Ultimele cuvinte din tabloul patru arată deja experienţa Miezului de noapte al lumilor, care este înfătișat ca fapt petrecut în lumina spirituală abia în finalul tabloului șase. Între timp vedem diferite domenii și stări din lumea spirituală care pot fi vieţuite de suflete înainte de a ajunge la trăirea Miezului de noapte cosmic. Dat fiind că toate au loc în afara timpului, pot fi înţelese ca fiind vieţuirea unei clipe.
În legătură cu dificultatea de a prezenta pe scenă experienţe din lumea spirituală, Rudolf Steiner a arătat în conferinţa din 14 august 1915 privind Ridicarea lui Faust la cer: „Goethe a trebuit mai întâi să caute elementul cosmic prin care Faust, ca suflet, să se poată înălţa în lumile spirituale. Nu te poţi înălţa în lumea spirituală prin aer sau prin elemente fizice exterioare. Care este realitatea care să ofere mijlocul prin care Faust poate să se înalţe? Pe Pământ este, în primul rând, spiritualul. Da, dar unde este asta pe Pământ? Unde există conștienţa care primește spiritualul? Asta înseamnă: Goethe are nevoie să creeze mai întâi o realitate a conștienţei care primește spiritualul. El ajunge la asta introducând în scenografia sa oameni despre care se poate spune dinainte că trăiesc în conștienţa lor spiritualul: călugări, anahoreţi, așezându-i unii peste alţii. Și putem spune: Ridicarea unui suflet în lumile spirituale este un proces real; reprezentarea unui proces spiritual în faţa unei asistenţe obișnuite nu ar fi reală, nu ar prinde rădăcini; în sufletele pe care le aduce pe scenă, el are rădăcini. Astfel, el încearcă întâi să prezinte conștienţele care contemplă spiritualul. De aceea așază el în lumea fizică sensibilă corul și ecoul, care pot percepe lumea elementară. Acestea s-au pregătit să nu vadă numai natura fizică exterioară ci, pe planul fizic, să vadă și lumea spirituală în care trebuie să pătrundă sufletul lui Faust” (Faust, omul care se străduie).
În drama-misteriu prezentată vedem conștienţe care exprimă ceea ce vieţuiesc în spirit și care ne fac astfel să luăm parte la vieţuirile lor spirituale. Luăm astfel cunoștinţă de evoluţia fiecărui suflet în lumea spirituală și de legăturile dintre ele. Există aici, pe de o parte, sufletul lui Felix Balde, care sub influenţa lui Lucifer tinde să se îndepărteze de Pământ, iar de cealaltă parte sufletul lui Hilarius, care, sub influenţa lui Ahriman, tinde să se apropie de Pământ. Sufletul lui Strader aude „un cuvânt perceptibil în sunet și ecou”. Faptul amintește prezentarea corului și a ecoului în opera lui Goethe.
În ciclul Tainele Pragului, Rudolf Steiner explică cum poate fi înţeleasă punerea în scenă a domeniului spiritual. El spune: „Când vrei să reprezinţi pe scenă domeniul spiritului, domeniul în care vieţuiește sufletul uman între moarte și o nouă naștere, trebuie ca evenimentele, tot ceea ce se întâmplă, să le caracterizezi prin tablouri împrumutate din lumea fizică-senzorială. Vă puteţi ușor da seama că, dacă cele aduse din lumea spirituală propriu-zisă nu au nimic comun cu lumea simţurilor, oamenii de teatru din ziua de azi nu ar ști ce să facă cu ele. Astfel, când reprezinţi lumea spirituală, te afli în faţa necesităţii de a te exprima în imagini împrumutate din observaţia senzorială. Dar nu așa se întâmplă. Poţi crede ușor că așa ar trebui să procedezi în reprezentaţie...; căci ceea ce se folosește aici ca imagini senzoriale indică doar o lume care nu are absolut nimic comun, în ce are ea caracteristic, cu lumea senzorială. Dar nu așa se întâmplă; căci sufletul devenit clarvăzător, când pătrunde în lumea spirituală, vede într-adevăr această scenografie în chiar imaginile pe care dumneavoastră le-ați avut reprezentate în aceste tablouri. Ele nu sunt inventate pentru a caracteriza astfel ceva cu totul diferit; dimpotrivă, sufletul devenit clarvăzător se află realmente într-un astfel de decor care alcătuiește ambianţa sa. Așa cum sufletul, aflându-se în lumea fizică, într-un peisaj cu stânci, munti, păduri, câmpii, dacă are o minte sănătoasă este obligat să le considere pe toate acestea realitate, tot așa sufletul devenit clarvăzător, când se află în afara corpului său fizic – și chiar a celui eteric – vede că se află exact într-un astfel de decor clădit pe aceste imagini.
Aceste imagini nu sunt alese arbitrar, ci reprezintă realmente, în lumea respectivă, ambianţa adevărată a sufletului. Astfel, tablourile cinci și șase din Trezirea sufletelor nu au luat naștere pentru că trebuia exprimat ceva dintr-o lume necunoscută și te gândeai cum să exprimi asta, ci aici avem o lume pe care sufletul o are în jurul lui și, într-un fel, o copiază” (Conferinţa IV).
Rudolf Steiner compară apoi înţelegerea unei reprezentări scenice a lumii spirituale cu o citire. El spune: „Când priviţi formele literelor pe care le aveţi în faţă, intraţi în legătură cu ceva ce nu este în pagina cărţii, cu ceva care este doar indicat de pagina cărţii. Așa se petrec lucrurile și în relaţia sufletului cu întreaga lume de imagini a domeniului spiritual. Ai de-a face cu ceva ce nu este doar o descriere a ceea ce este aici; mai curând ar putea fi comparat cu o lectură; iar imaginile pe care le ai în faţa ta sunt, în mare, o scriere cosmică și ai o dispoziţie sufletească corectă dacă simţi că în imagini ai în faţă o scriere cosmică și că imaginile mijlocesc, semnifică ceea ce este realitatea lumii spiritului, din care este ţesută de fapt lumea de tablouri, de imagini. De aceea se poate vorbi în adevăratul sens despre o citire a scrierii cosmice în domeniul spiritului. Dar nu trebuie să ne reprezentăm asta ca și când ar trebui să înveţi citirea scrierii cosmice așa cum înveţi citirea în lumea fizică. Citirea în lumea fizică se bazează mai mult sau mai puţin, cel puţin astăzi – în vechile timpuri nu era așa –, pe relaţia dintre semnele arbitrare și ceea ce semnifică ele, În ce privește scrierea cosmică, care se prezintă sufletului clarvăzător ca un grandios tablou – expresie a lumii spiritelor – nu trebuie procedat ca atunci când înveţi să citești semnele arbitrare, ci trebuie să preiei de fapt nepărtinitor și cu suflet receptiv doar ceea ce se înfăţișează aici în imagini scenice; căci ceea ce se vieţuiește aici este deja citirea. Aceste imagini revarsă, ca să spunem așa, sensul lor de la sine. De aceea se poate foarte ușor ca un fel de comentarii, de interpretare a imaginilor lurnii spirituale prin concepte intelectuale abstracte să fie mai curând o piedică pentru orientarea nemijlocită a sufletului spre ceea ce se află în spatele scrierii oculte, o lipsă de sprijin în această viaţă. De aceea este bine atât pentru cartea Teosofia cât și pentru tablourile din Trezirea sufletelor să lași ca lucrurile să acţioneze nepărtinitor. O dată cu forţele cele mai profunde, care apar câteodată ca umbre în faţa conștienţei, se vieţuiește deja referirea la lumea spirituală”.
Deoarece aici Rudolf Steiner respinge comentarea și interpretarea lumii spirituale, ne putem întreba cum trebuie înţeles ceea ce el însuși a spus despre dramele-misterii. Cu privire la aceasta, el spune în același ciclu: „Accentuez, nu descriu aceste lucruri pentru a face un comentariu asupra dramelor, ci pentru a folosi ceea ce se află în drame, pentru a înfăţișa raporturi spirituale și entităţi spirituale reale” (Conferinţa VII).
