Considerațiile noastre au condus ieri la concluzia că la una dintre garnițele cunoașterii naturii trebuie să fie dobândită о înțelegere prin care să rămânem în domeniul fenomenelor și să le pătrundem, să le citim cu ajutorul a ceea ce se aprinde în conștiența noastră datorită lor, cu noțiunile, ideile noastre ș.a.m.d. Iar că domeniile cele mai pure, mai transparente ale acestor idei s-au dovedit a fi matematica și mecanica analitică, considerațiile noastre ajungând să culmineze în final cu constatarea, că dintr-o reală observare de sine rezultă ca tot ce este prezent în sufletul nostru ca având un conținut matematic sau de mecanică analitică, se bazează în esență pe Inspirație. Am putut apoi să arătăm cum acest impuls provenit din Inspirație s-а răspândit în filozofia orientală antică a Vedantei, cum același spirit din care la noi s-au dezvoltat doar matematica și mecanica analitică, a stat și la baza concepției pline de subtilitate a filozofiei vedantice. Și am putut apoi să arătăm cum Goethe își fundează propriul fenomenalism căutând fenomenul originar în interiorul fenomenelor și cum trecerea de la fenomenele mai complicate către cele originare reprezintă același drum ca cel din matematică, de la structurile mai complicate de concepte către axiome. Astfel că Goethe, deși spunea despre sine că nu posedă о cultură matematică convențională, intuia totuși așa de clar procesele matematice, că pretindea de la fenomenologia lui, ca la stabilirea fenomenelor originare să se procedeze în așa fel ca să poată fi dată satisfacție celui mai riguros matematician. Acesta este și lucrul care îl atrage la filozofia Vedantei pe occidental, că în structura ei interioară, în modul cum trece de la о contemplație la alta, ea dezvăluie о legitate lăuntrică similară celei din matematică sau mecanica analitică. Iar că aceste lucruri nu sunt suficient evidențiate în cadrul studiului oficial al filozofiei Vedanta, se datorează faptului că în prezent pur și simplu nu există oameni cu о temeinică cultură universală. Cei abilitați să ofere studii ce conduc și spre filozofia orientală, cunosc în prea mică măsură – spuneam că la Goethe era cu totul altfel – care este esența gândirii matematice. De aceea ei nu pot înțelege deloc care este factorul impulsator al acestei filozofii orientale. Și așa am reușit să arătăm cum trebuie să se comporte sufletul spre una din laturi, cea a materiei, dacă în loc să obținem acea țesătură a Penelopei, care în ultimele secole a fost urzită drept concepție despre lume, vrem să obținem ceva ce are consistență în sine, își are centrul de greutate acolo.
La celălalt capăt se află, după cum spuneam ieri, polul conștienței. Dacă vrem să cercetăm conținutul acestei conștiențe pătrunzând în interiorul nostru sufletesc doar cu aju¬torul simplei clociri a misticilor nebuloși, atunci nu accedem în fond decât la reminiscențe din interiorul conștienței, care s-au acumulat în cursul vieții noastre de la naștere, din copilărie. Acest lucru poate fi arătat ușor în mod empiric. Este suficient să observam cum descrie un om cu о formație academic-științifică solidă [Nota 19], referindu-se tocmai la elemente reminiscente din așa-numita viață lăuntrică, о situație la care privea ca în vitrina unei librării. El văzu acolo о carte. I-a atras atenția prin titlul ei. Era vorba despre animalele inferioare. Și iată că privind cartea, a trebuit să zâmbească. Și să ne închipuim cum putea să fie uimit el, un profesor universitar de științele naturii cu о mină gravă, care vede un titlu serios într-o librărie, tocmai despre animalele inferioare, iar el trebuie să zâmbească! Și el și-a pus întrebarea de unde ar trebui să provină de fapt zâmbetul. La început nu reuși să găsească nimic. Atunci îi veni ideea: Am să închid ochii. – Și ce să vezi, când el a închis ochii și s-а făcut întuneric în jurul lui, a auzit de foarte departe un motiv muzical. Acesta îi aducea aminte în acest moment de о muzică de dans, pe care – era spre sfârșitul copilăriei, remarca el – о auzise la primul dans al lui. Și i-a devenit atunci clar că în subconștientul său bineînțeles că trăiește acum nu numai acest motiv muzical, ci puțin și partenera cu care a țopăit el pe atunci, și cum ceea ce fusese de mult uitat de către conștiența obișnuită, ceea ce de fapt el nu a recepționat niciodată suficient de intens încât să-i rămână toata viața prezent, cum totul s-а înălțat acum ca un complex de reprezentări. Iar în momentul în care privea о carte serioasă, nu îi pătrundea în conștiență și faptul că tot atunci, la mare depărtare, se auzea о flașnetă. Chiar și sunetele flașnetei îi rămăseseră în acel moment inconștiente. Acestea au apărut abia după ce el a închis ochii.
