Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner

TREPTE PREMERGĂTOARE MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

GA 152

X
CELE PATRU JERTFE ALE LUI CHRISTOS. CELE TREI TREPTE PREMERGĂTOARE MISTERIULUI DE PE GOLGOTA

Basel, 1 iunie 1914

Pentru cultura noastră actuală [ Nota 41 ] este în primul rând necesar să dobândim o nouă cunoaştere a lui Christos, lăsând să acţioneze asupra noastră rezultatele ştiinţei spiritului. Şi tocmai această nouă cunoaştere a lui Christos întâlneşte adesea o ostilitate marcantă în mediile care se consideră oficial creştine. Este necesar să dobândim tot mai multă înțelegere pentru ceea ce necesită cultura noastră ca şcoală a dezinteresului. O înnoire a moralei, o aprofundare etică a vieţii omeneşti pot proveni numai prin educarea altruismului. Această şcoală a altruismului poate fi parcursă de om în condiţiile actualului ciclu al dezvoltării numai dacă el dobândeşte înțelegerea adevăratului altruism. Or, când parcurgem evoluţia Universului nu putem găsi o înțelegere mai profundă a altruismului decât aceea care ne-a fost dată prin apariţia lui Christos pe Pământ. Iar faptul de a-L cunoaşte pe Christos înseamnă parcurgerea şcolii altruismului. A-L cunoaşte pe Christos înseamnă a te familiariza cu toate acele impulsuri ale evoluţiei omenirii care pătrund în sufletul nostru, în aşa fel încât încălzesc şi înflăcărează tot ceea ce este predispus ca altruism în acest suflet, chemându-l la o viaţă sufletească activă, la înfăptuirea altruismului. Sub influența materialismului, altruismul a fost pierdut într-un mod pe care abia timpurile viitoare ale omenirii îl vor recunoaşte. Abia prin aprofundarea Misteriului de pe Golgota, prin pătrunderea cunoaşterii Misteriului de pe Golgota cu întregul nostru sentiment, cu întreaga noastră fiinţă sufletească, ne putem reînsuşi o cultură a altruismului. Şi putem spune că ceea ce a făcut Christos pentru evoluţia omenirii se configurează în impulsul fundamental al altruismului, iar ceea ce poate deveni acesta pentru evoluţia conştientă a sufletului omenesc este şcoala altruismului! Vom deveni cel mai bine conştienţi de acest lucru dacă vom analiza Misteriul de pe Golgota în vastul său context.

Aşa cum îl cunoaştem, Misteriul de pe Golgota s-a desfăşurat o singură dată în cadrul evoluţiei fizice a Pământului. O singură dată s-a întrupat acea entitate pe care o recunoaştem drept entitatea lui Christos într-un trup omenesc, în trupul lui Iisus din Nazaret. Dar acest Misteriu de pe Golgota a avut trei trepte premergătoare. De trei ori s-a desfăşurat ceva anterior, în orice caz nu pe Pământ, ci în lumea spirituală. Și noi avem oarecum trei Misterii de pe Golgota despre care trebuie să spunem că nu s-au împlinit pe planul fizic. Abia cel de-al patrulea s-a desfăşurat pe planul fizic, fiind cel despre care ne vestesc Evangheliile şi scrisorile apostolului Pavel. Dar acest cel mai mare eveniment al Pământului a fost pregătit de trei evenimente supraterestre. Aceste evenimente supraterestre s-au desfăşurat unul în vechea Lemurie, iar celelalte două în perioada atlanteeană. Cel de-al patrulea eveniment s-a desfăşurat în perioada postatlanteeană şi este ceea ce cunoaştem noi drept Misteriul de pe Golgota.

Cele trei evenimente precedente nu s-au desfăşurat pe Pământ, ci în lumea supraterestră, dar puterea acestor evenimente a coborât asupra Pământului. Noi vrem să înțelegem cum au acţionat puterile celor trei evenimente supraterestre pregătitoare ale Misteriului de pe Golgota în evoluţia omenirii.

În acest scop, trebuie să ne învingem pentru început egoismul în privinţa vieţii noastre morale, a modului nostru de a înţelege lumea şi în privinţa a ceea ce se desfăşoară înăuntrul conştienţei noastre. Aceasta este o sarcină a civilizaţiei noastre pentru viitor. Omenirea trebuie să devină din ce în ce mai altruistă, mai lipsită de egoism, căci în aceasta constă viitorul adevăratelor fapte morale, viitorul tuturor faptelor de iubire ce se pot produce prin omenirea Pământului. Şi viaţa noastră conştientă se află pe calea altruismului, sau trebuie să se afle pe calea altruismului. Într-o anumită privinţă însă există deja în noi ceva esenţialmente altruist. Și ar fi cea mai mare nenorocire a omului pământean dacă în anumite părţi ale fiinţei sale el ar trebui să fie atât de egoist pe cât este constrâns să o facă în multe privinţe, în ziua de astăzi, în legătură cu viaţa sa morală, intelectuală şi afectivă. Dacă, de exemplu, egoismul ar cuprinde sau ar putea cuprinde simţurile noastre în aceeaşi măsură în care ne cuprinde moralitatea, aceasta ar fi cea mai mare nenorocire pentru omul pământean. Căci simţurile acţionează în trupurile noastre astfel încât în această acţiune senzorială se exprimă altruismul, lipsa de sine.

