A modela foarte practic, în sensul cel mai nobil, ceea ce putem obţine ca rod al ştiinţei spiritului poate conduce la senzaţia că în omul obişnuit, exterior, există omul interior, care pentru reprezentarea obişnuită este un al doilea om. În această privinţă noi suntem alcătuiţi cu adevărat cu toţii ca oameni din două entităţi, dintre care una din entităţi, alcătuită mai mult din corpul nostru fizic şi din corpul nostru eteric, aparţine lumii exterioare; lume exterioară în sensul că acest corp fizic şi într-un anumit sens şi corpul eteric sunt modelări şi copii, sunt revelaţii ale entităţilor divin-spirituale care ne înconjoară încontinuu. În entitatea lor adevărată, corpul nostru fizic şi corpul nostru eteric nu sunt aşa cum le cunoaştem mai întâi ca oameni, sunt imagini, nu ale noastre, nu ale adevărului nostru, ci imagini se poate spune ale zeilor care se trăiesc prin aceea că, aşa cum noi oamenii producem acţiunile noastre, ei produc corpul nostru fizic şi corpul nostru eteric şi determină dezvoltarea acestora. Omul interior este de așa natură încât îi sunt mai apropiate corpul astral şi eul. Pentru Cosmos, acest eu şi corpul astral sunt mai tinere decât corpul fizic şi cel eteric. Acest lucru îl ştim din comunicările care sunt consemnate şi în Ştiinţa ocultă [Nota 4]. Acest eu şi corpul astral sunt ceea ce parcă odihneşte în albia care ne este pregătită de entităţile spiritual-sufleteşti care pătrund şi revelează Universul. Iar acest eu şi corpul astral trebuie să se înalţe treptat prin experienţele parcurse, prin încercările şi prin meandrele destinului pe care le parcurg prin intermediul corpului fizic şi eteric la treptele de evoluţie pe care am învăţat să le cunoaştem.
Ne aflăm, aşadar, în relaţii cât se poate de intime cu întregul Univers, cu întregul Cosmos, în relaţii ca cele pe care le-am văzut ultima oară dintr-o schiţă de calcul făcută în grabă; ele pot fi chiar calculate, pot fi prezentate în cifre care se exprimă, desigur, şi în multe alte feluri, dar care, spre surprinderea noastră, se lasă exprimate în numere ca acela al respiraţiilor unui om într-o zi şi care este acelaşi cu numărul de ani necesar punctului echinocţial al Soarelui pentru a reveni la vechiul său loc. Astfel de descoperiri numerice, când le pătrundem cu sentimentul, ne pot umple de un fior, de un fior sfânt cu privire la apartenenţa noastră la un Univers divin-spiritual, aşa cum se revelează în toate manifestările exterioare.
Dar din acest fapt reiese cu multă profunzime că noi suntem microcosmosul, lumea mică care este formată, manifestată din lumea mare atunci când ne îndreptăm privirea spre fapte pe care le vom lua în vedere azi, fapte pe care aş vrea să le numesc cele trei întâlniri ale sufletului uman cu fiinţa Universului. Despre aceste trei întâlniri aş vrea să vă vorbesc azi.
Ştim cu toţii că aşa cum circulăm ca oameni ai Pământului purtăm cu noi corpul fizic şi corpul eteric, corpul astral şi eul. Fiecare din aceste două entităţi pe care le-am amintit poartă, la rândul lor, în ele două subentităţi: omul mai mult exterior, corpul fizic şi corpul eteric, omul mai mult interior, eul şi corpul astral. Mai ştim şi că omul va evolua în continuare. Pământul va ajunge la un sfârşit. El va continua să-şi urmeze evoluţia prin etapele Jupiter, Venus şi Vulcan. În acestea, omul va urca din treaptă în treaptă. Eului său i se va adăuga, după cum ştim, o entitate superioară care se va manifesta în el: sinea spirituală se va dezvolta în cursul evoluţiei jupiteriene care va succeda evoluţiei noastre terestre. Spiritul vieţii se va manifesta plenar în om în perioada Venus, iar omul-spirit propriu-zis se va manifesta în cursul perioadei Vulcan. Privind spre marele viitor cosmic al omenirii, noi vedem, aşadar, această evoluţie în trei trepte a sinei spirituale, a spiritului vieţii, a omului-spirit. Dar aceste trei trepte, care se vor manifesta în evoluţia noastră viitoare, se află şi în prezent într-o anumită relaţie cu noi, chiar dacă nu sunt încă deloc dezvoltate; ele se află închise în sânul entităţilor divin-spirituale, pe care le-am cunoscut ca ierarhii superioare. Ele ne sunt dăruite din fiinţa acestor ierarhii superioare. Iar în prezent noi ne aflăm deja în relaţie cu aceste ierarhii superioare, care ne vor dărui sinea spirituală, spiritul vieţii şi omul-spirit. Astfel încât putem spune simplu: Ne aflăm în relaţie cu ceea ce trebuie să vină în viitor, cu sinea noastră spirituală, în loc de a folosi expresia complicată: Ne aflăm în relaţie cu ierarhia îngerilor. Şi în loc să spunem: Ne aflăm în relaţie cu arhanghelii, spunem: Ne aflăm în relaţie cu spiritul vieţii care va veni în viitor etc.