Da, așa apar unele lucruri, care există doar ca reminiscențe în conștiența noastră. Și atunci vin câteodată misticii care încețoșează și ne povestesc cum recunosc în lăuntrul lor о legătură profundă cu principiul divin originar al lucrurilor, cum din lăuntrul lor se înalță о trăire superioară, sună о renaștere а sufletului uman. Și aici sunt urzite împletituri mistice, și totul nu este altceva decât melodia uitată a flașnetei. Unui mare procent din literatura mistică îi puteți atribui efectul melodiei uitate a flașnetei.
De aceasta avem nevoie pentru о autentică Știință spirituală: să posedăm suficientă claritate și precizie în loc de a trâmbița în mod mistic ceea ce se înalță din subconștient doar ca reminiscență, ca ceva căreia să-i putem atribui о oarecare obiectivitate. Dacă vrea să obțină rezultate fructuoase în sensul menționat, tocmai cel care cultivă Știința spirituală are nevoie de о maxima claritate interioară, căci el are nevoie de claritate lăuntrică mai ales atunci când este vorba să coboare în profunzimile conștienței, pentru a dobândi о autentică percepere a naturii acesteia. Trebuie coborât în profunzimile acestei conștiențe atunci când nu suntem un diletant în acest domeniu, ci când posedam о cunoaștere pe deplin competentă privitor la ceea ce psihopatologia, psihologia și fiziologia au realizat până acum, pentru a putea distinge ceea ce în mod nefondat se pretinde a fi spiritual-științific, de ceea provine din domeniile înrudite cu matematica și mecanica analitică.
În acest scop m-am străduit eu deja în secolul trecut să-l caracterizez cu modestie pe celălalt pol, cel al conștienței în opoziție cu polul materiei. Polul materiei a făcut necesară elaborarea concepției despre natura a lui Goethe. La polul conștienței nu se putea accede prea ușor pornind de la goetheanism, din simplul motiv că Goethe nu era un trivial nici în gândire, nici în sentiment atunci când era vorba să pătrundă în cunoaștere; din contră, el participa cu toată venerația de care este nevoie atunci când se caută о apropiere de adevăratele surse ale cunoașterii. Și în acest fel Goethe, care prin însăși constituția sa era mai înclinat către lumea sensibilă, a resimțit о anumită ezitare, față de ceea ce ar conduce în jos, spre profunzimile conștientei înseși, față de о gândire elaborată până la formele ei cele mai înalte, mai pure. Goethe atribuia destinului său bun [Nota 20] faptul că el niciodată nu a gândit despre gândire. Trebuie să înțelegem cum trebuie această afirmație, căci de fapt realmente nu putem gândi despre gândire. Căci putem tot așa de puțin în fond să gândim gândirea cum putem să „fieruim” fierul, sau să „lemnuim” lemnul. Dar putem face altceva. Putem încerca să parcurgem căile ce se deschid în gândire atunci când ea devine din ce în ce mai rațională, și să le parcurgem în continuare așa cum începem să о facem cu disciplina gândirii matematice. Iar dacă facem aceasta, ajungem printr-o călăuzire lăuntrică firească în acea regiune pe care m-am străduit să о descriu în lucrarea mea Filosofia libertății Acolo nu ajungem la о gândire despre gândire. Putem vorbi doar metaforic de о gândire asupra gândirii. Dar ajungem la altceva, ajungem la о privire a gândirii. Însă pentru а ajunge la о privire a gândirii, trebuie ca mai întâi să ne fi însușit efectiv о reprezentare energică despre gândirea pură, eliberată de senzorial. Trebuie să fi dus munca lăuntrică de gândire așa departe, încât să ajungem la о stare de conștiență la care, prin antrenarea gândurilor eliberate de senzorial, prin perceperea gândurilor libere de senzorial, știm că acum avem de-а face cu gânduri eliberate de senzorial.