Noi avem în trupul nostru ochi. Prin ochi vedem. Dar noi vedem numai prin faptul că ochii noştri sunt într-adevăr altruişti, dezinteresați, în sensul că nici nu îi simţim. Îi purtăm în noi, vedem lucrurile prin ochi, dar ochii ca atare dispar din percepţiile noastre. Și la fel este şi cu celelalte simţuri ale noastre. Noi percepem lumea prin faptul că sistemul nostru senzorial este altruist. Să considerăm că ochii noştri ar fi egoişti. Ce s-ar întâmpla în acest caz cu omul? Dacă ne-am apropia, de exemplu, de o culoare albastră, pe măsură ce ne apropiem, ochiul nostru – care ar funcţiona în aşa fel încât în loc să lase culoarea să treacă prin el ar absorbi-o imediat în sine – ar fi absorbit de acest albastru pe măsură ce s-ar apropia de el. Albastrul ar fi resimţit în ochi ca o forţă de absorbţie, dacă ochiul ar putea deveni atât de egoist pe cât suntem în viaţa noastră morală, intelectuală şi afectivă. Dacă ne-am apropia de o culoare roşie şi ochiul nostru nu s-ar comporta dezinteresat şi ar avea pretenţia să vieţuiască în sine efectul roşului, atunci roşul ar acţiona asupra ochiului nostru ca şi cum l-ar înțepa. Și dacă ochii noştri ar deveni egoişti, am avea faţă de toate impresiile durerea absorbirii sau a înțepării. Am fi conştienţi că avem ochi, dar am percepe numai durerea absorbirii sau a înţepării. În realitate, pentru omul actual situaţia este astfel încât el trece prin lume şi ştie că în aceasta există efecte de lumină şi culoare. Dar el nu trebuie să se gândească la ochi. Acesta se suprimă pe sine dezinteresat, prin procesul de percepţie. Şi la fel este şi cu celelalte simţuri.

În simţurile noastre domneşte altruismul. Dar simţurile nu ar fi ajuns la acest altruism, şi acest altruism le-ar fi fost luat chiar din perioada lemuriană, dacă Lucifer ar fi putut acţiona liber, pentru sine, pe atunci. Spiritul despre care cuvântul biblic afirmă cu bună dreptate că ar fi zis: Ochii voştri se vor deschide a făcut necesară transpunerea omului într-o sferă a vieţii pământene în care, dacă ochii săi ar fi trebuit să se dezvolte sub influenţa lui Lucifer, ar fi devenit egoişti. Şi la fiecare impresie – şi acesta ar fi fost cazul şi al celorlalte simţuri – omul ar fi strigat: Ah, aceasta mă împunge! – şi n-ar fi perceput culoarea roşie din mediul său înconjurător, sau ar fi spus: Ah, asta mă absoarbe! – şi n-ar fi perceput culoarea ei albastră, ci acţiunea ei absorbantă din ochi. Acest pericol a fost îndepărtat din evoluţia omenirii încă din perioada lemuriană, prin aceea că acea entitate care s-a întrupat mai târziu prin Misteriul de pe Golgota în trupul lui Iisus din Nazaret a pătruns atunci, dar de data asta nu pe Pământ ci în lumea supraterestră, în sufletul unei fiinţe arhanghelice, al unei fiinţe din ierarhia arhanghelilor. Astfel, pe când Pământul trecea prin perioada sa lemuriană, în înălţimile spirituale a trăit o fiinţă care a parcurs un fel de act premergător Botezului din Iordan, datorită faptului că un arhanghel şi-a jertfit sufletescul şi Christos a pătruns în fiinţa acestui arhanghel. În felul acesta s-a declanşat o putere care a acţionat în evoluţia omenirii Pământului. Şi rezultatul acestei intervenţii a fost liniştirea simţurilor, armonizarea simţurilor. Şi dacă ne putem servi astăzi de simţurile noastre, în sensul că aceste simţuri sunt altruiste, dacă am înțeles această realitate şi am devenit recunoscători faţă de ordinea cosmică, atunci vom privi în vremurile vechi şi vom spune: Faptul că suntem oameni senzoriali şi nu resimţim durere prin simţurile noastre, ci resimţim minunata natură din jurul nostru, aceasta se datorează primei jertfe a lui Christos. Faptul că El a pătruns în sufletul unui arhanghel a avut ca efect îndepărtarea pericolului devenirii egoiste a simţurilor în evoluţia omenirii. Aceasta a fost prima treaptă premergătoare Misteriului de pe Golgota.