În acest sens, tabloul cinci al dramei poate fi pus în legătură cu anumite realităţi pe care Rudolf Steriner le-a indicat în conferinţele Despre fiinţa culorilor (vol. 2). El explică forţele luminii și ale gravitaţiei, spunând: „Dormind, sufletul trăiește în lumină, deci în negreutate, în levitatie. Treaz, sufletul trăiește în gravitaţie. Corpul este greu; această forţă se transmite asupra sufletului: sufletul trăiește în gravitaţie. Asta înseamnă ceva care se transmite acum conștienţei. Gândiţi-vă la momentul trezirii; în ce constă el? Când dormiți culcat pe un pat, nu vă mișcați, voinţa este paralizată. Oricum, și reprezentările sunt paralizate, dar sunt paralizate doar pentru că voinţa este paralizată. Tocmai pentru că voinţa nu mai izbucnește din propriul dumneavoastră corp, pentru că nu se mai poate folosi de simţuri, de aceea sunt paralizate reprezentările. Elementul de bază este paralizia voinţei. Prin ce este pusă în mișcare voinţa? Prin faptul că sufletul simte gravitaţia prin intermediul trupului. Această convieţuire cu sufletul îi dă omului pământesc realitatea voinţei. Încetarea voinţei din partea omului însuși se instaurează atunci când omul este în lumină. Prin aceasta, cele două forţe cosmice, lumină și gravitaţie, se prezintă în Cosmos ca cele mai mari opoziţii. În realitate, lumina și gravitaţia sunt opoziţii cosmice. Dacă vă reprezentaţi planeta: gravitaţia atrage spre centru, lumina trimite din centru spre afară, în spaţiul cosmic... Reprezentati-vă acum: între naștere și moarte, omul, ca fiinţă, este legat de Pământ. El este legat de Pământ prin faptul că, în această stare dintre naștere și moarte, sufletul său, după ce a vieţuit un anumit timp în lumină, resimte iar și iar o foame de gravitaţie, se întoarce în starea de gravitaţie. Când această formă de gravitaţie nu mai este – vom vorbi despre aceasta mai târziu –, atunci omul va urma tot mai mult lumina, până la o anumită limită. El urmează lumina până la o anumită limită, iar atunci când a ajuns la periferia extremă a Cosmosului, el a consumat tot ceea ce i-a dat gravitaţia între naștere și moarte; în acel moment începe un dor după gravitaţie și el începe iarăși drumul său îndărăt, spre o nouă întrupare. Astfel că în acel răstimp dintre moarte și o nouă naștere se ivește un fel de foame de gravitaţie. Asta este, înainte de toate, noţiunea cea mai generală pentru ceea ce vieţuiește omul drept dor de a se întoarce la o nouă viaţă pământească”.
Această opoziţie între lumină și gravitaţie este înfăţișată în tabloul cinci al dramei prin sufletul lui Felix Balde, pe de o parte, și cel al lui Hilarius, pe de altă parte. Sufletul lui Felix Balde, sub influenţa lui Lucifer, tinde spre lumină. El îl numește pe Lucifer „Izbăvitor... din singurătăţi întunecate”. Lucifer îi răspunde: „Din izvorul meu de lumină îţi trimit impulsurile-germen ale simţului Sinei”. Apoi sufletul lui Felix Balde, îndreptându-și privirea spre grupul de gnomi în faţa cărora se află sufletul lui Hilarius, spune:
„Acolo-n depărtări dispare viaţă luminândă;
În imagini de ceaţă plutește spre adâncuri
Și, în plutire, vrea să-și dea greutate”.
Sufletul lui Felix Balde trăiește opoziţia dintre existenţa luminândă și imaginile de ceaţă care doresc să-și dea greutate, deci contrastul dintre lumină și gravitaţie, despre care vorbește Rudolf Steiner în conferinţă.
Pentru sufletul lui Hilarius, ceaţa dorinţelor este „reflectarea-n lumile spiritului a astrului pământesc” și constă din fiinţe simţitoare cu densitate sufletească, care pe Pământ acţionează creator, cu inteligenţă cosmică, „în vechea temelie de foc însetată de formă” – în timp ce sufletul lui Felix Balde produce „din substanţa sufletului o existenţă gânditoare”. Năzuinţa sa spre lumină este pusă aici în legătură cu gândirea, iar ceaţa de dorinţe care apasă sufletul lui Hilarius este în legătură cu voinţa. În concordanţă cu aceasta, Rudolf Steiner spune în conferinţele menţionate: „Dacă analizăm gândirea cu forţa clarvederii, vieţuim lumină, strălucire. Dacă analizăm voinţa cu forţa clarvederii, ea devine din ce în ce mai grea, până ce ajunge la materie... În interior, materia este voinţă, așa cum lumina, interior, este gând. Și, exterior, voinţa este materie, așa cum gândirea este, exterior, lumină... Lumina este acel lucru ce radiază din trecut; întunericul trimite spre viitor. Lumina este de natură gânditoare, întunericul este de natură volitivă”.
Ce s-a spus aici despre lumină este valabil și pentru culori și sunete, în măsura în care sunt percepute ca percepţii senzoriale care plutesc liber, fără legătură cu lucrurile ponderabile: „Aici, pe Pământ, avem lucruri solide ponderabile și de aceste lucruri solide ponderabile este prins roșul, galbenul, deci tot ceea ce percep la corpuri prin simţuri. Când dormim, galbenul devine fiinţă liberă care plutește liber, roșul este fiinţă ce plutește liber, nelegate de condiţii ce ţin de gravitaţie, ci ţesând și plutind liber. Tot astfel și pentru sunet: nu clopotul sună ci sonoritatea este cea care ţese”.
În timp ce sufletul lui Hilarius numește norul de dorinţe o reflectare a astrului pământesc, sufletul lui Strader vorbește despre ecoul pe care îl cuprinde bucuria de a trăi. Rudolf Steiner, în ciclul Fiinţa interioară a omului..., descrie vieţuirea astrului pământesc prin următoarele cuvinte: „Omul a trăit până la moarte pe Pământ; în același timp, el a fost obișnuit să stea pe pământul solid, să vadă pe acest pământ material fiinţele regnurilor mineral, vegetal, animal, fiinţele munţilor, râurilor, norilor, stelelor, Soarelui și Lunii și s-a obișnuit să-și reprezinte toate acestea prin propriul său punct de vedere și prin facultăţile sale existente în corpul fizic, așa cum o facem de obicei, cu toate că astăzi, prin concepţia copernicană, se știe că aceasta este o ficţiune: bolta albastră a cerului este ca o cupă, pe ea sunt stelele, peste ele trec Soarele și Luna ș.a.m.d., tu însuţi ești parcă înlăuntrul acestei cupe, în această sferă goală, în interior, în centru, pe Pământ, împreună cu tot ce oferă el ca percepţii. Important acum pentru noi, iubiţii mei prieteni, nu este faptul că asta este o ficţiune, că noi înșine, datorită limitei noastre, ne formăm acest orizont albastru, ci faptul că nu putem vedea altceva decât asta; vedem aceasta numai datorită limitei capacităţilor noastre, vedem o sferă ca firmament boltit deasupra noastră.
Dar dacă omul a trecut prin poarta morţii, atunci el trebuie mai întâi să-și formeze în suflet reprezentarea: acum tu ești în afara acelei sfere albastre în care ai fost. Tu o vezi din exterior, ca și când ea s-ar fi restrâns la o stea... Cu alte cuvinte, ceea ce înainte constituia conţinutul conștienţei noastre, s-a restrâns parcă într-o stea, numai că, pornind de la această stea, se răspândește ceea ce s-ar putea numi «înţelepciune cosmică radiantă». Această înţelepciune cosmică radiantă este aceeași despre care am vorbit ieri în ultima conferinţă, spunând că o avem din belșug. La început, ea licărește și scânteiază ca dintr-o stea de foc, nu este albastră ca firmamentul, ci ca un foc pâlpâind roșiatic, ca o stea de foc; și de aici radiază în spaţiu belșugul de înţelepciune, care nouă ne arată însă mai întâi – în sine, ea este în continuă mișcare – ceva ce s-ar putea numi un tablou-amintire al ultimei noastre vieţi pământești. Toate aceste întâmplări pe care le-am străbătut între naștere și moarte cu vieţuirea noastră sufletească interioară, în care participam conștienţi, toate acestea trec acum prin faţa sufletului nostru dar în așa fel încât știm: Tu vezi toate astea fiindcă steaua care strălucește în faţa ta este fundalul care, prin activitatea sa interioară, face ca tu să le poţi vedea desfășurându-se ca un tablou-amintire” (Conferinţa 5).