Aceasta este calea pe care m-am străduit, după cum spuneam, modest, să о descriu în Filosofia libertății. Aș spune că acolo s-а făcut încercarea de a se aduce gândirea în fața conștienței, după ce mai întâi a fost eliberată de senzorial, tot așa cum se află gândirea matematică sau facultățile sufletești și forțele mecanicii analitice în fața conștienței, atunci când ne dăruim cu о disciplină corespunzătoare acestor științe.
Aici aș dori din nou să inserez о remarcă personală. Atunci când am statuat această gândire liberă de senzorial și am prezentat-o ca pe un fapt obiectiv, ce poate fi evidențiat în mod riguros, care poate fi dobândit, ca și structurile matematice, prin viețuire lăuntrică, am intrat în contradicție cu fel de fel de filozofi ai anilor optzeci și nouăzeci [din secolul 19]. Mi s-a replicat fără încetare: Dar cu о asemenea gândire nu te afli în niciun fel în realitate. – Eu trebuisem însă deja în lucrarea mea [Nota 21] „Teoria cunoașterii în concepția goetheană despre lume” din prima jumătate a anilor optzeci, să atrag atenția asupra practicării acestui mod de gândire pură, în prezența căreia se știe: Tu trăiești acum într-un element, ce nu mai conține nicio impresie senzorială, și totuși în activitatea lăuntrică se revelează ca ceva absolut real. – A trebuit să spun ceva despre această gândire: În ea avem adevărata comuniune spirituală a omului, uniunea cu adevărata realitate. Pe о culme a existenței lumii, simțim ce legătură avem noi, ca suflet, cu această existență a lumii. – A trebuit să protestez energic împotriva a ceea ce pe atunci începuse să se propage în filozofie și era lăudat de Eduard von Hartmann [Nota 22], care scria în 1869 drept motto la a sa „Filosofie a subconștientului”: „Rezultate speculative conforme cu metoda inductivă a științelor naturii”. Aceasta era о reverență filozofică față de științele naturii. Pentru a protesta împotriva acestei orientări spre о metafizică lipsită de esență, care ia naștere doar prin aceea că noi din inerție lăuntrică lăsăm să ruleze gândirea, în modul caracterizat, dincolo de perdeaua simțirilor, am scris ca motto la Filosofia libertății: „Rezultate sufletești ale unor observații după metoda științelor naturii.”. Am arătat că tot ceea ce reprezintă conținut al filozofiei, nu se dobândește prin reflectare ci, luat în sensul cel mai riguros, este rezultatul unei observări către interior, așa cum culoarea și sunetul sunt rezultate ale observării către exterior. Și pe când trăim în acest element al gândirii pure, – care aduce ceva rece în ființa umană – facem о descoperire. Descoperim că, e drept, oamenii pot vorbi instinctiv despre libertate, că în ființa omului există impulsuri care realmente tind spre libertate, dar acestea rămân inconștiente, instinctive, până în momentul în care redescoperim libertatea atunci când înțelegem că din gândirea liberă de sensibil pot rezulta pentru fapta morală impulsuri care – deoarece am antrenat о gândire ce nu mai este senzorială și prin aceasta nu mai este determinată din senzorial, – ele însele nu mai sunt determinate din senzorial, ci din spiritualitate pură. Și viețuim spiritualitatea pură prin aceea că observăm, facem observarea pură a modului în care se revarsă forța moralității în gândirea liberă de senzorial. Și rezultatul cel mai însemnat pe care îl obținem din așa ceva, este că în primul rând ne putem lua adio de la orice formă de superstiție mistică. Ne putem lua adio de la ea, deoarece acum viețuim în propria conștiență ceva care lăuntric este limpede, ceva ce nu mai este impulsionat dinafară, ci se împlinește cu spiritualitate dinlăuntru. Am sesizat existența lumilor într-un punct în care ne-am făcut noi înșine scena cunoașterii, am pătruns modul în care lucrează existența lumilor în adevărata lor formă și ne devin accesibile, dacă ne mlădiem conformându-ne acestei observări interioare. Aș spune: Numai într-un punct sesizăm noi ceea ce este de fapt esența existenței cosmice, și о pătrundem ca realitate, nu ca gândire abstractă, prin aceea că antrenăm imboldurile morale în țeserea gândirii eliberate de senzorial, care astfel devin libere, nemaitrăind ca instincte, ci în veșmântul gândirii eliberate de senzorial. Noi viețuim libertatea, dar о libertate despre care totodată știm că omul se poate apropia de ea precum se apropie hiperbola de asimptota ei, dar știm că această libertate trăiește în om în măsura în care spiritul trăiește în el. Noi ajungem la trăirea spiritului pornind de la elementul libertății.
