Drept cea mai simplă activitate în natură ne apare aceea la care un proces este în întregime rezultatul unor factori care-și stau față în față în mod exterior. Atunci, un eveniment sau un raport între două obiecte nu este condiționat de o entitate care ne apare în formele de manifestare exterioare, de o individualitate care își vestește facultățile lăuntrice și caracterul într-o acțiune spre în afară. Ele sunt provocate exclusiv de faptul că un lucru în activitatea sa exercită o anumită influență asupra altuia, își transferă propriile stări asupra altora. Stările unuia dintre lucruri apar ca urmare a stărilor celuilalt. Sistemul de influențe care au loc în acest fel, anume că întotdeauna un fapt este urmarea altora de același fel, se numește natură anorganică.
Derularea unui proces sau specificul unui raport depind aici de condițiile exterioare; faptele au însușiri care sunt rezultatul acelor condiții. Dacă se schimbă felul cum se întâlnesc acești factori exteriori, se schimbă firește și consecința interferării lor; se schimbă fenomenul provocat.
Cum este așadar acest mod de coexistență în cazul naturii anorganice, așa cum intră el în mod nemijlocit în câmpul observațiilor noastre? El poartă în întregime acel caracter pe care l-am desemnat mai sus drept caracter al experienței nemijlocite. Avem de a face aici numai cu un caz special al acelei „experiențe în general”. Esențialul îl constituie aici legăturile dintre fapte sensibile. Dar tocmai aceste legături ne apar în cadrul experienței drept neclare, opace. Un fapt, a, ne-a ieșit în întâmpinare, dar totodată și numeroase altele. Dacă ne plimbam privirea peste diversitatea ce se oferă aici, suntem complet nelămuriți care dintre fapte se află într-o legătură mai apropiată, care într-o legătură mai îndepărtată cu faptul a, aflat în discuție. Pot fi fapte fără de care evenimentul nu poate avea nicidecum loc; și altele, care doar îl modifică, fără de care, deci, el ar putea avea loc prea bine, dar ar avea atunci, în alte împrejurări, o altă formă.
Cu aceasta ne este indicat drumul pe care trebuie să-l apuce cunoașterea în acest domeniu. Dacă nu ne este suficientă combinația faptelor în experiența nemijlocită, trebuie să înaintăm spre o alta, care să satisfacă nevoia noastră de cunoaștere. Trebuie să creăm condiții în sensul ca un proces să ne apară cu claritate de cristal drept consecința necesară a acestor condiții.
Ne aducem aminte de ce gândirea conține de fapt esența ei deja în experiența nemijlocită. Pentru că noi ne aflăm în lăuntrul, nu în afara acelui proces care creează din elementele singulare de gândire, conexiuni de gânduri. Prin aceasta ne este dat nu numai procesul împlinit, rezultatul activității, ci și factorul care acționează. Și acesta este esențialul, ca într-un proces oarecare al lumii exterioare ce ne iese în întâmpinare, să vedem mai întâi puterile motrice care-l poartă din centrul întregului lumii, scoțându-l înspre periferie. Netransparența și neclaritatea unui fenomen sau a unui raport din lumea simțurilor pot fi depășite numai dacă ne dăm seama în mod absolut exact că ele sunt rezultatul unei anumite constelații de fapte. Noi trebuie să știm că procesul pe care-l vedem acum ia naștere prin colaborarea cutărui și cutărui element al lumii simțurilor. Apoi modalitatea acestei colaborări trebuie să fie perfect transparentă intelectului nostru. Raportul în care sunt puse faptele trebuie să fie unul ideatic, conform spiritului nostru. Lucrurile se vor comporta, firește, în raporturile în care le pune intelectul, potrivit cu natura lor.
Vedem imediat ce câștigăm cu aceasta. Dacă privesc la întâmplare în lumea simțurilor, observ procese produse de colaborarea atâtor factori, încât îmi este imposibil să văd în mod nemijlocit ce se ascunde, de fapt, ca factor activ, în spatele acestui efect. Eu văd un proces și totodată faptele a, b, c și d. Cum să știu eu imediat care dintre aceste fapte participă mai mult, și care mai puțin, la acest proces? Lucrul devine transparent dacă cercetez mai întâi care dintre cele patru fapte sunt neapărat necesare pentru ca procesul să apară. Găsesc de pildă că a și c sunt absolut necesare. Apoi găsesc că și fără d procesul s-ar produce, ce-i drept, dar cu o modificare considerabilă; văd însă că b nu are nici o însemnătate esențială și ar putea fi înlocuit printr-un altul. În cele precedente, desenul I redă în mod simbolic gruparea elementelor pentru simpla percepție sensibilă, desenul II, pe aceea pentru spirit. Spiritul grupează așadar faptele lumii anorganice astfel încât, într-un proces sau într-un raport, să vadă consecința relațiilor dintre fapte. În acest fel aduce spiritul în întâmplător, necesitatea. Să lămurim aceasta cu ajutorul câtorva exemple. Dacă am în fața mea un triunghi abc, la prima vedere firește că nu-mi dau seama că suma celor trei unghiuri este întotdeauna egală cu unghiul aflat de o parte a dreptei (180°). Lucrul devine imediat clar dacă grupez faptele în felul următor. Din figurile de mai jos rezultă imediat egalitatea unghiurilor: a' = a; b' = b. (AB și CD, respectiv A'B' și C'D', sunt paralele).
Dacă am în fața mea un triunghi și duc prin vârful C o dreaptă paralelă cu baza AB, constat, aplicând cele de mai sus la unghiuri, că a' = a; b' = b. De vreme ce c este egal cu sine însuși, atunci toate cele trei unghiuri ale triunghiului împreună, sunt egale cu unghiul aflat de o parte a dreptei. Am explicat aici o complicată conexiune de fapte prin aceea că am redus-o la asemenea fapte simple, prin care, din raportul dat spiritului, pornind din natura lucrului dat, decurge cu necesitate legătura respectivă.
