Dat fiind că Johannes este acum în stare să vieţuiască fără dorinţă Sinea sa superioară și Sinea inferioară, i se dezvăluie, la o retrospecţie a unei vieţi anterioare trăită în vechiul Egipt, „urzirea vrăjită a propriei fiinţe”. În epoca Egiptului antic au fost pregătite multe lucruri care au devenit caracteristice pentru timpul nostru, de pildă vieţuirea dezacordului dintre Eul superior și cel inferior. Acest lucru este descris de Rudolf Steiner în ciclul Misteriile Orientului și ale creștinismului, unde spune: „Fiinţa omului modern se caracterizează prin faptul că în această fiinţă a omului modern există ceva care s-a sustras de sub stăpânirea sufletului și care apare ca mort în raport cu mediul înconjurător viu al organismului omenesc. Forţele luciferice și ahrimanice, prin faptul că acţionează asupra acestei părti moarte, au asupra omului o influenţă deosebită, atât ca putere cât și ca fel de acţiune. În timp ce omul, pe de o parte, poate deveni din ce în ce mai liber, forţele luciferice și ahrimanice se strecoară în ceea ce s-a sustras de sub stăpânirea sufletului. Acesta este motivul pentru care, în epoca modernă, există multe naturi care spun – pe bună dreptate – că simt cum în pieptul lor ar locui două suflete și că, realmente, unul ar vrea să se despartă de celălalt. Multe din enigmele omului modern, din vieţuirile interioare ale omului modern se bazează pe ceea ce am spus. Iar Sfântul Graal nu a fost nimic altceva și nu este altceva decât ceea ce poate îngriji partea vie a sufletului, încât ea să devină stăpână a ceea ce a devenit mort. Mont-Salvat, locul de păstrare a Sfântului Graal, este școala în care partea vie a sufletului uman trebuie să înveţe – ceea ce, firesc, nu era nevoie să înveţe în Misteriile Orientului și ale Egiptului – ce anume trebuie să fie turnat în partea rămasă vie a sufletului pentru a deveni stăpân peste ceea ce a devenit mort în trupul fizic și inconștient în suflet” (Conferinţa IV).
În conferinţa precedentă, Rudolf Steiner vorbește despre transformarea ce a avut loc în fiinţa Misteriilor egiptene, care a pregătit strădania spirituală modernă. Găsim acolo expuse următoarele: „Prin unirea cu Osiris era posibil să te recunoști ca om, în înţelesul său cel mai profund. Ceea ce s-a arătat dovedește deci că iniţiatul egiptean întâlnea Cuvântul cosmic și sunetul cosmic ca forţe care îi explicau propria sa entitate în lumea spirituală. Această posibilitate a existat în epoca vechiului Egipt și s-a păstrat până la un anumit moment, doar până la un anumit moment. De la acel moment a încetat. Și este o mare deosebire între ceea ce simţea iniţiatul egiptean în vechile temple egiptene și ceea ce vieţuiește în epocile de mai târziu. Să aducem iar în faţa sufletului ceea ce vieţuia iniţiatul în epocile de mai târziu. El putea atunci să fie condus prin întinderile Universului până la ţărmurile existenţei; putea să cunoască acolo toate entităţile care construiesc corpul fizic și corpul eteric; el putea să se apropie de ţărmul existenţei și să o vadă pe liniștita și muta Isis, să perceapă în ea existenta de căldură care conţine forţele ce îl conduc pe om de la moarte la o nouă naștere. El putea să recunoască și lumina care luminează sufletul între moarte și o nouă naștere; în el creștea dorul de a auzi Cuvântul cosmic și armonia cosmică; când sufletul se unea cu tăcuta, muta zeiţă Isis, în suflet trăia dorul. Însă zeiţa rămânea tăcută și mută! Nici un Osiris nu se putea naște în epocile de mai târziu, nu răsuna nici o armonie cosmică, nici un Cuvânt cosmic nu explica ceea ce apărea acum îngrijorător drept căldură cosmică și lumină cosmică. Și sufletul neofitului era atunci astfel încât el nu putea să exprime experienţele sale decât spunând: «Îndurerat se înalţă spre tine, o, zeiţă, privirea mea chinuită de sete de cunoaștere, de dorul de a ști, iar tu rămâi tăcută și mută faţă de sufletul uman, care, chinuit și îndurerat fiindcă nu se poate înţelege pe sine, se simte ca stins!...». Și, îndurerată, zeiţa făcea gesturile ei care arătau că devenise neputincioasă pentru nașterea Verbului cosmic și a sunetelor cosmice. Se putea recunoaște în gesturile ei că îi fusese smulsă forţa de a naște precum și cea de a-l avea alături pe Osiris, fiul și soţul. Se simţea că Osiris îi fusese răpit lui Isis. Cei care treceau prin această iniţiere și reveneau în lumea fizică aveau o viziune gravă, dar resemnată, asupra lumii, ei o cunoșteau pe ea, pe Sfânta Isis, dar se simţeau ca «Fiii văduvei»”.
