Cartea lui Max Dessoir Despre transcendentul sufletului conține un scurt paragraf în care el își propune să caracterizeze știința spirituală antroposofic orientată, pe care o reprezint, drept nefondată din punct de vedere științific*. S-ar putea ca unii să fie de părere că o discuție cu niște personalități situate pe punctul de vedere al lui Dessoir este, oricum, sterilă pentru reprezentantul antroposofiei spiritual-științifice. Căci acesta din urmă trebuie să afirme un tărâm al experienței pur spirituale pe care cel dintâi îl respinge din principiu și îl exilează în sfera fantasmagoriilor. Despre cunoștințele spiritual-științifice care intră aici în considerare se poate discuta, așadar, numai cu cineva care e convins de la bun început că are motive să ia drept realitate tărâmul spiritual-științific la care mă refer eu. – Această părere ar fi justă, dacă reprezentantul antroposofiei n-ar prezenta nimic altceva decât trăirile sale interioare personale și dacă acestea s-ar așeza, pur și simplu, alături de rezultatele științei bazate pe observațiile senzoriale și pe munca de prelucrare a acestor observații. Atunci s-ar putea spune: adeptul științei caracterizate aici refuză să privească drept realități trăirile cercetătorului spiritual și acesta poate să facă impresie, cu lucrurile pe care le prezintă, numai asupra unor personalități care adoptă de la bun început punctul lui de vedere.
* Comp. Max Dessoir: Despre transcendentul sufletului, științele oculte privite critic. Paragraful care se ocupă în mod special de antroposofie cuprinde p. 254-263.
Dar această părere are la bază o înțelegere greșită a ceea ce eu numesc antroposofie. E adevărat că antroposofia se bazează pe niște experiențe sufletești la care se ajunge independent de impresiile lumii senzoriale, ca și de judecățile științifice bazate numai pe impresiile senzoriale. Trebuie să admitem, așadar, că cele două feluri de experiențe par despărțite, în primă instanță, printr-o prăpastie de netrecut. - Dar această părere nu corespunde adevărului. Există un tărâm comun pe care cele două direcții de cercetare trebuie să se întâlnească și unde e posibilă o discuție în legătură cu ceea ce comunică fiecare dintre ele. Acest tărâm poate fi caracterizat în felul următor.
Reprezentantul antroposofiei crede, pe baza unor experiențe care nu sunt doar trăiri ale lui, personale, că are dreptul să afirme că procesele cunoașterii umane pot fi dezvoltate în continuare, din punctul în care se oprește acel cercetător care vrea să se sprijine exclusiv pe observațiile senzoriale și pe judecățile emise de intelect asupra acestor observații senzoriale. Pentru a evita folosirea repetată a unor circumscrieri prea lungi, o să numesc „antropologie” orientarea științifică bazată pe observația senzorială și pe prelucrarea intelectuală a observațiilor senzoriale și îl rog pe cititor să-mi dea voie să folosesc într-un sens atât de neobișnuit această expresie. Ea va fi aplicată, în expunerile ce urmează, numai pentru ceea ce am caracterizat aici. În acest sens, antroposofia crede că poate să înceapă cu cercetarea ei acolo unde se oprește antropologia*.
* Deși ceea ce eu reprezint drept „antroposofie” se situează, cu rezultatele ei, pe un cu totul alt tărâm decât expunerile lui Robert Zimmermann [Nota 3], din cartea sa, „Antroposofie”, apărută în anul 1881, cred că am dreptul să folosesc, totuși, noțiunea caracterizată de Zimmermann a deosebirii dintre antroposofie și antropologie. Zimmermann cuprinde însă, drept conținut al „antroposofiei” sale, doar noțiunile furnizate de antropologie, într-o schemă abstractă. Pentru el, percepția spirituală cu valoare de cunoaștere, pe care se bazează antroposofia mea, nu se află în sfera căilor de cercetare științifice. Antroposofia lui se deosebește de antropologie numai prin faptul că prima supune noțiunile dobândite de cea de-a doua unui procedeu similar modului de a filosofa al lui Herbart, înainte de a face din ele conținutul schemei sale ideatice pur intelectuale.