Un alt exemplu este următorul: arunc o piatră în direcție orizontală. Ea descrie o traiectorie pe care am reprodus-o prin linia ll'. Dacă îmi reprezint forțele motrice care intră aici în discuție, găsesc: 1. forța aruncării pe care am exercitat-o eu; 2. forța cu care Pământul atrage piatra; 3. forța rezistenței aerului.
Reflectând mai îndeaproape, găsesc că primele două forțe sunt cele esențiale, care fac ca traiectoria să ia forma ei specifică, pe când a treia este de importanță secundară. Dacă ar acționa numai primele două, piatra ar descrie traiectoria LL'. Aceasta din urmă o aflu dacă fac cu totul abstracție de cea de-a treia forță și le pun în legătură numai pe primele două. A face aceasta în mod faptic nu este nici posibil, nici necesar. Eu nu pot înlătura toate rezistențele. Pentru aceasta trebuie doar să sesizez prin gândire esența primelor două forțe, să le pun apoi, tot numai prin gândire, în raportul necesar și rezultă traiectoria LL' drept aceea care ar apare cu necesitate dacă ar colabora numai cele două forțe.
În acest fel spiritul disociază toate fenomenele naturii anorganice în fenomene la care efectul pare să reiasă nemijlocit cu necesitate, din factorul activ care le produce.
Când, apoi, având legea mișcării pietrei ca urmare a primelor două forțe, alăturăm și cea de-a treia forță, rezultă traiectoria ll'. Condiții suplimentare ar putea complica și mai mult chestiunea. Orice proces complex al lumii simțurilor apare ca o urzeală formată din acele fapte simple, pătrunse de spirit, și se poate reduce la acestea.
Un asemenea fenomen, la care caracterul procesului decurge cu claritate transparentă în mod nemijlocit din natura factorilor ce intră în considerație, îl numim fenomen originar sau realitate fundamentală.
Acest fenomen originar este identic cu legea obiectivă a naturii. Căci în el nu se spune doar că un proces a avut loc în anumite condiții, ci că el a trebuit să aibă loc. Am înțeles că având în vedere natura celor care intră în considerație, el a trebuit să aibă loc. Se cere azi într-un mod atât de general empirismul exterior, deoarece se crede că prin orice presupunere care depășește cele date empiric, am tatona în incertitudine. Noi vedem că putem rămâne cu totul înlăuntrul fenomenelor și totuși să întâlnim necesarul. Metoda inductivă, adesea susținută astăzi, nu poate face aceasta niciodată. Ea procedează, în esență, în felul următor. Ea vede un fenomen, care în anumite condiții date are loc într-un anumit fel. Vede a doua oară întâmplându-se același fenomen în condiții similare. De aici ea deduce că există o lege generală potrivit căreia trebuie să aibă loc acest eveniment și formulează această lege ca atare. O asemenea metodă rămâne complet exterioară fenomenelor. Ea nu pătrunde în profunzime. Legile ei sunt generalizări de fapte particulare. Ea trebuie să aștepte întotdeauna confirmarea regulii mai întâi de la faptele particulare. Metoda noastră știe că legile ei sunt pur și simplu fapte scoase din haosul accidentalului și transformate în unele necesare. Noi știm că dacă sunt prezenți factorii a și b, trebuie în mod necesar să apară un anumit efect. Noi nu ieșim din cadrul lumii fenomenelor. Conținutul științei, așa cum îl gândim noi, nu este altceva decât un proces obiectiv. Schimbată este numai forma asocierii faptelor. Dar tocmai prin aceasta am intrat în obiectivitate cu un pas mai în profunzime decât ne-ar permite experiența. Noi asociem faptele în așa fel încât ele să acționeze potrivit naturii lor și numai potrivit acesteia, așa încât efectul acțiunii să nu fie modificat de cutare sau cutare raporturi.
Noi punem cel mai mare preț pe faptul că aceste expuneri să poată fi verificate peste tot unde privim în intimitatea activității reale a științei. Pe acestea le contrazic numai concepțiile eronate despre anvergura și natura legilor științifice. În timp ce mulți dintre contemporanii noștri ajung în contradicție cu propriile lor teorii, atunci când pășesc pe terenul cercetării practice, în fiecare caz în parte s-ar putea dovedi armonia dintre oricare cercetare adevărată și considerațiile noastre.
Teoria noastră cere pentru fiecare lege a naturii o anumită formă. Ea presupune o conexiune de fapte și constată că dacă această conexiune apare undeva în realitate, trebuie să aibă loc un anumit proces.
De aceea fiecare lege a naturii are forma: când acest fapt colaborează cu acela, ia naștere acest fenomen... Ar fi ușor de dovedit că toate legile naturii au realmente această formă. Dacă două corpuri de temperaturi inegale se ating, din cel mai cald se scurge căldură în cel mai rece, până când temperatura este aceeași în amândouă. Dacă în două vase comunicante se află un lichid, nivelul în cele două vase se stabilește la aceeași înălțime. Dacă un corp este situat între o sursă de lumină și un alt corp, el aruncă o umbră pe acesta. Ceea ce în matematică, fizică și mecanică nu este simplă descriere, trebuie să fie fenomen originar.
Pe sesizarea fenomenelor originare se bazează întregul progres al științei. Când reușim să desprindem un proces din legătura cu altele și să-l explicăm ca fiind numai consecința unor elemente determinate ale experienței, am pătruns cu un pas mai adânc în angrenajul lumii.