Această vieţuire a înţelepciunii o are sufletul lui Felix Balde. În dramă se spune că el ar produce în lumea spirituală, pentru astrul pământesc, „o existenţă gânditoare din substanţe sufletești”. În legătură cu aceasta, pentru sufletul lui Hilarius se potrivește vieţuirea pe care o înfăţișează Rudolf Steiner în continuare. El spune: „Din punctul de vedere al interiorităţii, cel care a trecut prin poarta morţii este acum cuprins în întregime de gândul: Tu ţi-ai părăsit trupul; acum, în lumea spirituală acest trup este pură voinţă. O stea de voinţă, o stea a cărei substanţă este voinţă, asta este trupul tău. Și această voinţă se încinge în căldură și îţi radiază fiinţa ta în depărtările cosmice în care tu însuţi te-ai revărsat, ea îţi reflectă propria ta viaţă între naștere și moarte ca un imens tablou. A fi putut să extragi și să aspiri din Cosmos ceea ce ai extras și ai aspirat pe plan fizic din Cosmos, asta o datorezi faptului de a fi putut răzbi interior în această stea. Fiindcă această stea, această stea de voinţă care formează acum fundalul, ea este spiritualul corpului tău fizic; această stea de voinţă este spiritul care îmbibă și fortifică trupul tău fizic. Ceea ce îţi radiază ca înţelepciune este activitatea, mobilitatea corpului tău eteric... Ultima amintire importantă pe care o avem după moarte sub formă de tablou trebuie întâi să se retragă, să apună încet; apoi, din această întunecare se naște ceva ce nu ne-a fost îngăduit să avem în mod conștient înainte de moarte. Dacă l-am fi avut conștient înainte de moarte, niciodată n-am fi putut construi în noi forţele amintirii. Forţele ce se dezvoltă acum în suflet în timpul stingerii amintirii tabloului vieţii s-au metamorfozat în această capacitate de a ne aminti. Ele s-au transformat în forţa amintirii înainte de moarte și acum ele ies la suprafaţă prin faptul că posibilitatea de a-ţi aminti într-un mod cu totul obișnuit gânduri pământești este învinsă iar această forţă de memorare metamorfozată în forţă spirituală se trezește oarecum în noi ca o primă forţă spiritual-sufletească, care, după moarte, iese la suprafaţă din sufletul omenesc așa cum ies la suprafaţă forţele sufletești la copilul aflat în primele săptămâni de creștere. Și în timp ce această forţă crește, ni se arată că în spatele gândurilor care, cât timp trăiam în planul fizic, nu erau decât umbre, în spatele acestor gânduri se află ceva viu, că în lumea gândurilor este viaţă și ţesere. Ne dăm seama că, în trupul fizic, tabloul de gânduri nu este decât o imagine-umbră, că în realitate el este o sumă, o masă de fiinţe elementare. Vedem ca și cum amintirile noastre se sting treptat și, din această cauză, vedem crescând din cosmosul de înţelepciune atotcuprinzător o serie întreagă de fiinţe elementare”.
În dramă, sufletul lui Felix Balde vieţuiește înainte de toate tabloul de gânduri în cosmosul înţelepciunii, în timp ce pentru sufletul lui Hilarius amintirile se sting și în locul lor apar fiinţe elementare. Ele își aparţin una alteia precum radiaţia de lumină și reflectarea, sunetul și ecoul. Reflectarea apare ca ceaţa de dorinţe, care în plutirea ei ar vrea să-și confere greutate și se condensează în fiinţe elementare. Felix Balde nu vrea ca greutatea lor să-l apese.
Sufletul lui Strader vieţuiește reflectarea ce se întoarce pe Pământ ca ecou:
„Un cuvânt perceptibil în sunet și ecou,
Se-arată plin de sens, dar sunetul dispare;
Pe ecou pune stăpânire bucuria existenţei.
Încotro va vrea să o apuce?”
Cealaltă Philia răspunde:
„Se duce, râvnind greutate,
Spre locul unde viaţa luminândă dispare
Și pătrunde-n adâncuri ca ceva ceţos”.
Aceste cuvinte arată legătura dintre ceea ce aude ca ecou sufletul lui Strader și ceea ce vede sufletul lui Felix Balde ca imagini de ceaţă care plutesc spre adâncuri. Sufletul lui Felix Balde observă că imaginile de ceaţă doresc să-și dobândească greutate. Sufletul lui Strader observă că ecoul își urmează drumul tânjind după greutatea de care este însetat. Aceste două lucruri se petrec în depărtări, acolo unde existenţa luminândă și ecoul se sting. Cealaltă Philia continuă, adresându-se sufletului lui Strader, în legătură cu ecoul pe care el îl percepe:
„Dacă-i păstrezi înţelesul în sfera ta,
Te voi mâna spre ceaţă;
O vei regăsi apoi pe Pământ”.
Faptul arată că forţa însufleţitoare a ceţei de dorinţe este mijlocită de Cealaltă Philia. Forţa dorinţei vine dintr-o înclinaţie individuală sau din iubire. În starea impură, ea este o forţă luciferică, care separă voinţa omenească de voinţa cosmică și împiedică legătura dintre forţele sufletului omenesc și Cosmos, ceea ce în dramele anterioare este indicat a fi caracterul esenţial al Celeilalte Philia. În această dramă, ea este desemnată drept „purtătoarea elementului iubirii în lumea de care ţine personalitatea spirituală”. Aici, relaţia dintre Cealaltă Philia și Lucifer este subliniată prin faptul că ea apare ca o copie a acestuia. Prin purificare și sacrificiu, forţa sa poate deveni forţă a personalităţii spirituale, care, în libertate, conștient, caută armonia cu Cosmosul.
Philia, Astrid și Luna mijlocesc continuu legătura forţelor sufletului uman cu Cosmosul. Ele încearcă acest lucru și acolo unde omul nu întrevede încă în mod clar motivele voirii sale, așa cum o poate face datorită vieţuirii conștiente a Miezului de noapte al lumilor. Aici, Philia promite să cultive pentru Strader fiinţele de ceaţă, în așa fel încât ele să dirijeze voinţa lui, în mod neștiut, în armonie cu lumina cosmică. Astrid va ajuta ca fiinţele de ceaţă să învigoreze corpul pământesc al lui Strader, „departe de cunoaștere dar aproape de pornirea inimii”. Luna vrea să ajute ca lucrarea ei, care apasă, să îi rămână ascunsă fiinţei ponderale a lui Strader în trupul senzorial, în așa fel ca el, gândind-o, să nu o transforme în rău.
Aceste cuvinte ale Philiei, ale lui Astrid și ale Lunii ajută la întărirea voinţei. Strader le resimte ca pe niște cuvinte solare. Faptul corespunde cu ceea ce descrie Rudolf Steiner atunci când desemnează vieţuirea interioară a voinţei drept o vieţuire solară. În ciclul Fiinţa interioară a omului... (Conferinţa I) el descrie vieţuirea perceperii gândirii, simţirii și voirii, spunând: „Trebuie să poţi ieși din trup cu intenţia de a lua cunoștinţă de viaţa interioară omenească, după care intervine ceea ce voi spune acum... Întreaga piele strălucește cu un fel de raze pe care mai mult le resimţi decât le vezi. Știi: din punctul de vedere al spiritului, așa este trupul fizic... Vezi corpul tău eteric ca viaţă de gânduri în ţesere. Dar și ceea ce corespunde sentimentului planului fizic se poate deștepta acum interior, acolo, în afara trupului. Asta nu este simţirea, căci simţirea are doar un singur rost, există doar în interiorul corpului fizic; asta însă corespunde simţirii înlăuntrul lumii spirituale... Iar acum nu mai găsești ceea ce ai văzut contemplând înainte în lumea exterioară prin trup și organele sale, ci, vieţuind spiritual în interiorul acestei lumi exterioare, găsești că această lume exterioară freamătă și tălăzuiește. Este ca și când spaţiul, în care mai înainte doar te simţeai, este acum umplut de nenumărate stele, toate în mișcare, și cărora le aparţii tu însuţi. Acum știi: te vieţuiești în corpul tău astral... Și dacă această fortificare interioară continuă, dacă omul, ieșit din corpul său, vieţuiește, să zicem așa, interiorul său, atunci apare în el ceea ce în viaţa fizică, pe planul fizic, corespunde impulsului de voinţă. Îndată ce viaţa de voinţă apare în interior – dar în afara trupului –, omul nu se mai simte doar ca într-un sistem stelar, ci se simte ca în Soarele acestui sistem stelar, el se simte una cu Soarele sistemului său planetar. Ar trebui spus: Când vieţuiești interior corpul tău astral, te știi una cu planeta sistemului tău planetar; atunci când te vieţuiești cu Eul tău în afara corpului, te simţi una cu Soarele sistemului tău planetar”.