Omul va învăţa să dezvolte treptat un sentiment profund religios atunci când priveşte înspre măreţia naturii şi înspre cerul înstelat, înspre toate cele care sunt luminate de Soare, care se află în jurul nostru în regnurile animal, mineral şi vegetal, şi va învăța să spună: Faptul că pot privi în felul acesta lumea din jurul meu, faptul că sunt încadrat în această lume în aşa fel încât simţurile mele să nu fie un izvor de suferinţă, ci un instrument al perceperii măreţiei Universului îl datorez primei jertfe făcute de Christos ca treaptă premergătoare Misteriului de pe Golgota. Şi noi întrezărim perspectiva unui viitor în care contemplarea naturii, bucuria ce ne-o provoacă natura vor fi christificate, în care oamenii vor simţi şi-şi vor spune, atunci când merg afară şi se bucură de o primăvară minunată, de frumuseţile verii sau de orice altă măreţie a naturii: Trebuie să fim conştienţi că putând prelua ceea ce ne oferă măreţia naturii din jur nu noi, ci Christos în simţurile noastre este cel care ne dă posibilitatea să resimţim în acest fel splendoarea naturii.

Iar în prima perioadă a evoluţiei atlanteene egoismul – determinat acum prin Lucifer şi Ahriman – a vrut să se înstăpânească pe un alt sistem al organizării omeneşti, anume pe organele vitale. Să încercăm o dată să privim esenţialul organizării noastre vitale, din acest punct de vedere. Care este acest esenţial? Trebuie să ne gândim doar cum îi merge omului când este afectat acest esenţial al organelor vitale. El este afectat când apar maladii organice în organele vitale. Atunci, omul începe să simtă revendicările plămânilor săi, ale inimii sale, ale stomacului şi ale celorlalte organe. Atunci începe vremea în care omul, simţind durerea, ştie că are un stomac, o inimă, ştie cu o certitudine imanentă că a fi bolnav înseamnă că un organ a devenit egoist şi duce o viaţă proprie în organismul nostru. În viaţa omenească obişnuită nu se petrece aşa ceva. Atunci, în organizarea generală a omului organele individuale trăiesc în mod altruist. Şi constituţia noastră ne oferă certitudinea de a fi sănătoşi în viaţa de toate zilele numai când putem merge prin lume având organe altruiste, când nu simţim că avem stomac, plămâni etc., ci le avem fără să le simţim, când ele nu se afirmă prin ele însele, ci sunt elemente componente ce slujesc întregului organism.

Vom vorbi altă dată, cu o altă ocazie, de ce egoismul organelor determină boala; astăzi vom indica numai starea normală. Dacă ar fi intervenit Ahriman şi Lucifer ar fi apărut cu totul alte stări deja din timpul evoluţiei atlanteene. Fiecare organ omenesc ar fi devenit egoist şi s-ar fi petrecut ceva foarte ciudat. Să presupunem că omul s-ar fi apropiat de un fruct, aşadar de ceva ce se află în lumea exterioară şi pe care ne face plăcere să-l mâncăm, sau care se află într o anumită relaţie cu organizarea noastră corporală. Cândva, relaţia noastră cu organele vitale va deveni obiect al studiilor medicale, dacă ştiinţa se va lăsa stimulată de ştiinţa spiritului. Atunci se va şti că, de exemplu, când omul culege cireşe din pom şi le mănâncă, ceea ce trece din cireşe în organizarea umană are o anumită legătură cu anumite organe, că alte fructe au alte legături cu alte organe. Tot ceea ce pătrunde în organizarea omenească are anumite legături cu această organizare. Dacă s-ar fi împlinit ceea ce urma să se petreacă prin Ahriman şi Lucifer în perioada atlanteeană, atunci, ca să continuăm exemplul dat, când am fi cules cireşe organul care are o legătură cu cireşele ar fi generat o poftă uriaşă. Ar fi apărut o lăcomie infinită, şi omul ar fi simţit organul respectiv desolidarizându-se de celelalte, cu scopul de a-şi satisface pofta. Dar şi celelalte organe ar fi devenit la rândul lor egoiste, şi s-ar fi opus cu forţa în organism. Sau să considerăm un alt caz. Fie ceva care este dăunător omului. Aşa cum lucrurile din lumea exterioară au anumite legături cu omul în sens bun, tot aşa ele au şi raporturi prejudiciabile. Dacă omul s-ar fi apropiat de o plantă otrăvitoare sau de alt obiect care i-ar fi dăunat unui organ sau altuia, el ar fi simţit această relaţie prin activitatea lăuntrică a organelor, şi aceasta s-ar fi exprimat printr-un sentiment cumplit, chinuitor, de teamă. Omul ar fi simţit că în faţa lui se află ceva care acţionează asupra unui organ al său, ca şi cum l-ar consuma.