Am văzut că fenomenul originar se realizează în mod pur în gând, atunci când aducem în legătură, în gândire, potrivit cu esența lor, factorii care intră în considerație. Dar putem crea condițiile necesare și în mod artificial. Aceasta se întâmplă în cazul experimentului științific. Aici avem în puterea noastră derularea anumitor fapte. Bineînțeles că nu putem face abstracție de toate circumstanțele auxiliare. Dar există un mijloc de a scăpa totuși de acestea. Producem un fenomen în diferite variante. Facem să acționeze când cutare circumstanțe secundare, când altele. Apoi găsim că toate aceste variante sunt străbătute de o constantă. Căci trebuie să păstrăm esențialul în toate combinațiile. Găsim că în toate aceste experiențe particulare o parte componentă a faptelor rămâne aceeași. Aceasta este o experiență superioară în cadrul experienței. Este realitate fundamentală sau fenomen originar.
Experimentul este menit să ne asigure că nimic altceva nu influențează un anumit proces, decât cele de care noi ținem socoteală. Noi realiză.m o configurație de condiții a căror natură o cunoaștem și așteptăm să vedem ce rezultă de aici. Atunci avem fenomenul obiectiv pe baza unei creații subiective. Avem ceva obiectiv, care este în același timp cu totul subiectiv. De aceea experimentul este adevăratul mijlocitor dintre subiect și obiect în științele anorganice ale naturii.
Germenii concepției dezvoltate de noi aici se găsesc în corespondența lui Goethe cu Schiller. Scrisorile lui Goethe și ale lui Schiller de la începutul anului 1789 se ocupă cu aceasta. Ei desemnează această metodă drept empirism rațional, pentru că ea nu dă drept conținut al științei altceva decât procese obiective; aceste procese obiective fiind însă ținute laolaltă de o urzeală de concepte (legi) pe care spiritul nostru le descoperă în ele. Procesele accesibile simțurilor, într-o conexiune sesizabilă numai prin gândire, acesta este empirismul rațional. Dacă luăm aceste scrisori împreună cu articolul lui Goethe «Experimentul ca mijlocitor între subiect și obiect» [Obs 12.I] [Obs 10.II], vom vedea în teoria de mai sus urmarea lor consecventă.
În natura anorganică este valabil așadar întru totul raportul general pe care l-am constatat între experiență și știință. Experiența obișnuită este numai o jumătate a realității. Pentru simțuri există doar această jumătate. Cealaltă jumătate există numai pentru facultatea noastră spirituală de înțelegere. Spiritul înalță experiența de la o „manifestare pentru simțuri” la nivelul experienței sale proprii. Noi am arătat cum este posibil să ne înălțăm, pe acest tărâm, de la cele gata produse, la factorul activ care le produce. Pe acesta din urmă îl găsește spiritul, atunci când îl abordează pe primul.
O concepție ne oferă satisfacție științifică de-abia atunci când ne introduce într-o totalitate încheiată. Numai că lumea simțurilor, ca lume anorganică, nu se prezintă nicăieri ca încheiată, nicăieri nu apare un tot individual. Un proces ne trimite mereu la un altul, de care depinde; acesta la un al treilea ș.a.m.d. Unde aflăm aici o încheiere? Lumea simțurilor ca lume anorganică nu ajunge până la individualitate. Ea este încheiată numai în totalitatea ei. De aceea, ca să avem un întreg, trebuie să ne străduim a înțelege totalitatea lumii anorganice ca un singur sistem. Un asemenea sistem este Cosmosul.
Înțelegerea care pătrunde Cosmosul este țelul și idealul științei anorganice a naturii. Orice tendință științifică neajunsă până aici este simplă pregătire; o verigă a întregului, nu întregul însuși.
Multă vreme știința s-a oprit în fața porților lumii organice. Socotea că metodele ei nu sunt suficiente pentru a înțelege viața și fenomenele ei. Ba credea chiar că orice legitate, așa cum acționează ea în natura anorganică, încetează aici. Ceea ce se admite pentru lumea anorganică, și anume că putem ajunge să înțelegem un fenomen atunci când îi cunoaștem condițiile naturale preliminare, aici se nega pur și simplu. Organismul era gândit ca fiind constituit în mod adecvat scopului după un anumit plan al Creatorului. Fiecare organ își are dinainte trasată menirea; întrebările trebuiau să se limiteze aici la următoarele: care este scopul organului cutare sau cutare? Pentru ce există una sau alta? Dacă în lumea anorganică se apela la condițiile preliminare ale unui lucru, pentru faptele vieții organice acestea erau considerate cu totul indiferente și principalul accent se punea pe menirea unui lucru. De asemenea, în cazul proceselor care însoțesc viața nu se punea, ca la fenomenele fizice, întrebarea asupra cauzelor naturale, ci se credea că ele trebuie atribuite unei forțe vitale deosebite. Ceea ce se formează în organism era conceput ca produsul acestei forțe, care se ridică pur și simplu deasupra restului legilor naturii. Până la începutul secolului nostru, știința nu știa ce să facă cu organismele. Ea era limitată la domeniul lumii anorganice.
Astfel, necăutând legitatea celor organice în natura obiectelor, ci în gândul căruia Creatorul îi dă curs când le plăsmuiește, se reteza și orice posibilitate a unei explicații. Cum să aflu eu acel gând? Doar sunt limitat la cele pe care le am în fața mea. Dacă acestea înseși nu-mi revelează legile lor în cadrul gândirii mele, atunci știința mea încetează. Despre o ghicire a planurilor pe care le-a avut o ființă aflată în exterior, nu poate fi vorba în sens științific.