Reprezentantul antropologiei se mulțumește să raporteze noțiunile intelectuale care pot fi trăite în suflet la trăirile senzoriale. Reprezentantul antroposofiei face experiența că aceste noțiuni, pe lângă faptul că au rostul de a fi raportate la impresiile senzoriale, mai pot dezvolta în suflet o viață proprie, independentă. Și că, dezvoltând această viață în suflet, declanșează în acesta însuși un proces de evoluție. El devine conștient de faptul că sufletul, dacă acordă acestei evoluții atenția necesară, face în cadrul entității sale descoperirea că în el se revelează niște organe spirituale. (Folosesc această expresie, „organe spirituale”, preluând și extinzând modul de a vorbi pe care l-a urmat Goethe, pornind de la concepția sa despre lume, când a folosit expresiile „ochi spirituali”, „urechi spirituale”* [Nota 4]. Asemenea organe spirituale reprezintă atunci pentru suflet niște formațiuni care pot fi concepute ca fiind pentru el ceva similar cu ceea ce sunt organele de simț pentru trup. Bineînțeles, avem voie să le concepem numai ca pe ceva de natură sufletească. Antroposofia trebuie să respingă cu cea mai mare strictețe orice încercare de a le pune în legătură cu vreo formațiune trupească oarecare. Ea trebuie să-și reprezinte organele ei spirituale în sensul că acestea nu ies în nici un fel din sfera sufletescului, pentru a trece în organizarea trupească. Orice asemenea trecere în organizarea trupească este pentru ea o formațiune bolnavă, pe care o exclude cu strictețe din sfera ei. Pentru acela care se informează cu adevărat în legătură cu acest fel de a gândi, felul cum concep cei situați pe tărâmul antroposofiei dezvoltarea organelor spirituale ar trebui să fie o dovadă a faptului că, în ceea ce privește trăirile sufletești anormale, ilșuziile, viziunile, halucinațiile etc., nici cercetătorul tărâmului spiritual real nu are alte reprezentări în afară de acelea care sunt justificate pentru antropologie.** Dacă cineva confundă rezultatele antroposofice cu așa-numitele trăiri sufletești anormale, aceasta se întâmplă întotdeauna din cauză că el nu înțelege sau nu cunoaște în suficientă măsură ceea ce se spune în antroposofie. De asemenea, acela care urmărește cu înțelegere felul cum descrie antroposofia calea de dezvoltare a organelor spirituale, nu poate să ajungă nicidecum la părerea că această cale poate face să apară niște formațiuni maladive sau niște stări anormale. Cel ce abordează cu înțelegere justă aceste lucruri ar trebui să-și dea seama, mai degrabă, că toate treptele experiențelor sufletești pe care le urcă omul, sub semnul antroposofiei, pe calea ce duce la percepția spirituală, se situează pe un tărâm în exclusivitate sufletesc, alături de care percepțiile simțurilor și activitatea intelectuală obișnuită se desfășoară neschimbate, exact așa cum s-au desfășurat înainte de nașterea acestui tărâm. Dacă tocmai cu privire la acest aspect al cunoașterii antroposofice domnesc multe neînțelegeri, cauza constă în faptul că multor oameni le este greu să atragă în sfera atenției lor o realitate pur sufletească. Asemenea oameni sunt părăsiți de forța facultății lor de reprezentare de îndată ce ea nu se mai poate sprijini pe o percepție senzorială. Atunci, forța lor de reprezentare se estompează, coborând chiar sub gradul de intensitate care domnește în starea de vis, și ajungând până la acel grad de intensitate pe care-l atinge activitatea de reprezentare din timpul somnului fără vise, de care omul nu mai devine conștient. Putem spune că asemenea oameni sunt umpluți în conștiența lor de ecourile sau de influența nemijlocită a impresiilor senzoriale și că, în paralel cu această stare, în ei există un fel de somnolență față de tot ceea ce ei ar cunoaște drept realități sufletești, dacă ar putea sesiza asemenea realități. Putem spune chiar că viața sufletească, în specificul ei, este expusă neînțelegerilor celor mai grosiere, din partea multor oameni, numai din cauză că ei nu se pot trezi pentru ea în aceeași măsură în care se trezesc pentru conținutul senzorial al conștienței. Faptul că sunt în această situație oamenii care posedă numai acele grade de atenție care se aprind în contact cu viața exterioară obișnuită nu trebuie să-l mire pe acela care, de exemplu, e în stare să vadă în lumina justă ceea ce putem învăța de la un reproș pe care Franz Brentano [Nota 6] e nevoit să i-l facă, în legătură cu această problemă, lui William James [Nota 7]. Brentano scrie că trebuie să facem distincție între „activitatea simțitoare și obiectul spre care ea este îndreptată, adică între activitatea de a simți și ceea ce simțim” (și „ele sunt distincte una de alta la fel de sigur cum sunt amintirea mea prezentă și evenimentul din trecut care-mi planează în minte, sau, ca să folosim o comparație și mai pregnantă, la fel cum este ura mea față de un dușman și obiectul acestei uri”) și el face aici observația că vedem „ivindu-se ici și colo” eroarea împotriva căreia se îndreaptă aceste cuvinte. El spune în continuare: „Printre altele, William James a adoptat-o (această eroare – n. t.) și, la Congresul Internațional de Psihologie de la Roma, 1905, a încercat s-o fundamenteze, ținând o cuvântare mai lungă. El spune: Pentru că, atunci când