Acum să nu luăm în seamă ceea ce mănâncă omul, ci aerul care-1 înconjoară. Tot ceea ce există în aer are legătură cu organele noastre. Dacă s-ar fi împlinit ceea ce au vrut Ahriman şi Lucifer, dacă omul ar fi rămas în seama lui însuşi ar fi fost mânat prin lume pendulând între pofta animalică după ceea ce este favorabil unui organ sau altuia şi dezgustul cumplit faţă de ceea ce este dăunător pentru un organ sau altul. Să ne imaginăm că am fi încadrați în lume având organe vitale astfel formate, încât am fi aruncaţi ca o minge între două extreme, trebuind să alergăm după orice aromă plăcută, chiar dacă ar fi la o oră distanţă de noi, sau să fugim din cauza unui sentiment de dezgust, chiar dacă obiectul care ni-l determină este relativ departe. Dacă am fi aruncaţi de ici-colo ca o minge de cauciuc, credeţi că am putea să evoluăm în lume? Că nu s-a întâmplat aşa, că organele noastre vitale au fost frânate în această tendinţă, că ele au fost armonizate este consecinţa faptului că în perioada în care omul îşi parcurgea evoluţia din prima perioadă atlanteeană în sferele supraterestre a avut loc o a doua treaptă premergătoare Misteriului de pe Golgota. Din nou a pătruns entitatea lui Christos în sufletul unei fiinţe arhanghelice, şi ceea ce a fost produs în felul acesta a radiat în jos, în atmosfera Pământului. În felul acesta s-a creat acea armonizare, acea atenuare a egoismului organelor vitale, s-a produs ceea ce a făcut altruiste organele din om. Noi nu am fi putut niciodată fi sănătoşi, şi am fi avut în permanenţă în noi cele mai rele boli, datorită legăturii noastre cu lumea exterioară, dacă nu ar fi intervenit acest al doilea eveniment christic. Și din nou se deschide o perspectivă pentru viitor ca omenirea, când se va fi pătruns cu o adevărată înţelegere a lumii spirituale, să-şi însuşească un sentiment de recunoştinţă faţă de entităţile spirituale de care depinde omul. Omenirea se va umple cu acea adevărată evlavie datorită căreia fiecare om va putea spune: Dacă sunt purtătorul fizic al unor organe lipsite de egoism este din cauză că nu m-am dezvoltat singur în lume, ci Christos mi-a modelat organele în aşa fel încât să pot fi om! – Învățăm astfel tot mai mult că, în fond, putem rezuma tot ceea ce ne-a făcut oameni, în sensul cel mai cuprinzător, astfel încât să spunem: Nu eu, ci Christos în mine! – Christos s-a îngrijit de întreaga evoluţie a omenirii prin cele trei trepte premergătoare Misteriului de pe Golgota, pe care le-a împlinit înainte Misteriului propriu-zis.

În ultima perioadă a evoluţiei atlanteene, omenirea se afla în faţa unui al treilea pericol. Egoismul urma să intervină în gândire, simţire şi voinţă, creând dezordine. Ce s-ar fi produs în felul acesta? Omul ar fi vrut una sau alta. Ar fi ascultat de impulsurile voinţe sale, gândirea sa ar fi ascultat de alt impuls, simţirea de un altul. Era necesar, pentru evoluţia omenirii, ca gândirea, simţirea şi voinţa să se îmbine dezinteresat în ansamblul sufletului. Numai sub influența lui Lucifer sau Ahriman nu s-ar fi putut face acest lucru. Dacă ar fi acţionat numai Lucifer şi Ahriman, gândirea, simţirea şi voinţa ar fi devenit egoiste, ar fi sfâşiat acţiunea armonioasă a sufletului. Şi atunci ar fi intervenit, spre sfârşitul perioadei atlanteene, cel de-al treilea eveniment christic. Din nou a pătruns entitatea lui Christos în sufletul unei fiinţe arhanghelice, şi puterea care s-a creat în felul acesta în lumea supraterestră prin faptul că entitatea lui Christos a pătruns într-o fiinţă arhanghelică a făcut posibilă armonizarea gândirii, simţirii şi voinţei. Aşa cum razele fizice ale Soarelui trebuie să acţioneze pe Pământ pentru ca viaţa vegetală să nu încremenească, tot aşa Spiritul solar din lumile supraterestre trebuie să facă să acţioneze reflexul său pe Pământ, aşa cum v-am descris acum. Pe cea de-a treia treaptă, El a armonizat gândirea, simţirea şi voinţa, aşa cum trebuie ele armonizate în viaţa normală a oamenilor.