La sfârșitul secolului trecut mai era, fără îndoială, încă general dominantă părerea că nu există o știință ca explicare a fenomenelor vieții așa cum este, de pildă, fizica, o știință explicativă. Kant a încercat chiar să dea acestei păreri o fundamentare filosofică [Ind 17]. Și anume, el socotea că rațiunea noastră se poate îndrepta numai de la particular la general. Particularul, lucrurile singulare îi sunt date acestuia, spune Kant, și de aici el își obține prin abstractizare legile generale. Această modalitate de gândire, Kant o numește discursivă și o consideră drept singura adecvată omului. De aceea, după părerea lui, există o știință numai despre acele lucruri la care particularul, luat în și pentru sine, este absolut lipsit de noțiuni și este doar subsumat unei noțiuni abstracte. La organisme, Kant nu găsea îndeplinită această condiție. Aici fenomenul particular trădează o organizare adecvată unui scop, deci noțională. Particularul poartă în sine urme ale noțiunii. Dar, pentru înțelegerea unor asemenea esențe, nouă ne lipsește, în concepția filosofului de la Königsberg, orice aptitudine. Noi putem înțelege numai acolo unde noțiunea și lucrul izolat sunt separate; prima reprezintă ceva general, cealaltă ceva particular. Nu ne mai rămâne deci nimic altceva de făcut, decât să punem la baza observațiilor noastre asupra organismelor ideea de finalitate și să tratăm ființele vii ca și cum la baza manifestărilor acestora ar sta un sistem de intenții. Aici Kant a fundamentat științific, ca să spunem așa, neștiințificul.
Goethe a protestat categoric împotriva unei asemenea atitudini neștiințifice. El nu a putut înțelege niciodată de ce gândirea noastră n-ar fi suficientă să întrebe în cazul organului unei ființe vii: de unde provine, în loc de a întreba la ce folosește. Era în natura lui ceva care-l îmboldea mereu să privească fiecare entitate în desăvârșirea ei lăuntrică. Lui i se părea neștiințific acel mod de a privi lucrurile care se preocupă numai de finalitatea exterioară a unui organ, adică de folosul pe care îl aduce el altuia. Ce să aibă aceasta a face cu entitatea lăuntrică a unui lucru? Pentru el nu era niciodată important la ce folosește ceva [Ind 18], ci întotdeauna numai cum se dezvoltă ceva. El voia să studieze un obiect nu ca lucru încheiat, ci în devenirea lui, ca să cunoască obârșia lui. La Spinoza l-a atras îndeosebi [Ind 19] faptul că acesta nu acorda importanță finalității exterioare a organelor și organismelor. Goethe cerea pentru cunoașterea lumii organice o metodă care să fie științifică, exact în același sens în care este aceea pe care o aplicăm lumii anorganice.
Într-un mod, ce-i drept, nu tot atât de genial ca la el, dar nu mai puțin imperios, nevoia unei asemenea metode s-a ivit tot mereu în științele naturii. În zilele noastre numai o foarte mică fracțiune din numărul savanților se mai îndoiește de posibilitatea acesteia. Dar dacă încercările făcute ici și colo de a introduce o asemenea metodă au și reușit, aceasta este, în orice caz, o altă problemă.
S-a săvârșit aici, înainte de toate, o mare eroare. S-a crezut că metoda științei anorganice trebuie preluată pur și simplu în sfera organismelor. S-a considerat că metoda aplicată aici este singura științifică și s-a crezut că dacă este ca organica să fie posibilă din punct de vedere științific, ea trebuie să fie exact în sensul în care este fizica, de pildă. A fost trecută însă cu vederea posibilitatea că noțiunea științificului ar putea fi una mult mai largă decât „explicarea lumii după legile lumii fizice”. Nici în zilele noastre nu s-a ajuns până la înțelegerea acestui lucru, în loc să se cerceteze pe ce se bazează de fapt caracterul științific al științelor anorganice, și să se caute apoi o metodă care să se poată aplica lumii vii, cu menținerea cerințelor ce rezultă de aici, se declară pur și simplu drept universale legile dobândite pe acea treaptă de jos a existenței.
Ar trebui să se cerceteze însă, înainte de toate, pe ce se bazează în general gândirea științifică. Noi am făcut deja acest lucru în scrierea noastră. În capitolul anterior am și înțeles că legitatea anorganică nu este singura existentă, ci că ea este un caz special între toate legitățile posibile. Metoda fizicii este pur și simplu un caz particular al unei modalități generale de cercetare științifică și care a ținut seama de natura obiectelor ce intră în considerație în domeniul căruia îi slujește această știință. Dacă extindem această metodă asupra organicului, ștergem natura sa specifică, în loc să cercetăm organicul potrivit naturii lui, noi îi impunem o legitate străină acestuia. În acest fel însă, negând organicul, nu-l vom cunoaște niciodată. Un asemenea comportament științific repetă pur și simplu, pe o treaptă superioară, ceea ce s-a dobândit pe una inferioară și, în timp ce crede că aduce forma de existență superioară sub domnia legilor definite într-alt fel, această formă scapă strădaniei sale pentru că nu știe să o rețină și să o trateze în specificul ei.
Toate acestea vin de la concepția eronată care crede că metoda unei științe ar fi exterioară obiectelor acesteia, condiționată nu de ele, ci de natura noastră. Se crede că trebuie să gândim asupra obiectelor, și anume asupra tuturor – asupra Universului întreg –, în același fel. Se fac cercetări menite să arate că noi putem gândi, în virtutea naturii spiritului nostru, numai în mod inductiv, numai în mod deductiv ș.a.m.d.
Însă aici se trece cu vederea faptul că poate obiectele nu suportă deloc modul de a le studia pe care vrem să-l revendicăm pentru ele.
Faptul că reproșul pe care-l facem științei organice a naturii din zilele noastre, și anume că ea transferă asupra naturii organice nu principiul modalității științifice de studiere în general, ci pe acela al naturii anorganice, este deplin îndreptățit, ne-o arată o privire aruncată asupra concepțiilor naturalistului-teoretician fără îndoială cel mai însemnat al epocii prezente, Haeckel.
Când el cere de la toate strădaniile științifice: „să fie pusă în valoare pretutindeni conexiunea cauzală a fenomenelor” [Obs 13.I]; când afirmă: „Dacă mecanica psihică n-ar fi atât de infinit de complicată, dacă am fi în stare să cuprindem complet cu privirea și dezvoltarea istorică a funcțiilor psihice, atunci le-am putea concentra pe toate într-o formulă sufletească matematică”, înțelegem cu claritate ce vrea el: să trateze lumea întreagă după șablonul metodei fizicii.
