Dacă urmărim vreunul din principalele curente ale vieții spirituale ale prezentului, înapoi, până la izvoarele lui, dăm mereu, fără îndoială, de unul dintre spiritele epocii noastre clasice. Goethe sau Schiller, Herder sau Lessing au dat câte un impuls; și de aici a pornit o mișcare spirituală sau alta, care continuă să existe. Întreaga noastră cultură germană se sprijină atât de mult pe clasicii noștri, încât destui dintre aceia care se cred absolut originali nu fac altceva decât să dea glas unor lucruri la care Goethe sau Schiller au făcut de mult aluzie. Ne-am transpus atât de mult cu viața noastră în lumea creată de ei, încât abia dacă poate spera la înțelegerea noastră cineva care ar vrea să se miște în afara făgașului prefigurat de ei. Modul nostru de a privi lumea și viața este atât de mult determinat de ei, încât nimeni nu poate câștiga interesul nostru, dacă nu caută puncte de contact cu această lume.
Numai despre o ramură a culturii noastre spirituale trebuie să mărturisim că n-a găsit un asemenea punct de contact. Este acea ramură care merge dincolo de simpla acumulare de observații, de luarea la cunoștință a unor experiențe izolate, spre a furniza o concepție satisfăcătoare despre lume și viață. Este ceea ce numim de obicei filosofie. Pentru ea, întreaga noastră perioadă clasică pare de-a dreptul inexistentă. Ea își caută salvarea într-o închidere artificială și o prețioasă izolare de tot restul vieții spirituale. Această frază nu e infirmată de faptul că un număr considerabil de filosofi și savanți mai vechi și mai noi s-au ocupat de Goethe și Schiller. Fiindcă ei nu și-au dobândit punctul de vedere științific dezvoltând germenii din realizările științifice ale acelor eroi ai spiritului. Ei și-au dobândit punctul de vedere științific în afara acelei concepții despre lume pe care au reprezentat-o Schiller și Goethe, și l-au comparat ulterior cu acesta. Și n-au făcut-o nici cu acea intenție de a câștiga pentru direcția lor ceva din concepțiile științifice ale clasicilor, ci pentru a le examina pe acestea și a vedea dacă ele rezistă criteriilor propriei direcții de cercetare. Vom reveni mai îndeaproape asupra acestui lucru. Mai întâi am dori să atragem atenția asupra consecințelor care rezultă din această atitudine față de suprema treaptă de dezvoltare a culturii epocii moderne, pentru domeniul științei de care ne ocupăm.
O mare parte a publicului cititor cult va îndepărta imediat de la sine, necitită, o lucrare literar-științifică, dacă aceasta apare cu pretenția de a fi una filosofică. Aproape în nici o epocă filosofia nu a fost așa de puțin iubită ca în prezent. Dacă facem abstracție de scrierile lui Schopenhauer și Eduard von Hartmann, care tratează probleme ale vieții și lumii, de interesul cel mai general, și care tocmai din această cauză au găsit o largă răspândire, nu vom merge prea departe dacă spunem: lucrările de filosofic sunt citite azi numai de filosofii de specialitate. Nimeni în afară de aceștia nu se sinchisește de ele. Omul cult care nu este specialist are un sentiment nedeslușit: „Această literatură [Obs 1.II] nu conține nimic care să corespundă vreuneia din nevoile mele spirituale; lucrurile tratate acolo nu mă privesc; ele nu au m nici un fel legătură cu ceea ce îmi este necesar pentru satisfacerea spiritului meu”. Vina acestei lipse de interes pentru filosofic nu o poate purta decât faptul indicat de noi, fiindcă acestei lipse de interes i se opune o nevoie ta permanentă creștere de a avea o concepție satisfăcătoare despre lume și viață. Dogmele religioase care, pentru un timp îndelungat au fost un înlocuitor deplin, își pierd tot mai mult forța de convingere. Crește mereu imboldul năvalnic de a cuceri, prin munca gândirii, acel ceva care înainte se datora credinței în revelație: satisfacerea spiritului. De aceea, participarea spiritelor cultivate nu ar lipsi, dacă domeniul în discuție al științei ar merge cu adevărat mână m mână cu întreaga evoluție a culturii, dacă reprezentanții ei ar lua atitudine față de marile probleme ce frământă omenirea.