Ce ar fi devenit omul dacă nu ar fi intervenit acest al treilea eveniment christic? Ar fi fost cuprins de furia poftelor sale sălbatice, de viaţa sa de voinţă. Ar fi putut deveni turbat, deşi, pe de altă parte, raţiunea sa devenită egoistă ar fi batjocorit ceea ce îndeplineşte voinţa sa turbată. Acest lucru a fost îndepărtat prin cel de-al treilea eveniment christic, prin care Christos a pătruns pentru a treia oară ca entitate christică în învelişul sufletesc al unui arhanghel, al unei fiinţe din ierarhia arhanghelilor.

Omenirea a păstrat o amintire a modului în care pasiunea omenească a fost armonizată cu gândirea omenească prin puterile care au acţionat atunci din lumile supraterestre. Acest semn de amintire există, numai că nu este înțeles în mod corect. Sfântul Gheorghe care învinge balaurul, sau Arhanghelul Mihael care îninge balaurul constituie semnul pentru acest al treilea eveniment christic, când Christos a pătruns în sufletul unui arhanghel, Iar balaurul pe care calcă este cel care ar fi adus în dezordine gândirea, simţirea şi voinţa. Toţi cei care privesc imaginea Sfântului Gheorghe cu balaurul, sau a lui Mihael cu balaurul, sau alte imagini asemănătoare evocă în realitate cel de-al treilea eveniment christic. Și grecii, care au creat ceva în minunata lor mitologie, ca ecou al celor petrecute în lumile spirituale la sfârşitul perioadei atlanteene, au venerat Spiritul solar ca armonizator al gândirii, simţirii şi voinţei din om. Tu, Spirite solar – aşa spuneau oamenii din vechea Grecie care ştiau ceva în acest sens –, tu ai devenit suflet în înfățişare spiritual-eterică, căci aceasta este înfățişarea celor pe care-i numim astăzi arhangheli. Tu ai adus la armonie, prin minunata ta liră pe care laşi să răsune armonios muzica sufletului omenesc, ceva ce altfel s-ar fi ciocnit nestăpânit în sufletul omenesc ca gândire, simţire şi voinţă! În felul acesta, Spiritul solar devenea spirit ocrotitor faţă de pasiunile ce s-ar fi declanşat sălbatic în om, dacă ar fi putut vieţui în aburii ce urcau dinăuntrul pământului, care scapă din pământ. Și dacă un om li s-ar fi expus lor şi ar fi lăsat aceşti vapori să acţioneze asupra lui, gândirea, simţirea şi voinţa lui s-ar fi amestecat în mod haotic. Grecul o plasa deci pe Pythia deasupra vaporilor care aduceau dezordine în pasiuni prin intermediul lui Lucifer şi Ahriman, dar Apollo o ilumina pe Pythia, învingând sălbăticia pasiunilor, şi ea a devenit profetesă. Prin spiritul solar al lui Apollo grecul îl resimţea pe Christos al celui de-al treilea eveniment christic. Iar în raportul acestuia cu dispoziţia stăpânitoare de pasiuni a Pythiei, în acest rol protector pe care zeul Apollo l-a conferit Pythiei grecul vedea efectul celei de-a treia jertfe a lui Christos: armonizarea prin cel de-al treilea eveniment christic a pasiunilor omeneşti dereglate. În fond, zeul solar Apollo este pentru greci ceea ce este reprezentat în imagine drept Mihael sau Sfântul Gheorghe învingând balaurul.

Vedem astfel sensul pe care îl aveau cuvintele pronunţate de Iustin Martirul [ Nota 42 ]. Cuvinte care, dat fiind că au fost pronunţate de un martir, pot fi privite drept creştine, deşi diverşi reprezentanţi actuali ai creştinismului l-ar declara eretic. Iustin spunea: Și Heraclit, şi Socrate, şi Platon au fost creştini, dar creştini în măsura în care puteau fi înainte să fi avut loc Misteriul de pe Golgota. Teologii de astăzi nu mai ştiu nimic în acest sens, dar în primele vremuri ale creştinismului şi martirii creştini mai ştiau că vechii înțelepţi greci, chiar dacă nu foloseau numele de Christos, dacă ar fi fost întrebați cine este Apollo ar fi răspuns din cunoaşterea lor misterială: Marele Spirit solar, care va trăi mai târziu într-un corp omenesc, el este cel care ne întâmpină sub chipul lui Apollo şi care prinde suflet în Apollo sub chipul unui arhanghel.

Și apoi a urmat cel de-al patrulea misteriu, cel pământean, de pe Golgota. Aceeaşi entitate a lui Christos, care pătrunsese de trei ori în sufletul unui arhanghel, s-a întrupat acum, prin evenimentul pe care îl numim Botezul lui Ioan în Iordan, în trupul lui Iisus din Nazaret.

