Desigur, din expunerile precedente se poate vedea cât de binevenită poate fi pentru reprezentantul antroposofiei o confruntare obiectivă cu antropologul. Ne-am putea aștepta ca o carte care urmărește niște intenții cum sunt cele ale lui Max Dessoir să fie punctul de plecare pentru o asemenea confruntare. Din punctul de vedere al antroposofiei, această carte este scrisă în sensul științei antropologice. Ea se bazează pe rezultatele observației senzoriale și vrea să pună în valoare acel mod de gândire și acele mijloace de cercetare care sunt folosite în cadrul curentului de cunoaștere naturalist-științific. În sensul expunerilor făcute aici, cartea ține de știința antropologică.
În capitolul cărții sale intitulat „Antroposofie”, Max Dessoir vrea să ofere o critică a concepțiilor antroposofice prezentate în scrierile mele*. El caută să redea în felul lui diferite expuneri din aceste scrieri și să-și facă, pornind de la ele, observațiile lui critice. Prin urmare, aceasta ne-ar putea determina să observăm ceea ce poate fi spus de către cele două cercuri de reprezentări în legătură cu unul sau celălalt dintre punctele căutărilor din domeniul cunoașterii.
* Paginile 254-263 ale cărții Despre transcendentul sufletului. Științele oculte privite critic de Max Dessoir. Editura Ferdinand Enke, Stuttgart, 1917.
Vreau să descriu aici și să pun în discuție, din acest punct de vedere, expunerile lui Max Dessoir. – Dessoir vrea să arate că eu susțin părerea că sufletul uman poate ajunge, prin dezvoltare interioară, să-și folosească organele spirituale și să-și stabilească astfel o legătură cu o lume spirituală într-un mod asemănător aceluia în care își stabilește, prin simțurile trupești, o legătură cu lumea senzorială. Din expunerile precedente ale cărții de față se poate vedea cum înțeleg eu ceea ce trebuie să se petreacă în suflet pentru ca el să ajungă în situația de a percepe viața spirituală. Max Dessoir prezintă în felul lui cele înfățișate de mine în scrierile mele. El spune: „Printr-o asemenea muncă interioară, sufletul obține ceea ce este țelul întregii căutări din domeniul filosofiei. Bineînțeles, trebuie evitată orice confuzie între conștiența liberă de trup și clarvederea în stare de vis sau procesele hipnotice. Când forțele noastre sufletești sunt intensificate, eul se poate trăi pe sine deasupra conștienței, într-o stare în care spiritualul se densifică și devine independent, ba el poate chiar, percepând niște culori și sunete, să excludă din trăirea sa mijlocirea trupului.” După aceste fraze ale sale, Max Dessoir face remarca: „Nu merită să combatem în mod amănunțit aceste afirmații.”* Dessoir leagă, așadar, concepția mea despre percepția spirituală de presupusa mea afirmație că la perceperea culorilor și sunetelor putem exclude mijlocirea trupului. Rog cititorul să ia seama la ceea ce am spus în expunerile precedente despre trăirile pe care le are sufletul prin organele lui spirituale și despre felul cum ajunge el să se exprime în legătură cu aceste trăiri, în imagini cromatice și acustice. El va vedea atunci că, din punctul de vedere al antroposofiei, n-aș putea face o afirmație mai prostească decât aceea că „la perceperea culorilor și sunetelor sufletul poate exclude mijlocirea trupului”. Dacă aș prezenta o asemenea afirmație, ar fi, în orice caz, just să se spună că „nu merită să combatem în mod amănunțit această afirmație”. Ne aflăm în fața unui fapt cu adevărat bizar. Max Dessoir afirmă că spun un lucru pe care, conform cu propriile mele premise, trebuie să-l numesc eu însumi prostesc. În orice caz, cu o asemenea obiecție din partea adversă este imposibilă orice confruntare. Poți doar constata ce imagine caricaturală este prezentată aici, drept concepția aceluia pe care vrei să-l combați.
* Comp. p. 255 a cărții amintite.
Dessoir ar obiecta, poate, că el nu găsește nicăieri în scrierile mele anterioare exprimate atât de clar consecințele concepțiilor mele cu privire la punctul pe care tocmai l-am atins în capitolul anterior. Voi recunoaște fără rezerve că, în privința anumitor puncte ale antroposofiei, în unele din expunerile mele ulterioare se poate găsi o dezbatere mai amănunțită asupra unor lucruri prezentate anterior și că, ici și colo, cititorul scrierilor mele mai vechi ar putea ajunge, eventual, la o părere eronată, în legătură cu ceea ce eu însumi consider, într-un anumit punct, că ar fi fost necesar să adaug drept consecință justă a concepțiilor mele. După câte cred, orice om înzestrat cu înțelegere trebuie să considere că acest lucru este firesc. Pentru că antroposofia este un câmp de lucru vast, și întotdeauna ceea ce se publică din ea nu poate constitui altceva decât diferite părți ale ei.
Dar, în acest caz, poate Max Dessoir să invoce faptul că în scrierile mele mai vechi punctul atins mai sus n-a fost pus suficient de mult în lumină? Cartea lui Dessoir a apărut în 1917. În ediția a cincea a cărții mele Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?, apărută în anul 1914, în locul unde se tratează despre descrierea în imagini a trăirilor spirituale prin culori, eu am făcut observația următoare: „La toate descrierile care urmează trebuie să se țină seama de faptul că, de exemplu, când ne referim la vederea unei culori, e vorba de o vedere spirituală (clarvedere). Când cunoașterea clarvăzătoare spune: «văd roșu», aceasta înseamnă: «eu am în spiritual-sufletesc o trăire care este echivalentă cu trăirea fizică la impresia culorii roșii». Se folosește această expresie numai pentru că într-un asemenea caz cunoașterii clarvăzătoare îi e absolut firesc să spună: «văd roșu». Cine nu ține seama de aceasta, ușor poate face confuzie între o viziune în culori și o trăire cu adevărat clarvăzătoare.”* Am făcut această remarcă nu pentru că aș crede că cineva care citește cu înțelegere adevărată expunerile mele mai vechi ar putea ajunge la părerea că eu aș afirma cum că putem vedea culorile fără ochi, ci pentru că mi-am putut imagina că, ici sau colo, la o citire superficială, cineva mi-ar putea atribui, neînțelegând ce vreau să spun, o asemenea afirmație, dacă nu voi spune cu toată hotărârea că o socotesc nejustificată. La trei ani după ce eu am respins în mod hotărât acest lucru, Max Dessoir vine și povestește cum că eu afirm un lucru pe care, de fapt, îl consider o prostie.
* Comp. scrierea mea Cum dobândim cunoștințe despre lumile superioare?, ediția a 5-a, 1914 (Berlin, Editura Antroposofică, Motzstr. 17), p. 114, nota la subsol.
Dar asta nu e totul. În ediția a 6-a a cărții mele Teosofie, apărută tot în anul 1914, se pot citi următoarele, în legătură cu cele discutate aici: „Putem ajunge la reprezentarea că ceea ce e descris aici drept «culoare» stă în fața sufletului la fel cum stă o culoare fizică în fața ochiului. Dar o asemenea «culoare sufletească» n-ar fi altceva decât o halucinație. Știința spirituală nu are nimic comun cu impresiile «halucinante». Și nu pe acestea le am eu în vedere, în descrierea de față. Ajungem la o reprezentare justă dacă facem să devină prezent în noi următorul lucru. Sufletul trăiește în legătură cu o culoare fizică nu numai impresia senzorială, ci are în contact cu ea și o trăire sufletească. Această trăire sufletească este alta când sufletul percepe – prin ochi – o culoare galbenă, și alta când percepe una albastră. Puteți numi această trăire «viață în galben» sau «viață în albastru». Sufletul care a pășit pe calea cunoașterii are o «trăire în galben» similară când se află în fața trăirilor sufletești active ale altor ființe; și are o «trăire în albastru» în fața dispozițiilor sufletești pline de dăruire. Esențialul nu este că «văzătorul» vede la o reprezentare a unui alt suflet un «albastru» asemănător cu cel pe care-l vede în lumea fizică, ci esențialul constă în faptul că el are o trăire care-i dă dreptul să dea reprezentării denumirea de «albastru», la fel cum omul fizic are dreptul să spună, de exemplu, că o perdea e albastră. Și mai este esențial ca văzătorul să fie conștient de faptul că prin această trăire a sa el se află într-o trăire liberă de trup, în așa fel încât dobândește posibilitatea de a vorbi despre valoarea și importanța vieții sufletești într-o lume a cărei percepere nu e mijlocită de către trupul uman.”*
* Comp. Teosofie. Introducere în cunoașterea suprasensibilă a lumii și a omului. Ediția a 6-a, 1914 (Leipzig. Editura Max Altmann), p. 152 și urm. În cartea mea Știința ocultă, apărută în 1913 (Leipzig, Max Altmann), ediția a 5-a, există la p. 421 tot o asemenea descriere a vederii culorilor prin contemplare spirituală. Acum, absolut incredibil este că Max Dessoir citează această a 5-a ediție la p. 254 a cărții sale, drept una dintre scrierile pe care pretinde că le-a folosit. El afirmă, deci, că eu spun un lucru în legătură cu care în cartea citată de el însuși eu spun exact contrariul.