În fapt, noi oamenii suntem într-o anumită privinţă mai mult, acum chiar din punct de vedere al planului structural – iar în lumea spirituală schemele structurale înseamnă ceva mult mai înalt decât în lumea fizică – decât acest om cvadripartit: corp fizic, corp eteric, corp astral şi eu. Noi purtăm deja în noi sinea spirituală ca germen, de asemenea şi spiritul vieţii şi omul-spirit. Ele se vor dezvolta din noi mai târziu, dar le purtăm ca germeni în noi. Şi nu numai abstract, în sensul că le purtăm ca germeni, ci când spunem că le purtăm în noi trebuie înţeles în sens foarte concret, căci noi avem cu aceste mădulare superioare ale entităţii noastre întâlniri, întâlniri adevărate. Iar aceste întâlniri se produc în modul următor: ca oameni, noi am ajunge tot mai mult să simţim faţă de evoluţia noastră actuală o înstrăinare greu de suportat pentru tot ce este spiritual, dacă nu ne-am putea întâlni din când în când cu sinea noastră spirituală. Eul nostru trebuie să se întâlnească cu acel nivel superior, cu acea sine spirituală pe care o vom dezvolta în viitor şi care într-o anumită privinţă este de o fiinţă cu entităţile din ierarhia îngerilor. Astfel încât, vorbind creştineşte, în limbaj popular, se poate spune şi: Noi trebuie să întâlnim din când în când o fiinţă din ierarhia îngerilor, care ne este foarte apropiată, pentru că această fiinţă, în timp ce se întâlneşte cu noi, întreprinde, în legătură cu noi, acel lucru spiritual care ne pune în situaţia de a prelua cândva o sine spirituală. Şi trebuie să avem o întâlnire cu o fiinţă din ierarhia arhanghelilor, pentru că această fiinţă întreprinde cu noi ceva care conduce la aceea că se va dezvolta cândva spiritul vieții etc.
Este, în fond, indiferent dacă transpunem această fiinţă, în sensul creştin, în ierarhia îngerilor sau dacă relatăm în sens antic despre ceea ce popoarele mai vechi înţelegeau atunci când vorbeau despre geniu, despre geniul conducător al omului. Noi ştim că trăim într-o vreme în care nu este îngăduit multora, ci numai puţinor oameni, să privească în lumea spirituală – dar acest lucru se va schimba în scurt timp –, de a vedea lucrurile şi fiinţele lumii spirituale. A trecut timpul, dar el a existat, în care se vedeau într-un sens mult mai cuprinzător, în general, entităţile lumii spirituale şi de asemenea şi procesele evolutive ale lumii spirituale. Iar în vremea în care se vorbea despre geniul fiecărui om se avea şi o vedere nemijlocită, concretă a acestui geniu. Această vedere concretă era atât de puternică, într-un timp nu prea îndepărtat, încât omul îl putea descrie în toată concreteţea, în toată obiectivitatea; într-o obiectivitate pe care omenirea actuală o consideră ca imaginaţie poetică, dar care nu avea acest sens. Astfel, Plutarh descrie – şi aş vrea să comunic oral acest pasaj – relaţia dintre om şi geniul său în felul următor. Plutarh, scriitorul grec, spune că, în afara părţii de suflet cufundat în corpul terestru, o altă parte pură a lui rămâne plutind în afara sa, deasupra capului, prezentându-se ca o stea, care este numită pe drept ca fiind daimonul său, geniul său, care îl conduce şi pe care înţeleptul îl ascultă de bună voie. – Aşadar, Plutarh [Nota 5] descrie în mod concret ceea ce el nu consideră a fi o imaginaţie poetică, ci un adevăr exterior concret, indicând în mod expres: În rest, partea spirituală a omului trebuie privită ca fiind identică cu corpul fizic, astfel încât partea spirituală umple partea fizică în mod normal în acelaşi spaţiu; dar în ceea ce priveşte geniul, spiritul conducător al omului, acesta poate fi văzut ca ceva diferit în afara capului pentru fiecare om în parte. – Şi Paracelsus [Nota 6], unul dintre ultimii care, fără a fi introdus în mod special şi fără o predispoziţie specială, a avut cunoştienţa temeinică a acestor lucruri, spunea aproximativ aceleaşi lucruri despre acest fenomen. Şi multe alte lucruri. Acest geniu nu este nimic altceva decât sinea spirituală în devenire, în orice caz, purtată de o fiinţă din ierarhia îngerilor.
