christos a acţionat, opunând oştirea de patru ori mai mică a lui Constantin celei a lui Maxențiu, în afara zidurilor Romei. Prin ceea ce oamenii nu pot judeca s-a petrecut conducerea problemelor omeneşti. Iar acest lucru este plin de semnificație pentru întreaga conducere a istoriei omeneşti.

Impulsul lui Christos a acţionat în subconştientul sufletelor ca impuls spiritual. El a acţionat la fel mai târziu, atunci când configurația hărţii Europei a dobândit din nou o cu totul altă formă. Dacă în momentul decisiv Fecioara din Orléans nu s-ar fi alăturat regelui ei, toate destinele Europei ar fi fost altele. Din nou nu s-a afirmat forla de judecată, ci impulsul lui Christos, care s-a folosit de un instrument omenesc. Nu se pune problema ca noi să judecăm în sensul de a găsi lucrurile bune sau rele.

Pot arăta pe un alt exemplu cum acționează impulsul lui Christos sub pragul conştienţei. El se slujeşte de tipuri de revelare ciudate, ciudate pentru materialişti. La apropierea vieții spirituale recente, în evoluția sa era conținut ceva care ar fi determinat ca materialismul să se extindă tot mai mult peste viața europeană. Dacă nu ar fi intervenit anumite procese, ar fi fost posibil ca şi în sufletele care se mai simţeau încă spirituale să intervină reprezentări total materiale. Anume, înţelegerea impulsului lui Christos ar fi scăzut atât de mult în primele secole, încât ar fi existat dubii şi asupra existenţei sale fizice. Atunci Arthur Drews şi alții ar fi avut o sarcină mult mai uşoară. Peste cele mai îndepărtate ținuturi ale Europei s-a răspândit în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, pe când se profila pericolul să nu mai existe nicio legătură cu impulsul lui Christos, dispoziția: De ce să credem că a trăit Christos pe Pământ? – Şi atunci, în cele mai diferite locuri s-a petrecut simultan acelaşi lucru. În aproape toate ţinuturile Europei s-a văzut, peste tot, prin cele mai diferite localități omeneşti, prin oraşe şi sate, o personalitate omenească nu întotdeauna aceeaşi, ci având întotdeauna o altă înfăţişare fizică. S-a răspândit părerea că această personalitate omenească, ce apărea într-o îmbrăcăminte deosebit de ciudată, ar fi Ahasver, evreul rătăcitor, care colindă prin lume de când l-a gonit pe Christos de la sine. S-a răspândit vestea că trăieşte un om care poate spune din proprie experienţă: Eu l-am văzut pe Christos, El a trăit într-adevăr. – Această personalitate mergea prin cele mai diferite locuri, prin sate, luând parte la serviciile religioase, într-o stare cutremurătoare, îmbrăcat în haine deosebit de vechi, şi povestea evenimentul despre care putea depune mărturie. Episcopii şi abaţii l-au invitat la masa lor, au organizat festivităţi în cinstea lui. Fiecare dintre aceste personalități povesteau mereu: Eu pot să vă confirm cu toată tăria că ființa lui Christos a trăit pe Pământ, căci El a trecut pe lângă mine, şi pentru că eu L-am tratat aşa cum am făcut-o trebuie să rătăcesc acum prin lume.