Renunț să mai citez și alte pasaje din scrierile mele care pot înfățișa părerea mea reală în problema pe care am atins-o. Și las în seama fiecărui cititor care mai este în stare să-și formeze o judecată obiectivă asupra unor fapte, care pot fi înfățișate chiar și atunci când este vorba de antroposofie, – să aprecieze el însuși ce trebuie să creadă despre felul cum „redă” Max Dessoir expunerile mele.
Ceea ce spune el în continuare, prezentând raportul dintre reprezentările „imaginative” și o realitate spirituală corespunzătoare acestora, aruncă o lumină de-a dreptul fatală asupra gradului de înțelegere cu care Dessoir vine în întâmpinarea încercării mele de a descrie conștiența dobândită prin organele spirituale. El a auzit că antroposofia nu explică evoluția neamului omenesc pe Pământ doar cu mijloacele folosite în antropologie, ci că ea vede, prin mijloacele ei, cum această evoluție depinde de niște forțe și entități spirituale. În cartea mea Știința ocultă eu am încercat să descriu într-un mod expresiv acest proces ale evoluției umane, prin reprezentări „imaginative” (de altfel, și prin niște modalități de cunoaștere situate dincolo de contemplarea imaginativă, lucru care intră însă mai puțin în considerare pentru ceea ce vrem să discutăm aici). În cartea amintită, eu am dat de înțeles că în fața contemplării antroposofice apare o panoramă a stărilor prin care omenirea a trecut în formele de evoluție mai apropiate de cele actuale și am atras atenția, de asemenea, asupra unor stadii de evoluție mai vechi, în care omul apare sub o formă foarte neasemănătoare cu cea actuală și pe care eu nu le descriu folosind reprezentările împrumutate de antropologie din domeniul percepției senzoriale, ci niște reprezentări imaginative. – Și Dessoir își informează în felul următor cititorii despre ceea ce spun eu cu privire la evoluția omenirii. El prezintă descrierea pe care eu o dau despre formele de dezvoltare mai apropiate de alcătuirea actuală a omului spunând că eu presuun, pentru o anumită perioadă de timp din trecut, o civilizație vechi-indiană a omenirii, urmată de alte epoci de civilizație. La Dessoir citim: „Vechea Indie nu este India actuală, după cum, în general, toate denumirile geografice, astronomice, istorice, trebuie înțelese în mod simbolic. După cultura vechi-indiană a urmat cea protopersană, condusă de Zarathustra, care însă a trăit cu mult înainte de personalitatea cunoscută în istorie sub acest nume. Au urmat alte perioade de timp. Noi ne aflăm acum în perioada a șasea.”* – În legătură cu o epocă mult mai veche din evoluția omenirii, în care aceasta a apărut sub forme foarte neasemănătoare celor actuale, Dessoir îmi relatează spusele astfel: „Acest om s-a format într-un trecut străvechi, pe care Steiner îl numește era lemuriană a Pământului – de ce oare? – și într-un ținut care se afla pe atunci între Australia și India (ceea ce este, deci, o determinare în spațiu reală și nu un simbol).”** – Acum, eu vreau să fac abstracție aici cu totul de faptul că, în general, eu nu pot privi aceste „redări” ale descrierilor mele decât ca pe niște imagini caricaturale, absolut inapte să-i dea unui cititor oarecare o imagine a ceea ce vreau să spun. Vreau să vorbesc despre un singur punct al acestor „redări”. Dessoir face să ia naștere în cititor impresia că eu aș afirma cum că cele văzute în spirit trebuie înțelese în mod simbolic, că, prin urmare, Vechea Indie, locul unde eu situez o veche civilizație a omenirii, ar fi un ținut simbolic. Mai târziu, el găsește demn de mustrare faptul că eu situez o perioadă mult mai veche din evoluția omenirii în Lemuria – între Australia și India –, contrazicându-mă astfel pe mine însumi în modul cel mai crunt, de vreme ce din descrierea mea se poate vedea că eu consider Lemuria un loc real precis determinat și nu un simbol.
* Comp. p. 258 și urm. a cărții lui Dessoir.
** Comp. p. 261 a cărții lui Dessoir.
Trebuie să admitem întru totul că un cititor al cărții lui Dessoir care n-a citit nimic scris de mine și ia relatarea lui Dessoir, pur și simplu, așa cum este, ajunge în mod necesar la părerea că descrierea mea e ceva absolut negândit, confuz și contradictoriu în sine. – Ce stă însă scris cu adevărat în cartea mea, despre acel ținut de pe Pământ pe care-l numesc Vechea Indie? Citiți expunerile respective și veți constata că eu afirm în mod absolut clar că Vechea Indie nu este un simbol, ci acea regiune de pe suprafața Pământului care coincide, chiar dacă nu cu toată exactitatea, totuși, în linii mari, cu regiunea pe care oricine o cunoaște azi drept India.* Dessoir relatează, așadar, cititorului său, drept părere a mea, ceva ce mie niciodată nu mi-a trecut prin cap să-mi reprezint. Și pentru că, descriind Vechea Indie, vorbesc într-un mod corespunzător cu părerea mea adevărată despre Vechea Indie, nu însă cu absurditatea pe care el mi-o atribuie, mă acuză că mă contrazic.**
* Comp. Știința ocultă, ediția a 5-a, p. 260 și urm.
** Comp. Știința ocultă, ediția a 5-a, p. 243.
Mă întreb cum a putut să apară acest lucru incredibil, ca Dessoir să-mi atribuie afirmația că Vechea Indie trebuie înțeleasă în mod „simbolic”. Pentru mine, din întregul context al prezentării sale rezultă următoarele. Dessoir a citit ceva în legătură cu acele procese din viața sufletească pe care eu le caracterizez drept calea ce duce la percepția spirituală, a cărei primă treaptă este cunoașterea imaginativă. Eu descriu cum, dăruindu-se în liniște anumitor gânduri, sufletul dezvoltă din adâncurile sale subterane facultatea de a forma reprezentări imaginative. Eu spun că în acest scop e cel mai bine ca sufletul să se dăruiască unor reprezentări simbolice. Citind cele spuse de mine, nimeni n-ar trebui să cadă în eroarea de a crede că reprezentările simbolice sunt altceva decât mijlocul prin care se poate ajunge la cunoașterea imaginativă. Dessoir este acuma de părere că, deoarece la activitatea de reprezentare imaginativă se ajunge prin intermediul unor simboluri, și aceasta constă tot numai din simboluri, ba el îmi atribuie chiar părerea că acela care își folosește organele spirituale nu ajunge să vadă prin reprezentările imaginative niște realități, ci numai niște simboluri.
Pusă față în față cu descrierea mea, afirmația lui Dessoir că în asemenea cazuri cum este cel cu Vechea Indie eu mă refer la niște simboluri, nu la niște realități, poate fi comparată numai cu ceea ce urmează. Cineva constată, studiind aspectul unei porțiuni de sol, că în regiunea în care se află el trebuie să fi plouat de curând. El comunică acest lucru unui alt om. Acestuia el nu-i poate comunica, bineînțeles, decât reprezentarea sa despre faptul că a plouat. De aceea, un al treilea vine și afirmă că cel dintâi a spus că aspectul de moment al solului nu provine de la o ploaie reală, ci de la reprezentarea ploii. Eu nu afirm nici că reprezentările imaginative sunt niște simple simboluri și nimic mai mult, nici că ele înseși sunt o realitate, ci spun că ele se raportează la o realitate, cum e cazul și cu reprezentările conștienței obișnuite. Și a susține că eu mă refer numai la niște reprezentări simbolice este totuna cu a afirma că naturalistul nu vede realitatea în lucrurile reale la care se referă el cu reprezentările sale, ci în reprezentările înseși.