Această cerință stă și la baza darwinismului, nu însă în forma lui originară, ci numai în interpretarea lui actuală. Am văzut că în lumea anorganică a explica un fenomen înseamnă a arăta cum izvorăște el în mod legic din alte realități sensibile, a-l deriva din obiecte care aparțin ca și el lumii sensibile. Cum folosește însă organica actuală principiul adaptării (la mediu – n.t.) și cel al luptei pentru existență care, amândouă, ca expresie a unei stări de lucruri, desigur că nu vor fi puse de noi la îndoială? Se crede de-a dreptul că se poate deduce caracterul unei specii anumite din condițiile exterioare în care a trăit, întocmai așa cum se deduce încălzirea unui corp din razele de Soare ce cad pe el. Se uită cu desăvârșire că nu putem arăta niciodată că acel caracter, potrivit cu determinările lui semnificative, este o urmare a acestor condiții. Condițiile pot exercita o influență determinantă, dar nu sunt o cauză generatoare. Noi suntem prea bine în stare să spunem: sub influența cutărei sau cutărei stări de lucruri, o specie a trebuit să se dezvolte în așa fel încât un organ sau altul s-a perfecționat în mod deosebit; conținutul însă, organicul-specific, nu poate fi derivat din condițiile exterioare. Să zicem că o ființă organică ar avea însușirile esențiale a, b și c ; acum ea a ajuns să se dezvolte sub influența anumitor condiții exterioare. De aceea, însușirile sale au ajuns să aibă forma specială a', b' și c'. Dacă punem la socoteală aceste influențe, vom înțelege că a s-a dezvoltat în forma lui a', b în forma lui b' și c în forma lui c'. Dar natura specifică a lui a, b și c nu poate niciodată să ni se prezinte ca rezultat al condițiilor exterioare.
Înainte de toate trebuie să ne îndreptăm gândirea asupra acestei întrebări: oare de unde luăm conținutul acelui general, al cărui caz particular îl considerăm drept ființa organică izolată? Noi știm foarte bine că specializarea vine de la influența din afară. Dar forma specializată însăși trebuie să o derivăm dintr-un principiu lăuntric. Asupra faptului că s-a dezvoltat tocmai această formă specială ne lămurim dacă studiem ambianța unei ființe. Dar această formă specială este în sine, și pentru sine, ceva; noi o vedem înzestrată cu anumite însușiri. Ne dăm seama care este esențialul. Fenomenului exterior îi iese în întâmpinare un conținut format în sine, care ne pune la dispoziție ceea ce ne trebuie pentru a deduce acele însușiri. În lumea anorganică noi percepem un fapt și căutăm pentru explicarea lui un al doilea, un al treilea și așa mai departe; iar rezultatul este că acel prim fapt ne apare drept consecință necesară a celor din urmă. În lumea organică nu este așa. Aici avem nevoie, în afară de fapte, de încă un factor. Trebuie să punem la baza influențelor din afară ceva care nu se lasă determinat în mod pasiv de ele, ci se determină în mod activ, din sine însuși, sub influența lor.
Ce este însă această temelie? Nu poate fi altceva decât ceea ce apare în particular sub forma generalului. În particular apare însă mereu un anumit organism. Acea bază este, de aceea, un organism în forma generalului. O imagine generală a organismului, care cuprinde în sine toate formele particulare ale acesteia.
Vrem să numim, după procedeul lui Goethe, acest organism general, tip [Ind 20]. Indiferent ce va fi însemnând cuvântul tip conform cu evoluția lui lingvistică, noi îl folosim în acest sens al lui Goethe și nu ne gândim la nimic altceva decât la cele indicate. Acest tip nu este dezvoltat în toată perfecțiunea lui în nici un organism particular. Numai gândirea rațională este în stare să-l ia în stăpânire, abstrăgându-l, ca imagine generală, din fenomene. Tipul este, așadar, ideea organismului: animalitatea din animal, planta generală în cea particulară.
Nu este îngăduit să ne imaginăm prin acest tip ceva definitiv conturat. El nu are absolut nimic comun cu ceea ce Agassiz, cel mai însemnat adversar al lui Darwin, numea: „un gând creator încarnat al lui Dumnezeu” [Ind 21]. Tipul este ceva cu totul fluid, din care pot fi derivate toate speciile și soiurile particulare pe care le putem privi drept subtipuri, drept tipuri specializate. Tipul nu exclude teoria descendenței. El nu contrazice faptul real că formele organice se dezvoltă unele dintr-altele. El este numai protestul ridicat de rațiune împotriva afirmației că evoluția organică se consumă în formele ce apar succesiv, faptice (perceptibile pe cale senzorială). El este ceea ce stă la baza acestei întregi evoluții. El este acela care stabilește coerență în această nesfârșită diversitate. El este partea lăuntrică a ceea ce noi aflăm ca forme exterioare ale ființelor. Teoria darwinistă presupune existența tipului.
Tipul este adevăratul organism originar; plantă originară sau animal originar, după cum se specializează el. Nici o ființă vie particulară, reală sub aspect sensibil, nu poate fi tip. Ceea ce Haeckel sau alți naturaliști privesc drept formă originară, este deja o formă particulară; este tocmai întruchiparea cea mai simplă a tipului. Că el apare, sub raport temporal, mai întâi în forma cea mai simplă, nu condiționează faptul că formele ulterioare sunt o consecință a celor anterioare în timp. Toate formele rezultă ca o consecință a tipului, prima ca și ultima sunt manifestări ale acestuia. Pe el trebuie să-l punem la baza unei adevărate științe a organicului și nu să vrem să derivăm pur și simplu diferitele specii de animale și plante unele din altele. Tipul străbate ca un fir roșu toate treptele evolutive ale lumii organice. Noi trebuie să-l reținem și să cutreierăm apoi cu el această împărăție mare, cu forme atât de variate. Atunci ea ne devine inteligibilă. Altfel ni se dezmembrează și ea, ca și restul lumii experienței, într-o multitudine de elemente singulare fără legătură între ele. Ba noi ne înșelăm chiar când credem că putem deduce forme mai târzii, mai complexe, dintr-o formă mai simplă de odinioară, pentru că n-am făcut decât să deducem o formă specială din altă formă specială.