Din „fiii văduvei” a ieșit mai târziu curentul spiritual al maniheiștilor. Tânărul din Nain, care a primit prin trezirea sa impulsul pentru o activitate viitoare, este numit în Evanghelie „fiu al văduvei”, și însuși Manes era și el un „fiu al văduvei”. Rudolf Steiner descrie trezirea tânărului din Nain în ciclul Evanghelia după Luca, în felul următor: „Ceea ce citim despre trezirea «tânărului din Nain» conţine misterul acţiunii continue a creștinsmului... Această individualitate care trăiește în trupul tânărului din Nain urmează să cunoască o iniţiere cu totul aparte. Există mai multe genuri de iniţiere. Una constă în faptul că cel în cauză, care a fost iniţiat, vede imediat după iniţiere luminându-se în el cunoașterea lumilor superioare, încât el poate privi în interiorul proceselor și legilor lumilor spirituale. Un alt gen de iniţiere poate avea loc prin faptul că în sufletul respectiv doar se sădește germenele, așa încât el trebuie să aștepte încă o încarnare; atunci acel germene iese la lumină iar cel în cauză devine în întruparea următoare un iniţiat în sensul deplin al cuvântului. Acest gen de iniţiere a avut loc în cazul tânărului din Nain. Sufletul lui a fost transformat în timpul evenimentului din Palestina, dar el n-a avut atunci conștienţa să se fi înălţat în lumile superioare. Abia în următoarea întrupare au germinat forţele sădite în trecut în suflet. Într-o conferinţă exoterică, precum aceasta, nu pot fi rostite numele celor de atunci. Se poate indica doar că această individualitate trezită de Hristos în tânărul din Nain s-a manifestat în persoana unui mare îndrumător religios și că astfel, într-o perioadă mai târzie, a putut apărea un nou învăţător al creștinismului, datorită forţelor sădite în trecut în sufletul lui”.
Trecerea de la starea de „fiu al văduvei” la Misteriul Graalului este descrisă de Rudolf Steiner în ciclul Misteriile Orientului și ale creștinismului: „Să încercăm acum să ne transpunem viu în dispoziţia unui astfel de candidat la iniţiere; cum el, în regiunile spirituale pe care le putea atinge, la început simţea Cuvântul creator dispărând, scufundându-se în regiunea pământească, simţea cum dispare pentru început privirii spirituale. Să urmărim evoluţia pământească și vom vedea cum acest Cuvânt creator înaintează pentru privirea spirituală ca un fluviu, care la început a curs la suprafaţă, apoi a dispărut sub pământ pentru un anumit timp, pentru a apărea mai târziu în alt loc. Și a reapărut ceea ce au văzut scufundându-se cei aflaţi în stare tragică, sufletele neofiţilor ce urmau să fie iniţiate în Misteriile egiptene târzii.
El a reapărut în epocile de mai târziu iar cei cărora li s-a îngăduit să participe la fiinţa Misteriilor l-au putut vedea. Ei trebuiau să transforme în imagine ceea ce au putut vedea, ceea ce a reapărut aici – dar acum apăruse altfel, încât de aici înainte aparţinea evoluţiei pământești. Cum a reapărut ceea ce a dispărut în vechiul Egipt? A reapărut astfel că a devenit vizibil în acea cupă sfântă numită «Sfântul Graal», păzită de «Cavalerii Sfântului Graal».
În înălţarea Sfântului Graal se poate presimţi ceea ce dispăruse în vechiul Egipt. În această înălţare a Sfântului Graal avem în faţa noastră o reînnoire post-hristică a vechii fiinţe a Misteriilor. În esenţă, în cuvântul «Sfântul Graal» și în tot ce este legat de el este inclusă reapariţia fiinţei Misteriilor Orientului” (Conferinţa IV).
Înnoirea vechilor Misterii prin impulsul lui Hristos era unul din ţelurile esenţiale ale maniheismului și efortul în această direcţie a dus la Misteriul Graalului, apoi la vieţuirea Sinei superioare în slabul om pământesc, după cum se exprimă Rudolf Steiner în aceeași conferinţă: „Astfel, cel care se apropie de fiinţa Misteriilor moderne trebuie să simtă că el stă faţă de sine ca cel care se străduie să devină virtuosul Parsifal, și în același timp știe că el este și un altul, că – datorită tuturor evenimentelor timpurilor moderne și pentru că este un om al epocii moderne – el este și Amfortas cel rănit. Omul modern poartă în el această dublă natură: pe Parsifal năzuitorul și pe Amfortas cel rănit. Așa trebuie să se simtă pe sine în cunoașterea de sine. De aici izvorăsc atunci forţele care trebuie ca tocmai din această dualitate să devină unitate și trebuie să-l conducă pe om puţin mai departe în evoluţia cosmică”.