Dacă descrii concepțile pe care vrei să le combați așa cum o face Dessoir, lupta este cât se poate de ușoară. Și Max Dessoir nu-și face probleme prea mari când se așează, cu un aer de superioritate, pe scaunul judecătorului critic; dar el poate s-o facă numai transformând mai întâi descrierea mea într-o imagine caricaturală a ei, ba adeseori chiar într-o prostie absolută, criticând apoi de la catedră propria lui creație. El spune: „Este contradictorie afirmația că din niște stări de lucruri percepute prin «clarvedere» sau spuse numai în mod «simbolic» s-au putut dezvolta faptele realității.”* Dar la mine nu se întâlnește nicăieri un asemenea mod de reprezentare contradictoriu. Numai că Dessoir îl atribuie scrierilor mele. Iar când el se sumețește chiar să facă afirmația: „Căci nu aceasta e problema, că privim sau nu spiritualul drept o activitate a creierului, ci problema este dacă spiritualul trebuie gândit în formele modului copilăresc de reprezentare sau drept un domeniu avându-și legitatea lui proprie”**, la aceasta trebuie să replicăm: Eu sunt perfect de acord cu el, că tot ceea ce servește el cititorilor săi drept părere a mea se prezintă în formele modului de reprezentare copilăresc; dar ceea ce desemnează el astfel nu are nimic comun că părerile mele reale, ci se referă în întregime la propriile lui reprezentări, pe care și le-a format denaturându-le pe ale mele.
* Comp. p. 263 a cărții lui Dessoir.
** P. 263 a cărții lui Dessoir.
Dar cum este oare posibil ca un om învățat să procedeze în acest fel? Ca să contribui cu ceva la răspunsul cerut de o asemenea întrebare, trebuie să-mi conduc cititorul pentru scurt timp într-un domeniu care poate că-i va părea plicticos, în care însă eu trebuie să intru, pentru a arăta în ce fel citește Max Dessoir cărțile asupra cărora își arogă apoi rolul de critic. Fiind vorba de expunerile lui Dessoir, trebuie să-i prezint cititorului puțină filologie.
După cum am mai amintit, Dessoir prezintă în felul următor descrierea pe care eu o dau despre evoluția diferitelor epoci ale civilizației umane dintr-o anumită perioadă de timp: „După cultura veche indiană a urmat cea protopersană... Au urmat alte perioade de timp. Noi ne aflăm în epoca a șasea.”* Acum, s-ar putea să pară o bagatelă faptul că eu îi reproșez cuiva că-mi atribuie afirmația: „Noi ne aflăm acum în perioada a șasea”, pe când eu arăt, de fapt, cu cea mai mare claritate posibilă, că noi ne aflăm acum în perioada a cincea. Dar în cazul nostru chestiunea nu e chiar lipsită de importanță. Pentru că cel care a pătruns întregul spirit al descrierilor mele referitoare la această problemă trebuie să admită că cineva căruia-i trece prin minte, fie și numai pentru o clipă, că eu vorbesc despre epoca a șasea drept cea actuală, a înțeles întreaga mea expunere în modul cel mai grosolan. Faptul că eu desemnez epoca actuală drept epoca a cincea are legătura cea mai intimă cu tot ceea ce am explicat referitor la aceste lucruri. – Cum ajunge Dessoir la neînțelegerea lui grosolană? Îți poți forma o reprezentare în legătură cu aceasta comparând între ele felul cum descriu eu lucrurile și felul cum îmi „redă” el afirmațiile, examinând totul după metoda filologică. – Acolo unde, descriind diferitele perioade ale civilizației, eu ajung la epoca a patra, despre care spun că a început în secolul al VIII-lea î.Chr. și se încheie prin secolele XIV-XV d.Chr., eu scriu următoarele: „În secolele IV, V și VI d.Chr., în Europa s-a pregătit o epocă de cultură în care mai trăim încă și în prezent. Această epocă urma să ia locul, treptat celei de-a patra, cea greco-lationă. Este a cincea epocă de cultură postatlanteană.”** Conform cu aceasta, părerea mea este că prin procesele din secolele al patrulea, al cincilea și al șaselea s-au pregătit niște efecte care au mai avut nevoie, ca să se maturizeze, de câteva secole, pentru a face apoi, în secolul al XIV-lea, trecerea spre a cincea epocă de cultură, în care mai trăim și astăzi. Acum, se pare că Max Dessoir a citit pasajul de mai sus în mod superficial și că el l-a adus în sfera atenției sale în așa fel încât a confundat succedarea secolelor al patrulea, al cincilea și al șaselea cu succedarea epocilor de cultură. Dacă cineva citește în mod superficial și, pe deasupra, nu are nici o înțelegere pentru cele citite, asemenea lucruri se pot întâmpla.
* Comp. p. 258 și urm. a cărții lui Dessoir.
** Comp. Știința ocultă, ediția a 5-a, p. 282.
N-aș exprima aici această ipoteză referitoare la superficialitatea lui Max Dessoir dacă în sprijinul ei n-ar veni descoperirile următoare, pe care le poți face studiind felul cum el îmi „redă” concepțiile. Ca să pot discuta lucrurile care intră aici în considerare, trebuie să aduc în discuție niște cunoștințe ale antroposofiei, care sunt aproape imposibil de înțeles dacă nu sunt luate în contextul expunerilor ce trimit la ele din Știința ocultă. Eu însumi nu le-aș prezenta niciodată așa, scoase din contextul lor, unui cititor sau auditor al conferințelor mele, așa cum face Max Dessoir. Numai că, deoarece el își întemeiază critica pe felul cum „redă” el concepțile mele, prezentate de mine într-un context foarte larg, sunt nevoită să discut această „redare”. Trebuie să arăt astfel de ce natură este această „redare” a spuselor mele. Trebuie să fac remarca preliminarie că descrierea unor asemenea lucruri creează mari dificultăți, căci conținutul observației spirituale poate fi clarificat cât de cât numai dacă te străduiești să-ți însușești un mod de exprimare cât se poate mai exact. De aceea, atunci când descriu asemenea lucruri, eu nu-mi precupețesc timpul deloc, străduindu-mă să smulg o cât mai mare exactitate posibilităților de exprimare ale vorbirii. Acela care pătrunde măcar puțin în spiritul antroposofiei va înțelege ceea ce am spus acum. – Vreau să arăt, în comparație cu aceasta, cum procedeză Max Dessoir, atunci când „redă” conținutul descrierilor mele*.
* Poate că-mi va fi îngăduit să fac aici o remarcă în legătură cu un lucru la care nu se ia seama în cercurile care vor să judece adesea încercările antroposofice din punctul de vedere al valorii lor filosofic-științifice. N-aș vrea să omit această remarcă și din cauză că unii ușor ar putea avea impresia că observațiile făcute de mine împotriva lui Dessoir sunt o subliniere prea pedantă a exprimării mele textuale. În antroposofie se fac descrieri ale spiritualului. Și aici trebuie să folosim cuvintele, ba chiar îmbinările de cuvinte ale vorbirii obișnuite. În aceasta nu poți găsi însă întotdeauna denumiri adecvate pentru lucrurile asupra cărora e îndreptat sufletul atunci când contemplă o realitate spirituală. Raporturile care guvernează, în spiritual, natura deosebită a ceea ce putem numi aici „ființe” și procese, acestea sunt mai complicate, mai subtile, mai diferite ca formă, decât cele pe care le exprimăm în limbajul obișnuit. Și ne atingem scopul numai dacă folosim posibilitățile existente în limbă cu privire la întorsăturile de frază, la inversiunile de cuvinte; dacă ne străduim să exprimăm ceea ce o singură frază nu poate să spună în mod adecvat folosind-o pe a doua, pe care o adăugăm primei. Pentru a înțelege antroposofia, este absolut necesar să ne aplecăm asupra unor asemenea lucruri. Se poate întâmpla, de exemplu, să vedem o stare de lucruri spirituală în mod cu totul denaturat, dacă nu privim forma de exprimare ca pe ceva esențial. Lui Dessoir nu i-a trecut prin minte nici pe departe că trebuie luat în considerare așa ceva. El pare să presupună pretutindeni că ceea ce el nu poate să înțeleagă își are cauza în gândirea copilărească, în metoda primitivă a celuilalt.