Este foarte important să adâncim puţin aceste lucruri; ele au o înrudire specială cu devenirea vizibilă a aceastui geniu şi acesta ne devine inteligibil dacă, printre alte lucruri, se ia în considerare relaţia dintre oameni în contactele lor spirituale – deşi am putea conduce spre acest aspect şi dacă am pleca de la un cu totul alt punct de vedere. Această comunicare spirituală reciprocă ne învaţă ceva. Ceva important cu privire la mădularele spirituale ale entităţii umane. Când omul nu este în stare decât să privească cu ochiul fizic-sensibil întâlnirea sa cu alt om, el constată doar că ei se îndreaptă unul spre celălalt, poate că se salută şi alte lucruri asemănătoare. Dar când omul este în situaţia de a observa întâlnirea în plan spiritual, el găseşte că de orice întâlnire spirituală umană este legat cu adevărat un fenomen spiritual, că partea de corp eteric care alcătuieşte capul atât timp cât doi oameni stau aproape devine o expresie a simpatiei şi antipatiei chiar şi a celei mai slabe pe care aceştia şi-o aduc în întâmpinare unul altuia. Să admitem că se întâlnesc doi oameni care nu se pot suporta. Să luăm cazul extrem, dar el se poate întâlni în viaţă. Se întâlnesc doi oameni care nu se pot suferi, şi acest sentiment de antipatie este reciproc. Atunci se întâmplă că partea corpului eteric care alcătuieşte capul se înclină în faţă la ambii oameni, iar corpurile eterice ale capului se înclină unul spre celălalt. Antipatia se prezintă ca o înclinare durabilă a capului, în ceea ce priveşte omul eteric, atunci când se întâlnesc doi oameni care nu se suportă. – Când se întâlnesc doi oameni care se iubesc se observă un fenomen similar. Numai că în acest caz capul eteric se retrage, el se înclină spre spate. Şi în acest fel în ambele cazuri are loc – fie că atunci când există aversiune corpul eteric se înclină ca într-un salut, înainte, fie că se lasă pe spate, în cazul unei simpatii – acelaşi lucru, şi anume, prin înclinarea în afara capului fizic, acesta devine mai liber decât este de obicei. Acest fapt este numai relativ; corpul eteric nu iese complet afară, dar el se deplasează şi se retrage astfel încât se vede o prelungire. Dar prin aceasta capul este umplut cu un corp eteric mai rarefiat decât atunci când omul se află singur. Urmarea acestui fapt este că prin acest corp eteric mai rarefiat care umple capul privirea clarvăzătoare percepe mai clar corpul astral care rămâne pe loc. Aşa încât nu are loc numai această mişcare a corpului eteric, ci în zona capului omului apare şi o modificare a luminii astrale. Pe acest fapt şi nu pe o creaţie poetică, ci pe un adevăr faptic se bazează constatarea că oamenii care sunt în stare de a iubi în mod neegoist trebuie să fie reproduşi în imaginea lor cu o aură în jurul capului care se numeşte lumina sacră a sfinţilor, atunci când se înţelege ceva din aceste lucruri. Dacă se întâlnesc doi oameni în a căror dragoste există întotdeauna o notă puternică de egoism, fenomenul nu este atât de izbitor. Dar când un om ia atitudine faţă de umanitate în clipe în care nu este implicat el însuşi şi nici a relaţie a sa cu un alt om ci cu un aspect general uman, cu ceva ce se leagă de iubirea umană generală, apar şi aspectele amintite. Atunci însă corpul astral devine foarte vizibil în zona capului. Şi dacă există de faţă oameni capabili să perceapă iubirea lipsită de egoism prin clarvedere, atunci ei văd lumina sfinţilor şi sunt constrânşi să o reproducă în pictură ca pe o realitate, sau cum se procedează în asemenea împrejurări. Aceste lucruri sunt legate întru totul de fapte obiective ale lumii spirituale. Ceea ce este prezent obiectiv, ceea ce există ca adevăr continuu al evoluţiei omenirii este însă legat de încă ceva.
Omul trebuie cu adevărat să realizeze din când în când o comuniune mai intimă cu sinea sa spirituală, cu sinea spirituală, şi în aura astrală, care devine foarte vizibilă şi care se află în stadiul de predispoziţie, nu în stare dezvoltată, care pare ca iradiată de sus dinspre ceea ce va constitui etapa viitoare. Din această cauză omul trebuie să se întâlnească din când în când cu sinea sa spirituală. Când se întâmplă aceasta?