În legătură cu teoria lui Darwin, Friedrich Theodor Vischer a dat glas cândva părerii [Ind 22] că ea face necesară o revizuire a noțiunii noastre despre timp. Am ajuns aici la un punct care ne ajută să vedem în ce sens ar trebui să se facă o asemenea revizuire. Ea ar trebui să arate că deducerea a ceva ulterior din ceva anterior nu este o explicație, că ceea ce este primul sub raport temporal nu este primul din punct de vedere principial. Orice deducere trebuie să se facă din ceva principial și ar fi cel mult de arătat ce factori au acționat pentru ca o specie să se dezvolte temporal înaintea celorlalte.
Tipul joacă în lumea organică același rol ca și legea naturii în lumea anorganică. După cum aceasta ne pune la dispoziție posibilitatea de a recunoaște fiecare proces în parte drept membru al unui mare tot, tipul ne dă posibilitatea de a privi organismul particular drept o formă specială a formei originare.
Am atras deja atenția asupra faptului că tipul nu este o formă noțională încheiată, încremenită, ci că el este fluid, că poate lua înfățișările cele mai diverse. Numărul acestor înfățișări este nesfârșit pentru că faptul datorită căruia forma originară este una particulară, specială, nu are nici o importanță pentru forma originară însăși. Este întocmai la fel cum o lege a naturii reglementează infinit de multe fenomene particulare, pentru că determinările speciale care apar în cazul particular nu au nimic comun cu legea.
Totuși, aici este vorba de ceva esențial diferit de ceea ce avem în natura anorganică. Acolo trebuia să arătăm că un fapt sensibil sau altul se poate produce așa și nu altfel, pentru că există cutare sau cutare lege a naturii. Acel fapt și legea își stau față în față ca doi factori separați și nu este nevoie de altă muncă spirituală decât aceea ca atunci când observăm un fapt, să ne amintim de legea care este determinantă aici. La o ființă vie și la manifestările ei este altfel. Aici principalul este să dezvoltăm forma particulară, care apare în experiența noastră, din tipul pe care trebuie să-l fi sesizat înainte. Trebuie să efectuăm un proces spiritual de o natură cu totul diferită. Nu avem voie să opunem pur și simplu fenomenului particular tipul, ca pe ceva definitiv încheiat, precum legea naturii.
Faptul că orice corp, dacă nu este împiedicat de împrejurări secundare, cade spre Pământ în așa fel încât distanțele străbătute în perioade de timp succesive se raportează ca 1:3:5:7 etc., este o lege precisă, stabilită o dată pentru totdeauna. Ceea ce apare când două mase (Pământ, corp de pe acesta) intră în interacțiune, este un fenomen originar. Când în câmpul observației noastre intră un caz particular, la care își găsește aplicare această lege, nu avem decât să studiem faptele observabile senzorial în acel raport pe care legea ni-l pune la îndemână, și vom găsi legea confirmată. Noi explicăm cazul particular prin lege, îl deducem din ea. Legea exprimă legătura dintre faptele separate în lumea simțurilor; ea dăinuie însă ca atare alături de fenomenul particular, în cazul tipului trebuie să dezvoltăm din forma originară acel caz particular pe care-l avem în față. Nu avem voie să opunem tipul formei particulare, pentru a vedea cum el o reglementează pe aceasta din urmă; noi trebuie să facem ca ea să izvorască din acesta. Legea stăpânește fenomenul ca ceva care stă deasupra lui; tipul se revarsă în ființa vie particulară; se identifică cu ea.
De aceea, o știință a organicului, dacă vrea să fie știință în sensul în care sunt mecanica sau fizica, trebuie să descopere tipul ca forma cea mai generală, iar apoi să îl arate și în diferite înfățișări ideatice particulare. Mecanica este de fapt și o culegere a diferitelor legi ale naturii, condițiile reale fiind presupuse în general ipotetic. Nu altfel ar trebui să fie în știința organicului. Și aici ar trebui să presupunem în mod ipotetic anumite forme în care se dezvoltă tipul, dacă vrem să avem o știință rațională. Ar trebui arătat apoi cum aceste plăsmuiri ipotetice pot fi aduse întotdeauna la o formă anume, care se oferă observației noastre.
După cum în sfera anorganicului explicăm un fenomen prin intermediul unei legi, tot așa dezvoltăm aici o formă particulară din forma originară. Știința organicului ia naștere nu printr-o plasare exterioară a generalului față de particular, ci prin dezvoltarea unei forme din cealaltă.
După cum mecanica este un sistem de legi ale naturii, știința organicului ar trebui să fie o suită de forme evolutive ale tipului. Numai că acolo noi adunăm împreună diferitele legi și le ordonăm într-un tot, pe când aici trebuie să lăsăm diferitele forme să izvorască în mod viu unele din altele.
Aici s-ar putea face o obiecție. Dacă forma tipică este ceva absolut fluid, cum este posibil să stabilim un lanț de tipuri deosebite înșiruite unele după altele, drept conținut al unei științe a organicului? Ne putem prea bine imagina că în fiecare caz particular pe care-l observăm, recunoaștem o formă specială a tipului, dar în scopul constituirii științei nu putem aduna la un loc numai asemenea cazuri observate în mod real.
Putem face însă altceva. Putem lăsa tipul să-și străbată seria lui de posibilități și putem reține apoi mereu (în mod ipotetic) o formă sau alta. Obținem astfel din tip o serie de forme derivate pe calea gândirii, drept conținut al unei științe raționale a organicului.