Și prin aceasta ajungem la ceva care, în lăuntrul omului împletește libertatea, ca impuls al faptei noastre moral-sociale, cu cunoașterea, cu ceea ce în final este totuși dobândit în mod științific. Atunci când în gândirea liberă de senzorial reușim să sesizăm libertatea, când înțelegem că această înțelegere se desfășoară doar în spiritualitatea reală, atunci viețuim cum noi înșine trăim în lăuntrul acestei spiritualități; facem experiența unui proces de cunoaștere ce se dovedește a fi în același timp о făptuire interioară. Este о lucrare interioară ce poate deveni о acțiune în lumea exterioară, care deci se poate revărsa necondiționat în viața socială. M-am străduit pe vremea aceea să atrag atenția cu toată claritatea asupra a două lucruri. Numai că aceasta a fost pe atunci prea puțin înțeles. Am încercat mai înainte de toate să arăt că esențialul la parcurgerea unei asemenea căi a cunoașterii, este educația lăuntrică pe care о dezvoltăm cu această ocazie. Căci a parcurge calea spre gândirea eliberată de senzorial, este ceva important. Trebuie să trecem lăuntric prin multe. Trebuie să dăm probe de învingere de sine, despre care nu avem nici о idee în viața exterioară. Iar prin aceea că se depășesc obstacole și se ajunge la о viețuire sufletească, care aproape că nu poate fi înregistrată, deoarece se sustrage foarte ușor formelor prozaice ale entității umane; iar când ne cufundăm în această entitate, nu coborâm în mod neclar-nebulos și mistic, ci coborâm într-o claritate luminoasă, ne cufundăm deci în spiritualitate. Facem cunoștință cu spiritualul. Ajungem să cunoaștem ce este spiritul și aflăm aceasta deoarece am găsit spiritul pe calea parcursă și de ceilalți oameni, doar că aceștia nu merg până la capăt; iar această cale, pentru cerințele actuale ale cunoașterii și ale strădaniilor din social, trebuie parcursă de toți cei care vor să fie activi pe tărâmul cunoașterii sau vieții sociale. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am scos în evidență prin a mea Filosofie a libertății”.