Ajungem acum la prima întâlnire despre care trebuie să vorbim. Când se întâmplă aceasta? Se întâmplă simplu aproximativ de fiecare dată în somnul normal, în perioada dintre adormire şi trezire. La oamenii simpli care se culcă o dată cu apusul Soarelui şi se scoală o dată cu răsăritul Soarelui, acest moment coincide, mai mult sau mai puţin, cu miezul nopţii. La omul care se rupe din contextul natural, acest lucru nu prea se întâmplă. Dar aparţine libertăţii umane ca el să fie posibil. Omul culturii moderne îşi poate organiza viaţa cum doreşte, desigur, nu fără ca aceasta să aibă o anumită influenţă asupra existenţei sale, dar şi-o poate organiza, în anumite limite, după pofta inimii. Atunci el poate trăi o perioadă mai lungă de somn, ceea ce înseamnă o coexistenţă mai intimă cu sinea spirituală, aşadar, cu calităţile spirituale din care este preluată această sine spirituală, o întâlnire cu geniul. Această întâlnire cu geniul are loc aşadar, vorbind cum grano salis, în fiecare noapte, adică în fiecare timp de dormire. Şi acest lucru este important pentru om. Căci orice sentiment de satisfacţie sufletească pe care o putem avea legată de întâlnirea omului cu lumea spirituală se bazează pe faptul ca această întâlnire din timpul somnului cu geniul să aibă o postacţiune. Sentimentul pe care-l putem obţine privitor la legătura cu lumea spirituală este o postacţiune a acestei întâlniri cu geniul. Aceasta este prima întâlnire cu lumea superioară despre care se poate vorbi ca despre ceva inconştient la cei mai mulţi oameni. Ea va deveni însă din ce în ce mai conştientă cu cât oamenii vor conştientiza această postacţiune prin aceea că viaţa lor conştientă se va rafina în sentimentele lor prin preluarea ideilor şi reprezentărilor ştiinţei spiritului, astfel încât sufletul să nu fie atât de grosolan încât să nu poată contempla cu atenţie postacţiunea. Căci numai de aceasta depinde ca sufletul să fie destul de sensibil, să fie în viaţa sa interioară destul de profund pentru a putea observa aceste postacţiuni. Această întâlnire cu geniul ajunge adeseori sub o formă oarecare la conştienţă, numai că ambianţa materialistă de azi, saturarea cu noţiuni care vin din concepţia despre lume materialistă nu este adecvată pentru a lăsa sufletul să-şi îndrepte atenţia asupra ceea ce se realizează prin această întâlnire cu geniul. Pur şi simplu, deoarece oamenii aprofundează cu noţiuni mai spirituale decât le poate oferi materialismul intuirea acestei întâlniri cu geniul, în fiecare noapte devine din ce în ce mai mult ceva de la sine înţeles pentru om.
O întâlnire superioară este cea de a doua, despre care trebuie să vorbim în continuare.
Vedeţi, chiar din referirea pe care am făcut-o puteţi să înţelegeţi că această primă întâlnire cu geniul este legată de evoluţia zilnică a timpului. Dacă noi ne-am adapta perfect viaţa exterioară ca oameni neliberi, mai neliberi decât suntem în perioada culturii moderne, ea ar coincide cu ora miezului nopţii. În fiecare oră a miezului nopţii omul ar avea această întâlnire cu geniul. Dar libertatea omului se bazează pe faptul că deplasează această oră. Aşadar se amână întâlnirea eului cu geniul. Dimpotrivă, cea de a doua întâlnire poate fi mult mai puţin amânată. Căci ceea ce este legat mai mult de corpul astral şi de corpul eteric se deplasează mai puţin faţă de ordinea macrocosmică. Ceea ce este legat de eu şi de corpul fizic se deplasează în prezent foarte mult pentru omul actual. Cea de a doua întâlnire este, din această cauză, mai mult legată de evoluţia sezonieră, aşa cum prima era legată mai mult de mersul zilei. Şi aici trebuie să atrag atenţia asupra unor aspecte pe care deja le-am mentionat în mod aluziv, din alte puncte de vedere.
În totalitatea ei, viaţa omului nu se desfăşoară în lungul anului în mod uniform, ci omul face modificări în cursul evoluţiei sezoniere. În cursul verii, când Soarele emană cantitatea cea mai mare de căldură, omul este lăsat mult mai mult la voia vieţii sale fizice şi prin aceasta şi a vieţii fizice a ambianţei, decât iarna, când omul trebuie să lupte cu fenomenele elementare exterioare şi când este dependent mai mult de el însuşi. Acum şi partea sa spirituală se rupe de el şi de Pământ – şi el este legat cu lumea spirituală, cu întreaga ambianţă spirituală.
Din această cauză, sentimentul deosebit pe care-l legăm de misteriul Crăciunului şi de sărbătoarea Crăciunului nu are nimic arbitrar, ci ţine de stabilirea sărbătorii Crăciunului în această perioadă. În acele zile de iarnă în care este stabilită sărbătoarea, omul ca şi întregul Pământ sunt dăruiţi spiritului. În această perioadă omul se află într-un domeniu în care spiritul îi este foarte apropiat. Iar consecinţa acestui fapt este aceea că în preajma Crăciunului, cam până spre Anul Nou actual, omul parcurge şi o întâlnire a corpului său astral cu spiritul vieţii, aşa cum a parcurs prima întâlnire, cea a eului cu sinea spirituală. Pe această întâlnire cu spiritul vieţii se bazează apropierea de Iisus Christos. Căci Iisus Christos se revelează prin spiritul vieţii. El se revelează printr-o fiinţă aparţinând ierarhiei arhanghelilor. Este de la sine înţeles că El aparţine unei fiinţe infinit superioare, dar acum nu despre aceasta este vorba, ci de faptul că El se manifestă printr-o fiinţă ce aparţine categoriei arhanghelilor. Astfel; pentru evoluţia actuală, pentru evoluţia ce urmează misteriului de pe Golgota, prin această întâlnire noi ne apropiem în mod deosebit de Iisus Christos. Putem astfel să numim întâlnirea cu spiritul vieţii, într-un anumit sens, şi întâlnirea cu Iisus Christos care are loc în străfundurile profunde ale sufletului. Acum, când omul – fie prin dezvoltarea conştienţei spiritului în domeniul aprofundării religioase şi a exerciţiului religios, fie completând acest exerciţiu religios şi această simţire religioasă, chiar şi prin preluarea de reprezentări ale ştiinţei spiritului –, când omul îşi adânceşte viaţa afectivă, spiritualizând-o în modul descris, el va putea trăi la fel cum în viaţa în stare de trezie poate trăi postacţiunea întâlnirii cu geniul, va putea trăi şi postacţiunea cu spiritul vieţii, respectiv cu Christos. Şi, într-adevăr, în timpul care urmează perioadei Crăciunului la care ne-am referit, până la Paşti, condiţiile sunt deosebit de favorabile pentru a ne aduce în conştienţă întâlnirea omului cu Iisus Christos.