Recunosc că vi se va părea ciudat când voi spune: Această entitate a pătruns de trei ori în sufletul unui arhanghel, şi apoi s-a încorporat într-un trup omenesc. Căci din punct de vedere logic ar trebui spus că între pătrunderea în sufletul unui arhanghel şi încorporarea într-un trup omenesc s-ar afla pătrunderea în sufletul unui înger, ceea ce înseamnă că entitatea lui Christos ar fi trebuit să pătrundă în sufletul unei fiinţe aflate pe treapta de înger. Aşa apar lucrurile unor oameni. Dar nu e adevărat când oamenii afirmă că lucrurile care provin din ştiinţa spiritului sunt născocite. Și dacă mă întrebați: Cum se face că entitatea lui Christos nu a coborât treaptă cu treaptă, din ierarhie în ierarhie, până la a deveni om, dacă îmi puneţi astăzi această întrebare, va trebui să vă răspund că asta nu ştiu, pentru că eu nu construiesc teorii. Căci cercetarea realităţii arată că entitatea lui Christos s-a folosit de trei ori de o fiinţă aflată la stadiul de arhanghel, şi apoi de o fiinţă aflată în stadiul uman, iar treapta de înger a fost lăsată deoparte. Las în seama cercetărilor ulterioare să stabilească de ce este aşa. Pentru moment, eu nu ştiu de ce este aşa, dar aşa este. Dacă ar fi fost să fie inventată, ar fi fost făcută diferit – după cum puteţi realiza din cele tocmai spuse. [ Nota 43 ]

Aşadar a intervenit cea de a patra treaptă a Misteriului de pe Golgota. Acest Misteriu de pe Golgota a îndepărtat un alt pericol, şi anume pericolul ca prin influenţa lui Lucifer şi Ahriman Eul omului să fie dereglat. Organele senzoriale ar fi fost dereglate datorită lui Lucifer, în perioada lemuriană; în prima perioadă atlanteeană, organele vitale erau ameninţate de dezordine şi dizarmonie; în ultima parte a perioadei atlanteene a fost rândul organelor care stau la baza gândirii, simţirii şi voinţei. Iar în perioada postatlanteeană, Eul însuşi era ameninţat de dezordine. Și pentru că Eul urma să intervină în această perioadă în evoluţia omenirii, s-a căutat să se stabilească armonia dintre acest Eu şi puterile Cosmosului, astfel încât Eul să nu devină jucăria forţelor Cosmosului. Eul ar fi putut deveni minge de ping-pong între aceste forţe. El ar fi fost astfel configurat, încât i-ar fi fost imposibil să se menţină în sine, şi dacă ar fi fost lăsat în seama acestor forţe ceea ce provine din suflet ar fi fost sfâşiat de toate forţele elementale ce provin din vânt, aer şi valuri. Acestea ar fi sfâşiat tot omul.

Michelangelo a pictat acest lucru. Priviţi picturile sale. El a pictat ceea ce a ameninţat fiinţa omului. Acest ceva a apărut în sibile. El a pictat într-un mod minunat în sibile acel tip uman care îşi simte Eul în care se dezinstalează dezordinea, din care poate proveni cea mai minunată înțelepciune, dar în aşa fel încât omul nu o poate dirija. Priviţi cum le-a pictat Michelangelo. Ele reprezintă diversele grade de supunere faţă de fiinţele elementale, datorită dezordinii existente în Eu. Dar, pe de altă parte, mai apare ceva. El a pictat în acelaşi spaţiu pictural figurile gânditoare ale profeţilor, care se vede că aduc lumină în ceea ce menţine ordinea în Eu, faţă de Cosmos. Suntem deosebit de mişcaţi când vedem impulsul spre Eu din profeţi, şi de cealaltă parte fiinţa omenească căzută în dezordine datorită Eului, iar apoi pe Christos, în acelaşi spaţiu pictural, Christos care s-a încorporat într-un trup omenesc, aducând în ordine Eul ce urma să vină în lume.

Da, ştiinţa spiritului ne va arăta din ce în ce mai mult cum poate ajunge la altruism acest Eu al omului datorită celui de-al patrulea eveniment christic, Misteriul de pe Golgota. Simţurile au spus: Nu eu, ci Christos în noi. Organele vitale au spus: Nu eu, ci Christos în noi. Organele personalităţii au spus: Nu eu, ci Christos în noi. Viaţa morală şi cea intelectuală a omului trebuie să învețe să spună: Nu eu, ci Christos în mine. – Fiecare pas în lumea spirituală ne arată aceasta.

Am vrut să vă expun astăzi aceste lucruri pentru ca altă dată, cu o ocazie pe care sper să o avem foarte curând, să vă pot furniza dovezi oculte pentru aceste realităţi, şi cu aceasta să arătăm că ceea ce numim ştiinţă spiritului trebuie să se reverse în viaţa noastră morală şi intelectuală, astfel încât omul să devină un discipol al altruismului, astfel încât Christos să trăiască în noi, astfel încât să-l simţim pe Christos viu, în fiecare cuvânt rostit din ştiinţa spiritului.