Sufletul lui Strader vieţuiește voinţa spre acţiunea pământească în domeniul solar al lumii spirituale ca forţă regească solară. În timpul trecerii spre Pământ, prin sferă planetară a lui Venus, a lui Mercur și a Lunii, el simte că o parte a imaginii ţelului acţiunii este creată din forţele spirituale cosmice.
Întrucât sufletul lui Capesius are nevoie pentru dezvoltarea sa de ceea ce acţionează aici în sufletul lui Strader, el apare la primele cuvinte ale lui Strader, exprimându-și dorinţa de a fi unit cu el. Luna cere sufletului lui Capesius să simtă ceea ce i-au dat lui două vieţi pământești. Prin aceasta el este condus de la stingerea gândurilor trecutului spre perceperea destinului. Acolo unde sufletul lui Felix Balde vieţuiește strălucire și reflectare, sufletul lui Strader vieţuiește sunet și ecou iar sufletul lui Capesius trece prin stingerea gândului în Univers spre învierea destinului în Eu, așa cum descrie Rudolf Steiner, ca trăire meditativă, în conferinţa Existenţa viitoare a lui Jupiter: „Atunci când plasăm un gând în centrul conștienţei noastre și îndreptăm întreaga viaţă a sufletului nostru asupra lui, ne concentrăm asupra lui, remarcăm: Gândul devine tot mai puternic. Cert! Vine apoi un punct în care el nu mai crește, ci devine mai slab, pălește. Este o experienţă pe care o cunosc mulţi dintre dumneavoastră. Gândul trebuie să pălească astfel și într-un fel să se stingă interior. Căci așa cum se prezintă la început gândul pentru noi, cum îl gândim iniţial, așa gândim prin intermediul instrumentului trupului fizic, iar prin modul în care gândim prin intermediul trupului fizic îl concentrăm; dar abia când gândul, care este concentrat, se stinge, abia atunci noi ne furișăm afară din corpul fizic. Am ajunge cu totul inconștienţi dacă o dată cu concentrarea nu am vieţui și altceva, prin care, în momentul în care ieșim din corpul nostru fizic, să putem rămâne totuși conștienţi în afară. Numim ceea ce trebuie făcut pentru a ne menţine conștienţi în afara corpului fizic: a avea o viaţă calmă, a primi cu calm lucrurile lumii. Putem face mai mult decât a primi în liniște interioară lucrurile lumii. Putem să luăm foarte în serios ceea ce ne este atât de cunoscut în teorie, să luăm în serios ideea karmei... Dacă luăm în serios ideea karmei, atunci va trebui să recunoaștem realmente Eul nostru în destinul nostru; trebuie să ne fie clar că în ceea ce ne întâmpină ca destin suntem noi înșine activi, noi înșine suntem la drept vorbind actorii”.
Ceea ce e valabil astfel pentru vieţuirea meditaţiei își are temeiul său în realităţi spirituale vieţuite între moarte și o nouă naștere sau, de asemenea, în cazul iniţierii.
În legătură cu aceasta, Rudolf Steiner a indicat, în aceeași conferinţă: „Este într-adevăr foarte greu să dezvolţi realmente sentimentul că îţi apropii, îţi chemi destinul, de fapt, cu propriul tău Eu. Adevărat este însă: ne apropiem destinul cu propriul nostru Eu, iar impulsurile le primim conform întrupărilor noastre trecute în viaţa dintre moarte și o nouă naștere, astfel încât noi înșine ne atragem aici destinul nostru. Și trebuie să facem efortul de a crește împreună cu destinul nostru și în loc de a refuza cu antipatie o lovitură grea de destin trebuie să ne spunem continuu: Prin faptul că această lovitură a destinului te-a lovit, adică tu însuţi te-ai lovit cu lovitura de destin, prin aceasta, într-un anumit fel, tu devii mai puternic, mai tare, te fortifici. Este mai greu să creștem împreună cu destinul nostru în acest mod, decât să ne opunem lui... , dar ceea ce pierdem atunci când gândirea noastră se stinge putem recâștiga doar atunci când atragem în acest fel spre noi ceea ce este în exteriorul nostru. Noi nu putem rămâne în ceea ce se află în interiorul pielii noastre, atunci când gândul, prin concentrare, se stinge în noi; dar el ne va duce în afară dacă am înţeles în adevăratul său sens destinul nostru, karma noastră; atunci ne trezim din nou. Gândul se stinge, însă ceea ce am realizat ca identificare între Eul nostru și destinul nostru transportăm în afară; ne poartă peste tot afară, în lume. Această împăcare cu destinul nostru, acceptarea reală a destinului nostru este ceea ce ne dă existenţă atunci când suntem în afara trupului... Două fraze, iubiţii mei prieteni, pot fi pentru noi principii, ne pot fi deosebit de importante. Prima dintre ele, care ar trebui să se imprime adânc în noi, este aceasta: «străduie-te spre stingerea gândului în Univers». Căci numai atunci când gândul se stinge în Univers el poate deveni, în exterior, o forţă vie. Dar nu ne putem uni cu această forţă vie dacă nu ne-am străduit în sensul celei de a doua fraze: «Străduie-te pentru învierea destinului în Eu. Dacă înfăptuiești aceasta, atunci tu unești cele renăscute în gând cu Eul înviat în afara ta»”.
Sufletul lui Capesius lasă impresia că nu ar cunoaște forţa care ar putea activa în sfera lui imaginea ce apare pe ţărmul îndepărtat al sufletelor. Luna îi răspunde:
„Simte ce ţi-au dat două vieţi pământești...
Una, în timpuri de demult, s-a scurs severă;
Orbit de ambiţii ai parcurs-o
Pe cealaltă; hrănește-o puternic
Cu forţa harului celei dintâi
Și sufletele de foc ale lui Jupiter
Ţi se vor revela la orizontul privirii;
Vei fi-ntărit puternic de înţelepciune.
Atunci imaginea ce o contempli de departe
Pe tărmul sferei tale sufletești
Se va putea apropia de tine”.
În strădania de reînviere a destinului în Eu, sufletul lui Capesius descoperă forţele vii care au apărut datorită stingerii gândurilor în Univers. Cu privire la imaginea sufletului lui Strader, cu care Capesius este legat karmic, Astrid spune:
„Imaginea vrea să-ţi dea forţe-gând
Încât, ca om, să poţi găsi omul care
Să îţi arate imaginea viitorului tău pământesc”.
Forţele izvorâte din gândurile care au murit în Univers fac ca oamenii legaţi prin destin să se întâlnească. În domeniul lui Saturn, aceste forţe pot implanta rădăcinile unei gândiri care are puterea de a dezvălui sensul evoluţiei Pământului. Acest lucru reiese din cuvintele Philiei.
„Curând, când Satum, cu strălucirea-i multicoloră,
Te va ilumina, prinde momentul prielnic.
Imaginea-nrudită spiritului va implanta
Prin forţa ei, în învelișul sufletului tău,
Rădăcinile gândirii, care trebuie
Să îţi dezvăluie sensul evoluţiei pământești
Când acest astru te va purta din nou”.
Capesius vrea să urmeze sfatul Philiei.