Trebuie să păstrăm mereu în fața ochilor faptul că nu poate fi vorba vreodată să produci mai întâi în mod artificial o nevoie spirituală, ci doar de a o căuta pe cea existentă și a-i da satisfacție. Nu să pună întrebări este misiunea științei [Obs 2.II], ci să observe cu grijă când acestea sunt puse de natura umană și de treapta de cultură respectivă și să le dea răspuns. Filosofii noștri moderni își propun sarcini care nu izvorăsc nicidecum în mod firesc din treapta de cultură pe care ne aflăm și de a căror rezolvare nu întreabă, de aceea, nimeni. Știința trece însă pe lângă acele probleme pe care cultura noastră, în virtutea acelui loc unde au înălțat-o clasicii noștri, trebuie să le pună. Avem astfel o știință pe care nimeni nu o caută și o nevoie științifică pe care nu o satisface nimeni.
Știința noastră centrală, acea știință menită să dezlege enigmele propriu-zise ale lumii, nu are voie să facă vreo excepție față de toate celelalte ramuri ale vieții spirituale. Ea trebuie să își caute izvoarele acolo unde le-au găsit acestea din urmă. Ea trebuie nu numai să se confrunte cu clasicii noștri; trebuie să caute la ei germenii evoluției proprii; pe ea trebuie s-o străbată același curent ca și pe restul culturii noastre. Aceasta este o necesitate care se află în natura lucrurilor. Ei trebuie să îi și atribuim faptul că au avut loc confruntările, amintite mai sus în treacăt, ale unor cercetători moderni, cu clasicii. Ele nu arată însă altceva decât că există un sentiment obscur al faptului că este inadmisibil să ignori pur și simplu convingerile acelor spirite. Ele mai arată însă și faptul că nu s-au ales cu nimic în ceea ce privește dezvoltarea reală a propriilor lor concepții, în favoarea acestei afirmații pledează felul cum au fost abordați Lessing, Herder, Goethe, Schiller. Cu tot caracterul deosebit al multor scrieri din acest domeniu, trebuie să spunem totuși despre aproape tot ceea ce s-a scris în legătură cu lucrările de știință ale lui Goethe și Schiller că ele nu s-au dezvoltat în mod organic din concepțiile acestora, ci s-au raportat ulterior la acestea. Nici un fapt nu poate confirma mai bine cele spuse decât acela că direcțiile științifice cele mai opuse au văzut în Goethe spiritul care le-a „presimțit” opiniile. Concepții despre lume care nu au nimic comun una cu alta se reclamă cu aparent egală îndreptățire ca provenind de la Goethe, când simt nevoia să-și vadă recunoscut pe culmile omenescului punctul lor de vedere. Nu putem concepe un contrast mai puternic decât acela dintre învățătura lui Hegel și cea a lui Schopenhauer. Acesta îl numește pe Hegel șarlatan [Ind 4], iar filosofia sa adunătură de vorbe goale, seci, curată absurditate, combinație barbară de cuvinte. Cei doi bărbați nu au de fapt absolut nimic comun în afara unei nețărmurite venerații față de Goethe [Ind 5-6] și a credinței că acesta ar fi împărtășit concepția lor despre lume.