Vreau să mai adaug şi altceva. Dumneavoastră ştiţi că începând din anul 1909 am reprezentat dramele noastre misteriu la München [ Nota 44 ]. Oamenii pot aprecia în bine sau în rău ceea ce am expus noi pe scena misteriilor; nu despre asta este vorba acum. Însă ceea ce s-a făcut necesită o anumită putere, o putere care nu este dată omului prin simplul fapt că există om pe Pământ. Vedeţi dumneavoastră, pentru ca noi să putem lucra acum la Dornach, pentru ca noi să putem prelucra diversele soiuri de lemn tare [ Nota 45 ] avem nevoie de forţa musculară. Noi nu putem spune că putem   să ne dăm în mod conştient această forţă musculară. Ea vine din trupul nostru, din ceea ce putem în sufletele noastre. Noi nu o avem în control. Şi nu avem în controlul nostru nici tot ceea ce îndeplinim în spiritual, şi pentru care ne trebuie putere spirituală. Aceasta nu depinde numai de talentul nostru ca oameni, aşa cum nu depinde numai de talentul nostru dacă noi putem face ceva, ci şi de forţa musculară a trupului nostru. Noi avem nevoie de forțe spirituale care sunt în afara noastră, aşa cum forţa musculară este în afara sufletelor noastre. Ştiu că pot veni nişte nulităţi care să spună: Tu eşti nebun, deoarece crezi că puterile spirituale îţi vin din afară, pe când ele urcă numai din propriul lăuntru. – Ei nu au decât să mă considere nebun. Eu îi consider ca făcând parte dintre aceia care nu pot face diferenţa dintre foame şi o bucată de pâine. Eu ştiu cum se revarsă puterile spirituale din afară în om. Pe cât de puţin poţi să crezi, dacă nu eşti nebun, că foamea însăşi produce pâinea care o astâmpără, tot atât de puţin produce puterea sufletului nostru acele puteri de care avem nevoie pentru acţiunea spirituală: ele trebuie să se reverse în noi, să aflueze în noi din afară. Și pe cât ştim de exact că foamea este în noi şi pâinea vine din afară, dacă nu suntem nebuni, tot aşa ştie cel care trăieşte în lumile spirituale ceea ce este în el şi ceea ce vine din afară. Iar în ceea ce mă priveşte, eu am simţit tot mai mult pentru persoana mea, începând din anul 1909, când era vorba să dezvolt în toată pacea şi liniştea ceea ce era nevoie pentru dramele-misteriu, eu am simţit puterea spirituală ce venea din afară. Eu ştiam că privirea spirituală a unei entităţi spirituale se odihnea pe ceea ce a fost făcut. Şi exprim această realitate dintr-o trăire nemijlocită.

Pe când începusem să lucrăm în Germania pe tărâmul ştiinţei spiritului, a venit la noi o bună prietenă [ Nota 46 ] care a preluat cu un entuziasm admirabil ceea ce puteam oferi pe atunci. Dar ea nu a preluat numai cu un entuziasm plin de dăruire ceea ce a fost posibil să oferi pe atunci despre evoluţia omenirii, tainele cosmice, reîncarnare şi karmă, ci a unit totodată cu acestea un minunat simţ estetic. Această personalitate scălda în frumuseţe tot ceea ce primea prin învățătură şi conversaţii. Pe atunci eram încă puţini. Pe atunci nu era nevoie să ne strângem într-o încăpere cum este cea de astăzi. Și lucrurile pe care le expun astăzi unui mare cerc de auditori erau spuse pe atunci într-o discuţie la care nu eram decât trei [ Nota 47 ]: eu şi alte două persoane. Una dintre aceste două persoane a părăsit deja în 1904 planul fizic, mergând în lumea spirituală. Şi aşa este, asemenea persoane parcurg o evoluţie după moarte. În anul 1907, când am prezentat la congresul nostru [ Nota 48 ] versiunea Misteriului de la Eleusis datorată lui Schuré, încă nu era perceptibilă o influenţă din partea ei. Aceasta a început în 1909, şi a crescut tot mai mult în ultimii ani. Ştiam cu precizie că este individualitatea acelei persoane cu care eram strâns legaţi, care putea fi iubită cu toată obiectivitatea, cu toată sinceritatea, datorită felului ei de a fi. Aflată în lumile spirituale, ea acţiona ca un înger păzitor pentru ceea ce aveam de făcut, pentru împletirea esteticului cu esoterismul în misteriile noastre. Şi am simţit atunci cum era ocrotit de această personalitate – care a fost chemată în lumile spirituale în 1904 – ceea ce s-a revărsat în activitatea Pământului pătrunzându-ne, personalitate spirituală înspre care privim cu recunoştinţă în sus, pentru că şi-a odihnit ochiul sufletesc pe faptele noastre, făcând posibilă înfăptuirea lor.