Viziunea retrospectivă prezentată în tabloul șapte al dramei ne duce înapoi, în epoca în care avusese deja loc în fiinţa Misteriilor egiptene transformarea descrisă mai sus. Iniţiaţii nu mai percep direct Cuvântul cosmic ci doar mai oblăduiesc revelaţia transmisă și o mijlocesc neofitului în cadrul iniţierii. Nici pregătirea nu mai este efectuată atât de scrupulos ca în epocile trecute. În dramă vedem cum un colegiu de preoţi a hotărât că un tânăr este demn de iniţiere, deși fiinţa lui interioară ar mai fi bântuită încă de patimi. Hierofantul, o întrupare anterioară a lui Capesius, a înţeles acest lucru și se hotărăște să împiedice iniţierea dacă se confirmă ceea ce a văzut el. În această întrupare, Capesius se arată a fi factorul hotărâtor al acţiunii. În legătură cu semnificaţia vieţii sale pământești trecute, Rudolf Steiner se exprimă în ciclul Tainele Pragului astfel: „Veţi fi înţeles din Poarta iniţierii că de fapt Capesius este un fel de erudit, un istoric. Cercetarea ocultă mi-a arătat că un număr de istorici cunoscuţi în epoca noastră au devenit astfel tocmai pentru că au avut o anumită legătură cu iniţierea egipteană în a treia epocă de cultură postatlanteană, fie că savanţii istorici vor fi avut de-a face direct cu principiul iniţierii, fie că, într-o formă sau alta, s-au apropiat de tainele Templului. Capesius – veţi fi remarcat asta – este un istoric care nu ţine seama numai de operele exterioare scrise, ci încearcă să pătrundă ideile istoriei, cele care contează în dezvoltarea omenirii, în dezvoltarea culturii. Trebuie să mărturisesc că în timp ce urmăream să-l caracterizez pe Capesius în Poarta iniţierii, Încercarea sufletului și Păzitorul Pragului, legătura lui cu principiul iniţierii egiptene stătea permanent în faţa ochilor mei, așa cum este arătat mai amănunţit în tablourile șapte și opt din Trezirea sufletelor. Și de fapt ar trebui să reţinem că experienţele pe care sufletul lui Capesius le-a avut în timpul întrupării sale egiptene constituie însăși baza tuturor destinelor viitoare și prezente pentru acest suflet” (Conferinţa V).
Concepţia gravă privitoare la slujba de iniţiere este exprimată în cuvintele:
„Actul de iniţiere mistică pe care-l împlinim
Nu are-nsemnătate doar aici.
Curentul de destin al devenirii cosmice
Curge prin cuvântul și fapta slujbei grave de jertfă.
Ceea ce se-nfăptuiește-aici în imagine, creează
În lumile spirituale existenţă veșnic activă”.
Hierofantul este conștient că acest curent de destin al devenirii lumilor trebuie să fie pregătit prin slujba de iniţiere din Templu. El este convins că Verbul creator divin nu a putut să dispară pentru totdeauna contemplării spirituale, ci că el trebuie să reapară într-o nouă formă. Propria sa dispoziţie acţionează pregătitor pentru vieţuirea Cuvântului creator în Eu. Acest lucru se exprimă cu precădere în cuvintele:
„În adevăr, aici învăţ adânc
Singurătatea la lăcașul sever al spiritului.
De ce sunt singur în locul ăsta?
Sufletul trebuie să se întrebe;... dar spiritul...
Când va răspunde el acestui suflet?”
Vieţuirii Cuvântului creator în Eu îi precede singurătatea, tot așa cum Ioan Botezătorul, ca cel ce strigă în pustie, pregătește calea Domnului.
Ni se prezintă acum o iniţiere în epoca veche egipteană. Treptele principale ale acestei iniţieri au o valoare generală. În ciclul Misteriile Orientului și ale creștinismului, Rudolf Steiner se referă la ceea ce este comun în orice iniţiere corectă, spunând: „Fie că vorbim despre Misteriile Orientului, fie că vorbim despre cele ale Occidentului, anumite etape sunt comune. Ca urmare, anumite expresii au un sens anume pentru toate Misteriile, expresii care pot fi înţelese spunând: mai întâi, orice suflet care dorește să ajungă la o anumită treaptă de iniţiere, o anumită treaptă a fiinţei Misteriilor, trebuie să înveţe ceea ce s-ar putea numi «a veni în contact cu vieţuirea morţii»; al doilea lucru pe care fiecare suflet trebuie să-l experimenteze este «traversarea lumii elementare»; al treilea este ceea ce a fost numit în Misteriile egiptene sau în alte Misterii «contemplarea Soarelui la Miezul nopţii», iar altul este ceea ce se numește «întâlnirea cu zeii de sus și zeii de jos»” (Conferinţa I).
În dramă, prima treaptă a iniţierii este indicată în cuvintele rostite de egipteanca ce este legată de tânărul neofit printr-o iubire pasională. Ea spune:
„E ceasu-n care el își va consacra existenţa
Slujirii străvechii sacre-nţelepciuni
Și se va rupe de mine pentru totdeauna.