Nici cu direcțiile științifice mai noi lucrurile nu stau altfel. Haeckel, care a dezvoltat cu o consecvență de fier și în mod genial darwinismul, și pe care trebuie să-l considerăm de departe drept cel mai important adept al savantului englez, vede prefigurată concepția sa în aceea a lui Goethe [Ind 7]. Un alt naturalist al epocii prezente, C.F.W. Jessen, [Obs 3.I] scrie despre teoria lui Darwin: „Vâlva pe care a provocat-o această teorie, care a mai fost de multe ori adusă în discuție și de tot atâtea ori infirmată de o cercetare temeinică, susținută acum cu multe temeiuri iluzorii de unii dintre cercetătorii specialiști și de mulți nespecialiști, arată cât de puțin înțeleg încă și acum, din păcate, popoarele, rezultatele cercetării naturii”. Același cercetător spune despre Goethe că „s-a avântat în cercetări vaste [Obs 4.I] în natura neînsuflețită ca și în cea vie” găsind, „printr-o observare străbătută de gândire, adânc pătrunzătoare [Obs 5.I], legea fundamentală generală a formării plantelor”. Fiecare dintre savanții amintiți știe să aducă, într-un număr de-a dreptul zdrobitor, dovezi pentru a arăta acordul orientării sale științifice cu „observațiile bine gândite” ale lui Goethe. Dacă fiecare dintre aceste puncte de vedere s-ar putea întemeia pe gândirea lui Goethe, atunci ar trebui ca acest fapt să arunce desigur o lumină dubioasă asupra unității gândirii lui. Dar cauza acestui fenomen constă în faptul că nici una dintre aceste concepții nu s-a dezvoltat cu adevărat din concepția goetheană despre lume, ci fiecare își are rădăcinile în afara acesteia. Ea constă în faptul că se caută coincidențe ulterioare cu detalii care, smulse din întregul gândirii goetheene, își pierd sensul, iar acestui întreg însuși nu se vrea să i se recunoască temeinicia lăuntrică pentru a pune bazele unei orientări științifice. Considerațiile lui Goethe n-au fost niciodată punct de plecare al unei cercetări științifice, ci mereu doar obiect de comparație. Cei care l-au studiat au fost rareori discipoli, care să se dăruiască fără prejudecată ideilor sale, ci de cele mai multe ori critici, care îl puneau pe banca acuzării.
Se spune că Goethe ar fi avut prea puțin simț științific; că pe atât era el de slab ca filosof, pe cât era de bun ca poet. De aceea, că ar fi imposibil să se sprijine pe el un punct de vedere științific. Aceasta este o cunoaștere complet greșită a naturii lui Goethe. În orice caz, Goethe nu a fost filosof în sensul obișnuit al cuvântului; dar nu trebuie să uităm că minunata armonie a personalității sale l-a dus pe Schiller la rostirea următoarelor cuvinte: „Poetul este singurul om adevărat” [Ind 8]. Ceea ce Schiller înțelege aici prin „omul adevărat”, era Goethe. Din personalitatea acestuia nu lipsea nici un element care ține de expresia cea mai înaltă a general-omenescului. Dar toate aceste elemente se reunesc în el într-o totalitate care acționează ca atare. Așa se face că la baza considerațiilor sale despre natură se află un adânc simț filosofic, chiar dacă acest simț filosofic nu ajunge la conștiența lui sub forma unor teze științifice determinate. Acela care se adâncește în această totalitate, dacă aduce cu sine predispoziții filosofice, va desprinde acel simț filosofic și îl va putea prezenta drept știință goetheană. Dar el trebuie să pornească de la Goethe și să nu-l abordeze cu o concepție gata făcută. Forțele spirituale ale lui Goethe acționează mereu conform filosofiei celei mai riguroase, chiar dacă el nu a lăsat un întreg sistematic al acesteia.