Când se referă la calea pe care o străbate sufletul pentru a ajunge să-și folosească organele spirituale, el îmi prezintă concepția în felul următor: „Educația care duce la starea superioară de conștiență începe – cel puțin pentru omul epocii actuale – prin faptul că ne adâncim în modul cel mai intens într-o reprezentare ca într-o stare de lucruri pur sufletească. Cea mai potrivită este o reprezentare simbolică, de exemplu, aceea a unei cruci negre (simbol al pornirilor și pasiunilor inferioare nimicite), al cărei loc de întretăiere e înconjurat de șapte trandafiri roșii (simbol al pornirilor și pasiunilor purificate)”. Abstracție făcând de faptul că o asemenea afirmație scoasă din contextul ei face o impresie bizară asupra cititorului, în timp ce, întâlnită la locul unde apare în cartea mea, ea nu poate crea o impresie de acest fel, mai trebuie să spun următorul lucru: dacă eu aș citi ceea ce spune Max Dessoir în fraza de mai sus, drept părere a cuiva, eu aș considera că totul este o absurditate, sau, cel puțin, ceva exprimat în mod absurd. Fiindcă n-aș putea găsi nici o legătură între sensurile dublului simbol, între „pornirile și pasiunile inferioare nimicite” și „pornirile și pasiunile purificate”*. Aș simți că mi se cere să-mi reprezint de-a binelea cam așa: omul trebuie să-și nimicească pornirile și pasiunile inferioare și, în locul unde s-a petrecut nimicirea, țâșnesc din neant niște porniri și pasiuni purificate. Dar de ce „purificate”, dacă nu era nimic de purificat, dacă la locul nimicirii a luat naștere ceva nou. Gândirea mea n-ar scoate-o nicicum la capăt cu o asemenea propoziție. Dar ia citiți fraza în cartea mea. Acolo stă scris: „Reprezentați-vă o cruce neagră. Aceasta să vă fie imaginea sensibilă a ceea ce era inferior în pornirile și pasiunile umane, care a fost nimicit; iar acolo unde brațele crucii se întretaie, imaginați-vă, orânduiți în cerc, șapte trandafiri de un roșu radiant.”** Vedeți, deci: eu nu spun că crucea este imaginea sensibilă a „pornirilor și pasiunilor inferioare nimicite”, ci afirm că ea simbolizează ceea ce era inferior în pornirile și pasiunile umane, care a fost nimicit”. Prin urmare, pornirile și pasiunile inferioare nu sunt „nimicite”, ci „transformate”, în așa fel încât ceea ce era inferior în ele e înlăturat și apar ele înseși purificate. În acest fel își prepară Max Dessoir materialul pe care vrea apoi să-l critice. Pe urmă îl poate prezenta drept un „mod de reprezentare copilăresc”. Este, cu siguranță, pedant să corectezi în acest fel – ca un dascăl de școală primară – un text. Dar nu eu am făcut să devină necesară această corectură. Ceea ce o face necesară sunt denaturările lui Dessoir, care nu pot fi sesizate decât printr-o asemenea pedanterie de dascăl. Căci ele sunt echivalente cu niște falsificări – făcute, dacă vreți, în mod inconștient, sau din superficialitate – ale textului scris de mine. Iar critica făcută de Dessoir este posibilă numai față de acest text falsificat.
*Comp. p. 255 a cărții lui Dessoir.
** Comp. Știința ocultă, ediția a 5-a, p. 300.
Un alt caz care ilustrează felul cum îmi „redă” Dessoir spusele este următorul. Eu vorbesc – iarăși într-un context care face ca lucrurile să apară într-o cu totul altă lumină decât dacă sunt scoase din acest context, așa cum obișnuiește Dessoir – despre anumite stări de evoluție mai vechi prin care a trecut Pământul nostru înainte de a fi devenit această planetă care poate fi locuită de omul în forma lui actuală de evoluție. Eu descriu, folosindu-mă de reprezentări imaginative, cum a fost primul dintre aceste stadii de evoluție. E necesar să descriu în mod concret aceste stări, vorbind despre niște ființe de natură spirituală care erau în legătură cu forma planetară originară a Pământului din acele timpuri. Abstracție făcând de faptul că Dessoir îmi atribuie afirmația că sub influența acestor ființe de natură spirituală s-au „dezvoltat” niște „procese de hrănire și eliminare pe” forma planetară originară Pământ, el spune, în continuare: „Clarvăzătorul află încă și astăzi de aceste stări printr-o percepție suprasensibilă asemănătoare mirosului, căci, propriu-zis, aceste stări există întotdeauna.”* În cartea mea se poate citi că ființele de natură spirituală la care mă refer intră în interacțiune cu „forțele gustative” existente în interiorul formei originare planetare, „care se tălăzuiesc în sus și-n jos. Prin aceasta, corpul eteric sau al vieții intră într-o activitate care poate fi desemnată drept un fel de metabolism.”** Mai spun apoi că aceste ființe introduc viață în interiorul formei planetare originare. „Au loc astfel niște procese de hrănire și eliminare.”*** Se înțelege de la sine că o asemenea descriere poate fi respinsă de știința actuală în modul cel mai sever. Dar ar trebui să fie de la sine înțeles, de asemenea, că un critic nu are voie să procedeze ca Max Dessoir. Pretinzând că redă descrierea mea, el creează impresia că sub influența ființelor amintite se dezvoltă niște procese de hrănire și eliminare. Așa cum sunt prezentate lucrurile în cartea mea, între indicația că aceste ființe apar și aceea că iau naștere niște procese de hrănire și eliminare se află propoziția intermediară care spune că se dezvoltă o interacțiune și că prin aceasta în corpul eteric sau al vieții al acestor ființe apare o activitate care, la rândul ei, duce la procesele de hrănire și eliminare ale formei planetare originare. Ceea ce face Dessoir cu descrierea mea poate fi comparat cu situația următoare. Cineva spune: Un om intră într-o cameră, în care se află în copil și tatăl lui. Copilul se poartă față de noul venit în așa fel încât tatăl lui trebuie să-l pedepsească. Dar altcineva denaturează această propoziție, afirmând: pedepsirea copilului se dezvoltă prin intrarea străinului. Ar putea să-și dea seama cineva, din această afirmație, ce a vrut să spună, de fapt, primul om? Dar Dessoir îmi mai atribuie în continuare afirmația că cercetătorul clarvăzător ia cunoștință de anumite stări care apar în forma planetară originară printr-o „percepție asemănătoare mirosului”.**** În cartea mea se poate citi însă că în stările respective se manifestă niște forțe de natură volitivă, care se vestesc „facultății de percepție clarvăzătoare prin niște efecte comparabile cu «mirosurile».”***** Așadar, în cartea mea nu se poate găsi nici urmă din afirmația că percepția spirituală în discuție ar fi una „comparabilă cu mirosul”, ci reiese cu claritate că această percepție nu e asemănătoare cu mirosul, dar că ceea ce e perceput poate fi comparat cu „mirosurile”. Cum trebuie concepută în sens antroposofic o asemenea comparație, am arătat în suficientă măsură într-un alt loc al acestei scrieri. Dar, prin faptul că denaturează textul meu literal, Dessoir își creează posibilitatea de a insera următoarea observație – care lui i se pare, probabil, plină de duh: „Mă mir că prin aceasta nu se face legătura între «mirosul sfințeniei» și «duhoarea diavolească».”
* Comp. p. 258 a cărții lui Dessoir.
** Comp. Știința ocultă, ediția a 5-a, p. 138.
*** În același loc din Știința ocultă care a fost indicat mai sus.
**** Comp. p. 258 a cărții lui Dessoir.
***** Comp. Știința ocultă, ediția a 5-a, p. 140.
Aș mai putea cita cu exactitate și alte exemple similare, care ilustrează felul cum „redă” Dessoir expunerile mele, de exemplu, cum pretinde că explic „amorțirea” unui picior – prin „detașarea corpului eteric de corpul fizic”, în timp ce eu nu explic prin aceasta starea de fapt obiectivă a așa-numitei amorțiri, ci spun că senzația subiectivă „ciudată, pe care o avem, provine de la detașarea corpului eteric.”* Numai dacă iei descrierea mea textual așa cum am dat-o eu, îți poți forma o părere despre sensul afirmației mele și te poți convinge că ea exclude starea de fapt obiectivă pe care o constată științele naturii la fel de puțin, pe cât de puțin o exclude adeptul concepției antropologice. Dar acest din urmă lucru vrea să-l acrediteze Dessoir în fața cititorilor săi. Dar nu mai vreau să-mi obosesc cititorii cu asemenea corecturi. Cele prezentate deja au doar menirea de a arăta cât de mare e superficialitatea cu care citește Max Dessoir lucrurile asupra cărora se înscăunează ca judecător.
* Comp. Știința ocultă, ediția a 5-a, p. 62.