Din culmile de lumină unde se îndreaptă
Cu sufletul lui, sufletului meu trebuie
Să îi apară raza morţii;.., fără el...
Pentru mine, pe Pământ, este doar doliu
Renunţare și moarte...”
Dacă pregătirea ar fi corectă, moartea despre care vorbește egipteanca ar trebui să-l atingă pe neofit în acea parte a fiinţei sale legată cu pasiune de egipteancă. Astfel, pe prima treaptă a iniţierii, el ar trebui să intre în contact cu vieţuirea morţii.
A doua treaptă a iniţierii, „traversarea lumii elementare”, este prezentată în detaliu în dramă. Auzim cuvintele pe care reprezentanţii elementelor (pământ, aer, foc și apă) le adresează neofitului. Aceste cuvinte sunt completate și încadrate de cuvintele rostite de către Paza Pragului, de mist, de Păstrătorul Cuvântului, de Păstrătorul sigiliului și de Marele hierofant. Philia, Astrid și Luna fac o scurtă retrospectivă a procesului de iniţiere. La urmă, hierofantul spune:
„Este-mplinit ceea ce slujește jertfei noastre.
Sufletul a uitat ceea ce era.
Opoziţiile elementelor i-au atenuat
Vălul de aparenţă al erorii; ea continuă
Să trăiască în conflictul elementelor.
Sufletul și-a salvat doar fiinţa sa.
Iar ceea ce trăiește în fiinţe, el trebuie să citească
În Cuvântul cosmic, care vorbește din flacără”.
Se poruncește apoi neofitului să citească ceea ce flacăra, drept Cuvânt cosmic, îi vestește lăuntric. Spre groaza tuturor celor prezenţi, neofitul nu descrie o viziune a spiritului ci un sentiment pământesc. Prin aceasta, Templul a fost profanat. Din discuţia ce urmează între Păstrătorul Cuvântului și hierofant rezultă că nu numai pregătirea insuficientă a neofitului a dus la eșecul actului sacru al iniţierii, ci și comportamentul hierofantului. Căci, dat fiind că în acel timp Cuvântul cosmic de mult nu mai putea fi perceput direct, era obiceiul ca Hierofantul, prin gândirea sa, să transmită neofitului revelaţia tradiţională a Cuvântului divin. De această dată, hierofantul s-a abţinut conștient să gândească cuvântul prescris lui, pentru a ajuta astfel adevărul să biruie. El spune acum:
„Adevărul a biruit. Mă puteţi pedepsi;
A trebuit să fac ceea ce voi trăiţi cu teamă;
Simt că se apropie timpuri care
Vor libera Eul din spiritul de grup
Și vor descătușa gândirea personală.
Se poate ca acest tânăr să se smulgă acum
Din drumul vostru mistic... Vieţi pământești viitoare
Îi vor indica însă sigur învăţătura miștilor
Prestabilită pentru el de puterile destinului”.
Dar, de această dată, a treia treaptă a iniţierii, „contemplarea Soarelui la Miezul nopții” este un eșec evident. În locul celei de a patra trepte, „întâlnirea cu zeii de sus și zeii de jos”, acum încep să-i vorbească Lucifer și Ahriman, într-un limbaj care de fapt nu este înţeles decât de hierofant și de Marele hierofant. Cuvintele Marelui hierofant arată clar că el a recunoscut semnificația acestui eveniment:
„Sfincșii vorbesc... ei, care erau doar imagini
De când înţelepţii au celebrat aici slujba.
Spiritul, el a cuprins forma moartă...
O, destin, tu răsuni drept Cuvânt cosmic...!”
Acolo unde destinul răsună drept Cuvânt cosmic se pregătește o nouă vieţuire a Cuvântului cosmic în Eul omului. Mai târziu, prin fapta lui Hristos, sunt unite într-adevăr Cuvântul cosmic și Eul omului. Începând de atunci, fiinţa Soarelui poate fi vieţuită în conștienţa trează în Eul plin de impulsul lui Hristos.
În același ciclu, Misteriile Orientului și ale creștinismului, Rudolf Steiner dă următoarea explicaţie pentru vieţuirea Eului ca Soare și pentru trecerea de la vechile Misterii la cele noi: „Ceea ce Soarele ar spune plantei care creste jos, tot asta poate Eul să spună corpului său fizic și celui eteric: «Astea îmi aparţin, așa cum planta aparţine Soarelui; eu sunt ca un Soare pentru corpul fizic și eteric». Soare pentru corpul fizic și eteric! Așa trebuie să înveţe omul să vorbească despre Eul său. Întocmai cum el învaţă să vorbească despre Eul său în relaţie cu corpul său fizic și cel eteric ca și când Soarele ar vorbi plantei, tot astfel învaţă el să vorbească despre corpul său astral, ca și când Luna și planetele s-ar adresa plantei. Aceasta este o experienţă importantă a Misteriilor. Această experienţă, așa cum v-am descris-o acum, a fost cultivată mai întâi ca experienţă directă, ca experienţă reală în Misteriile lui Zarathustra și apoi, în cursul întregii evoluţii, până la Misteriul Sfântului Graal. Întotdeauna această experienţă – «a vedea Soarele în Miez de noapte» a fost numită «vieţuirea solarului din propriul Eu ca o forţă solară care luminează asupra corpului fizic și eteric», fiindcă – îndeosebi în epoca Misteriilor egiptene – omul avea foarte clară această experienţă atunci când, în timpul somnului, la Miezul nopţii, privea spiritual Soarele și se simţea unit cu forţele Soarelui, așa cum a fost caracterizat aici” (Conferinţa II).