Apoi Lucifer vorbește ca și când ar fi stăpânul domeniului solar al ţării spiritelor. Pentru a înţelege acest lucru, să ne amintim ce spune Rudolf Steiner în ciclul 37 [Viaţa între moarte și o nouă naștere]: „Unul dintre cele mai frumoase cuvinte ale Noului Testament este cel în care Hristos-Iisus vrea să trezească înlăuntrul omului conștienţa sâmburelui fiinţial spiritual divin, faptul că «Dumnezeu» trăiește ca scânteie divină în fiecare suflet omenesc, că fiecare om are în sine o dumnezeire. Hristos-Iisus face să reiasă acest lucru în mod deosebit, accentuând cu toată forţa și puterea: «Voi toţi sunteți dumnezei!». Și el a accentuat în așa fel acest lucru încât din frază se vede: el consideră această desemnare a omului, dacă acesta și-o atribuie sieși, ca justă. Această formulare a mai fost făcută și de o altă fiinţă. Același lucru este exprimat simbolic, cu alt prilej, în Vechiul Testament; Lucifer, la începutul evoluţiei omenirii, spune: «Veţi fi ca Dumnezeu»... Un astfel de fapt trebuie remarcat: două fiinţe, Lucifer și Hristos, rostesc o frază cu același conținut: «Veţi fi – sau trebuie să fiţi – ca Dumnezeu»... În sfera solară, între moarte și o nouă naștere, răsună spre sufletul nostru, înainte de toate, întreaga putere a acestor cuvinte: «Tu ești un Dumnezeu, tu urmează să fii un Dumnezeu...». Și totdeauna când ajungem în sfera solară, un lucru este sigur pentru noi: știm că Lucifer ne întâmpină din nou acolo și îndreaptă energic această frază spre sufletul nostru. Începem să-l înţelegem bine pe Lucifer; pe Hristos îl înţelegem numai dacă ne-am pregătit treptat pe Pământ să-l înţelegem. În sfera solară nu este nici o posibilitate să înţelegem această frază rostită de entitatea lui Hristos dacă nu am dobândit această înţelegere aici pe pământ, printr-o legătură cu Misteriul de pe Golgota. Aș putea spune, cu un cuvânt trivial, că în sfera solară găsim două tronuri; tronul lui Lucifer: acolo răsună pentru noi, ispititor, cuvântul dumnezeirii noastre; și acest tron este întotdeauna ocupat. Celălalt tron ne apare sau – mai bine spus – el apare pentru mulţi oameni cu totul gol încă; fiindcă pe acest al doilea tron din sfera solară trebuie să descoperim, în timpul vieţii dintre moarte și o nouă naștere, ceea ce poate fi numit imaginea akasha a lui Hristos... Dar nu o putem găsi decât pentru că Hristos a coborât din Soare și s-a unit cu sfera Pământului și pentru că, pe Pământ, datorită înţelegerii Misteriului de pe Golgota, ne-am putut ascuți privirea spirituală încât tronul lui Hristos pe Soare să nu ne apară gol iar faptele sale, pe care le-a săvârșit când El însuși locuia în Soare, să devină vizibile pentru noi” (Conferinţa II).
Dat fiind că, în sfera solară, Lucifer le face oamenilor vizibilă divinitatea ca ţel, fără a le conferi forţa care le-ar permite să atingă acest ţel, el îi conduce spre un conflict dureros. Acest fapt este arătat prin cuvintele lui Lucifer:
„Vreau să trezesc în aceste suflete și privirea
Pentru lumi a căror lumină le doare,
'Nainte ca ele să părăsească această fază solară
Cu forţe pentru viitoarea existenţă pământească.
Suferinţa trebuie să le fecundeze cu-ndoială.
Vreau să chem acele sfere ale sufletului
Pe care ele n-au forţa să le privească”.
Apar apoi sufletul lui Benedictus și sufletul Mariei. Datorită lor, celelalte suflete devin conștiente de ţelul lor, dumnezeirea; dar ele nu sunt în stare să facă să radieze în ele fiinţa solară revelată de sufletul lui Benedictus. Sufletul Mariei arată forţa Cuvântului solar prin care Benedictus, în întrupări anterioare, a îngrijit plin de bunăvointă sufletele prezente. Ceea ce rodește continuu încă de atunci în sufletele lor le dă posibilitatea să resimtă acum apropierea lui. Sufletul lui Felix Balde aude cuvintele solare, fără a putea percepe lumina lor. Sufletul lui Strader vede fiinţa luminoasă, dar nu ajunge să sesizeze sensul forţelor de lumină. Sufletul doamnei Balde explică sufletelor chemate de Lucifer:
„Penitentul aude sunetul cuvintelor voastre
Dar lui îi luminează numai Cuvântul solar
A cărui suprastrălucire stinge vocile voastre.
Celălalt vede lumina voastră stelară
Dar lui îi e necunoscută scrierea stelară”.
Indicaţia privitoare la scrierea stelară trezește în sufletul lui Capesius gânduri care i s-au revelat într-o existenţă pământească anterioară. Dar ele dispar îndată ce se nasc. La sfârșit, Păzitorul Pragului spune că sufletele chemate de Lucifer nu trebuie să pătrundă în sferele celorlalte suflete.
Ceea ce Capesius a contemplat în sfera solară a lumii spirituale drept tablou „aducând bunătate blândă, har emanând” – așa cum i s-a spus și mai înainte –, asta resimte el acum în sfera lui Saturn, care se revarsă într-o radiere multicoloră, cât și vestirea că acest tablou, prin forţa sa, va implanta rădăcini gândirii care va trebui să-i dezvăluie sensul evoluţiei pământești. Acest lucru se împlinește acum, când este stimulat de acest tablou să extragă din sine, pentru epocile pământești viitoare, ceea ce i-a dăruit lui odinioară sufletul care i se revelează în imagine. Sufletul lui Capesius spune despre această imagine că „aducea bunătate blândă, har emanând”. Pentru a înţelege această forţă radiantă a harului menţionată aici ar fi utile următoarele cuvinte din ciclul Fiinţa interioară a omului și viaţa între moarte și o nouă naștere: „Dar încă o forţă sufletească trebuie să iasă din noi, o forţă care dormitează în straturi și mai adânci ale sufletului decât voinţa simţitoare și simţirea voitoare: forţa sufletească creatoare, care este ca o lumină sufletească interioară ce trebuie să lumineze în afară, peste lumea spirituală, pentru ca noi, pe valurile sentimentelor ce revin acolo, înnotând în marea voinţei noastre, să nu privim doar fiinţele-gânduri obiective ţesând viu, ci această lume spirituală să ne fie străluminată și cu lumină spirituală. Aceasta se trezește treptat... Această forţă sufletească creatoare pe care o radiem în afară ca o lumină sufletească în spaţiul spiritual (dacă îmi este permis să folosesc expresia «spaţiu», fiindcă aici nu există de fapt nici un spaţiu, însă aceste relaţii trebuie explicate într-un anume fel prin această exprimare simbolică), această lumină sufletească dormitează atât de adânc în noi pentru că ea este în legătură cu ceva despre care noi, în viaţă, nu avem dreptul și nu putem ști nimic; ea dormitează foarte adânc în noi în timpul vierţi în planul fizic, este apoi parcă eliberată ca lumină și luminează și strălucește lumea spirituală. Ceea ce radiază astfel din noi trebuie să fie transformat și folosit în timpul vieţii noastre fizice pentru ca trupul nostru să poată într-adevăr trăi și să cuprindă în el conștienţa. Dar această forţă de luminare spirituală acţionează cu totul sub pragul conștienţei în corpul nostru fizic, ca forţă organizatoare a vieţii și a conștienţei; nu trebuie s-o introducem în conștienţa terestră, fiindcă atunci am răpi corpului nostru forţa care trebuie să-l organizeze. Acum, când nu trebuie să ne mai îngrijim de trup, ea devine forţă spirituală de luminare, care străbate, străluminează și scânteiază totul – cuvintele desemnează realităţi adevărate” (Conferinţa V).