mă uit într-o sală, o dată cu sala apare și actul meu de a vedea; pentru că, mai departe, imaginile fanteziei legate de niște obiecte fizice se deosebesc numai ca grad de intensitate de imaginile fizice incitate în mod obiectiv de acestea; pentru că, în fine, noi spunem despre unele corpuri că sunt frumoase, dar deosebirea dintre frumos și urât este în legătură cu deosebirea dintre mișcările simțirii: fenomenul psihic și cel fizic nu mai trebuie considerate două clase de fenomene diferite. – Îmi vine greu să înțeleg cum se face că vorbitorul însuși n-a reușit să simtă slăbiciunea acestor argumente. A apărea simultan nu înseamnă a apărea drept același lucru, după cum a fi simultan nu înseamnă a fi același lucru. Și de aceea a putut Descartes să recomande, fără a se contrazice, ca măcar pentru început să negăm că sala pe care o vedem există și să rămânem cu fermitate, ca la ceva neîndoielnic, numai la ideea că există actul de a vedea sala. Dacă însă primul argument e șubred, atunci, în mod evident, și al doilea e șubred; căci în ce măsură s-ar schimba situația, dacă o fantazare s-ar deosebi de un act vizual numai prin gradul de intensitate, din moment ce, chiar în cazul în care acestea s-ar egaliza, întreaga egalitate dintre actul fantazării și cel al vederii, conform cu cele spuse adineaori, n-ar însemna decât egalitatea cu un fenomen psihic... În cel de-al treilea argument se vorbește despre frumos... Este însă, desigur, o logică bizară aceea care din faptul că „plăcerea cauzată de frumos este un fenomen psihic” vrea să conchidă că și lucrul de a cărui apariție se leagă plăcerea trebuie să fie un fenomen psihic. Dacă ar fi așa, atunci orice neplăcere ar fi identică cu lucrul față de care simțim nelăcerea și, în acest caz, ar trebui să ne ferim de a regreta o greșeală comisă, pentru că în regretul identic cu ea, s-ar repeta greșeala însăși. – Dacă aceasta e situația, nu trebuie să ne temem, totuși, că autoritatea lui James, care, din păcate, este pusă printre psihologii germani alături de aceea a unui Mach, îi va induce pe mulți în eroarea de a ignora deosebirile cele mai evidente.***” În orice caz, această „ignorare a deosebirilor celor mai evidente” nu e o raritate. Și ea își are cauza în faptul că puterea de reprezentare poate dezvolta atenția necesară numai față de impresia senzorială, în timp ce procesul sufletesc propriu-zis, care se desfășoară în acest timp, nu se face prezent în conștiență în mod mai puternic decât ceea ce trăim în stare de somn. Avem de-a face cu două curente de trăiri, dintre care unul e sesizat în stare de veghe, celălalt însă – cel sufletesc – e perceput în același timp numai cu o forță de reprezentare diminuată la intensitatea stării de somn, adică nu e perceput aproape deloc. Noi nu avem voie nicidecum să uităm că în timpul stării obișnuite de trezie a omului starea obișnuită de somn nu încetează, pur și simplu, ci continuă să existe, alături de aceea de veghe, și că viața sufletească propriu-zisă intră în sfera percepției doar atunci când omul se trezește nu numai pentru lumea senzorială, cum se întâmplă în starea de conștiență obișnuită, ci și pentru existența sufletească, așa cum se întâmplă în cazul conștienței clarvăzătoare. E aproape indiferent că unii neagă – în sens grosier materialist – faptul că somnul continuă, în ceea ce privește viața sufletească, și în timpul stării de veghe, sau că, așa cum face James, aruncă somnul, pentru că nu-l vede, în aceeași oală cu fizicul; rezultatele sunt aproape aceleași: ambele atitudini duc la niște miopii fatale. Nu e însă de mirare că procesele sufletești rămân adeseori neperceptibile, de vreme ce până și un filosof ca W. James nu e în stare să le delimiteze în mod just de cele fizice****.
* Găsiți o prezentare și justificare mai amănunțită a acestei reprezentări: „organe spirituale”, în cartea mea Despre enigma omului, p. 211 și urm., precum și în
scrierile mele referitoare la concepția despre lume a lui Goethe [Nota 5].
** Trăirile interioare prin care trebuie să treacă sufletul pentru a ajunge să-și folosească organele spirituale sunt descrise într-o serie de cărți ale mele, mai ales în Cum
dobândim cunoștințe despre lumile superioare (ed. a 7-a, Editura Filosofic-Antroposofică, Berlin W., Motzstr. 17) și în partea a doua a cărții mele Știința
ocultă (ed. a 6-a, Leipzig, M. Altmann).
*** Comp. Franz Brentano, Cercetări asupra psihologiei simțurilor (Leipzig 1907), p. 96 urm.
**** Această trezire a acelor facultăți sufletești care în starea de conștiență obișnuită nu sunt trezite se găsesc în cartea mea Despre enigma omului, p. 227 și urm.
Cu acela care poate face la fel de puțin ca W. James o delimitare între sufletescul propriu-zis și conținuturile sufletești trăite prin simțuri, greu poți discuta despre acel domeniu al existenței sufletești în care poate fi observată dezvoltarea organelor spirituale. Căci această dezvoltare are loc acolo unde el nu e în stare să-și îndrepte atenția. Ea duce de la cunoașterea intelectuală la cea clarvăzătoare.*
* O fundamentare mai aprofundată a acestor expuneri găsiți la sfârșitul cărții de față, în „Extinderi formulate pe scurt ale conținutului acestei scrieri”, „1. Justificarea filosofică a antroposofiei”.