Datorită Evenimentului hristic a devenit posibilă vieţuirea „Soarelui la Miezul noptii” în deplină conștienţă. Și tocmai acest lucru a fost prezentat în tabloul șase al dramei. Aici Misteriile au înviat în Misteriul Graalului. Rudolf Steiner oferă o descriere amplă a Misteriului Graalului în ciclul de la Kassel, Evaghelia după Ioan, unde spune: „Misteriul Dumnezeului renăscut domnește în omenire. Acesta este Misteriul Graalului. Este Misteriul care ește așezat în faţa noastră ca o nouă Evanghelie, despre care s-ar putea spune: «Privim în sus spre un astfel de înţelept ca cel care a scris Evanghelia lui Ioan și care a putut spune: La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și un Dumuezeu era Cuvântul». Ceea ce era la început la Dumnezeu a renăscut în Cel pe care l-am văzut suferind și murind pe Golgota, și care a înviat. Această continuitate a principiului divin de-a lungul tuturor timpurilor și renașterea acestui principiu, acest lucru a vrut să-l prezinte autorul Evangheliei lui Ioan. Dar toţi cei care au vrut să descrie acestea știau: ceea ce a fost de la început, s-a păstrat. La început a fost Misteriul Eului superior al omului; în Graal, el a fost păstrat; el a rămas unit cu Graalul. Și în Graal trăiește Eul, care este unit cu veșnicul și nemurirea așa cum Eul inferior este legat de efemer și de ce este muritor... Acest lucru, care se poate naște ca Eu superior în fiecare suflet omenesc, ne arată renașterea Eului divin în evoluţia întregii omeniri prin Evenimentul din Palestina. Așa cum în fiecare om individual se naște Eul superior, tot astfel în Palestina se naște Eul superior al întregii omeniri, Eul divin. El va fi menţinut și dezvoltat în continuare în ceea ce se ascunde în spatele semnului crucii cu trandafiri” (Conferinţa I).
După scena răscolitoare din Templul egiptean, urmează acum o acţiune liniștită, într-o cameră cu o atmosferă gravă. De ce este așa? În ciclul Tainele Pragului, Rudolf Steiner spune: „Aș vrea astăzi să vă atrag atenţia cu precădere asupra a ceea ce a fost prezentat drept tablourile nouă, zece și treisprezece din Trezirea sufletelor. În aceste tablouri ni se prezintă ceva ce am putea numi impresii vizuale firești, în timp ce poate mulţi s-ar fi așteptat ca, după scenele care se referă la domeniul spiritual și iniţierea egipteană, să urmeze ceva tumultuos, tragic, ceva – am putea spune – răsunător, nu ceva ce se desfășoară în faţa ochiului sufletesc în liniștea sufletului. Și totuși, tot ceea ce ar arăta altfel în tablourile nouă, zece și treisprezece ar trebui să îi pară ochiului ocult ca fiind neadevărat. Tabloul nouă este consacrat la început acelui moment sufletesc al Mariei, în care în suflet intră o conștienţă a ceea ce acest suflet nu a vieţuit, să spunem așa, deplin conștient în substraturile mai adânci, în epoca devachanică scursă, și a ceea ce a traversat el într-un trecut îndepărtat, în epoca în care se plasează iniţierea egipteană... Multe suflete dorm, am spune, acest Miez de noapte cosmic. În timpul vieţii lor spirituale, sufletele pregătite veghează în acel Miez de noapte cosmic. Asta însă nu înseamnă că aceste suflete – care datorită pregătirilor între moarte și o nouă naștere vieţuiesc conștient, treaz, Miezul de noapte cosmic – aduc și o conștienţă despre această vieţuire atunci când intră în existenţa fizică. Pentru Maria, pentru Johannes Thomasius, lucrurile se întâmplă întocmai, adică ei vieţuiesc Miezul de noapte cosmic în etapa spirituală dintre moarte și naștere pregătiţi corespunzător, dar la începutul acestei vieţi pământești și încă mult timp pe parcursul acesteia se va așterne un fel de tulburare sufletească privitor la vieţuirea din Miezul de noapte cosmic, iar aceasta se va ivi într-un stadiu de mai târziu al vieţii pământești prezente. Dar nu va apărea decât atunci când intervine o anumită liniște și o coeziune lăuntrică a sufletului. Evenimentele care apar în sufletul care vieţuiește treaz Miezul de noapte al lumilor sunt semnificative și profunde. Amintirea pe Pământ a acestui Miez de noapte cosmic trebuie să fie vieţuire lăuntrică senină, calmă” (Conferinţa I).