Această forţă spirituală de luminare permite, până la vieţuirea Miezului de noapte al lumilor, contemplarea lumii spirituale din jur: „Când (în lumea fizică) vedem și auzim lucrurile, posibilitatea de a le vedea și auzi vine de la lumea exterioară, prin simţuri. În lumea spirituală, știm asta, această posibilitate vine din noi. Căci ceea ce putem numi lumină sufletească radiază din noi, luminează și străluminează lucrurile. Astfel trăim ceea ce am putea numi prima jumătate a vieţii dintre moarte și o nouă naștere”. În Miezul de noapte cosmic, această capacitate încetează iar forţa creatoare apare într-un mod nou: „Dar continuând să vieţuiești astfel prima jumătate a vieţii dintre moarte și o nouă naștere, și apropiindu-te de mijlocul acestui interval dintre moarte și naștere, simţi că viaţa solitară devine tot mai bogată iar privirile aruncate asupra ambianţei spirituale devin oarecum mai scurte și mai crepusculare, până ajungi la mijlocul timpului dintre moarte și o nouă naștere, pe care am încercat să-l desemnez în ultima mea dramă-misteriu, Trezirea sufletelor, drept Miezul de noapte cosmic, în care omul cuprinde în el viaţa cea mai puternică, dar nu mai are în sine forţa sufletească creatoare necesară pentru a ilumina ambianţa spirituală, unde, să spunem așa, ne pot umple interior spiritual lumi infinite din interiorul nostru, dar nu putem ști nimic despre o altă existenţă decât existenţa noastră proprie. Acesta este momentul de mijloc al vieţuirilor dintre moarte și o nouă naștere, Miezul de noapte al lumilor. Apoi începe timpul în care dorul din om devine o forţă pozitivă creatoare; fiindcă, deși avem ca viaţă interioară un infinit, în noi se trezește dorul de a avea din nou o lume exterioară. Iar condiţiile lumii spirituale faţă de cele ale lumii fizice sunt atât de diferite încât, în timp ce în lumea fizică dorul este forţa cea mai pasivă (când tânjim după ceva, atunci acest ceva este cel care ne determină la asta), în lumea spirituală situaţia este inversă. Acolo dorul devine o forță creatoare; ea se transformă în ceea ce acum, ca un nou fel de lumină sufletească, ne poate da o lume exterioară, o lume exterioară care este totuși o lume interioară prin faptul că ni se deschide privirea asupra întrupărilor noastre pământești anterioare. Acestea se perindă acum în faţa noastră, luminate de lumina născută din dorul nostru. Există în cosmosul spiritual o forţă care, prin dor, ne luminează și ne face să vieţuim această retrospectivă”. Între cele două tipuri de vieţuiri ale forţei sufletesti creatoare se află Miezul de noapte al lumilor, care nu este vieţuit conștient de către Capesius. Între vieţuirea ambianţei spirituale și vieţuirea unei întrupări precedente, el percepe cuvintele ieșite din sufletul lui Romanus.
Înainte de a atinge Miezul de noapte al lumilor, omul trebuie să treacă prin starea celei mai profunde singurătăţi. În dramă, îl vedem pe Felix Balde ca pelerin, în singurătate. Sufletul Theodorei și al doamnei Balde se apropie de el, iar „spiritul pe care sufletele prin iubire și-l dobândesc drept conducător le precede”. Acest spirit apare sub forma Celeilalte Philia. Sufletul lui Romanus spune:
„Lumina blândeţii izvorăște de la un suflet;
Curge spre celălalt care ia chipul
Unei penitente. Tabloul emană
Strălucirea frumuseţii, ce-aici trăiește ca înţelepciune”.
Prin aceste cuvinte, ca și prin cele precedente, se arată că cele două suflete și spiritul pe care ele și-l dobândesc prin iubire drept conducător păstrează, pentru omul solitar, legătura cu impulsul lui Hristos.
În epoca noastră, pentru a avea vieţuirea conștientă a Miezului de noapte al lumilor este necesară legătura cu impulsul lui Hristos. În ciclul citat mai sus, Rudolf Steiner spune: „Există în cosmosul spiritual o forţă care, prin dor, ne luminează și ne face să vieţuim această privire retrospectivă. Dar pentru ca acest lucru să aibă loc în epoca actuală este nevoie de ceva. Înainte să fi avut loc Misteriul de pe Golgota, omul, cu ajutorul forţelor prin care era legat de timpurile originare, putea să aibă consistenţa puternică a Eului, să nu piardă această coeziune a Eului, adică, în ce privește viaţa pământească trecută, să păstreze ceva cu totul clar ca amintire: pe Pământ, în această viaţă am fost ca un Eu. Trebuie ca această stare de spirit să se extindă de-a lungul timpurilor de singurătate și de sociabilitate. Înainte de Misteriul de pe Golgota, de acest lucru se ocupau forţele ereditare. Acum acest lucru poate fi obţinut doar prin faptul că împreună cu ceea ce am desprins de noi ca bunul nostru pământesc – pe care l-am resimţit depărtându-se exact în momentul părăsirii corpului fizic – rămâne legat de acesta o împlinire sufletească, împlinirea sufletească pe care o putem avea prin faptul că Hristos s-a răspândit în aura Pământului. Faptul de a fi străbătuţi în întregime de substanţialitatea lui Hristos, asta face posibil ca, la trecerea actuală din viaţa fizică în moarte, să păstrăm amintirea Eului nostru până în Miezul de noapte al lumilor, în pofida oricărei dilatări, în pofida oricărei singurătăţi. Impulsul care radiază din forţa lui Hristos ajunge până acolo încât nu ne pierdem pe noi înșine. Apoi însă trebuie ca din dor să se aprindă o nouă forţă spirituală, o forţă care există numai în spirit, dorul nostru spre o nouă lumină. Această forţă există numai în viaţa spirituală” (Conferinta V).
Sufletul lui Torquatus vorbește despre „reflectarea dorului” și se referă la compasiunea care nu poate fi dobândită în singurătate. Sufletul lui Bellicosus cheamă la întărirea auzului spiritual pentru a percepe sufletul care „radiază în lumina blândeţii”. Se are în vedere sufletul Theodorei. Ea se adresează sufletului doamnei Balde ca unei credincioase tovarășe întru spirit și o cheamă să reverse spre omul solitar iubirea învelișului ei sufletesc, într-o strălucire blândă, pentru ca această iubire să tempereze „forţa mistuitoare a focului singurătăţii” și să îndrepte spre el razele-gânduri ale acelor suflete-umbră” „care își adună acum forţele în lumile spiritului” pentru a ajuta în viaţa pământească sufletele oamenilor să poată întări „simţul devenirii și creșterii”.
Este vorba aici de a transmite forţele care conduc pe oameni din lumea spiritului spre acţiunea pământească. Aceste forţe îl ajută pe om să se smulgă din lanţurile lui Lucifer. Acest lucru este arătat de sufletul doamnei Balde prin cuvintele:
„Până ce-nvelișul spiritului tău se smulge
Puterii lui Lucifer, te voi însoţi
Prin singurătatea ta și-ţi voi aduce
Forţele pe care, străbătând Universul
Din stea în stea, vreau să le culeg pentru tine”.
Aceste cuvinte sunt impregnate de lumina și de forţa impulsului lui Hristos și ele duc la vieţuirea Miezului de noapte al lumilor. Ca un reflex al acestora, apar deja următoarele cuvinte ale Theodorei:
„Gândire pământească trecută sclipește, acolo,
Pe ţărmul sufletului... Un chip omenesc...
Așa l-am văzut pe Pământ; mă urmează aici;
El repetă aici ce-a fost auzit odinioară:
«Din fiinţa lui Dumnezeu s-a născut sufletul omului;
Murind, el se poate cufunda în temeliile fiinţiale;
El va dezlega într-o zi spiritul din legăturile morţii»”.