Într-un mod adânc – şi acest lucru nu ar trebui să devină vag sau confuz printr-o cultură materialistă abstractă –, timpul Crăciunului este legat de procese ale Pământului, pentru că omul parcurge împreună cu Pământul transformarea de Crăciun a acestuia. Timpul Paştilor este determinat de procese ale cerului. Duminica de Paşti trebuie stabilită în funcţie de prima duminică care urmează primei Luni pline de după echinocţiul de primăvară. Aşadar, în timp ce momentul Crăciunului este stabilit prin luarea în considerare a condiţiilor Pământului, locul calendaristic al Paştilor este determinat de sus în jos. Căci cât este de adevărat că prin tot ce am descris noi suntem legaţi de condiţiile terestre, tot atât este de adevărat că suntem legaţi şi depindem de ceea ce trebuie să descriu acum, de condiţiile cosmice, de marile condiţii cosmic-spirituale. Timpul Paştilor, adică acel timp din curgerea anului în care tot ceea ce a fost determinat în noi prin întâlnirea cu Christos în perioada Crăciunului, se leagă din nou în mod corect cu omul nostru fizic pământesc. Şi marele misteriu, misteriul Vinerii Mari, care actualizează pentru om misteriul Golgotei în perioada Paştilor, mai are pe lângă toate celelalte semnificaţii şi pe aceea că Christos, care pare că merge alături de noi în timpul pe care l-am descris, se apropie acum cel mai mult de noi, întru câtva, vorbind în mod rudimentar, pătrunzându-ne astfel încât poate rămâne în noi pentru perioada de după misteriul de pe Golgota, în timpul care urmează ca perioadă a verii, perioadă în care în vechi misterii oamenii au vrut să se lege cu macrocosmosul de ziua Sfântului Ioan pe altă cale decât trebuie să aibă loc aceasta după misteriul de pe Golgota.
Vedeţi, în această privinţă noi suntem microcosmosul care este integrat în macrocosmos într-un mod profund semnificativ. Şi există de fiecare dată un mers împreună cu macrocosmosul în curgerea anului, care însă este legat, din cauză că se află interior în om, cu evoluţia sezonieră. În felul acesta, ştiinţa spiritului încearcă să ne dezvăluie ce reprezentări îşi poate însuşi omul privitor la Christosul care pătrunde, care impregnează viaţa noastră pământească de la misteriul de pe Golgota.
Şi cred că este necesar să fac aici o inserţie care este importantă şi care ar trebui să fie bine înţeleasă tocmai de prietenii ştiinţei noastre a spiritului.
Problema nu ar trebui să fie prezentată ca şi cum strădaniile ştiinţei spiritului pot fi un înlocuitor pentru exerciţiile şi viaţa religioasă. Ştiinţa spiritului poate fi cel mult şi în cea mai mare măsură, cu privire la misteriul lui Christos, un reazem, o construcţie la baza vieţii religioase şi a exerciţiului religios; dar ştiinţa spiritului nu trebuie să fie transformată în religie, ci ar trebui să fie clar că religia, în viaţa ei vie, în exerciţiul ei viu, în cadrul comunităţii umane, aprinde conştienţa spirituală a sufletului. Dacă această conştienţă spirituală trebuie să capete viaţă, atunci omul nu se poate opri la reprezentări abstractre ale lui Dumnezeu sau Christos, ci trebuie să se afle permanent înnoit în experienţa religioasă, în preocuparea religioasă, care pentru diferiţi oameni poate îmbrăca cele mai diferite forme, trebuie să se afle în acestea ca în ceva care îl învăluie ca o ambianţă religioasă. Iar dacă această ambianţă religioasă găseşte mijlocul de a pune suficient sufletul în mişcare, acest suflet va resimţi şi dorul pentru acele reprezentări care sunt dezvoltate în ştiinţa spiritului. Dacă sub raportul obiectivităţii ştiinţa spiritului este cu siguranţă un sprijin pentru construcţia religioasă, sub raportul subiectivităţii a sosit în prezent timpul despre care trebuie să spunem că un om care simte în mod corect religios este condus tocmai prin simţirea religioasă şi să cunoască. Căci în simţirea religioasă se obţine cunoaşterea spirituală, în ştiinţa spiritului conştienţa spirituală, aşa cum în ştiinţele naturii se cucereşte cunoaşterea naturii; şi conştienţa spirituală conduce la nevoia imperioasă de a obţine cunoaşterea spiritului. În mod subiectiv am putea spune că tocmai o viaţă religioasă intimă poate împinge pe om spre ştiinţa spiritului.