Este posibilă o știință a organicului care să fie, ca și mecanica, știință chiar în sensul cel mai riguros al cuvântului. Doar că metoda ei este alta. Metoda mecanicii este demonstrativă. Fiecare demonstrație se bazează pe o anumită regulă. Există întotdeauna o anumită premiză (adică sunt date condiții de experiență posibile) și apoi se stabilește ce se întâmplă când aceste condiții, luate ca premiză, sunt îndeplinite. Înțelegem atunci un fenomen particular punând la bază legea. Noi gândim astfel: în aceste condiții are loc un fenomen; condițiile există, de aceea fenomenul trebuie să se întâmple. Acesta este procesul nostru de gândire, când ne apropiem de un experiment al lumii anorganice pentru a-l explica. Aceasta este metoda demonstrativă. Ea este științifică, pentru că îmbină desăvârșit un fenomen cu noțiunea, pentru că percepția și gândirea se suprapun.
Dar cu această metodă a demonstrației nu putem face nimic în știința organicului. Tipul nu determină apariția unui fenomen atunci când sunt date anumite condiții; el nu stabilește nimic în legătură cu un raport dintre părți care își stau față în față străine, în mod exterior. El determină numai legitatea propriilor sale părți. El nu trimite ca legea naturii, dincolo de sine. Prin urmare formele organice speciale pot fi dezvoltate numai din forma generală a tipului, iar ființele organice care apar în experiență trebuie să coincidă cu o oarecare asemenea formă derivată a tipului. Locul metodei demonstrative trebuie să-l ia aici metoda dezvoltării. Aici nu se stabilește că împrejurările exterioare acționează unele asupra altora în acest fel și că au de aceea acest rezultat, ci că în anumite condiții exterioare din tip s-a dezvoltat o formă particulară. Aceasta este adânca deosebire dintre știința organicului și cea a anorganicului. Ea nu stă în mod atât de consecvent [Obs 7.II] la baza nici unei modalități de cercetare ca la cea goetheană. Nimeni nu a știut atât de bine ca Goethe că o știință a organicului trebuie să fie posibilă fără nici un fel de misticism obscur, fără teleologie, fără presupunerea vreunor gânduri creaționiste deosebite. Și nimeni n-a refuzat cu atâta siguranță ca el, să apeleze aici la metodele științei naturale a anorganicului.
Tipul este, așa cum am văzut, o formă științifică mai împlinită decât fenomenul originar. El presupune de asemenea o activitate mai intensă a spiritului nostru decât acesta. Când reflectăm asupra lucrurilor naturii anorganice, conținutul ne este pus la dispoziție de percepția simțurilor. Organizarea noastră senzorială este aceea care ne furnizează deja aici ceea ce în cazul organicului primim numai prin spirit. Ca să percepem dulce, acru, căldură, frig, lumină, culoare ș.a.m.d. nu ne trebuie decât simțuri sănătoase. Aici nu avem decât să-i găsim substanței, prin gândire, forma. În tip însă, conținutul și forma sunt strâns legate între ele. De aceea tipul nu determină conținutul în mod pur formal, ca legea, ci îl pătrunde în mod viu, din lăuntru înspre afară, ca fiind al lui propriu. De spiritul nostru se apropie sarcina ca odată cu participarea la elementul formal să ia parte în mod productiv la crearea conținutului.
O modalitate de gândire căreia conținutul îi apare în legătură nemijlocită cu elementul formal a fost numită de când lumea intuitivă.
Intuiția apare în mod repetat ca principiu științific. Filosoful englez Reid numește intuiție [Ind 23] faptul că noi scoatem din percepția fenomenelor exterioare (impresii senzoriale) totodată și convingerea despre existența acestora. Jacobi a exprimat părerea că în sentimentul nostru despre Dumnezeu [Ind 24] nu ne este dat numai acest sentiment, ci totodată și chezășia faptului că Dumnezeu există. Și această judecată este numită intuitivă. Caracteristica este întotdeauna, după cum vedem, faptul că în conținut este dat mereu mai mult chiar decât ceea ce știm despre acesta printr-o determinare ideatică, fără dovadă, doar prin convingere nemijlocită. Se crede că nu trebuie dovedite determinările ideatice „existență” ș.a.m.d. din substanța percepției, ci că le posedăm în unitate nedespărțită cu conținutul.
Ori tocmai așa stau lucrurile la tip. De aceea, el nu poate furniza nici un mijloc al demonstrației, ci ne poate doar pune la îndemână posibilitatea de a dezvolta din el orice formă particulară. Potrivit cu aceasta, spiritul trebuie să acționeze mult mai intens la sesizarea tipului decât la sesizarea legii naturale. Odată cu forma, el trebuie să producă și conținutul. El trebuie să-și dezvolte o activitate pe care, la științele anorganice ale naturii, o asigură simțurile și pe care o numim contemplare. Așadar, pe această treaptă superioară, spiritul însuși trebuie să contemple. Puterea noastră de judecată trebuie să contemple gândind [Ind 25] și să gândească contemplând. Avem de a face aici, așa cum precizează pentru prima oară Goethe, cu o putere contemplativă de judecată. Goethe a arătat cu aceasta că în spiritul uman există ca formă necesară acea formă de înțelegere despre care Kant voia să fi dovedit că nu i-ar fi proprie omului, potrivit întregii lui alcătuiri.
Dacă în natura organică tipul corespunde legii (fenomenului originar) din natura anorganică, intuiția (puterea contemplativă de judecată) corespunde puterii de judecată deductive (reflexive). După cum s-a crezut că naturii organice îi pot fi aplicate aceleași legi care sunt determinante pentru o treaptă inferioară de cunoaștere, tot așa s-a crezut că aceeași metodă este valabilă aici ca și acolo. Atât una cât și cealaltă sunt erori.