Celălalt lucru pe care l-am lăsat să se întrevadă acolo, este că deoarece în gândirea liberă de senzorial am descoperit libertatea ca purtător al eticului, deci nu am dedus noțiunile sau poruncile morale făcând analogii cu fenomenele naturale, noi trebuie deci să renunțăm la tot ce, pornind de la știința despre senzorial, conduce la conținuturi morale; acel conținut moral ar trebui să ia naștere în mod liber, prin viețuire suprasensibilă. Și am cutezat pe atunci să folosesc un termen special, care a fost foarte puțin înțeles, dar care trebuie statuat neapărat atunci când pătrundem în zona aceasta și dacă vrem să înțelegem ce este de fapt libertatea. Am folosit exprimarea: Dobândim acces la lumea eticului prin fantezia noastră morală. [Nota 23] – Și în mod foarte conștient am făcut uz de expresia „fantezie morală”, am folosit-o pentru a arăta că – la fel ca în cazul imaginilor fanteziei – munca spirituală aparținătoare se desfășoară lăuntric în om independent de lumea exterioară; iar pe de altă parte, pentru a arăta că ceea ce face pentru noi ca lumea să aibă о valoare moral-religioasă, adică imperativele morale, pot fi puse în practică numai pornind din acest domeniu, care se păstrează liber de impresiile senzoriale și are la bază doar munca lăuntrică proprie. Și în același timp am precizat deja cu claritate în Filosofia libertății, că dacă rămânem în domeniul omenescului, ni se dezvăluie conținutul etic al fanteziei morale, dar dacă apoi ne apropiem de acest conținut care ni se dezvăluie a fi ceva transferat dintr-o lume spirituală, noi concomitent ne inserăm lumii exterioare a simțurilor.
Dacă studiați realmente filozofia, veți remarca cu exactitate poarta prin care aceasta poate intra în lumea spirituală, numai că în această filozofie eu am procedat în așa fel ca să pot face față rigurozității din mecanica analitică privitor la drumul parcurs în cercetările mele, și că nu am acordat nicio importanță vreunei eventuale păreri aprobatoare din partea celor ce caută accesul la spiritualitate prin toată trăncăneala, ce provine dinspre preocupările spiritiste sau nebulos-mistice. Din aceste direcții poți ușor obține aprobare, dacă începi să vorbești despre cele spirituale, dar eviți tocmai calea, pe care eu mă străduiam pe atunci să о străbat. Eu căutam certitudine și siguranță pentru spiritual și imi era cu totul indiferentă opinia palavragiilor care, dintr-un fundal nebulos-mistic, pledează pentru cele spirituale. Însă prin aceasta se mai obținea atunci încă ceva.
Tocmai pe când se mergea în aceste două direcții, pe care le indicam în Filosofia libertății ca autentice rezultate ale observării conștienței, tocmai dacă se merge în continuare făcându-se încă un pas – ce se întâmplă atunci? Dacă se pătrunde la acele trăiri lăuntrice aflate în sfera gândirii pure, la acele viețuiri lăuntrice care în final se dezvăluie a fi viețuirea libertății, atunci se ajunge la о metamorfoză а cunoașterii față de lumea interioară a conștienței. Atunci noțiunile și ideile nu rămân noțiuni și idei, aici hegelianismul nu rămâne hegelianism, nici abstracțiunea abstracțiune, căci acum se pătrunde în domeniul real al spiritualului. Experiența ce se face ajungând aici, nu mai este doar „noțiune” sau „idee”, nu mai este ceva ce ține de întregul conținut al filozofiei hegeliene – nu: Atunci noțiunea și ideea se transformă în imagine, în Imaginație. Prin aceasta se descoperă și treapta superioară, care la început doar s-а proiectat în fantezia morală, se descoperă treapta de cunoaștere a Imaginației. Pe când în filozofie suntem prinși într-o realitate „de fabricație proprie”, atunci când ne-am lăsat antrenați lăuntric pe calea indicată de Filosofia libertății – prin care am depășit planul simplei fantezii –, ajungem în interiorul unei lumi de idei, care de data aceasta nu sunt imagini de vis, ci care stau în relație cu realități spirituale, tot așa cum culorile și sunetele sunt ancorate în realitate. Acum pătrundem în domeniul imaginilor, al gândirii imaginative. Se ajunge la acele imaginații, care sunt reale, cu ajutorul cărora stăm într-o lume, nu mai stăm doar în propriul interior; se ajunge la Inspirație, care poate fi viețuită dacă gândim