O a treia întâlnire este cea prin care omul ajunge în apropierea omului-spirit propriu-zis, care va trebui să apară în viitor, mijlocită printr-o fiinţă aparţinând ierarhiei arheilor. Se poate spune: Cei vechi şi încă şi oamenii actuali – numai că oamenii actuali când discută despre aceste lucruri nu mai au, în general, o conştienţă a adevărului profund al problemei – simţeau şi simt acest moment ca întâlnirea cu ceea ce pătrunde lumea, cu ceea ce abia mai putem recunoaşte în noi înşine şi în lume, şi în care ne contopim cu sinea noastră ca într-o unitate. Şi aşa cum se poate vorbi, în cazul celei de a doua întâlniri, deja ca despre o întâlnire cu Iisus Christos, tot astfel în cea de a treia întâlnire putem vorbi de întâlnirea cu principiul Tatălui, cu „Tatăl“ ca fiind cel care se află la baza întregii lumi, cu ceea ce simţim, când simţim corect, ca fiind ce în religii este numit „Tatăl“. Această întâlnire este la rândul ei de aşa natură încât ne revelează relaţia noastră intimă cu macrocosmosul, cu Universul divin-spiritual. Desfăşurarea zilnică a proceselor universale include pentru noi întâlnirea cu geniul. Evoluţia sezonieră a anului include pentru noi întâlnirea cu Iisus Christos. Şi evoluţia întregii vieţi umane, această viaţă umană care în mod normal poate fi desemnată ca viaţa patriarhală de 70 de ani, se asociază cu întâlnirea cu principiul Tatălui. Pentru un anumit timp al vieţii noastre pământene fizice, pe drept cuvânt ignorat din multe puncte de vedere de educaţia noastră, noi suntem pregătiţi şi trăim – în general în mod inconştient între 28 şi 42 de ani, dar în adâncimile sufletului totuşi în mod plenar – întâlnirea cu acest principiu al Tatălui. Apoi postacţiunea acestuia poate creşte ulterior, dacă dezvoltăm simţiri suficient de fine pentru a acorda atenţie la ceea ce intervine în viaţa noastră venind din noi înşine ca postacţiune a întâlnirii cu principiul Tatălui.
Într-o anumită perioadă a vieţii noastre, când suntem pregătiţi, educaţia ar trebui să acţioneze în sensul de a face această întâlnire a omului cu principiul Tatălui cu adevărat profundă, ceea ce se poate obţine cu cele mai variate mijloace. Se poate realiza acest lucru dacă omul este impulsionat în perioada educării sale să-şi dezvolte intens sentimentul măreţiei lumii, al splendorii lumii, al sublimului proceselor lumii. Noi lipsim omul de lucruri importante, dacă îl lăsăm să vadă prea puţin, dacă nu-i tansmitem că avem pentru tot ce se manifestă ca frumuseţe şi măreţie a lumii o veneraţie şi un respect pline de dăruire. Prin faptul că îl lăsăm să simtă legătura afectivă a inimii umane cu frumuseţea, cu măreţia lumii, noi îl pregătim pe om pentru o întâlnire corectă cu principiul Tatălui. Căci această întâlnire cu principiul Tatălui înseamnă mult pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere. Această întâlnire cu principiul Tatălui, care se produce în mod normal la vârsta menţionată, reprezintă o mare forţă şi un sprijin atunci când omul trebuie să-şi retrăiască retrospectiv sufleteşte, după ce a trecut prin poarta morţii, viaţa în timp ce trece prin lumea sufletelor. Iar omul poate face această călătorie retrospectivă, cum trebuie s-o facă de fapt – aşa cum ştim, aceasta înseamnă cam o treime din timpul petrecut între naştere şi moarte –, dacă are reprezentarea întâlnirii cu acea fiinţă pe care o presimte atunci când vorbeşte despre Tatăl ordinii universale. Aceasta este o reprezentare importantă pe care omul trebuie s-o aibă întotdeauna, alături de cea a morţii însăşi, după ce a păşit prin poarta morţii.
Având în vedere cele discutate, se naşte bineînţeles o problemă importantă. Există oameni care mor înainte de a fi atins jumătatea vieţii, când în mod normal are loc întâlnirea cu principiul Tatălui. Trebuie să avem în vedere situaţia în care omul moare datorită unei cauze exterioare, prin boală – care este o prilejuire din afară –, prin slăbiciune. Când întâlnirea cu principiul Tatălui în fundamentele subconştiente profunde ale sufletului nu a putut avea loc din cauza morţii premature, atunci ea are loc în clipa morţii. Această întâlnire este trăită concomitent cu moartea. Şi aici lucrurile sunt de aşa natură încât putem spune acum ceva ce am exprimat în alt fel într-un context corespunzător, de exemplu, în Teosofia [Nota 7] mea, în care se vorbeşte despre fenomenul întotdeauna tulburător în cel mai înalt grad al faptului că unii oameni îşi pun capăt vieţii prin propria lor voinţă. Acest lucru nu l-ar face nici unul dintre cei care recunosc importanţa unei astfel de fapte. Iar când ştiinţa spiritului va fi trecut cu adevărat în simţirea omului nu vor mai exista sinucideri. Căci pentru ca omul să poată percepe principiul Tatălui în ora morţii sale, atunci când aceasta survine înaintea jumătăţii vieţii, moartea trebuie să vină din afară, nu să şi-o pricinuiască el. Greutatea pe care o întâmpină sufletul, descrisă în Teosofia mea, ar putea fi descrisă din punctul de vedere adoptat azi şi în consecinţă am putea spune: Omul se sustrage, în cazul morţii prin propria-i voinţă, întâlnirii cu principiul Tatălui în încarnarea dată.