Dar cu facultatea de a percepe sufletescul propriu-zis încă n-am realizat altceva decât o primă condiție preliminară care ne permite să ne îndreptăm privirea spirituală în direcția în care antroposofia caută dezvoltarea organelor sufletești. Căci ceea ce se oferă la început acestei priviri se raportează la entitatea pe care antroposofia o numește ființă sufletească înzestrată cu organe spirituale la fel cum se raportează o celulă vie nediferențiată la o ființă înzestrată cu organe de simț. Dar sufletul devine conștient de diferite organe spirituale, ca bunuri ale lui, numai în măsura în care el devine capabil să le folosească. Pentru că aceste organe nu sunt ceva static; ele sunt în permanentă mișcare. Și, cât timp nu le folosim, nici nu putem fi conștienți de existența lor. Perceperea și folosirea lor sunt unul și același lucru. Cum se manifestă dezvoltarea acestor organe și, implicit, facultatea de a le percepe, acest lucru este descris în cărțile mele antroposofice. Aici vreau doar să atrag atenția asupra câtorva lucruri legate de această temă.
Cine încearcă să reflecteze la trăirile provocate de frnomenele senzoriale dă peste tot de întrebări la care, în primă instanță, asemenea reflecții îi par incapabile să răspundă. În urma unor asemenea reflecții, reprezentanții antropologiei ajung să stabilească existența unor limite ale cunoașterii. Nu e nevoie să amintim decât de cuvântarea lui Du Bois-Reymond [Nota 8] despre limitele cunoașterii naturii, unde el spune că nu putem ști care este esența materiei, și nici care este esența celui mai simplu fenomen al conștienței. În asemenea puncte ale reflecțiilor noastre se poate întâmpla să ne oprim și să ajungem la părerea: aici există pentru om niște bariere de netrecut în ceea ce privește cunoașterea. Și, conform cu aceasta, ne putem liniști, spunându-ne că omul poate cunoaște ceva numai în cadrul domeniului circumscris de aceste bariere și că în afara acestuia nu sunt posibile decât presimțirea, sentimentul, speranța, dorința, cu care o „știință” nu poate avea nimic comun. Sau în acest punct putem începe să elaborăm ipoteze în legătură cu existența unui domeniu aflat dincolo de realitățile perceptibile pe cale senzorială. Într-un asemenea caz, ne folosim de intelect, despre care credem că are dreptul să-și extindă judecățile asupra unui tărâm din care simțurile nu percep nimic. Procedând în acest fel, ne supunem riscului ca acela care nu crede în asemenea presupuneri să obiecteze că intelectul nu are nici un drept să emită jduecăți asupra unei realități pentru care îi este sustrasă temelia percepțiilor senzoriale. Căci numai acestea dau judecăților noastre un conținut. Fără un asemenea conținut, noțiunile noastre rămân goale.
Știința spirituală antroposofic orientată nu adoptă față de „limitele cunoașterii” nici unul dintre aceste două puncte de vedere. Ea nu adoptă cel de-al doilea punct de vedere pentru că ar trebui să fie de aceeași părere cu aceia care simt că pierdem orice teren solid de sub picioare pentru gândire dacă lăsăm reprezentările așa cum le-am dobândit în urma percepțiilor senzoriale, vrând să le extindem, totuși, dincolo de sfera lumii senzoriale. – Și nu adoptă nici primul punct de vedere, pentru că își dă seama că la așa-numitele limite ale cunoașterii putem viețui sufletește ceva care nu are nimic comun cu conținutul reprezentării dobândit prin percepție senzorială. Dacă sufletul face prezent în el numai acest conținut, în cazul unei reflecții adevărate asupra lui însuși, el trebuie să-și spună: acest conținut nu poate revela cunoașterii în mod nemijlocit altceva decât o replăsmuire a ceea ce el a trăit pe cale senzorială. Lucrurile se schimbă în cazul în care sufletul începe să se întrebe: ce pot trăi în mine însumi, dacă mă umplu de reprezentări care mă conduc spre limitele obișnuite ale cunoașterii? El își poate spune atunci, dacă reflectează în mod corespunzător asupra lui însuși: de cunoscut, cu asemenea reprezentări eu nu pot cunoaște nimic, în sensul obișnuit al cuvântului; dar în cazul în care îmi actualizez în adâncul sufletului, în modul cel mai concret cu putință, această neputință a cunoașterii, îmi voi da seama că aceste reprezentări lucrează în mine însumi. Ca reprezentări obișnuite de cunoaștere, ele rămân mute; dar tocmai în măsura în care muțenia lor se transmite tot mai mult conștienței, ele dobândesc o viață interioară proprie, care devine una cu viața sufletului. Și sufletul observă atunci cum cu această trăire el se