matematic în mod corect, dacă „matematizarea” însăși devine о trăire, și apoi putem crește înălțându-ne deasupra noastră către ceea ce s-а arătat de exemplu în filozofia Vedantei. Acestei Inspirații i se asociază pe de altă parte Imaginația. Și abia cu ajutorul acestei Imaginații descoperim apoi ceea ce permite înțelegerea omului. Descoperim în imaginații, în reprezentări-imagini, în reprezentări ce au un conținut mai concret decât gândurile abstracte, descoperim ceea ce face inteligibil omul din punctul de vedere al conștienței. Iar când am ajuns la acest punct trebuie să renunțăm la a voi să mergem mai departe, să nu lăsăm gândirea liberă de senzorial să ruleze prin inerție lăuntrică în continuare și să credem că prin această gândire liberă de senzorial am ajunge la tainele conștienței; în loc să facem aceasta, să ne oprim aici, confruntându-ne dinspre interior cu lumea spirituală exterioară. Și astfel nu vom mai născoci în conștiență gânduri care nici nu reușesc să о înțeleagă, ci atunci vom primi Imaginația, cu ajutorul căreia acum putem cuprinde conștiența. Așa cum față de fenomen trebuie să mă opresc la granița exterioară iar gândurile mi se dovedesc a fi elementul care în procesul cunoașterii poate coordona fenomenele, așa cum aici a fost necesară renunțarea menționată și tocmai prin aceasta s-а dobândit aspectul spiritual al actului intelectual, așa trebuie și acum – când cercetăm către interior – să aplicăm renunțarea, să oprim gândurile de a merge mai departe, să le conducem către о reflecție lăuntrică, pentru a ajunge astfel la imaginile care doar așa ne derulează conținutul lăuntric propriu. Aș spune că dacă aici (v. Fig.3) am fi în interiorul omului și observa acest interior prin contemplare de sine și cu gândire pură, ar trebui ca și de data aceasta să nu rulez în continuare cu gândirea mea*, căci, ajungem așa într-un domeniu în care gândirea pură nu mai găsește nimic, putând doar să provoace imagini subiective sau reminiscențe din trecut. Trebuie să renunț, și să mă întorc înapoi. Iar atunci, la punctul de reflexie voi obține Imaginația. Atunci lumea interioară mi se dezvăluie ca о lume imaginativă.
* Săgeata cu linie întreruptă din Fig. 3 (n.trad.).
 Fig. 3 |
 [măreşte imaginea] |
Tabla 3 |
Iar aici vedem că ajungem lăuntric la doi poli. Ajungem la polul Inspirației față de lumea exterioară și la polul Imaginației față de lumea interioară. Și dacă am dobândit facultatea imaginativă, așa cum prin noțiuni și experimente reușim în natura exterioară să acumulăm cunoștințe despre lumea sensibilă, ne reușește acum ca din aceste imaginațiuni să strângem laolaltă, să acumulăm experiență lăuntrică despre ceea ce este real și se arată mai întâi a fi, nu ca trup fizic, ci ca trup eteric ce străbate omul – firește că pe tot timpul vieții –, dar care este deosebit de activ în primii șapte ani, și care la schimbarea dentiției ia о nouă formă, așa cum v-am prezentat ieri. Dar prin aceasta se dobândește capacitatea de a observa cum lucrează acest trup eteric sau trup al vieții, în organismul fizic al omului.
Pornind de la о teorie a cunoașterii oarecare, putem spune acum: Dacă omul nu vrea să părăsească logica clară, trebuie să se mențină în domeniul noțiunilor, trebuie să țină cont de ceea ce, în accepțiunea curentă, poate fi demonstrat în mod discursiv. Frumos spus. În modul acesta se tot poate teoretiza gnoseologic. Dar chiar dacă se are о încredere așa de mare într-o asemenea urzire epistemologică, cu toată corectitudinea ei logică realitatea nu-mi rezultă din ea, realitatea nu trăiește în ceea ce am construit atât de logic. Căci realitatea trăiește în imagini. Și dacă nu ne hotărâm să percepem imagini sau imaginațiuni, atunci nu pătrundem nici realitatea din om. Și în niciun caz nu este vorba ca dintr-o anumită preferință exterioară să spunem cum trebuie să arate cunoașterea, pentru a fi una autentică, ci esențial este să întrebăm realitatea, în ce formă vrea ea să ni se dezvăluie. Și aici este vorba tocmai despre Imaginațiune. Și astfel, ceea ce trăiește în fantezia morală se dovedește a fi ceva proiectat în conștiența obișnuită dintr-o lume spirituală superioară, pe care noi о putem sesiza însă în imaginațiuni.