Din cele pe care le aflăm în istorie nu ne putem face nicio idee de cât de adânc a acţionat asupra oamenilor acum câteva secole ceea ce povestea Ahasver. Era întotdeauna altă personalitate, dar aceştia îl vedeau – întorcându-se în timp în maniera lui Ahasver – pe Christos, trecând pe lângă ei, astfel încât erau crezuţi. De la ei pornea conştienţa: Da, Christos a trăit, pentru că acesta povesteşte despre El. – Oamenii superficiali de azi pot spune: Se poate să fi avut aşa ceva o influenţă atât de mare încât prin asta să se fi anulat pericolul ca Iisus Christos istoric să fie complet uitat? – Aceşti oameni nu ştiu că au trecut astfel de evenimente prin lume pe care istoria nu le consemnează. Faptul că noi nu ne-am cufundat astăzi complet în materialism este consecinţa a ceea ce pornea de la aceste personalități. Acest lucru nu s-ar putea petrece în zilele noastre. În unele locuri, Ahasver avea bătături groase, îmbrăcăminte ciudată, păr lung, pielea îngălbenită, era înalt şi slab, în altele era mic, avea o cocoaşă, dar întotdeauna era conştient şi pătruns de vederea celor pe care sufletul credea că le-a trăit în clipa în care Christos a trecut pe dinaintea sa. În nenumărate personalităţi a prins rădăcini certitudinea, această capacitate de a remonta cursul Cronicii Akasha şi de a se identifica cu ea până pe punctul de a o crede într-adevăr. În ziua de azi toţi aceşti Ahasveri ar ajunge în ospicii; pe atunci ei au fost instrumente pentru fortificarea vieţii spirituale. Episcopi şi abaţi şi-au fortificat prin ei puterea credinţei în Christos. Din lumile spirituale a fost cufundat în naturile cu predispoziţii psihice germenul de a putea privi înapoi la evenimentul de pe Golgota. Prin particularitatea conştienţei lor, povestitorii s-au văzut atunci pe ei înşişi în imagini. Era adevărul, era o privire vie a evenimentului de pe Golgota. Cu mult mai mult decât în conştienţa superioară a omului, în care se afirmă puterea de judecată, ceea ce pornea de la impulsul lui Christos se desfăşura în regiunile subconştiente ale sufletului. Omul actual, care gândeşte materialist, ia cu uşurinţă în derâdere asemenea lucruri. El va considera aceste fapte drept epidemie psihică, şi va spune: Ce valoare se poate acorda unor afirmaţii provenite din suflete maladive? – Aş dori să-l întreb pe un astfel de materialist ce ar spune el dacă cineva care se îmbolnăveşte psihic, astfel încât să trebuiască închis de psihiatrii într-un ospiciu, ar începe acolo, dintr-o iluminare a sa, să inventeze realmente motorul unui vehicul de zbor, dar care invenţie pluteşte încă nebulos, doar ca idee vagă în spiritul restului oamenilor? Oamenii ar prelua motorul, în acest caz, fără să se întrebe dacă el provine dintr-un suflet maladiv. Se pune problema să se verifice conţinutul celor provenite dintr-un asemenea suflet. Partea cea mai rea a spiritului materialist este că apelează la consideraţii marginale, şi nu la puterea adevărului.

Dacă privim în felul acesta evoluţia omenirii, ne va deveni limpede că trebuie să înțelegem impulsul lui Christos ca putere vie care acţionează în subconştientul sufletelor, folosindu-se de mijloace fizice mai mult decât în conceptele accesibile raţiunii umane. Dacă s-ar fi limitat la acestea, influenţa sa nu ar fi ajuns departe. Dar în vremea noastră lucrurile încep să se schimbe, şi anume să devină astfel încât în noi să acţioneze treptat ceea ce era gândul pentru greci, şi prin care s-a născut totodată, de fapt, conştienţa Eului omenesc. Cum se afirmă astăzi acest gând? Nu este nevoie să dovedim acest aspect prin ştiinţa spiritului, ci prin filosofie. În secolele de dinaintea întemeierii creştinismului apare gândirea în evoluţia lumii. Gândirea în imagini apare abia în perioada greacă. Aceasta pregăteşte conştienţa propriu-zisă de Eu. Apoi vine impulsul lui Christos. El acţionează împreună cu ceea ce a rezultat ca putere a Eului. În zilele noastre vedem aceste lucruri la Hegel, căruia i se dă însă prea puţină atenţie, dar este un fenomen marcant în omenire modul în care luptă Hegel cu gândul capabil să cuprindă întregul Univers. Omul se dezvoltă în lume şi constituie încoronarea evoluţiei, datorită faptului că gândirea umple Universul. El recunoaşte în felul acesta lumea înconjurătoare lui. Dar gândirea are două căi posibile: se poate dezvolta în mod corect, aspect care poate fi comparat cu dezvoltarea seminţei unei flori, sau poate interveni aspectul în care sămânţa nou formată serveşte hrănirii oamenilor. Atunci ea este smulsă din contextul său normal. Când rămâne în contextul normal se dezvoltă o nouă plantă, şi în ea apare viaţă de viitor. Tot aşa este şi cu gândirea omenească. Se spune că prin ea ne facem imagini despre lumea înconjurătoare. Dar folosirea ei la această cunoaştere este ca folosirea seminţelor pentru alimentaţie. Noi împiedicăm gândirea să-şi urmeze cursul său. Când ea perseverează în cursul său, metaforic vorbind, noi nu o folosim ca să ne hrănim, atunci lăsăm germenul să-şi vieţuiască propria viaţă, îl lăsăm să crească în meditaţie şi inspiraţie, îl lăsăm să se dezvolte la o existenţă ce se fructifică altfel. Acesta este cursul corect al gândirii. Acest lucru se va recunoaşte în viitor, anume că cele care sunt privite drept cunoaştere a lumii sunt comparabile cu grâul din care nu apare o nouă plantă, ci este abătut din cursul firesc dintr-o cu totul altă direcţie; însă ceea ce învățăm să cunoaştem prin cunoaşterea lumilor superioare este gând cuprins filosofic în libertate, şi care prin meditaţie şi concentrare conduce direct la viaţa spirituală.

Ne aflăm în punctul în care se va recunoaşte cum raportul dintre cunoaşterea obişnuită şi cunoaşterea suprasensibilă este asemănător celui dintre grâul folosit pentru hrană şi cel din care se naşte o nouă plantă.