Dar apoi, când a fost vorba să cultivăm cu această personalitate ceea ce se poate numi un dialog – poate fi numit dialog, pentru că este un fel de interacţiune –, când intervenea acesta, această personalitate revela mereu faptul că poate găsi cu atât mai bine calea înspre activitatea noastră pământeană cu cât ne pătrundem noi mai mult de ideea de Christos în evoluţia Pământului. Dacă ar fi să îmbrac în cuvinte pământeşti ceea ce exprima mereu această individualitate, ar trebui să spun – dar trebuie să exprim, desigur simbolic, ceea ce în lumile spirituale este cu totul altfel –: Eu găsesc calea spre voi pentru că voi găsiţi tot mai mult calea de a face din ştiinţa voastră spirituală o expresie a ceea ce este însuşi cuvântul viu al lui Christos.

Aceasta va deveni pentru noi impulsul lui Christos: puntea vie dintre viaţa pământească şi viaţa în lumile supraterestre. De trei ori a pregătit Christos pentru om, din lumile supraterestre, calitatea esenţială de care are acesta nevoie ca să vieţuiască cu adevărat. De trei ori a făcut Christos ca organele senzoriale, organele vitale şi organele personalităţii omului să devină lipsite de egoism. Acum este rândul omului să devină altruist în privinţă intelectuală şi morală, prin faptul că înțelege ce semnifică pentru această viaţă intelectuală şi morală cuvintele: Nu eu, ci Christos în mine.

Lumea va recunoaşte că ceea ce vestim noi ca ştiinţă a spiritului este cuvânt al lui Christos. El a spus: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor. – Misiunea ştiinţei spiritului este în timpul nostru aceea de a deschide porţile înspre Christos cel viu. Cu înţelegerea celor vii se unesc şi morţii, care ştiu că entitatea  Christos a găsit calea de la Cer spre Pământ. Şi dacă morţii se înclină înspre viaţa celor vii ca zeităţile ocrotitoare cele mai apropiate, atunci vor găsi sufletele celor vii din sfera terestră, cu atât mai multă uşurinţă cu cât aceste suflete se vor fi pătruns mai mult de impulsul lui Christos şi se vor fi spiritualizat. Christos a coborât ca înalt Spirit solar din lumile supraterestre pe Pământ prin Misteriul de pe Golgota, pentru ca să găsească o locuinţă în sufletele omeneşti. Ştiinţa spiritului trebuie să devină vestitoarea modului în care Christos îşi poate găsi locuinţa în sufletele omeneşti. Când Christos îşi va găsi locuinţa în sufletele oamenilor, din aura Pământului puterea Sa va radia înapoi în acele lumi pe care Christos le-a părăsit pentru salvarea oamenilor Pământului, şi întregul Cosmos va fi christificat.

Înspre o asemenea înţelegere profundă a Misteriului de pe Golgota ne înălţăm treptat printr-o adevărată pătrundere cu ştiinţa spiritului. Dacă ne gândim la acest lucru şi considerăm că ea trebuie să fie o şcoală a altruismului pentru viaţa morală şi intelectuală a omenirii de acum şi până în viitor vom fi intens pătrunşi de necesitatea vestirii prin ştiinţa spiritului a Misteriului de pe Golgota. Căci atunci vom şti ce se are în vedere cu impulsurile spiritual-ştiinţifice care vor să pătrundă în omenire în prezent. Atunci impulsul lui Christos va pătrunde omenirea, căci într-adevăr toţi oamenii îl pot primi, deoarece Christos nu aparţine unei naţiuni, ci este înalta Fiinţă solară care aparţine întregului Pământ şi poate pătrunde în orice suflet omenesc, indiferent cărei națiuni şi religii îi aparţine acesta. Fie ca tot mai mulți oameni să găsească această cale înspre o asemenea înţelegere a impulsului lui Christos şi o asemenea înțelegere a Misteriului de pe Golgota, căci atunci probabil va apărea drept creştin ceea ce astăzi mulţi dintre cei care se declară creştini denumesc necreştin şi eretic.

Să nu ne mulţumim să înţelegem Misteriul de pe Golgota numai prin raţiune, să încercăm să cuprindem acest Misteriu cu întregul nostru suflet; pentru aceasta avem nevoie de ştiința spiritului. Atunci ne va fi permis să ne ştim discipoli ai curentului nostru spiritual, al acelor suflete care înțeleg ce este necesar omenirii acum şi în viitorul apropiat.

Acestea au fost lucrurile despre care voiam să vorbesc astăzi cu dumneavoastră. Să sperăm că vom putea să ne consacrăm într-un viitor nu prea îndepărtat considerațiilor ce se pot lega nemijlocit de acestea tot în acest oraş.