Pentru că intervin atât de intim în viaţă, adevărurile pe care ştiinţa spiritului le are de rostit despre însăşi viaţa umană sunt deosebit de serioase mai cu seamă în cazurile importante. Ele ne lămuresc cu privire la viaţă, şi de această clarificare privind problemele vieţii are nevoie omul în timpul în care va trebui să se dezbare din nou de materialismul care stăpâneşte ordinea lumii şi concepţia lumii actuale, în măsura în care ea depinde de om. Va fi nevoie de forţe puternice pentru a putea depăşi legătura cu elementele pur materiale care au cuprins omul în prezent, pentru a-i da din nou posibilitate de a recunoaşte din experienţa de viaţă nemijlocită legătura sa cu lumea spirituală.
Şi dacă se vorbeşte într-un mod mai abstract despre fiinţele ierarhiilor spirituale, se poate vorbi mai concret despre faptul că omul, el însuşi, poate urca trei trepte, mai întâi parcurgând trăiri inconştiente, dar care pot fi aduse la starea de conştienţă, încă din timpul vieţii sale, prin întâlnirea cu geniul, prin întâlnirea cu Iisus Christos, prin întâlnirea cu Tatăl. Desigur, aceasta depinde în mare măsură de faptul ca noi să obţinem multe reprezentări care ne împing spre sentimente, care rafinează atât de mult viaţa noastră, viaţa noastră sufletească interioară, încât nu putem trece nepăsători pe lângă aceste lucruri care, dacă suntem atenţi, intervin pur şi simplu ca realitate în viaţa noastră. În această privinţă, mai cu seamă educaţia va avea foarte multe de făcut în viitorul apropiat.
Aş vrea să mai evoc o reprezentare. Gândiţi-vă cât de nemăsurat este adâncită viaţa când putem adăuga ştiinţei generale detalii privind karma, detalii ca acela că în cazul unui sfârşit prematur omul are în clipa morţii întâlnirea cu principiul Tatălui. Aceasta înseamnă că a fost impus prin însăşi karma ca omul să sufere moartea timpurie, pentru ca întâlnirea cu principiul Tatălui să aibă loc. Ce se întâmplă, de fapt, când are loc o astfel de întâlnire anormală cu principiul Tatălui? Omul este nimicit din afară; fiinţa sa fizică este subminată, distrusă din afară. Şi în cazul unei boli se întâmplă acelaşi lucru. Scena pe care se petrece întâlnirea cu principiul Tatălui este, în acest caz, lumea fizică. Prin faptul că lumea exterioară, fizică, a distrus omul, se manifestă chiar la locul distrugerii, întotdeauna vizibilă, desigur, mai târziu, în privirea retrospectivă, întâlnirea cu principiul Tatălui. Omul câştigă prin aceasta şi posibilitatea ca de-a lungul întregii sale vieţi pe care o parcurge după ce a trecut prin poarta morţii să păstreze fixat gândul la locul de pe Pământ, privit din înălţimi cereşti, unde a avut loc întâlnirea cu principiul Tatălui. Aceasta îl aduce însă pe om în situaţia de a acţiona mult din lumea spirituală în lumea pământeană fizică.
Dacă abordăm din acest punct de vedere timpul nostru actual şi încercăm să trăim ca sentiment, aşa cum am dezvoltat şi azi, întâlnirea cu principiul Tatălui nu ca simplă reprezentare abstractă, ci ca ceva foarte important, dacă ne îndreptăm privirea cu acest sentiment spre numeroasele morţi timpurii, atunci trebuie să spunem: Aici se află predestinarea, pregătirea faptului ca în viitor să se poată acţiona mult dinspre lumea spirituală în lumea fizică pământeană. În felul acesta aveţi, dintr-un alt punct de vedere, ceea ce sub impresia unor evenimente triste v-am spus deja de acum câţiva ani, că acei oameni care trec înainte de vreme prin poarta morţii trebuie să devină ajutoare importante pentru evoluţia viitoare a umanităţii, care are nevoie de forţe puternice pentru a se putea desprinde din materialism. Dar toate acestea trebuie să ne fie aduse în conştienţă; toate acestea nu trebuie să se desfăşoare numai în mod inconştient sau în subconştient. Din această cauză este necesar ca aici pe Pământ sufletele să devină receptive pentru aceste procese, altfel forţele care trebuie dezvoltate din lumea spirituală se îndreaptă în alte direcţii. Pentru ca aceste forţe care sunt predestinate să poată fi fertile pentru Pământ, este necesar să existe pe Pământ suflete care să se impregneze cu cunoaşterea lumii spirituale. Şi din ce în ce mai mult trebuie să existe suflete care să se pătrundă cu cunoaşterea lumii spirituale. Să încercăm deci să facem fertil ceea ce cândva va trebui spus şi prin cuvinte, şi anume conţinutul ştiinţei spiritului. Să revitalizăm cu ajutorul limbii – am folosit acest cuvânt în conferinţa trecută – pe care o învăţăm prin ştiinţa spiritului, asemenea vechi reprezentări care nu sunt întreţesute fără rost în viaţa noastră actuală, să vitalizăm ceea ce auzim de la Plutarh, că omul (este vorba de omul fizic) este pătruns de omul spiritual, dar şi că încă un mădular spiritual superior aparţine în mod normal omului, acesta aflându-se însă în afara capului, şi reprezintă geniul său, pe care înţeleptul îl ascultă de bună voie. Să încercăm să ajungem la sentimente ajutătoare pentru a nu ne afla lipsiţi de atenţie faţă de aceste fenomene ale vieţii.