Sentinţa Confreriei cavalerilor, care își trimite ecoul din vieţi pământești trecute, amintește că, în timpul Miezului de noapte al lumilor, morţii întru Hristos îi urmează Învierea prin spiritul sfânt, așa cum este arătat de Rudolf Steiner în ciclul menţionat, prin următoarele cuvinte: „Iubiţii mei prieteni, în lumea fizică există natura și dumnezeiescul care pătrunde această natură, dumnezeiesc din care noi ne naștem, coborâm în lumea fizică. El dă impulsul lui Hristos care este în aura Pământului, adică în aura naturii fizice. Dar forţa care se îndreaptă spre noi la momentul Miezului de noapte cosmic pentru a face ca dorul nostru să lumineze peste întregul nostru trecut, această forţă nu există decât în lumea spirituală, acolo unde nu poate trăi nici un trup. Și dacă impulsul lui Hristos ne-a adus până la Miezul de noapte al lumilor și dacă acest Miez de noapte este vieţuit de suflet din toate părţile în singurătate spirituală, asta este pentru că lumina sufletească nu poate radia acum din noi înșine; dacă întunericul cosmic s-a întins, dacă Hristos ne-a condus până acolo, atunci dinlăuntrul Miezului de noapte al lumilor, dinlăuntrul dorului nostru, apare ceva spiritual, creând o nouă lumină cosmică deasupra propriei noastre entităţi, prin care ne integrăm iar în existenţa lumilor, ne trezim iar în existenţa lumilor. Spiritul lumii spirituale – cel care ne trezește – pe acesta învăţăm să îl cunoaștem atunci când izvorăște o nouă lumină din Miezul de noapte cosmic, răspândind lumină peste omenitatea noastră trecută.
Noi am murit în Hristos; prin spirit, prin spiritul liber de trup .., care este numit Spiritul sfânt, adică trăind fără trup – căci aceasta înseamnă cuvântul «sfânt», fără slăbiciunile unui spirit trăind într-un corp –, prin acest spirit suntem retreziţi din Miezul de noapte al lumilor în fiinţialitatea noastră. Deci ne trezim în Miezul de noapte al lumilor prin Spiritul sfânt. Per spiritum sanctum reviviscimus” (Conferinţa V).
Cealaltă Philia arată acum iubirea frăţească a Theodorei și fantezia creatoare a doamnei Balde. Apoi sufletul doamnei Balde spune:
„Te urmez, soră a sufletului meu,
Tu, Philia mea, ce creezi iubire
Din stea în stea și din spirit în spirit.
Te însoţesc în lumile stelare.
Cuvântul tău îl duc în multe sfere cosmice,
Pe mine însămi plăsmuindu-mă în acţiune spirituală
Pentru viitoarea mea călătorie pe Pământ”.
Cu aceasta am ajuns la o stingere a treptei preliminare a vieţuirii Miezului de noapte cosmic. Sufletul lui Felix Balde, condus de sufletul doamnei Balde dispar încet, Theodora rămâne o clipă nemișcată, privind sufletul lui Johannes, apoi dispare și ea; dispare și sufletul lui Johannes și Lucifer. Apoi sufletul lui Romanus spune:
„Că am văzut în locul ăsta spiritual
Cuvântul de iubire unindu-se spre alianţă
Cu cuvintele acţiunii, asta-ntărește în fiinţa noastră
Germenii de care vom avea nevoie
În viaţa pământească viitoare”.
Dispar apoi și sufletul lui Romanus, Torquatus și Bellicosus și apare sufletul lui Benedictus și cel al Mariei, alături de Păzitorul Pragului. Este ca un răsărit de soare după mijirea zorilor. Păzitorul Pragului vorbește:
„Recunoașteţi al vostru Miez de noapte cosmic!
Eu vă reţin în vraja luminii cu care Saturn
Vă inundă acum, până ce învelișurile voastre,
Într-o trezie mai puternică, își trăiesc culorile
Prin puterea luminii, iluminându-vă pe voi înșivă”.
Situaţia prezentată aici a fost descrisă de Rudolf Steiner în diverse conferinţe. În ciclul Tainele Pragului găsim, în legătură cu aceasta, următoarele: „Apoi sosește într-adevăr clipa în care dispare ce îţi poţi aminti. Aceasta revine mai târziu, dar sub o altă fonnă. Toate cele dispărute ne sunt readuse; ele se adună din nou, dar în asa fel încât arată ce trebuie să devină, ca urmare a ceea ce a avut loc, pentru ca noua viaţă să fie clădită corect, în sensul vechii vieţi pământești, conform karmei. Din infinit se întoarce spre centru tot ceea ce trebuie să rezulte, tot ce trebuie să revină din uitare în conștienţa noastră pentru a ne construi noua viaţă conform karmei. Există un fel de uitare, deci o vieţuire de sine în Eul adevărat, aproximativ la mijlocul dintre moarte și o nouă naștere.
Astăzi, cea mai mare parte a sufletelor omenești sunt pregătite să vieţuiască această uitare doar ca într-un fel de somn spiritual al sufletului; dar cei care sunt pregătiţi pentru aceasta vieţuiesc chiar în această clipă a uitării, a trecerii de la amintirea vieţilor pământești trecute la pregătirea celor viitoare, ceea ce este numit în Trezirea sufletelor Miezul de noapte al lumilor, în care se pot adânci în necesităţile existenţei. Astfel, acest tablou al Miezului de noapte al lumilor este de fapt în legătură cu cele mai adânci mistere ale existenţei umane” (Conferinţa VIII).
Sufletul Mariei este îndeajuns de pregătit pentru a vieţui Miezul de noapte al lumilor în starea de veghe a sufletului. El spune:
„Miezul de noapte cosmic în veghea sufletelor?...
Era în timpul lunar; Soarele rostea
Cuvântul grav al destinului: Sufletele omenești
Care trăiesc treze Miezul de noapte cosmic
Văd fulgere care,în străfulgerarea lor,
Străluminează orbitor necesităţile, încât
Privirile spirituale mor în actul cunoașterii...
Și, murind, devin semne de destin
Ce se imprimă acţionând veșnic în suflete.
Astfel de suflete aud cuvinte de tunet
Ce bubuie surd în temeliile lumilor
Și, prăvălindu-se, ameninţă orice iluzie a sufletelor”.
Reapar acum Lucifer și sufletul lui Johannes și începe o luptă spirituală între gândirea Mariei și gândurile lui Lucifer. Miza luptei este eliberarea sufletului lui Johannes de sub puterea lui Lucifer. Sufletul lui Johannes resimte acum lumina din sufletul Mariei și sufletul lui Benedictus, dar mai are nevoie de forţa care să întărească această lumină în el, „să o întărească în sine ca entitate”. Philia avertizează că trebuie sesizat repede ceea ce „luminează” aceste suflete „în chiar lumina lumilor”.
Cuvintele rostite apoi de sufletul Mariei arată, în prima parte, legătura cu impulsul lui Hristos până în clipa Miezului de noapte cosmic și apariţia, mai apoi, a unei noi lumini, prin trezirea datorată Spiritului sfânt:
„Dar ce flăcări trezește cuvântul iubirii?
Ele strălucesc blând; blândeţea lor radiază
O gravitate sublimă; fulgere de-nţelepciune
Brăzdează cu har eterul cosmic...
Și fericirea se-mprăștie ţesând bucurie
Prin toate întinderile orizontului meu sufletesc.
O, durată a timpului, te implor:
Revarsă-te-n această beatitudine
Și fă ca-ndrumătorul și celălalt suflet
Să zăbovească acum cu mine-n pacea ta!”
Păzitorul Pragului confirmă că Miezul de noapte cosmic este vieţuit în stare trează de către sufletul Mariei și arată importanţa acestui fapt pentru viitoarea sa viaţă pământească. El spune:
„În alt mod va trebui să stea în faţa lui însuși, Sinea
Să și-o contemple în imaginea epocilor de demult,
Să recunoască cum, pentru zborul în înălţimi spirituale,
Aripile se întăresc chiar și-n căderea sufletească.
Sufletul să nu-și vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune”.
Urmările căderii pot fi învinse datorită impulsului hristic și pot fi transformate în înţelepciune, în timpul Miezului de noapte al lumilor, prin Spiritul sfânt. Astrid primește din partea Păzitorului misiunea de a păzi, pentru Maria, uraganul sufletului de la Miezul de noapte cosmic, până când
„Următorul lui Miez de noapte cosmic
Îl va găsi treaz în curentul timpului”.