Vreau să arăt însă unde poate să ducă dispoziția sufletească, izvorâtă dintr-o asemenea superficialitate, ce stă pe scaunul de judecată. În scrierea mea Conducerea spirituală a omului și a omenirii* încerc să arăt că forțele vieții de reprezentare, care nu intră în conștiența copilului imediat la naștere, ci de-abia la o vârstă ulterioară, sunt active deja înainte de această aprindere conștientă a lor și că în activitatea lor inconștientă, de exemplu, de formare progresivă a sistemului nervos etc., aceste forțe acționează cu atâta înțelepciune, încât, în comparație cu ea, activitatea conștientă de mai târziu apare ca având un grad mai mic de înțelepciune. Din motive a căror dezbatere ne-ar duce prea departe, eu ajung la părerea că, ce-i drept, viața de reprezentare conștientă dezvoltă în continuare înțelepciunea, care în prima copilărie lucrează la plăsmuirea anumitor părți ale corpului fizic, dar că această viață de reprezentare conștientă se raportează la acele opere create de înțelepciunea inconștientă așa cum se raportează, de exemplu, structura unei unelte construite de înțelepciunea umană conștientă la structura minunată a creierului uman.** Cititorul scrierii mai sus amintite ar putea să vadă foarte bine din aceasta că eu nu prezint o asemenea afirmație ca rezultat al unei „idei venite din senin”, ci că ea este punctul final al unei căi de cercetare care i-a precedat și care a stat sub semnul antroposofiei; chiar dacă, așa cum e firesc, nu pot să descriu în fiecare din cărțile mele detaliile acestei căi. În această privință, sunt nevoit să cer ca scrierile mele să fie luate drept părțile unui tot, care se sprijină și se susțin reciproc. Dar acum nu vreau să dovedesc îndreptățirea afirmației pe care am făcut-o despre înțelepciunea conștientă și cea inconștientă, ci mă interesează un lucru pe care Dessoir și-l permite, ajustând pentru cititorii săi această expunere din cartea mea în felul următor: „Legătura cu lumile superioare – spune el – este cea mai strânsă în primii trei ani de viață, până la care nu ajunge nici o amintire. Mai ales un om care-i învață pe alții înțelepciunea – așa mărturisește domnul Rudolf Steiner – își va spune: «Pe când eram copil, am lucrat asupra mea cu niște forțe care acționau din lumea spirituală, iar ceea ce eu pot dărui acum, drept bunul meu cel mai de preț, trebuie că acționează tot din lumile superioare: nu am voie să consider că aceste lucruri aparțin conștienței mele obișnuite.»”*** – Ne putem întreba, desigur: ce reprezentare se poate fixa în capul unui cititor al cărții lui Dessoir, dacă îi cad sub ochi aceste propoziții? Aproape sigur aceea că, în cartea care mi-a dat ocazia să scriu aceste propoziții, eu vorbesc despre o legătură dintre lumea spirituală și omul care caută cunoașterea și că mă dau pe mine însumi ca exemplu. Nu e greu, firește, să-l faci ridicol pe un om căruia i se poate reproșa o astfel de atitudine de prost gust. Dar cum stau lucrurile, de fapt, în realitate? În cartea mea stă scris: „Să presupunem că un om și-a găsit discipoli câțiva oameni care se declară adepții lui. Printr-o cunoaștere de sine autentică, un asemenea om își va da seama fără greutate că tocmai faptul de a-și fi găsit niște adepți îi dă sentimentul: ceea ce eu am de spus, nu provine de la mine. Adevărul este, mai degrabă, că niște forțe spirituale din lumile superioare vor să se arate adepților și că acestea găsesc în învățătorul lor instrumentul potrivit pentru a se revela. – Unui asemenea om îi va veni gândul: Pe când eram copil, am lucrat asupra mea prin niște forțe care acționau din lumile spirituale și ceea ce eu pot dărui acum drept bunul meu cel mai de preț trebuie că acționează tot din lumile superioare; nu am voie să consider că ele aparțin conștienței mele obișnuite. Ba, unui asemenea om îi este îngăduit să spună chiar: ceva demonic, ceva de felul unui demon – dar cuvântul «demon» luat în sensul unei puteri spirituale bune – acționează prin mine, dintr-o lume spirituală, asupra adepților. – Așa ceva simțea Socrate... S-au încercat multe pentru a se explica acest «demon» al lui Socrate [Nota 10]. Dar el nu poate fi explicat decât dacă vrem să acceptăm gândul că Socrate era capabil să simtă ceva asemănător cu ceea ce rezultă din considerația de mai sus.”**** Se vede că ceea ce mă interesează pe mine aici este să ofer o înțelegere a «daimonului» lui Socrate din punctul de vedere al antroposofiei. Există multe concepții despre acest «demon» al lui Socrate. Așa cum se poate face și cu altele, se pot aduce argumente obiective și împotriva concepției mele. Ce face însă Max Dessoir? Acolo unde eu vorbesc de Socrate, el întoarce lucrurile în așa fel încât să reiasă că aș vorbi despre mine însumi, formulând propoziția: „așa mărturisește domnul Rudolf Steiner”, tipărind chiar cu litere aldine ultimele două cuvinte. Cu ce avem de-a face aici? Nici mai mult, nici mai puțin, decât cu un neadevăr obiectiv. Las în seama oricărui om cu gândire justă să-și formeze el însuși o părere despre un critic care recurge la asemenea mijloace.
* Conducerea spirituală a omului și a omenirii. Rezultate spiritual-științifice cu privire la evoluția omenirii, de Rudolf
Steiner (Berlin 1911, Editura Filosofic-Antroposofică, Berlin W, Motzstr. 17).
** Comp. Conducerea spirituală a omului și a omenirii, pp. 10 și urm.
*** Comp. p. 260 a cărții lui Dessoir.
**** Comp. scrierea amintită, Conducerea spirituală a omului și a omenirii, p. 19.
Dar cu aceasta n-am epuizat problema. Căci, după ce a întors pe dos în felul arătat concepția mea despre daimonionul lui Socrate, Dessoir scrie mai departe: „Prin urmare, faptul că omul individual este purtătorul unor adevăruri supraindividuale este îngroșat aici până la reprezentarea grosolană că o lume spirituală concepută ca ceva concret-material e legată ca prin niște conducte sau prin niște sârme cu individul: spiritul obiectiv al lui Hegel se transformă într-o ceată de demoni și reapar toate umbrele unei gândiri religioase nepurificate. Luată în totalitate, această direcție se caracterizează drept îngroșare materialist grosolană a unor procese sufletești și drept aplatizare personificatoare a valorilor spirituale.”* – În fața unei asemenea „critici”, încetează, realmente, orice posibilitate de confruntare serioasă cu criticul. Gândiți-vă numai ce ne întâmpină aici. Eu vorbesc de daimonionul lui Socrate, despre care, potrivit cu tradiția istorică, a vorbit el însuși. Max Dessoir dă de înțeles că, dacă vorbești despre demonic așa cum o fac eu, „spiritul obiectiv al lui Hegel se transformă într-o ceată de demoni...”* Dessoir folosește, așadar, devierea bizară de la ideea pe care o susțin eu, de fapt, pentru a insinua în mintea cititorului său gândul că cineva ar fi îndreptățit să presupună despre mine că văd în spiritul obiectiv al lui Hegel „o ceată de demoni”. – Puneți alături de această afirmație a lui Dessoir tot ceea ce spun eu în cartea mea Enigmele filosofiei, pentru a ține departe de concepția lui Hegel despre „spiritul obiectiv” tot ceea ce ar putea face să i se atribuie acestuia, într-o măsură oricât de neînsemnată, caracterul de „demonic”.** Dacă, în fața celor spuse de mine în legătură cu Hegel, cineva spune: reprezentantul antroposofiei are niște idei prin care „spiritului obiectiv” al lui Hegel se transformă într-o ceată de demoni, atunci el afirmă, pur și simplu, un neadevăr obiectiv. Căci el nu se poate ascunde nici în dosul scuzei: da, ce-i drept, Steiner prezintă altfel problema, dar eu nu-mi pot reprezenta altceva decât că premisele antroposofice ale lui Steiner duc la concluziile indicate de mine. Cu aceasta, el n-ar dovedi altceva decât că nu este în situația de a înțelege expunerile mele referitoare la „spiritul obiectiv” al lui Hegel. După ce și-a făcut saltul de la Socrate la Hegel, Max Dessoir judecă în continuare: „Din incapacitatea de a ajunge la o înțelegere obiectivă adecvată răsar fanteziile necenzurate de nici un fel de rezerve științifice...”*** Cine citește scrierile mele și studiază apoi cărțile în care Dessoir îmi prezintă concepțiile, ar putea simți, totuși, în fața unei asemenea propoziții, că eu am o oarecare îndreptățire s-o întorc în felul următor: din cauza incapacității de a ajunge la o înțelegere obiectivă adecvată a celor spuse în scrierile mele, în capul lui Max Dessoir răsar fanteziile cele mai superficiale, cele mai neadevărate, din punct de vedere obiectiv, în legătură cu reprezentările antroposofice.
* Comp. p. 260 a cărții lui Dessoir.
** Comp. în volumul I din Enigmele filosofiei (Berlin, Editura Siegfried Cronbach), prezentarea
filosofiei hegeliene de la p. 170-188.