Într-o astfel de dispoziţie sufletească vorbește Maria și îi apare Astrid. Despre aceasta, Rudolf Steiner spune în continuare: „Căci acţiunea acestei vieţuiri a Miezului de noapte cosmic constă în aceea că tot ce este subiectiv, ce acţionează ca forţe sufletești doar din interior, se arată în faţa sufletului ca fiinţă. Ele i se înfăţișează Mariei, așa cum este prezentat în tabloul nouă din Trezirea sufletelor, sub forma lui Astrid și a Lunii, în așa fel încât devin fiinţe vii; pentru Johannes Thomasius, Cealaltă Philia devine fiinţă vie a lumii spirituale, iar lui Capesius îi apare Philia, așa cum este ea prezentată în tabloul treisprezece, ca fiinţă vie a lumii spirituale. Sufletele trebuiau să se simtă, să se vieţuiască pe sine, astfel încât, acele forţe care înainte erau în ele doar forţe abstracte, să apară în faţa lor oarecum palpabil spiritual. Iar ceea ce se înfăţișează acolo spiritual în faţa sufletului drept o adevărată cunoaștere de sine trebuie să poată apărea într-o desăvârșită liniște sufletească, precum rezultatul calm al unei meditaţii; acest lucru este ceea ce se înţelege prin a putea vieţui astfel de evenimente, în sensul cel mai pur al cuvântului, ca autentică învigorare a sufletului.
Dacă s-ar fi vrut să se trăiască retrospecţia Miezului de noapte cosmic sau chiar a evenimentului iniţierii în Templul egiptean într-un tragism tumultuos, nu în meditaţie echilibrată, categoric că acest lucru nu ar fi putut fi vieţuit. Evenimentul spiritual care se petrece în suflet s-ar înfăţișa atunci în mod întunecat sufletului, încât impresiile ar scăpa observaţiei sufletești. Un suflet care a trăit Miezul de noapte al lumilor și care a vieţuit în adâncurile sufletului cu o intensitate puternică ceva asemănător cu ce este prezentat în tablourile șapte și opt din Trezirea sufletelor, își poate aminti ceea ce i s-a întâmplat doar atunci când sufletul simte, ca la începutul tabloului nouă, în deplină senină liniște, înaintarea gândurilor spre cele vieţuite anterior în spiritual sau în viaţa pământească precedentă: «O stea-suflet... acolo, la ţărmul spiritului... S-apropie, s-apropie de mine în lumina spiritului; s-apropie cu Sinea mea..., apropiindu-se, lumina ei câștigă-n forţă și în liniște. Tu, stea din orizontul meu spiritual, ce luminează privirii mele sufletești apropierea ta?»
Poţi simţi cu adevărat ocult apariţia amintirii Miezului de noapte cosmic și a încarnării precedente doar dacă sufletul este în această dispozitie calmă, în care acest lucru nu năvălește într-un tragism tumultuos peste suflet” (Conferinţa I).
După cuvintele dramei, citate de Rudolf Steiner, apare Astrid și spune:
„Recunoaște ceea ce-ţi pot dărui;
Eu am sustras forţa gândirii tale
Din lupta cosmică a luminii cu întunecimile;
Din trezia-n Miezul nopţii cosmic
Ţi-o aduc 'napoi, fidelă formei tale pământești”.
Astrid, ca astru sufletesc în claritatea spiritului, revelă Sinea superioară care, la Miezul de noapte cosmic, a smuls forţa gândirii din „lupta cosmică a luminii cu întunericul”. Acum Maria este în stare să vieţuiască în forţa gândirii puterea fulgerului și tunetului Miezului de noapte cosmic. Se arată aici importanţa gândirii pentru iniţierea modernă, despre care Rudolf Steiner a vorbit adesea. În conferinţa din 4 februarie 1923 (Omul nopţii și omul zilei), el descrie cum, în vechile Misterii, „convingerea fiinţială despre entitatea nemuritoare a omului” era căutată prin „trăirea-cunoaștere a morţii” și arată că omul modem întâlnește această experienţă a morţii în propria sa gândire și prin gândire ajunge la iniţiere. Cu privire la aceasta, el face următoarea descriere: „Omul modern nu poate ajunge la iniţiere decât dacă își spune cu toată profunzimea și intensitatea: Dacă privesc în mine-însumi, găsesc gândirea mea. Dar această gândire este moartă: nu mai am nevoie să caut moartea, o port în mine, în fiinţa mea sufletesc-spirituală. Deci, în timp ce vechiul neofit trebuia să fie condus până pe treapta în care vieţuia moartea, neofitul modern trebuie să știe din ce în ce mai clar: În viaţa mea spiritual-sufletească eu port moartea. O port în mine. Nu mai este deloc nevoie să o caut. Trebuie, dimpotrivă, pornind de la un principiu interior volitiv creator, să învii gândurile moarte. Și spre această înviere a gândurilor moarte ţintește tot ceea ce am expus în Cum se dobândesc cunoștinţe despre lumile superioare?, adică spre această orientare a voinţei către viaţa sufletească interioară, pentru ca omul să se trezească. Căci, în timp ce în vechea iniţiere neofitul trebuia să fie adus într-un fel de adormire, noua iniţiere trebuie să fie un fel de deșteptare”.