Și astfel, onorat auditoriu, eu v-am condus, sau cel puțin am încercat să vă conduc la cei doi poli ai Inspirației și Imaginației, pe care intenționăm ca în zilele următoare să îi cunoaștem mai îndeaproape din perspectiva spiritual-științifică. A trebuit să mergem mai întâi la о poartă, pentru a vă arăta că această poartă este bine fundamentată în sensul curent al științei. Căci abia când avem fondarea acestei porți, putem să ajungem și la fondarea edificiului în care intrăm prin această poartă, edificiul științei Spirituale. Este drept, că dacă parcurgem întreg acest drum, pe care a trebuit astăzi să-l descriu ca fiind – aș zice – о cale de cunoaștere foarte dificilă, despre care unii pot spune că ar fi foarte greu de înțeles, dar pentru a о urma trebuie să avem curajul de a aborda și pe „anti-Hegel”, nu numai pe Hegel. După ce am descris hegelianismul (așa cum am încercat să-l prezint în Enigmele filozofiei*), trebuie să ținem cont și de Stirner, așa cum am făcut-o în Enigmele filozofiei; căci la el găsim ceea ce, înălțându-se din conștiență, se dezvăluie ca Eu. Și dacă acest Eu stirnerian, care se înalță din viețuirile instinctive, îl luăm așa cum este el, dacă nu îl impregnăm cu ceea ce se manifestă ca fantezie morală și Imaginație, atunci el reprezintă ceva antisocial. Însă ceea ce Filosofia libertății statuează în locul stirnerianismului reprezintă, după cum am văzut, într-adevăr ceva social. Trebuie să avem însă și curajul de a trece prin Eul instinctiv în sensul lui Stirner, pentru a accede la Imaginațiune, deasemenea trebuie să avem și celălalt curaj, de a ne confrunta cu psihologia asociaționistă ce provine de la Mill și alte spirite înrudite cu el, de la Spencer și alții, care încearcă să explice conștiența doar cu ajutorul noțiunii, dar nu-i reușește. Orientalul din Antichitate a avut о cale ce nu mai poate fi parcursă azi, prin aceea că a transpus gândirea matematică în filozofia Vedantei. Occidentalul nu mai poate parcurge această cale. Omenirea evoluează. Ea a progresat. Trebuie căutat un alt drum. Acesta este însă abia la început, iar începutul lui se poate vedea cel mai bine dacă știm cum să ne situăm față de această psihologie asociaționistă, care corelează în mod legic reprezentările interioare în același mod în care sunt corelate fenomenele naturale exterioare. Deci dacă privim această psihologie asociaționistă ca pe ceva care, sub acțiunea inerției, vrea să străpungă granița și care de fapt ajunge în neant; dacă deci mai întâi ne preocupăm de această psihologie asociaționistă dar apoi, pe baza percepției suprasensibile, reușim să о conducem în domeniul Imaginației. Cum pe timpuri în Orient erau văzute gândurile filozofiei vedantice înălțându-se dintr-o gândire originar-matematică și astfel se parcurgea drumul spre spiritualul lumii exterioare, așa trebuie și noi, pornind de la sarcinile care ne stau astăzi în față atunci când privim spre interior, să avem curajul de a trece de la noțiunile și ideile curente la imaginațiuni, la percepții suprasensibile, iar în acest fel să redescoperim această spiritualitate mai întâi în lăuntrul nostru. Atunci vom putea să о ducem în lumea exterioară. Atunci vom avea о spiritualitate cucerită în cadrul ființei umane, cu posibilitatea de a о purta în viața socială. Această viață socială nu așteaptă de fapt nimic altceva decât о asemenea cunoaștere, care totodată poate fi ceva social. În ce măsură este așa, urmează să vedem în expunerile viitoare.
* Rudolf Steiner Enigmele filozofiei, GA 18, Editura Triade, 2004.