Concepția despre lume a lui Goethe are cea mai mare diversitate posibilă. Ea pornește dintr-un centru aflat în natura unitară a poetului și scoate mereu în evidență acea latură care corespunde naturii obiectului studiat. Unitatea activării forțelor spirituale rezidă în natura lui Goethe, modul acestei lucrări este determinat, în fiecare caz, de obiectul respectiv. Goethe împrumută din lumea exterioară modul de observare și nu i-l impune. Gândirea multor oameni acționează numai într-un anume fel, ea este utilizabilă numai pentru un anumit gen de obiecte; ea nu este, ca cea goetheană, unitară, ci uniformă. Să ne exprimăm mai precis: există oameni al căror intelect este în cel mai înalt grad apt să gândească raporturi și efecte pur mecanice; ei își reprezintă întreg Universul drept un mecanism. Alții au o tendință puternică de a percepe pretutindeni elementul tainic, mistic al lumii exterioare; aceștia devin adepți ai misticismului. Întreaga eroare ia naștere prin faptul că un asemenea mod de a gândi, care pentru o clasă de obiecte are deplină justificare, este declarat universal. Așa se explică și conflictul dintre numeroasele concepții despre lume. Dacă o asemenea concepție unilaterală este confruntată cu cea goetheană, care este nelimitată, pentru că nu ia deloc modul de observare din spiritul celui ce observă, ci din natura celor studiate, este lesne de înțeles că respectiva concepție se agață de acele elemente ale gândirii goetheene care îi sunt conforme. Concepția despre lume a lui Goethe cuprinde în sine, în sensul arătat, multe direcții de gândire, pe când ea nu poate fi niciodată înțeleasă de o concepție unilaterală.
Simțul filosofic, care este un element esențial în organismul geniului goethean, are însemnătate și pentru creațiile lui poetice. Chiar dacă Goethe era departe de a formula într-un mod conceptual clar cele ce îi erau mijlocite de acest simț, așa cum era capabil să o facă Schiller, totuși și la el, ca și la Schiller, acesta este un factor care cooperează în creația lui artistică. Creațiile poetice ale lui Goethe și ale lui Schiller sunt de neimaginat fără concepția lor despre lume, ce le stă în fundal. La Schiller este vorba mai mult de principiile lui într-adevăr elaborate, la Goethe mai mult de modul cum privea lucrurile. Faptul însă că cei mai mari poeți ai națiunii noastre nu s-au putut lipsi pe culmea creației lor de acel element filosofic, este garanția cea mai sigură că el este o verigă necesară în istoria evoluției omenirii. Tocmai prin apropierea de Goethe și Schiller va deveni posibil să smulgem știința noastră centrală din izolarea ei academică și să o incorporăm restului culturii. Convingerile științifice ale clasicilor noștri atârnă cu mii de fire de celelalte strădanii ale lor; ele sunt revendicate de epoca de cultură pe care au creat-o.
Cu cele spuse până aici am determinat direcția pe care o vor lua cercetările ce urmează. Ele își propun să fie o dezvoltare a ceea ce se manifesta la Goethe ca simț științific, o interpretare a felului său de a considera lumea.
Împotriva acestui lucru se poate obiecta că acesta nu este modul potrivit de a susține din punct de vedere științific o concepție. Sub nici un motiv n-ar fi îngăduit ca o concepție științifică să se întemeieze pe o autoritate, ci întotdeauna pe principii. Vrem să preîntâmpinăm de îndată această obiecție. O opinie existentă în concepția goetheană despre lume este pentru noi adevărată nu pentru că poate fi derivată din aceasta, ci pentru că apreciem că putem să sprijinim concepția goetheană despre lume pe principii trainice și să o reprezentăm ca pe o concepție întemeiată în sine. Faptul că ne luăm punctul de plecare la Goethe, nu trebuie să ne împiedice să luăm la fel de în serios fundamentarea concepțiilor noastre, ca și reprezentanții unei științe aparent fără premise. Noi susținem concepția despre lume a lui Goethe, dar o întemeiem conform cerințelor științei.