*** Comp. p. 260 a cărții lui Dessoir.
Max Dessoir își informează cititorii că în afară de cartea mea Știința ocultă, ediția a 5-a, a mai folosit un lung șir de alte scrieri. Văzâd felul său de a se „exprima” caracterizat aici, nu prea poți spune că a „folosit” „un lung șir” de scrieri ale mele.** Am studiat capitolul „Antroposofie” al cărții sale, căutând să aflu ce scrieri ale mele – în afară de Știința ocultă – au mai fost folosite, măcar în mod vag. N-am putut descoperi decât că acest „lung șir” constă din trei mici scrieri: Conducerea spirituală a omului și a omenirii, o cărticică ce nu depășește 64 de pagini, varianta tipărită a conferinței mele Sângele este un suc cu totul deosebit, pe 48 de pagini mici, și mica lucrare Reîncarnare și karma, cuprinzând 46 de pagini. În plus, într-o notă la subsol amintește cartea mea, apărută în anul 1894, Filosofia libertății. Oricât de mult îmi repugnă să spun, referitor la această notă, și câteva lucruri pur personale: sunt nevoit s-o fac, pentru că și în această problemă secundară iese în evidență gradul de exactitate științifică ce-l caracterizează pe Max Dessoir. El spune: „În prima lucrare a lui Steiner, Filosofia libertății (Berlin 1894), întâlnim numai punctele de plecare ale teoriei propriu-zise...” Așadar, această Filosofie a libertății e numită de Max Dessoir „prima lucrare” a mea. Adevărul este că activitatea mea scriitoricească începe cu Introducerile la scrierile de științe naturale ale lui Goethe, din care primul volum a apărut în anul 1885, cu nouă ani înainte de momentul în care Dessoir îmi datează „prima lucrare”. Această „primă lucrare” e precedată de: introducerile amănunțite la două volume din scrierile de științe naturale ale lui Goethe, Teoria cunoașterii în concepția despre lume a lui Goethe (1888), scrierea Goethe ca părinte al unei noi estetici (1889), scrierea care fundamentează întreaga mea concepție despre lume, Adevăr și știință (1892). N-aș fi amintit acest exemplu de felul cum Dessoir ia cunoștință de lucrurile despre care scrie, dacă adevărul n-ar fi că toate concepțiile fundamentale prezetate în Filosofia libertății au fost exprimate deja în scrierile mele anterioare și că în cartea amintită n-am făcut decât să le expun sub formă de sinteză și confruntându-le cu concepțiile filosofic-epistemologice de la sfârșitul secolului al nouăsprezecelea. În această Filosofie a libertății eu am vrut să înfățișez sub o formă sistematic-organică tot ceea ce am așternut pe hârtie, în lucrările publicate anterior, aproape pe parcursul unui deceniu, drept fundamentare epistemologică și drept concluzii etic-filosofice pentru o concepție care avea drept țel perceperea lumii spirituale.
* Comp. p. a 254 cărții lui Dessoir.
După ce a vorbit în acest fel despre „prima lucrare” a mea, Max Dessoir continuă în legătură cu aceasta: „Acolo se spune că omul a preluat în el ceva din natură și că de aceea prin cunoașterea propriei ființe poate dezlega enigma naturii; că în gândire cunoașterea e precedată de o activitate creatoare, pe când la nașterea naturii n-am participat și în cazul ei suntem nevoiți să recurgem la o cunoaștere a posteriori. Intuiția e considerată aici doar forma în care un conținut de gândire apare pentru prima dată.” Vă rog să verificați dacă în Filosofia libertății se găsește ceva care să poată fi sintetizat în aceste fraze, care reprezintă o enormă banalitate. În cartea mea eu am încercat, după o confruntare amănunțită cu alte orientări filosofice, să arăt că, în observația senzorială, omului nu i se arată realitatea întreagă, că, prin urmare, imaginea lumii dată de simțuri este o realitate incompletă. M-am străduit să arăt că organizarea umană este aceea care face să apară în mod necesar această percepere incompletă. Nu natura îi ascunde omului ceea ce lipsește din imaginea dată de simțuri ca să-i redea întreaga ființă; ci omul este în așa fel alcătuit, încât, din cauza acestei alcătuiri, își acoperă el însuși, pe treapta cunoașterii bazate numai pe observație, latura spirituală a imaginii lumii. În gândirea activă începe apoi deschiderea acestei laturi spirituale. În gândirea activă – în sensul concepției mele despre lume – este prezent în mod nemijlocit ceva real (spiritual), care prin simpla observație încă nu poate fi dat. Tocmai aceasta este caracteristica fundamentării epistemologice pe care o dau eu unei științe spirituale, că în intuiție – în măsura în care aceasta se exprimă în gândire -, eu nu văd „doar forma în care un conținut de gânduri apare pentru prima dată”. Lui Max Dessoir îi place, deci, să pună în fața cititorilor săi contrariul a ceea ce este prezentat, de fapt, în Filosofia libertății. – Uitați-vă, ca să observați acest lucru, doar la următoarele gânduri ale mele: „În gândire ne este dat elementul care unește individualitatea noastră particulară cu Cosmosul, formând un tot. Când avem senzații și sentimente, când percepem, noi suntem ființe particulare, când gândim, suntem Ființa Unică și Universală, care întrepătrunde totul...” „Percepția nu este, așadar, ceva gata, încheiat, ci una dintre laturile realității totale. Cealaltă latură este noțiunea. Actul de cunoaștere este sinteza dintre percepție și noțiune...”* „Spre deosebire de conținutul percepției, care ne este dat din afară, conținutul de gândire apare în interior. Forma în care el apare pentru prima dată o vom numi intuiție. Ea este pentru gândire ceea ce observația este pentru percepție. Intuiția și observația sunt izvoarele cunoașterii noastre.”** Așadar, eu spun aici: Vreau să folosesc cuvântul intuiție drept expresie pentru acea formă în care realitatea spirituală ancorată în conținutul de gândire apare pentru prima dată în sufletul uman, înainte ca acesta să fi cunoscut că în această trăire interioară bazată pe gândire este conținută acea latură a realității care încă nu e dată în percepție. De aceea, eu spun: Intuiția este „pentru gândire, ceea ce observația este pentru percepție.” Prin urmare, chiar atunci când, în aparență, Max Dessoir citează textual gândurile altuia, el e în stare să transforme în afirmația diametral opusă ceea ce vrea să spună acest altcineva. Dessoir îmi atribuie cuvintele: „Intuiția e considerată aici numai forma în care un conținut de gândire apare pentru prima dată”.*** Propoziția următoare din textul meu, care face ca cuvântul „numai”, folosit de el, să devină o absurditate, e omisă. Tocmai că pentru mine intuiția nu este „numai” forma în care un conținut de gândire apare pentru prima dată, ci revelarea unei realități spirituale, la fel cum percepția este revelarea unei realități materiale. Când eu spun: Ceasul apare pentru prima dată drept conținutul buzunarului meu de la vestă; el este pentru mine măsurătorul timpului; altcineva nu are voie să afirme că eu aș fi spus: ceasul este „numai” conținutul buzunarului de la vesta mea.
* Comp. pentru aceste idei Filosofia libertății, p. 89 și 90.