Prin trezirea care rezultă din învierea gândurilor moarte, omul își dobândește libertatea sa. Rudolf Steiner a exprimat în detaliu acest lucru în conferinţa precedentă. El spune acolo: „În timpul somnului, omul modern nu se smulge numai din lumea sa senzorială ci și din acea lume care era lumea vechii clarvederi... Vechiul clarvăzător, care percepea încă această veche lume – nu lumea viitoare –, nu putea deveni un om deplin liber, fiindcă era dependent de această percepţie.
Odihna în neant din timpul somnului îl face de fapt pe omul modern, omul timpurilor moderne, liber. Sunt, astfel, două aspecte ale omului modem; mai întâi: el trăiește în starea de veghe în gând, care nu este decât un simplu gând, care nu mai conţine imagini în sensul vechi; de fapt, pe acestea el le considera, cum se spune, mitologie. În al doilea rând, în timpul somnului, el trăiește în neant: prin aceasta el se eliberează de lume; ajunge la conștienţa libertăţii. Imaginile-gând nu-l pot constrânge, fiindcă ele nu-s decât imagini. Pe cât de puţin pot constrânge reflectările în oglindă, pe cât de puţin pot da ele naștere la ceva, tot pe atât de puţin îl pot constrânge pe om la ceva imaginile-gând ale lucrurilor. Dacă omul poate cuprinde impulsurile sale morale în gânduri pure, atunci el trebuie să le urmeze ca o fiinţă liberă. Nici o emoţie, nci o pasiune, nici un proces corporal interior nu-l pot determina să urmeze acele impulsuri pe care el este în stare să le cuprindă în gânduri pure. Dar el este în stare și să urmeze acelor imagini simple din gânduri, acelui gând pur, fiindcă în timpul somnului el se află eliberat în propria sa corporalitate de toate legile naturale, fiindcă în timpul somnului el devine într-adevăr suflet pur care poate urmări nonconcretul gândului”.
Dat fiind că gândurile își obţin puritatea doar prin desfacerea de legătura directă a simţirii și voirii, evoluţia lor poate antrena o slăbire a voinţei dacă în locul voinţei naturale – de care gândirea se separă – nu se dezvoltă voinţa moral-spirituală și nu se unește cu gândirea pură. Dezvoltarea omului actual în direcţia gândirii pure a dus la o slăbire a voinţei, încât datoria cea mai urgentă este aceea de a pătrunde gândurile cu realitate interioară care, noaptea, în timpul somnului, armonizează voinţa sa. Rudolf Steiner descrie aceasta, în aceeași conferinţă, prin cuvintele: „Mai întâi să înţelegem bine că omul modern are această dualitate: gânduri pure, concepute pur intelectual, și un somn petrecut în neantul în care se află, înlăuntrul căruia el este ceva real, dar unde tot ceea ce îl înconjoară nu îi arată decât o nimicnicie. Urmează apoi esenţialul. Vedeţi dumneavoastră, ţine acum chiar de natura omului modern faptul că, trecând prin toate acestea, el a devenit slab interior în ce privește voinţa. Dacă am vrea numai, am putea dovedi asta istoric. Nu trebuie decât să privim acele puternice mișcări spirituale care s-au răspândit în trecut: cu ce impulsuri volitive au acţionat, să spunem, fondatorii de religii în lume! Această impulsivitate interioară a voinţei omul modern a pierdut-o. Acesta este motivul pentru care omul modern se lasă educat, în ce privește gândurile sale, de către lumea exterioară. El observă natura, își formează gândurile pur intelectualiste pe baza proceselor și a fiinţelor din natură, ca și cum interiorul său într-adevăr n-ar fi decât o oglindă care reflectă totul. Da, omul a ajuns deja atât de slab încât el resimte o teamă cumplită atunci când cineva produce gânduri din el însuși, în loc să le culeagă pur și simplu din natura exterioară. Acesta este modul în care s-a dezvoltat la început gândirea pură, într-un mod total pasiv în omul modern. Da, gândurile despre natură nu vin de la sine. Ai pângări-o prin tot felul de fantazări dacă ai vrea să elaborezi doar din tine gânduri despre natură; dar izvorul gândirii este în noi. Putem concepe gânduri proprii, putem pătrunde cu realitate interioară gândurile pe care le avem deja, fiindcă de fapt ele nu sunt decât simple gânduri. Când se întâmplă asta? Se întâmplă atunci când omul dezvoltă atâta voinţă încât el introduce omul de noapte în viaţa diurnă, încât el nu mai gândește pasiv ci introduce în gândurile sale omul său devenit independent în timpul somnului. Asta se poate doar cu gândurile pure. Acest lucru a devenit gândul de bază din cartea mea Filosofia libertăţii, unde am atras atenţia: În gândirea pe care și-a dobândit-o omul modern, el poate să-și introducă realmente fiinţa-Eu (atunci nu o puteam exprima astfel, dar așa este), acea fiinţă-Eu pe care în timpul somnului, în epoca modernă, o eliberează, o poate introduce în gândirea pură. Astfel, când omul își elaborează gândurile așa încât să trăiască activ, faptic în ele, atunci ajunge el cu adevărat conștient de fiinţa sa Eu în gândirea pură”.