Direcția drumului unei asemenea cercetări a fost prefigurată de Schiller. Nimeni nu a văzut ca el măreția geniului goethean. În scrisorile către Goethe el i-a pus acestuia în față o imagine de oglindă a ființei sale; în ale sale «Scrisori despre educația estetică a omului» el elaborează idealul artistului așa cum l-a cunoscut în Goethe; iar în articolul «Despre poezia naivă și sentimentală» el descrie natura artei autentice, așa cum a desprins-o din creația poetică a lui Goethe. Cu aceasta, este justificat totodată motivul pentru care desemnăm expunerile noastre drept clădite pe temelia concepției despre lume goethean-schilleriene. Ele își propun să studieze gândirea științifică a lui Goethe după acea metodă pentru care a furnizat Schiller modelul. Privirea lui Goethe este îndreptată asupra naturii și vieții, iar modul de observare pe care îl folosește urmează să fie obiectul (conținutul) studiului nostru; privirea lui Schiller este îndreptată spre spiritul lui Goethe; iar modul de studiere pe care îl folosește el, urmează să fie idealul metodei noastre.
În acest fel, credem că devin rodnice pentru epoca prezentă strădaniile științifice ale lui Goethe și Schiller.
Potrivit cu termenii științifici uzuali, lucrarea noastră va trebui concepută drept teorie a cunoașterii. Problemele pe care le tratează ea vor fi desigur, în multe privințe, de altă natură decât cele puse în mod aproape unanim de această știință. Am văzut de ce este așa. Unde apar azi cercetări similare, ele pornesc aproape fără excepție de la Kant. În cercurile cercetătorilor s-a trecut întru totul cu vederea că alături de știința despre cunoaștere, întemeiată de marele gânditor de la Königsberg, mai este dată, cel puțin ca posibilitate, și o altă direcție, care nu este mai puțin susceptibilă decât cea kantiană, de o aprofundare obiectivă. Otto Liebmann a făcut la începutul anilor șaizeci afirmația: trebuie să ne întoarcem la Kant, dacă [Ind 9] vrem să ajungem la o concepție necontradictorie despre lume. Acesta este probabil motivul pentru care avem azi o literatură kantiană aproape de necuprins. Dar nici acest drum nu va ajuta științei filosofice să iasă din impas. Ea va juca iarăși un rol în viața culturală abia atunci când, în loc să se întoarcă la Kant, se va adânci în concepția științifică a lui Goethe și Schiller.
Și acum să ne apropiem de problemele fundamentale ale unei științe a cunoașterii corespunzătoare acestor observații preliminare.
Despre orice știință este valabil, în ultimă instanță, ceea ce exprimă Goethe atât de semnificativ în cuvintele: „Teoria în și pentru sine nu folosește la nimic [Ind 10], decât în măsura în care ne face să credem în legătura dintre fenomene”. Prin știință noi aducem mereu în legătură fapte izolate ale experienței. În natura anorganică vedem cauze și efecte separate iar în științele respective căutăm legătura dintre ele. Găsim în lumea organică specii și clase de organisme și ne străduim să constatăm raporturile reciproce ale acestora, în istorie ne întâmpină diferite epoci de cultură ale omenirii; ne străduim să recunoaștem dependența lăuntrică a unei trepte evolutive de alta. Astfel, fiecare știință trebuie să acționeze într-un anumit domeniu de fenomene, în sensul afirmației de mai sus a lui Goethe.
Fiecare știință are domeniul ei, în care caută legătura dintre fenomene. Apoi, în strădaniile noastre științifice mai rămâne încă o mare opoziție: lumea ideatică dobândită de către știință, pe de o parte, și obiectele care stau la baza ei, pe de altă parte. Trebuie să existe o știință care să clarifice și aici raporturile reciproce. Lumea ideatică și cea reală, opoziția dintre idee și realitate sunt obiectul unei asemenea științe. Și aceste opoziții trebuie să fie recunoscute în raportul lor reciproc.
Căutarea acestor raporturi reprezintă scopul expunerilor ce urmează. Știința ca fapt real, pe de o parte, și natura și istoria pe de altă parte, trebuie aduse într-un raport. Ce importanță are oglindirea lumii exterioare în conștiența umană, ce raport există între gândirea noastră despre obiectele realității și acestea înseși?