Adeseori intuiția a fost foarte subapreciată în știință. S-a considerat o lipsă a spiritului goethean faptul că el a vrut să ajungă la adevăruri științifice cu ajutorul intuiției. Este drept că mulți consideră deosebit de important ceea ce se obține pe calea intuiției când este vorba de o descoperire științifică. Aici, se spune, o idee venită din senin ne duce adeseori mai departe decât o gândire metodic educată. Căci în mod frecvent se vorbește de intuiție atunci când cineva nimerește din întâmplare ceva just, de al cărui adevăr cercetătorul se convinge abia pe căi ocolite. Se neagă însă mereu că intuiția ar putea fi ea însăși un principiu al științei. Ceea ce i s-a dezvăluit intuiției, trebuie să fie dovedit ulterior – așa se crede –, dacă este să aibă valoare științifică.
Tot astfel cuceririle științifice ale lui Goethe au fost considerate inspirații pline de duh, care și-au dobândit credibilitatea abia ulterior, prin cercetare științifică riguroasă.
Pentru știința organicului, însă, intuiția este metoda cea justă. Din considerațiile noastre reiese, așa credem, cu totul clar, că spiritul lui Goethe a găsit în lumea organicului drumul cel just, tocmai pentru că era predispus la intuiție. Metoda proprie organicului a coincis cu constituția spiritului său. Prin aceasta, lui i-a devenit cu atât mai limpede, în ce măsură se deosebește ea de știința anorganică a naturii. Una i-a devenit limpede prin cealaltă. El a conturat de aceea în linii precise și esența anorganicului.
Nu puțin contribuie la felul depreciativ în care este tratată intuiția, faptul că se crede că realizărilor ei nu li se poate atribui acel grad de credibilitate pe care-l au științele deductive, demonstrative. Adeseori se numește știință numai ceea ce s-a dovedit, tot restul considerându-se credință.
Trebuie să ținem seama de faptul că intuiția reprezintă, în cadrul direcției noastre științifice, care este convinsă că în gândire noi sesizăm în mod esențial miezul lumii, cu totul altceva decât în cadrul acelei direcții care transpune acest miez într-o lume de dincolo, inaccesibilă cercetării noastre. Acela care nu vede în lumea ce ni se înfățișează nouă, fie în experiență, fie pătrunzând-o cu gândirea, nimic altceva decât un reflex, o imagine a unui ceva de dincolo, necunoscut, a unui principiu activ care rămâne ascuns în dosul unui înveliș, nu numai la prima privire, ci întregii cercetări științifice, în ciuda acesteia, acela poate găsi, în orice caz, numai în metoda demonstrativă un înlocuitor pentru înțelegerea deficitară a esenței lucrurilor. Deoarece nu ajunge până la părerea că o asociere de gânduri ia naștere în mod nemijlocit prin conținutul esențial dat nouă în gânduri, deci prin lucrul însuși, el crede că o poate sprijini numai prin faptul că ea se află în acord cu câteva convingeri fundamentale (axiome), care sunt atât de simple încât nu pot fi dovedite și nici nu au nevoie de vreo dovadă. Dacă i se dă apoi o afirmație științifică fără dovadă, ba chiar una care exclude, potrivit cu întreaga ei natură, metoda demonstrativă, ea îi apare ca impusă din afară; de el se apropie un adevăr, fără ca el să cunoască motivele valabilității lui. El crede că are nu o cunoaștere, nu are o înțelegere a lucrului, el crede că se poate dărui numai unei credințe, că în afara facultății lui de gândire există cine știe ce temeiuri pentru valabilitatea acestui adevăr.
Concepția noastră despre lume nu este expusă primejdiei de a trebui să privească limitele metodei demonstrative totodată și drept limite ale convingerii științifice. Ea ne-a condus la concepția că miezul lumii se revarsă în gândirea noastră, că noi nu doar gândim despre esența lumii, ci că gândirea este o contopire cu esența realității. Prin intuiție nu ne este impus un adevăr din afară, fiindcă, pentru punctul nostru de vedere, nu există un exterior și un interior în acel mod pe care îl presupune direcția științifică caracterizată mai sus, opusă direcției noastre. Pentru noi, intuiția este o sălășluire nemijlocită, o pătrundere în adevăr, care ne dă tot ceea ce intră în considerație în privința lui. Ea se consumă total în ceea ce ne este dat în judecata noastră intuitivă. Caracteristica ce intră în discuție când este vorba de credință, anume că ne este dat numai adevărul gata făcut și nu temeiurile, și că nouă ne lipsește înțelegerea pătrunzătoare a lucrului pe care vrem să-l cercetăm, lipsește aici cu desăvârșire. Înțelegerea dobândită pe calea intuiției este exact la fel de științifică ca aceea demonstrativă.
Fiecare organism particular este plăsmuirea tipului într-o formă specială. El este o individualitate care se reglementează și se determină pe sine pornind dintr-un centru. El este o totalitate unitară, închisă, așa cum este Cosmosul în natura anorganică.
Idealul științei anorganice este: a cuprinde ansamblul tuturor fenomenelor ca sistem unitar pentru ca să pășim în întâmpinarea fiecărui fenomen particular cu conștiența acestui fapt: îl recunoaștem drept parte a Cosmosului. Dimpotrivă, în știința organicului, idealul trebuie să fie de a avea în tip și în formele lui de manifestare, cât se poate de desăvârșit, ceea ce vedem dezvoltându-se în seria ființelor particulare. Hotărâtoare este aici trecerea tipului prin toate formele de manifestare. În știința anorganică avem sistemul, în cea organică avem compararea (fiecărei forme particulare cu tipul).
Analiza spectrală și perfecționarea astronomiei extind adevărurile dobândite pe tărâmul limitat al Pământului la întreg Cosmosul. Cu aceasta, ele se apropie de primul ideal. Cel de al doilea va fi atins atunci când metoda comparativă aplicată de Goethe va fi recunoscută în întreaga ei amploare.