află într-o situație comparabilă cu aceea a unei ființe oarbe, care n-a avut parte nici de o dezvoltare deosebită a simțului său tactil. O asemenea ființă, în primă instanță, s-ar ciocni de toate lucrurile lumii înconjurătoare. Ea ar simți rezistența realităților exterioare. Și din această senzație generală s-ar putea dezvolta o viață interioară umplută de o conștiență primitivă care nu mai are doar senzația generală: eu mă ciocnesc de lucruri, ci care diversifică în ea această senzație, făcând distincție între dur și moale, neted și aspru etc. – În acest fel, sufletul poate să viețuiască și să diversifice în el trăirea pe care o are cu reprezentările formate la limitele cunoașterii. El învață să simtă că aceste limite nu reprezintă nimic altceva decât ceea ce ia naștere atunci când este atins sufletește de lumea spirituală. Sesizarea unor asemenea limite devine o trăire care poate fi comparată cu trăirea simțului tactil din domeniul senzorial. În ceea ce sufletul desemna mai înainte drept limită a cunoașterii, el vede de acum înainte atingerea spiritual-sufletească a unei lumi spirituale. Și din trăirea lucidă pe care o poate avea cu diferitele reprezentări la limită, senzația generală a unei lumi spirituale se particularizează pentru el într-o percepere diversificată a acesteia. În acest fel, modul cel mai de jos de a percepe lumea spirituală, aș zice, devine trăire. Cu aceasta am caracterizat doar prima deschidere a sufletului față de lumea spirituală. Am arătat însă, de asemenea, că în ceea ce antroposofia la care mă refer eu aici caută, drept trăiri spirituale, nu se vorbește despre niște trăiri de sine generale, nebuloase, afective, ci despre ceva care poate fi dezvoltat în mod logic și transformat într-o trăire interioară reală. Nu e locul aici să arăt felul în care prima percepție spirituală elementară poate fi intensificată prin alte activități pe care sufletul le desfășoară în continuare, astfel încât să se poată vorbi nu numai de un pipăit spiritual-sufletesc, ci și de alte feluri de percepție, superioare, într-un anumit sens *. În ceea ce privește descrierea unor asemenea activități ale sufletului, trebuie să fac trimitere la cărțile și articolele mele antroposofice. Aici nu mi-am propus decât să explic în principiu percepția spirituală despre care vorbește antroposofia.
* Limite ale cunoașterii de felul celor discutate mai sus apar nu numai în numărul redus în care ele ajung uneori la conștiență; ele rezultă în număr mare pe căile pe care trebuie s-o apuce, prin esența ei lăuntrică, reflecția, pentru a ajunge într-un raport cu realitatea adevărată. Comparați, în acest sens, în ultima parte a acestei cărți, „Extinderi formulate pe scurt ale conținutului acestei scrieri”, capitolul „2. Apariția limitelor cunoașterii”.
Aș vrea să mai arăt, folosind o comparație, cât de diferit este întreg comportamentul sufletului în cercetarea spirituală antroposofică față de acela pe care îl are când se ocupă de antropologie. Imaginați-vă un număr de boabe de grâu. Acestea pot fi folosite ca alimente. Dar ele pot fi și puse în pământ, astfel încât din ele să se dezvolte alte plante de grâu. Noi putem păstra în conștiență reprezentările pe care ni le-am format prin trăirile senzoriale avute, în așa fel încât în aceste reprezentări să avem niște cópii ale realității senzoriale. Dar le putem trăi și în alt fel: lăsând ca în suflet să acționeze acea forță a sufletului pe care aceste reprezentări o fac să acționeze în suflet prin ceea ce sunt ele, independent de faptul că reproduc o realitate senzorială. Primul mod în care acționează reprezentările în suflet poate fi comparat cu ceea ce devin boabele de grâu atunci când sunt consumate de o ființă ca hrană. Cel de-al doilea – cu apariția unei plante noi din fiecare bob de grâu. – În orice caz, comparația nu trebuie gândită decât ținându-se seama de următorul lucru: din sămânță se dezvoltă o plantă asemănătoare cu strămoșii ei; din reprezentarea ce devine activă în suflet se naște în acesta o forță ce ajută la formarea unor organe spirituale. Și trebuie să ținem seama, de asemenea, de faptul că prima scânteie a conștienței faptului că există asemenea forțe interioare poate fi aprinsă numai în contact cu niște reprezentări care lucrează atât de puternic ca reprezentările-limită caracterizate, dar că, o dată trezită conștiența pentru asemenea forțe, ea se poate folosi, în orice caz, într-o măsură mai mică, și de alte reprezentări, pentru a-și continua drumul început.