Este necesar, atât pentru evoluţia viitoare a omenirii cât și pentru dezvoltarea sa actuală, ca gândirii pure să i se alăture forţa voinţei spirituale. Maria a vieţuit această forţă a voinţei spirituale în timpul Miezului de noapte al lumilor. Din acest motiv, Luna îi poate aduce acum această forţă de voinţă în existenţa pământească. Prin amintirea cuvintelor pe care Maria le-a auzit de la Luna în timpul Miezului de noapte cosmic, ea ajunge, mergând și mai departe cu amintirea, la cuvintele Păzitorului:
„Vei sta altfel în faţa ta însăţi acum;
Vei privi Sinea în imaginea epocilor de demult.
Recunoaște cum, pentru zboru-n înălţimi spirituale,
Aripile se-ntăresc chiar și în cădere sufletească;
Sufletul să nu-și vrea niciodată căderea;
Dar trebuie să scoată din cădere înţelepciune”.
Forţa acestor cuvinte trezește în Maria viziunea vieţii pământești anterioare din epoca egipteană veche, prezentată deja. Mai întâi, declaraţia proprie a tânărului neofit în faţa flăcării de jertfă este vieţuită de ea ca o cădere a propriului suflet. Apoi ea aude în urechea spirituală, la îndemnul Păzitorului, cuvintele rostite odinioară de Marele hierofant. Aceste cuvinte îl cheamă alături pe Benedictus, care le-a rostit atunci, în calitate de Marele hierofant. Porunca conţinută în aceste cuvinte nu a fost urmată în acea epocă; dar în timpul vieţilor pământești ulterioare ale Mariei a continuat să acţioneze inconștient în profunzimile ei sufletești și au ajutat-o să-l găsească pe Benedictus ca Îndrumător. Tocmai aceasta îi amintește acum Benedictus, făcând-o să devină conștientă de faptul că acel cuvânt se metamorfozează acum în ea prin gândire, devenind conţinut puternic de viaţă. El repetă apoi cuvintele rostite atunci în Templu:
„Actul de iniţiere mistică pe care-l împlinim
Nu are-nsemnătate doar aici.
Curentul de destin al devenirii cosmice
Curge prin cuvântul și fapta slujbei grave de jertfă”.
Maria își amintește că acest cuvânt a fost rostit de hierofantul de atunci, actualul Capesius, și capătă o înţelegere mai adâncă pentru fiinţa acestuia. Dar cine este femeia care se afla, în trecut, în apropierea Templului? Maria nu poate încă să o recunoască. Păzitorul îi spune:
„O vei găsi dacă vei privi,
În împărăţia sufletelor, fiinţa pe care
Ea o presimte ca umbră între umbre.
Ea aspiră spre-această fiinţă pe care
O va elibera din împărăţia umbrelor
Doar când, prin tine, își va vedea-n prezent
Existenţa sa pământească de demult”.
Despre Maria, Rudolf Steiner spune în ciclul Tainele Pragului, referindu-se la acest tablou al dramei: „Ea trece printr-o evoluţie relativ normală. De fapt, în tabloul nouă, ei nu îi vin în întâmpinare Astrid și Luna împreună cu adevărata Philia, dar îi ies întotdeauna în întâmpinare două făpturi sufletești. Este o dezvoltare relativ apropiată de cea normală. Ar fi fost absolut normal ca Maria să se fi aflat în faţa celor trei forţe ale sufletului, iar gândirea, sentimentul și voinţa să fi fost atât de obiectivate încât ea să le resimtă ca pe o unitate. Dar o evoluţie atât de normală este greu de conceput. Și insist: ceea ce am încercat să caracterizez sunt făpturi reale, astfel încât situaţiile sunt întru totul posibile. Un suflet ca cel spre care se îndreaptă Astrid și Luna, excluzând-o pe Philia – fiindcă ceea ce este sufletul conștienţei și sufletul înţelegerii este dezvoltat de către Maria într-un mod mai sistematic decât sufletul senzaţiei –, un astfel de suflet parcurge deja o dezvoltare normală de grad superior” (Conferinţa VII).