Ceea ce trebuie să ne aducă viitorul este recunoaşterea lăuntrică a gândurilor. Filosofia în forma ei veche este depăşită. Se va şti că o astfel de cunoaştere trebuie să existe, dar ea duce la un curent secundar al evoluţiei. Se va şti că gândirea vie, care ia forma meditaţiei şi concentrării, duce la cunoaşterea spirituală a naturii omeneşti şi a lumii spirituale.

Dacă vom considera anumite fenomene din viaţa noastră spirituală ne pot frapa unele lucruri. Aici îmi este îngăduit să spun ceva care ar putea fi înțeles greşit de lumea din afară. Există astăzi un bărbat care este privit drept un mare spirit filosofic şi care, în fond, îşi rezumă înțelepciunea în a vorbi mereu despre un lucru, anume: Omului nu îi este îngăduit să rămână la cunoaşterea exterioară, el trebuie să cuprindă spiritul.– S-ar putea spune că el afirmă mereu acelaşi lucru, într-o altă versiune: Omul nu poate rămâne mereu la cunoaşterea exterioară, el trebuie să cuprindă spiritul în sine, trebuie să-l vieţuiască în sine; spiritul nu trebuie cuprins numai în noţiuni, ci trebuie să devină viu. Acest om nu spune ce este spiritul, şi prin filosofia lui nu se poate cunoaşte nimic. Aceasta este caracteristica filosofiei lui Eucken. Ea nu conduce la o adevărată cunoaştere a spiritului. Atunci când gândirea se configurează din sine însăşi, ea nu devine o vieţuire imprecisă a spiritului, ci se întregeşte în sine, şi ceea ce am învățat să cunoaştem drept trup eteric vine în întâmpinarea gândirii. Când gândirea se transformă în meditaţie, gândul se configurează şi din trupul eteric omenesc apare omul spiritual. Omenirea se află pe calea evolutivă de la filosofie la cunoaşterea spiritului viu.

Ne aflăm pe drumul cel drept. Cei care văd acest lucru recunosc caracteristica timpului lor, dar o adevărată pătrundere a acestor lucruri nu poate fi dobândită dacă nu dezvoltăm o sfântă sfială faţă de cunoaşterea ce ne reţine să aplicăm etaloane peste tot cu puterea de judecată obişnuită. Trebuie să vrem să ne pregătim, iar şi iar, pentru a ne însuşi o nouă cunoaştere, căci aşa cum este sufletul acum el poate urma numai cursul secundar al cunoaşterii. Numai dacă urmează o dezvoltare superioară va putea fi capabil să intre într-adevăr în lumea spirituală. Și abia atunci înțelegem corect sarcina pe care o avem în cadrul Societăţii noastre, când simţim cu toată modestia că suntem chemaţi să cunoaştem această mare inversare a valorilor, a conceptelor de cunoaştere care vor să ne introducă în viaţa spirituală. Vrem să ne păstrăm toată modestia, dar îi putem numi pe unii care sunt consideraţi astăzi mari spirite flecari superficiali, căci aceasta nu înseamnă critică denigratoare. Trebuie să ne familiarizăm cu o apreciere clară, puternică şi energică a celor spre care tindem, pe care să le unim cu smerenia; trebuie să recunoaştem că, în mare, ne aflăm abia la început, dar inimile noastre se pot aprinde de bucuria gândului a ceea ce putem deveni, înspre care ne îndreptăm, şi căruia vrem să-i consacrăm puterile noastre sufleteşti cele mai lăuntrice. Nu vreau să mă adresez puterii dumneavoastră de reprezentare, ci puterilor dumneavoastră celor mai profunde ale inimii, acelora care în sufletul dumneavoastră adăpostesc sentimentul cel mai profund faţă de pulsul timpului. Atunci veţi înțelege ce am în vedere când afirm că prin asemenea cuvinte doar se atinge ceea ce ne cer să spunem puterile conducătoare ale timpului nostru, individualităţile spirituale despre care ştim că străbat curentul timpului nostru. Nu vom progresa numai prin faptul că ne însuşim tot mai multe concepte în privinţa a ceea ce este lumea spirituală – pe acestea trebuie să ni le însuşim –, ci vom progresa într-adevăr în mod corect dacă vom uni cu fiecare nouă idee ceea ce urcă din adâncul cel mai profund al sufletelor noastre, astfel încât această înţelegere să se poată afirma faţă de puterile conducătoare ale timpului nostru. Noi putem să le simţim cum vorbesc în temeliile cele mei profunde ale sufletului nostru. Și cu mult înainte de a percepe această vorbire ca pe o avertizare putem simţi cum mişcarea noastră este susţinută de aceste puteri spirituale conducătoare, ai căror vestitori suntem noi, în adevăratul înțeles al cuvântului. Această conştienţă trebuie să se reverse, ca un adevărat flux sufletesc, asupra a ceea ce întreprindem.