Totodată, această comparație atrage atenția asupra unui lucru pe care-l constată cercetarea antroposofică în legătură cu esența vieții de reprezentare. După cum sămânța, dacă o transformăm în aliment, e scoasă din curentul acelei evoluții care constituie entitatea ei cea mai proprie și care duce la formarea unei plante noi, și reprezentarea este abătută de la direcția ei esențială de dezvoltare, atunci când e folosită de sufletul ce-și formează reprezentări drept cópii ale unei percepții senzoriale. Evoluția ce corespunde, prin esența ei proprie, reprezentării este aceea de a lucra în suflet ca forță de dezvoltare a acestuia. Exact la fel cum nu vom găsi legile de evoluție proprii plantei cercetând sămânța din punctul de vedere al valorii ei nutritive, nu vom găsi esența reprezentării încercând să aflăm în ce măsură produce ea cunoașterea bazată pe copierea realității, pe care o mijlocește. Nu vreau să spun cu aceasta că n-ar putea fi făcută o asemenea cercetare. Ea poate fi făcută, la fel de bine ca și aceea asupra valorii nutritive a grăunțelor. Dar, după cum prin aceasta ne vom lămuri asupra unui alt lucru decât asupra legilor de evoluție ce guvernează creșterea plantelor, tot astfel, printr-o teorie a cunoașterii ce examinează reprezentările din punctul de vedere al valorii lor de cunoaștere, drept cópii ale realității, vom obține înțelegerea altor lucruri decât a esenței vieții de reprezentare. Pe cât de puțin este prefigurat în esența unui bob de grâu să devină hrană, tot pe atât de puțin este în esența reprezentării să furnizeze o cunoașterea bazată pe copierea realității. Ba putem chiar spune că, dacă pentru bobul de grâu folosirea sa în alimentație este ceva cu totul exterior, tot așa stau lucrurile și cu reprezentările atunci când ele sunt folosite la cunoașterea bazată pe copierea realității. De fapt, în reprezentări sufletul își percepe propria sa ființă în dezvoltare. Și de-abia prin propria activitate a sufletului devin reprezentările mijlocitoarele cunoașterii unei realități.*
* O fundamentare mai amănunțită a gândurilor de mai sus se găsește în ultimul capitol din volumul 2 al cărții mele Enigmele filosofiei: „Perspectivă schițată a unei antroposofii” (p. 227-255)..
La întrebarea cum devin reprezentările asemenea mijlocitoare ale cunoașterii, observația spirituală care se folosește de organele spirituale dă în mod necesar un alt răspuns decât acela dat de teoriile cunoașterii ce resping această observație. Observația antroposofică ajunge la concluziile următoare.
Așa cum sunt, conform cu esența lor cea mai proprie, reprezentările constituie, ce-i drept, o parte a vieții sufletului; dar sufletul nu poate deveni conștient de ale, atâta timp cât nu-și folosește în mod conștient organele spirituale. Cât timp sunt vii, conform cu esența lor proprie, ele rămân inconștiente în suflet. Sufletul trăiește prin ele, dar nu poate ști nimic despre ele. Reprezentările trebuie să-și diminueze propria lor viață, pentru a deveni trăiri sufletești conștiente ale conștienței obișnuite. Această diminuare are loc prin orice percepție senzorială. Când sufletul primește o impresie senzorială, are loc, până la un anumit punct, un fel de paralizare a vieții de reprezentare; și sufletul trăiește în mod conștient reprezentarea astfel paralizată drept mijlocitoarea unei cunoștințe despre realitatea exterioară.* Toate reprezentările pe care sufletul le raportează la o realitate senzorială sunt trăiri spirituale interioare a căror viață a fost estompată. În tot ceea ce gândim despre o lume senzorială exterioară avem de-a face cu niște reprezentări ucise. Dar viața reprezentării nu se pierde, ci își duce existența ei, separată de tărâmul conștienței, în sferele inconștiente ale sufletului. Și aici e regăsită de către organele spirituale. Și al fel cum reprezentările ucise pot fi raportate de suflet la lumea senzorială, reprezentările vii, sesizate cu organele spirituale, pot fi raportate la lumea spiritului. – Reprezentările-limită caracterizate mai sus sunt acelea care, prin propria lor entitate, nu se lasă paralizate; de aceea, ele se opun unei relații cu realitatea senzorială. Tocmai prin aceasta ele devin punctele de plecare ale percepției spirituale.
* Comparați cu aceasta capitolul 3 de la sfârșitul cărții de față: „3. Despre abstractismul noțiunilor”, în „Extinderi formulate pe scurt ale conținutului acestei scrieri”.