** Comp. Filosofia libertății, p. 94.
*** Comp. p. 254 a cărții lui Dessoir.
În contextul lucrărilor mele publicate, Filosofia libertății este fundamentarea epistemologică a științei spirituale antroposofic orientate pe care o reprezint. Am arătat acest lucru într-un capitol special din cartea mea Enigmele filosofiei.* În acest capitol am arătat că de la scrierea mea „Adevăr și știință” și de la cartea mea Filosofia libertății există un un drum drept care duce spre concepția mea, spre „antroposofie”. Dar Max Dessoir își creează posibilitatea ca, prin nefolosirea cărții mele în două volume, Enigmele filosofiei, să povestească cititorilor săi tot felul de lucruri care ușor pot fi răstălmăcite în legătură cu „lungul șir” format din cele trei mici scrieri ale mele, Conducerea spirituală ..., Sângele este un suc cu totul deosebit și Reîncarnare și karma. În prima dintre aceste mici scrieri eu fac încercarea de a recunoaște în cadrul evoluției spirituale a omenirii acțiunea unor forțe spirituale concrete. După cum cred, eu i-am explicat clar cititorului că știu foarte bine cât de mult poate fi răstălmăcit tocmai conținutul acestei scrieri. În prefață, eu spun textual că cineva care ia în mână această scriere, fără a cunoaște premisele ei, nu poate să n-o privească drept „emanația bizară a unei simple fantezii”. În orice caz, în această prefață eu desemnez drept asemenea premise numai conținutul celor două scrieri ale mele, Teosofie și Știința ocultă. Aceasta s-a întâmplat în anul 1911. În anul 1914 a fost tipărită cartea mea Enigmele filosofiei drept ediție a doua a cărții mele, apărută în anii 1900 și 1901, Concepții despre lume și viață în secolul al nouăsprezecelea. În aceste Enigme ale filosofiei, eu am descris, de asemenea, cum a luat naștere teoria atomului, cum se încadrează în evoluția spirituală a omenirii – conform cu reprezentările mele – niște cercetători de felul lui Galilei, fără să mă refer, în cursul acestei descrieri, la altceva decât la ceea ce, privitor la nașterea teoriei atomului sau la locul lui Galilei în istoria științei, stă „clar, la lumina zilei... în fața ochilor fiecăruia”.** Descrierea am făcut-o, ce-i drept, în stilul meu; dar în această descriere eu nu mă refer la nimic altceva decât la lucruri obișnuite, uzuale, pentru cineva care face un compendiu obișnuit al istoriei filosofiei. În scrierea mea Conducerea spirituală ... fac încercarea de a descrie acele lucruri pe care într-o altă carte mă străduiesc eu însumi să le înfățișez așa cum stau ele „în fața ochilor fiecăruia”, drept rezultat al activității unor forțe spirituale concrete, care lucrează în cadrul evoluției omenirii. Scoasă din contextul în care această descriere apare în cartea mea Conducerea spirituală ..., ideea respectivă poate fi redată – după părerea mea – numai în felul următor: În istoria spirituală a omenirii acționează, în afară de forțele pe care metodele istorice obișnuite le găsesc situate „clar, la lumina zilei...” pentru „ochiul fiecăruia”, și altele, niște forțe ființiale (suprasensibile) care sunt accesibile numai cercetării spiritual-științifice. Și aceste forțe ființiale lucrează după anumite legi, care pot fi cunoscute. În felul în care lucrează forțele de cunoaștere în acea perioadă din evoluția omenirii pe care eu o numesc egipto-chaldeeană (din mileniul IV până în mileniul I î.Chr.), pot fi recunoscute asemenea forțe ființiale, ce reapar în era nașterii teoriei atomului, dar desfășurând o altă formă de activitate. În nașterea și dezvoltarea pe mai departe a atomismului eu văd acționând forțele ființiale spirituale care acționau deja, în alt fel, în modul de a gândi al epocii egipto-chaldeene.*** – Acela care pătrunde măcar în treacăt în expunerile mele, poate găsi că eu nu caut să arăt, urmărind evoluția omenirii din punctele mele de vedere antroposofice, existența unor forțe spirituale active pentru a încețoșa faptele observabile sub raport pur istoric prin tot felul de antropomorfisme sau analogii sau pentru a le împinge în obscuritatea crepusculară a unei false mistici. Max Dessoir găsește că e posibil să așeze în fața cititorilor săi, cu privire la lucrurile discutate aici, cuvintele: „Nu – aici nici omul cel mai răbdător nu-și mai poate păstra calmul. Aici se află clar, în fața ochilor oricui, felul cum a luat naștere teoria atomului și cum s-a dezvoltat ea în mod consecvent din Antichitate și până azi și iată că vine cineva și cheamă într-ajutor un ceva necunoscut, misterios!”**** – Acela care citește Enigmele filosofiei vede că ceea ce se află sub ochii fiecăruia este descris și de mine întocmai așa cum se află sub ochii fiecăruia; și că pentru acei oameni care sunt în stare să-și dea seama că ceea ce se află sub ochii fiecăruia ascunde ceva ce nu se află în fața ochilor, eu atrag atenția asupra acestui ceva care e accesibil celui înzestrat cu văzul spiritual. Și eu nu atrag atenția asupra unui „nu știu ce misterios, necunoscut”, ci asupra a ceva care este cunoscut prin punctele de vedere antroposofice*****.
* Comp. capitolul final al volumului II din Enigmele filosofiei (Berlin, Editura Siegfried Cronbach).
** Comp. felul cum descriu teoria atomului în dezvoltarea ei, de exemplu, în Enigmele filosofiei, volumul I, p. 23; concepția mea despre
Galilei [Nota 11],
de exemplu, în același volum, p. 59 și urm. Dar am vorbit despre Galilei și în introducerile și adnotările la „Scrierile de științe naturale ale lui Goethe”.
*** Comp. Conducerea spirituală ..., p. 48.
**** Comp. p. 259 a cărții lui Dessoir.
***** Să mi se ierte aici o comparație luată din matematică pentru „critica” făcută de Dessoir. Presupunând: Cineva spune în cadrul teoriei logaritmilor: două numere se multiplică dacă adunăm
logaritmii lor și căutăm la suma acestora numărul de bază ca produs. Și dacă ar veni acum cineva și ar spune: Nu – oricine știe cum se multiplică numerele și iată că acesta vorbește de adunare!
În acest fel își face însă Max Dessoir critica privitoare la punctul atins mai sus.
Am dovedit că e inadmisibil ca ceea ce spun eu, într-un exemplu citat mai sus, despre Socrate, să fie întors de Dessoir în așa fel încât să se pară că vorbesc despre mine însumi. Dar faptul că observația pe care o face Max Dessoir la p. 34 a cărții sale nu poate fi raportată la nimeni altcineva decât la el însuși, acest fapt reiese, desigur, din context. Ca să înțelegem această observație, trebuie să avem în vedere faptul că Dessoir distinge în momentul de conștiență două domenii, un câmp central și o zonă marginală. Conținuturile conștienței se mișcă în permanență, așa explică el, de la unul din aceste domenii la celălalt. Numai că, atunci când intră în zona marginală, aceste conținuturi iau o înfățișare specială. Sunt lipsite de claritate, au mai puține însușiri ca de obicei, devin imprecise. Zona marginală duce o existență secundară. Totuși, există două căi pe care ea ajunge la o activitate mai independentă. Prima dintre aceste căi nu intră în discuție pentru ceea ce vreau eu să arăt aici. În legătură cu cea de-a doua, Dessoir se exprimă în felul următor: „Cealaltă cale care duce la independență se desfășoară în sensul că, ce-i drept, zona marginală continuă să existe, în calitate de co-conștiență alături de conștiență principală, dar că ea se înalță la o mai mare precizie și legătură a conținuturilor ei, intrând astfel într-un raport absolut nou cu activitatea sufletească deplin conștientă ce are loc simultan. Ca să folosim iarăși o imagine ușor de înțeles: din centrul cercului, un complex alunecă spre periferie, dar acolo nu se scufundă în nebulozitate, ci își păstrează parțial precizia și coerența.”* În continuarea acestei explicații, Dessoir spune apoi: „Un exemplu: Când expun în public niște înșiruiri de gânduri care-mi sunt foarte familiare, mi se întâmplă uneori ca unele noțiuni și cuvinte să alunece în acea regiune, în timp ce atenția se ocupă de alte lucruri. Cu toate acestea, eu vorbesc mai departe, oarecum fără participarea conștienței. S-a întâmplat în asemenea cazuri să fiu surprins de o liniște ce se așternuse dintr-o dată în sală și a trebuit să mi se explice de-abia mai pe urmă că ea era consecința faptul că eu însumi amuțisem. Prin urmare, anumite conexiuni de reprezentări familiare și anumite judecăți cu care suntem obișnuiți, pot fi efectuate și în mod «inconștient», mai ales unele care se mișcă pe tărâmul lucrurilor neperceptibile prin simțuri: mișcările de vorbire legate de acestea merg și ele fără greutate pe făgașurile deja bătătorite.” În orice caz, dacă iau acest pasaj în întreaga lui semnificație, aș prefera să nu presupun că ea ne trimite la o experiență a lui Dessoir însuși, ci că el vorbește de un lucru pe care l-a observat la alți vorbitori adormiți și că folosește cuvintele „mie” și „eu” numai ca mijloc stilistic, pe care-l folosim când ne transpunem în situația altcuiva. În orice caz, contextul în care se află aceste propoziții fac dificilă o asemenea explicație și o fac posibilă numai dacă presupunem că lui Dessoir i-a scăpat ceva din punct de vedere stilistic, lucru care în epoca noastră grăbită li se întâmplă multor scriitori. – Dar, oricum ar sta lucrurile, esențialul este că o dispoziție sufletească în care inconștientul joacă un rol atât de mare ca în cazul caracterizat de Dessoir în privința unui vorbitor, este unul dintre primele lucruri care trebuie depășite din punct de vedere sufletesc, atunci când vrei să pătrunzi în înțelegerea cunoașterii antroposofice. E necesar exact contrariul: pătrunderea totală cu conștiență, dacă e ca aceste noțiuni să aibă vreo legătură cu lumea spirituală reală. Pe tărâmul antroposofiei este de neconceput un vorbitor care continuă să vorbească, în timp ce „atenția” lui se ocupă „de alte lucruri”. Căci acela care vrea să înțeleagă antroposofia trebuie să se fi deprins deja să nu despartă direcția atenției sale de direcția în care merge o derulare de reprezentări provocată de el însuși. Un asemenea om nu va vorbi în continuare despre lucruri de la care atenția lui s-a abătut, pentru că el nu va gândi în continuare la aceste lucruri.
* Comp. p. 32 și urm. a cărții lui Dessoir.