Prin aceasta se spune că Maria urmează să ajungă în existenţa temporală la experienţa veșniciei. În ciclul Despre iniţiere. Despre eternitate și clipă, Rudolf Steiner a descris experienţa veșniciei pe care o poate avea omul în contemplarea spirituală. El spune: „Nu vieţuiești deloc un înainte și un după aceea, ci ceva ce nu poate fi descris altfel decât ca o mișcare circulară, al cărui început, mijloc și sfârșit nu pot fi de fapt folosite altfel decât toate împreună. Întocmai cum despre un cerc, după ce l-ai trasat, poţi spune că începe în fiecare punct, că «începe aici» și – după ce ai făcut înconjurul «se sfârșește aici» (dar poţi spune asta despre fiecare punct), tot astfel se petrec lucrurile în timpul acestei vieţuiri. Nu ai sentimentul că vieţuiești un timp, ci că faci o mișcare circulară, că descrii un ciclu. În timpul acestei vieţuiri pierzi în întregime sentimentul timpului, așa cum îl ai în mod obișnuit în existenţa senzorială. Nu ai decât acest sentiment: «Tu ești în lume și caracteristica fundamentală a lumii este ciclicul, circularul». O fiinţă care, să zicem, nu a călcat niciodată Pământul cu picioarele, care nu a trăit niciodată în existenţa senzorială, dar care a trăit numai în această lume, nu ar putea niciodată să gândească: «Lumea a avut o dată un început și ar putea foarte bine să se îndrepte spre un sfârșit»; ei i s-ar înfăţișa în permanenţă o lume circulară, închisă în sine. O astfel de fiinţă nu ar avea nici un motiv să spună că năzuiește la eternitate, pentru simplul motiv că pretutindeni totul este etern, că nu există nicăieri ceva trecător peste care să poţi privi în ceva veșnic” (Conferinţa V).
În continuare, Rudolf Steiner descrie drept ceva luciferic dorul care, în timpul vieţuirii veșnicului, îl face pe om să caute existenţa în timp: „Acest sentiment al absenţei timpului, al ciclicului, apare în această etapă de clarvedere sau chiar prin traversarea conștientă a vieţii de somn. Dar acesta se amestecă cu un anumit dor, care apare pentru că în timpul vieţuirii în lumea superioară nu ești propriu-zis niciodată «în repaus»; te simți cuprins pretutindeni în această mișcare circulară, te simţi mereu în mișcare, nu te oprești niciodată nicăieri. Iar dorul pe care îl ai este să te poţi opri undeva, să poţi intra undeva în timp! Este, aș putea spune, exact opusul a ceea ce trăiești în existenţa senzorială, în care te simţi mereu în timp și ai dorul eternităţii. În lumea despre care am vorbit te simţi în eternitate și nu ai decât un singur dor: «undeva, lumea să se oprească și să intre în existenţa temporală!». Acesta este sentimentul de care iei cunoștinţă, ca sentiment fundamental. Perpetua mișcare în Tot și dorul după timp, vieţuirea în devenire perpetuă, în devenirea garantată sieși pentru totdeauna și dorul: Ah, dacă s-ar putea o dată măcar cumva să mor!... Acest sentiment poate apărea în două feluri. O dată în așa fel încât ceea ce vieţuiești poţi exprima astfel: «Am dorul trecutului, al existenţei comprimate în timp, n-aș mai vrea să fiu răspândit în eternitate». Dacă ai acest sentiment (vă rog să fiţi atenţi) în lumea spirituală, deci nu în existenia senzorială – când revii în lumea senzorială nu ai deloc nevoie să fii aici, ci numai în lumea spirituală –, poţi spune că în lumea spirituală ai sentimentul că ai dori atât de mult să te vieţuiești pe tine în temporal, ai vrea atât de mult să fii concentrat într-un punct autonom al existenţei cosmice și ai dori să împlinești acest lucru, încât să poţi spune: «Ah, ce este în toată această veșnicie care se dilată în Univers! Eu vreau să-mi asigur o autonomie, vreau să fiu acolo înlăuntru!»... Când în lumea senzorială ești cuprins de o dorinţă, poti să spui: «Ah, de ţi-ai putea asigura acest punct»; când vorbești în realitate de lumile superioare, trebuie să spui: «Te simţi împins de o fiinţă, iar acest fapt are ca efect ceva ce poate fi exprimat prin dorinţa de a fi în acest punct». Când ai înţeles o astfel de dorinţă – de a-ţi asigura acest punct, de a fi concentrat în temporalitate – ca pe un impuls dat de către o fiinţă din Cosmos (doar așa poate să fie), ai înţeles influenta fiinţei luciferice din Cosmos”.
În timpul Miezului de noapte al lumilor, acest dor luciferic poate fi transformat în forţă creatoare sufletească sau forţă harică creatoare. Faptul că în sufletul Mariei are loc această metamorfoză este exprimat în cuvintele ei:
„Zăbovind, simt beatitudine stelară.
Mi-e dat să pătrund la ea în curentul timpului.
Vreau să trăiesc creând sub domnia harului
Cu acest suflet unit mie de mult timp”.
Așa cum Astrid păstrează pentru Maria beatitudinea stelară în curentul timpului, tot astfel Luna îi păstrează creaţia spirituală în existenţa pământească. Eternitatea aparţine lumii spiritului așa cum vremelnicul aparţine lumii simţurilor. Datorită impulsului lui Hristos, omul poate vieţui lumina eternităţii în existenţa temporală și poate acţiona în ea din forţele eternităţii. Pentru aceasta trebuie învinsă influenţa luciferică. Rudolf Steiner spune în aceeași conferinţă: „O fiinţă care pătrunde undeva în timp este atât de eternă cât poate să se elibereze de existenţa luciferică și este atât de temporară cât este supusă influenţei luciferice... Omul este o fiinţă în natura căruia trebuie să lucreze împreună fiinţele divine progresiste și fiinţele luciferice; și în măsura în care în el există fiinţe divine progresiste, o parte din fiinţa sa se eliberează de tot ce este luciferic în ea, încât ea ia parte la eternitate. Cu cât acţionează mai mult în el fiinţele divine, cu atât mai mult participă omul la veșnicie; cu cât actionează mai mult în el lumea luciferică, cu atât mai mult se alipește de entitatea sa umană tot ceea ce este legat de efemer și temporal... Prin aceasta am încercat să aruncăm o anumită lumină asupra noţiunilor: temporal, vremelnicie, clipă și eternitate, pe de o parte, murire și nemurire, pe de altă parte, iar noţiunile de efemer și temporal au fost legate de principiul luciferic. Cu principiul Hristos se leagă noţiunile de eternitate, nemurire”.
Numai atunci când omul pătrunde în domeniul superior al lumii spirituale, acolo unde el vieţuiește Miezul de noapte cosmic, reușește să diferenţieze clar Eul superior de cel inferior. Rudolf Steiner descrie acest lucru în aceeași conferinţă, astfel: „Acum, când privești în urmă la Eul tău, ești divizat și în ce privește Eul tău și îţi spui cu tot calmul: «Ceea ce ai numit mai devreme Eul tău, numai asta îţi amintești acum; tu trăiești acum într-un Eu supraordonat și acesta se raportează la Eul anterior așa cum te raportezi tu ca gânditor la amintirile vieţii tale din existenţa senzorială». Pe această treaptă deci abia privești spre ceea ce este omul propriu-zis ca om pământesc, spre Eul uman. Atunci însă ești totodată răpit într-o lume și mai înaltă, ce poate fi numită sfera superioară a spiritelor sau, dacă vreţi, lumea superioară mentală, o lume oarecum diferită de cealaltă. Ești înlăuntrul ei atunci când simţi Eul divizat și, în același timp, Eul obișnuit îl mai simţi doar ca o amintire. Abia atunci ai posibilitatea să judeci corect omul pe Pământ. Când, fiind acolo, privești înapoi, începi să știi ce este omul în entitatea sa cea mai profundă”.
Această dublă vieţuire a Eului se exprimă în cuvintele lui Johannes:
„În câmpul sufletului meu... această stea!
Emană fericire... răspândește har...
O stea-suflet în eterul cosmic... plutind;
..........................................................
Dar acolo, în lumina mată,....o altă stea
Îmi răsună slab; vreau totuși s-o aud”.
Johannes distinge acum în mod clar Eul în vieţuirea eternităţii (în sfera sufletească), care luminează beatitudini și radiază har, de Eul vieţuit în lumea senzorială, care îi vorbește prin Spiritul tinereţii și se află sub influenţa luciferică. Pentru că o parte din fiinţa sa s-a eliberat de influenţa luciferică, el poate vieţui acum obiectiv, fără dorinţă, ambele părţi, ceea ce corespunde vieţuirii Sinei superioare.