Reprezentărilor care sunt sesizate de către suflet ca reprezentări vii, le-am dat în scrierile mele antroposofice numele de reprezentări imaginative. Nu înțelegem la ce se referă aici expresia „imaginativ”, dacă o confundăm cu forma de exprimare în imagini care trebuie folosită pentru a ne referi în mod corespunzător la asemenea reprezentări. Ceea ce înțelegem aici, de fapt, prin „imaginativ” poate fi explicat cam în felul următor. Când un om are o percepție senzorială în timp ce obiectul exterior face o impresie asupra lui, percepția are pentru el o anumită intensitate interioară. Dacă își abate privirile de la obiectul respectiv, el și-l poate face prezent în suflet sub forma unei simple reprezentări interioare. Dar reprezentarea are o intensitate interioară mai mică. În comparație cu reprezentarea ce acționează în prezența obiectului exterior, ea are, am putea spune, un caracter de umbră. Când omul vrea să dea viață reprezentărilor care pentru conștiența obișnuită au, în sufletul lui, acest caracter de umbră, el le impregnează cu ecourile percepțiilor senzoriale. El transformă reprezentarea în imagine vizibilă. Acum, sigur că asemenea reprezentări în imagini nu sunt altceva decât niște rezultate ale interacțiunii dintre reprezentare și viața senzorială. Reprezentările „imaginative” ale antroposofiei nu iau naștere deloc în acest fel. Ca să le producă, sufletul trebuie să cunoască în mod atât de exact procesul interior prin care se unesc viața de reprezentare și impresia senzorială, încât să poată ține foarte departe de el revărsarea în viața de reprezentare a impresiilor senzoriale, respectiv a ecourilor acestora. Reușim să ținem la distanță ecourile impresiilor senzoriale numai dacă am aflat în ce fel e luată în stăpânire reprezentarea de aceste ecouri. Numai atunci suntem în situația de a uni în mod viu organele spirituale cu esența activității de reprezentare și să primim, prin aceasta, impresiile venite de la realitatea spirituală. Acum, viața de reprezentare e impregnată dintr-o cu totul altă direcție decât în cazul percepției senzoriale. Trăirile pe care le avem sunt esențial altele decât cele pe care le putem avea în contact cu percepțiile senzoriale. Există, totuși, o posibilitate de a exprima aceste viețuiri, și anume, în felul următor. – Când omul percepe culoarea galben, el are în suflet nu numai trăirea vizuală, ci și o trăire afectivă a sufletului în acea culoare. La oameni diferiți, aceasta poate avea intensități diferite, dar de lipsit, nu va lipsi niciodată. În frumosul capitol despre „acțiunea senzorial-morală a culorilor” [Nota 9], din Tratatul său despre culori, Goethe a descris în mod foarte pregnant reacțiile afective secundare la roșu, galben, verde etc. Ei bine, când sufletul percepe ceva dintr-un anumit tărâm al spiritualului, se poate întâmpla ca această percepție spirituală să fie însoțită în el de aceeași trăire afectivă secundară care apare în cazul percepției senzoriale la galben. Știm atunci că avem o trăire spirituală sau alta. Bineînțeles că atunci nu avem în fața noastră, în reprezentare, același lucru pe care-l avem la percepția senzorială a culorii galben. Ci avem, ca reacție afectivă secundară, aceeași trăire interioară pe care o avem când în fața ochilor noștri se află culoarea galbenă. Spunem atunci: eu percep trăirea spirituală drept „galben”. Poate că, pentru a ne exprima mai exact, am putea spune întotdeauna: eu percep ceva care pentru suflet este ca „galbenul”. Totuși, nici unul dintre aceia care fac cunoștință, din literatura antroposofică, cu procesul care duce la percepția spirituală, n-ar trebui să aibă nevoie de un mod de exprimare atât de întortocheat. Această literatură atrage atenția în suficientă măsură asupra faptului că realitatea ființială accesibilă percepției spirituale nu stă în fața organelor spirituale ca un obiect sau proces senzorial rarefiat sau în așa fel încât ar putea fi redată prin reprezentări care au caracter de percepție senzorială în sensul obișnuit al cuvântului.*
* Cele spuse aici, la urmă, sunt explicate și mai temeinic în capitolul 4 din „Extinderi formulate pe scurt ale conținutului acestei scrieri”, de la sfârșitul cărții de față, și anume în : „4. O caracteristică importantă a percepției spirituale”.
La fel cum învață să cunoască lumea spirituală care există în afara omului, sufletul învață să cunoască, prin organele lui spirituale, însăși entitatea spirituală a omului. Antroposofia observă această entitate spirituală drept parte componentă a lumii spirituale. Ea înaintează de la observarea unei părți a lumii spirituale la niște reprezentări referitoare la ființa umană care-i pun în față ceea ce se revelează în trupul omului drept om spiritual. Antropologia înaintează și ea, venind din direcția opusă, spre niște reprezentări referitoare la ființa umană. Dacă antroposofia dezvoltă modurile de observație caracterizate mai sus, ea ajunge la niște concepții referitoare la ființa spirituală a omului, care în lumea senzorială se revelează în trup. Floarea acestei revelări este conștiența, care face ca impresiile senzoriale să existe mai departe, ca reprezentări. Prin faptul că înaintează de la trăirile legate de lumea spirituală extraumană până la om, antroposofia îl găsește în cele din urmă pe acesta trăind în corpul fizic-senzorial și dezvoltând în acesta conștiența despre realitatea senzorială. Ultimul lucru pe care-l găsește pe calea ei, în legătură cu omul, este ființa de reprezentări vie a sufletului, pe care e în stare s-o exprime sub formă de reprezentări imaginative coerente. Pe urmă, am putea spune că la capătul căii ei de cercetare spirituală, folosindu-și în continuare privirea, ea poate vedea cum viața de reprezentare ființial-reală este paralizată de simțurile care percep. În această viață de reprezentare paralizată ea îl are caracterizat, luminat din direcția spiritului, pe omul care trăiește în lumea senzorială, în măsura în care acesta este o ființă care dezvoltă o activitate de reprezentare. În acest fel, ea ajunge la o filosofie despre om, ca ultim rezultat al cercetărilor ei. Ceea ce se află înainte de aceasta pe drumul ei se găsește exclusiv pe tărâmul spiritualului. Cu rezultatele obținute pe calea spirituală, ea ajunge la o caracterizare a omului care trăiește în lumea senzorială.