În finalul conferinţei lăsaţi să vă aduc în apropierea sufletelor dumneavoastră o reprezentare ajutătoare, un sentiment ajutător: este, din păcate, greu pentru mulţi oameni să simtă ceva, în viaţa noastră materialistă, despre ceea ce aş numi sfinţenia somnului. Acest sentiment este atenuat de timpul de încercare actual, dar care nu ar trebui să rămână atenuat, ceea ce ar putea fi doar sperat dacă materialismul ar mai dura, ci ar trebui intensificat. Dacă se intuieşte că ceea ce trece drept inteligenţă în omenire este lipsit de orice respect pentru sfinţenia somnului, acesta este un fenomen cultural cu bătaie lungă. Asemenea lucruri nu trebuie să fie blamate, ele nu trebuie nici amintite aici în sensul că ar conduce la o estetică ce nu trebuie să fie tradusă în realitate. Noi trebuie să trăim cu lumea, dar trebuie să trăim cu ea cu ochii deschişi. Căci numai prin aceasta ne smulgem corporalitatea... (lipsă în stenogramă). Să ne gândim câţi oameni care-şi petrec orele serii cu gândurile orientate numai spre cele materiale se dăruiesc apoi somnului, fără a dezvolta sentimentul – el nu se degajă cu adevărat ca ceva viu dintr-o mentalitate materialistă –, fără a dezvolta sentimentul că somnul ne uneşte cu lumea spirituală, ne trimite dincolo, în lumea spirituală. Oamenii ar trebui cel puţin să dezvolte treptat ceea ce îşi pot spune cu cuvintele: eu adorm. Până la trezire sufletul meu va fi în lumea spirituală. Acolo el va întâlni forţa fiinţială conducătoare a vieţii mele terestre, care este prezentă în lumea spirituală, care îmi înconjoară capul, acolo va întâlni geniul. Iar când mă voi trezi, eu voi fi avut întâlnirea cu geniul. Aripile geniului meu vor fi atins, prin bătăile lor, sufletul meu.
De faptul de a da viaţă sau nu unui astfel de sentiment, atunci când te gândeşti la relaţia ta cu somnul, depinde foarte mult depăşirea vieţii materialiste. Depăşirea vieţii materialiste poate fi realizată numai prin stimularea intimă a unor sentimente corespunzătoare lumii spirituale. Numai dacă reuşim să insuflăm o trăire puternică unor astfel de sentimente viaţa va fi atât de intensă în somn încât contactul cu lumea spirituală poate face ca viaţa noastră de veghe să se poată fortifica treptat, şi nu vom avea în jurul nostru numai viaţa senzorială, ci şi lumea spirituală, care este lumea adevărată. Căci această lume pe care noi o numim în mod obişnuit lumea adevărată este, aşa cum am arătat în ultimele conferinţe publice [Nota 8], numai o imagine a lumii adevărate. Lumea adevărată este cea a spiritului. Şi comunitatea restrânsă care se dedică în prezent ştiinţei spiritului orientată antroposofic va recepta cu cea mai bună impresie simptomele timpului nostru, grelele suferinţe ale timpului nostru, atunci când la toate cele care încearcă azi pe om va adăuga şi faptul de a resimţi acest timp ca pe o încercare, dacă poate fi asociat cu suficientă forţă sufletească şi cu suficient curaj al inimii ceea ce trebuie să preluăm prin raţiunea noastră, prin înţelegerea noastră ca ştiinţă a spiritului.
Cu aceste cuvinte am vrut să întăresc azi încă o dată ceea ce am mai spus şi în alte rânduri: ştiinţa spiritului îşi găseşte locul corespunzător în inima omului, dacă nu este teorie pură, numai ştiinţă, ci dacă pătrunde şi vitalizează – vorbind simbolic –, ca sânge al inimii sufletului, întreaga noastră fiinţă tot atât de intim cum sângele nostru fizic trebuie să pătrundă intim şi să dea viaţă fiinţei noastre corporale.