Antropologia cercetează domeniile lumii senzoriale. Înaintând pe drumul ei, ea ajunge tot la om. Acesta i se înfățișează așa cum sintetizează el în organizarea lui trupească realitățile lumii senzoriale, în așa fel încât din această sinteză ia naștere conștiența prin care realitatea exterioară se face prezentă sub formă de reprezentări. Antropologul crede că reprezentările iau naștere din organismul uman. Observând aceasta, el trebuie, într-un anumit sens, să se oprească. Prin simpla antropologie, el nu poate sesiza o coerență interioară legică a activității de reprezentare. După cum, la capătul drumului său ce se desfășoară în experiențe spirituale, antroposofia își mai îndreaptă privirile spre ființa spirituală a omului, în măsura în care aceasta se revelează prin percepțiile simțurilor, tot astfel, antropologia, când a ajuns la capătul drumului ei, care se desfășoară pe tărâm senzorial, trebuie să-și îndrepte prvirile spre felul cum acționează omul senzorial atunci când desfășoară o activitate de reprezentare în contact cu percepțiile senzoriale. Observând acest lucru, ea constată că această activitate nu are ca bază legile vieții trupești, ci legile logice ale gândirii. Dar logica nu este un domeniu în care să poți intra ca în celelalte domenii ale antropologiei. În gândirea guvernată de logică domnesc niște legi care nu mai pot fi caracterizate drept legi ale organizării trupești. Dacă omul acționează în cadrul lor, în el se revelează aceeași ființă pe care antroposofia a întâlnit-o la capătul drumului ei. Numai că antropologul vede această ființă așa cum este ea luminată din direcția senzorială. El vede reprezentările paralizate și, admițând că există logica, el admite, de asemenea, că în reprezentări guvernează niște legi dintr-o lume care, ce-i drept, formează împreună cu cea senzorială o unitate, fără a coincide, totuși, cu ea. În viața de reprezentare bazată pe logică, antropologului i se revelează omul fizic-senzorial care intră în atingere cu lumea spirituală. Pe această cale, antropologia ajunge la o filosofie despre om, ca ultim rezultat al cercetărilor ei. Ceea ce se află, pe drumul ei, înainte de aceasta, e situat exclusiv pe tărâmul senzorial*.
* Și aceste gânduri își găsesc lămurirea, într-o anumită direcție, prin cele spuse în capitolul 1 din partea finală a cărții, „Extinderi formulate pe scurt ale acestei scrieri”: „1. Justificarea filosofică a antroposofiei.”
Dacă umbli în mod just pe cele două căi, cea antroposofică și cea antropologică, atunci, într-un anumit punct, ele se întâlnesc. La această întâlnire, antroposofia aduce cu sine imaginea omului spiritual viu și arată cum acesta dezvoltă, trecând prin existența senzorială, conștiența care există între naștere și moarte, în timp ce viața suprasensibilă a conștienței este paralizată. La această întâlnire, antropologia aduce imaginea omului senzorial care se percepe pe sine însuși în conștiență, dar care, înălțându-se până la nivelul existenței spirituale, trăiește în ființa aflată dincolo de naștere și moarte. În punctul acestei întâlniri este posibilă o înțelegere cu adevărat rodnică între antroposofie și antropologie. Aceasta trebuie să aibă loc, dacă amândouă se dezvoltă mai departe în direcția filosofiei despre om. Filosofia despre om provenită din antroposofie va furniza, ce-i drept, o imagine a acestuia pictată cu alte mijloace decât aceea oferită de filosofia despre om provenită din antropologie; dar cei care privesc amândouă imaginile se vor putea găsi, cu reprezentările lor, într-un acord asemănător aceluia dintre imaginea negativă de pe placa fotografică, în cazul unei tratări corespunzătoare, și fotografia pozitivă.
Se pare că prin aceste expuneri am arătat în ce sens se poate răspunde afirmativ, mai ales din punctul de vedere al antroposofiei, la întrebarea pusă la începutul acestei scrieri despre posibilitatea unei discuții rodnice între antropologie și antroposofie.