Dacă studiez felul cum Max Dessoir le relatează cititorilor conținutul micii mele scrieri Sângele este un suc cu totul deosebit, mi se impune, în orice caz, gândul că el nu numai că vorbește în continuare, atunci când atenția sa se dedică „altor lucruri”, ci că, într-un asemenea caz, el chiar scrie în continuare. În această relatare găsim următoarele. Se citează propoziția mea: „Sângele primește în el imaginile interiorizate de către creier ale lumii exterioare” , la care Dessoir face observația: „O asemenea nerespectare colosală a faptelor se unește cu afirmația, pe cât de imposibil de dovedit, pe atât de neinteligibilă, că omul preistoric și-ar fi amintit în «imaginile pe care sângele lui le primea», și trăirile strămoșilor lui.”* Vă rog să recitiți aceste fraze pe care le citează Dessoir în contextul în care ele se află în scrierea mea și să le alăturați observația pe care o fac la p. 35 a aceleiași scrieri: „Trebuie să apelez la alegorie, când vreau să descriu procesele complicate care intră în considerare aici”, și atunci poate că vă veți da seama, totuși, ce înseamnă ca cineva să relateze așa cum face Dessoir. – Imaginați-vă ce ar fi dacă eu aș scrie despre cartea lui Max Dessoir Transcendentul sufletului și aș povesti cititorilor mei: aici vine cineva care afirmă că sângele care curge „în vasele noastre sanguine” este „sângele multor milenii”. Și aceasta ar fi o afirmație pe cât de imposibil de dovedit, pe atât de neinteligibilă, care are aceeași valoare ca și cealaltă: „Dar nu există nici o îndoială în privința faptului că în dosul suprafeței conștienței există un spațiu întunecat, bogat umplut, prin ale cărui transformări se schimbă și curbura suprafeței.” Ambele fraze se găsesc în cartea lui Dessoir, ultima la p. 1, cea despre „sângele mileniilor”, la p. 12. Amândouă propozițiile sunt, desigur, absolut îndreptățite, pentru că Max Dessoir se exprimă „în mod alegoric”. Acolo unde sunt nevoit și eu să fac același lucru și o subliniez în mod deosebit, Dessoir își făurește pentru a mă combate o armă critica din fier lemnos. – Dessoir spune în legătură cu afirmația mea că există o spiritualitate concret-reală: ea se caracterizează „în totul drept îngroșare materialistă a unor procese sufletești și drept aplatizare personificatoare a valorilor spirituale”**. În raport cu expunerile din scrierile mele, remarca lui Dessoir e tot așa de plină de sens, ca și cum eu aș spune următoarele: Un gânditor care este în stare să spună: „Putem numi – în cadrul unei comparații foarte imperfecte, firește – momentul de conștiență un cerc, a cărui periferie e neagră, al cărei centru e alb, iar părțile intermediare sunt diferite grade de cenușiu”, acest gânditor are o concepție care se caracterizează „în totul... drept îngroșare materialistă a unor procese sufletești”. Și acest gânditor care face un lucru atât de grotesc, care compară momentul de conștiență cu un cerc, care vorbește de alb, cenușiu, negru, este Max Dessoir. Nu-mi poate trece prin minte, bineînțeles, să arunc doar așa asemenea vorbe, deoarece eu știu că, în acest caz, Max Dessoir nu îngroașă în mod materialist niște procese sufletești. Dar ceea ce face el față de mine este de soiul celor caracterizate mai sus.
* Comp. Sângele este un suc cu totul deosebit (Berlin, Editura Filosofic-Antroposofică, Berlin W, Motzstr. 17), p. 35.
** Comp. p. 260 a cărții lui Dessoir.
Veți găsi că e absolut imposibil să te confrunți cu o critică bazată pe niște premise de felul celor de la care pornește Dessoir și să discuți sensul legii destinului din punctul de vedere antroposofic; ar trebui să copiez aici capitole întregi din scrierile mele, dacă aș vrea să arăt cât de revoltător sunt stâlcite reprezentările pe care le susțin eu în legătură cu destinul uman, prin afirmația lui Dessoir: „E dezvăluită, astfel, chipurile, o legătură dintre cauză și efect care există în lumea spirituală (potrivit cu aceasta, legea cauzalității nu e valabilă doar în lumea experienței, pe care o înțelegem cu ajutorul intelectului). Omul care se desăvârșește de-a lungul unui șir de vieți este supus legii karmei, conform căreia orice faptă atrage inevitabil după sine urmările ei, de exemplu, mizeria din viața actuală este consecința vinii cu care omul s-a încărcat în preexistență.”* În anul 1887, în introducerea la volumul II al scrierilor de științe naturale ale lui Goethe, eu am așternut pe hârtie frazele următoare: „Explicarea unui proces din natură este o reîntoarcere la condițiile apariției sale: o căutare a factorului producător pentru produsul dat. Când eu percep un efect și îi caut cauza, aceste două percepții nu sunt în nici un caz suficiente pentru nevoia mea de a avea o explicație. Trebuie să mă întorc la legile după care această cauză produce acest efect. În cazul faptei umane, lucrurile stau altfel. Aici, legitatea care condiționează un fenomen intră ea însăși în acțiune; ceea ce constituie un produs, apare el însuși pe scena activității. Avem de-a face cu o existență care apare în realitatea concretă la care putem rămâne, la care nu e nevoie să ne întrebăm de condițiile situate mai adânc.”** Este, desigur, clar, fără îndoială, ce vreau să spun: nu putem întreba care sunt condițiile unei fapte umane în același fel în care o facem în cazul unui proces din natură. Trebuie, deci, să procedăm altfel. Concepțiile mele despre contextul destinului, care sunt strâns înrudite cu acelea despre izvoarele voinței umane, nu pot trimite, deci, la acel raport dintre cauză și efect despre care se vorbește în științele naturii. De aceea, în cartea mea Teosofie mi-am dat toată osteneala pentru a face să se înțeleagă că sunt departe de a gândi influențele exercitate de trăirile unei vieți umane asupra vieților următoare în sensul legității cauzale din natură. Max Dessoir denaturează reprezentarea mea despre destin în modul cel mai grosolan, prin faptul că, vorbind despre ea, inserează fraza următoare: „Potrivit cu aceasta, legea cauzalității nu e valabilă doar în lumea experienței, pe care o înțelegem cu ajutorul intelectului.” – El își creează posibilitatea de a face această observație numai prin faptul că scoate în evidență, din mica mea scriere Reîncarnare și karmă, o frază care în această scriere sintetizează o explicație mai lungă. Așa cum o pune Dessoir în fața cititorilor (izolată), oricine o poate critica într-un mod foarte ieftin. Fraza mea sună așa: „Tot ceea ce știu și fac în viața mea prezentă nu stă singur, izolat, pentru sine, ca un miracol, ci are legătură, ca efect, cu formele de existență anterioare ale sufletului meu și, în calitate de cauze, cu viețile mele viitoare.”*** Cine-și dă osteneala să citească fraza în contextul explicațiilor pe care ea le sintetizează, va constata că eu înțeleg influențele exercitate de una dintre formele de viață asupra celeilalte în așa fel încât lor nu li se poate aplica acea categorie a cauzalității care este utilizată în cazul simplei studieri a naturii. Se poate vorbi de cauzalitate folosindu-se cuvântul ca expresie prescurtată numai dacă se face totodată precizarea necesară sau dacă se poate presupune că ea îi este cunoscută cititorului. În fraza mea sintetizatoare, ceea ce o precede nu permite deloc ca ea să fie înțeleasă altfel decât în felul următor: Tot ceea ce știu și fac în viața mea prezentă e legat, ca efect, cu formele de existență anterioare ale sufletului meu, în măsura în care cauzele aflate în viața prezentă ale facultăților și faptelor mele se află cu alte forme de viață într-un raport care nu este cel al cauzalității obișnuite; și toate cele ce știu și fac sunt legate de formele viitoare de existență ale sufletului meu, în măsura în care aceste facultăți pe care le-am avut și fapte pe care le-am săvârșit sunt cauzele unor efecte din viața prezentă, care, la rândul lor, se află față de conținutul unor forme de viață viitoare într-o legătură care, iarăși, nu este aceea a cauzalității obișnuite. – Cine urmărește scrierile mele, își va da seama că eu n-am susținut niciodată o noțiune despre karma care să fie incompatibilă cu reprezentarea de ființă umană liberă. Dessoir ar fi putut observa acest lucru, chiar dacă n-ar fi „folosit” din tot ceea ce am scris nimic altceva decât ceea ce se găsește în Știința ocultă: „Cine crede că libertatea umană nu e compatibilă cu... predeterminarea formei viitoare pe care o vor lua lucrurile, ar trebui să reflecteze la faptul că activitatea liberă a omului în viitor depinde tot atât de puțin de felul cum vor fi predeterminate lucrurile, pe cât de puțin această libertate depinde de faptul că el își propune să locuiască peste un an într-o casă al cărei plan îl întocmește în prezent.”**** Căci, chiar dacă aceste fraze nu se referă în mod direct la corelațiile dintre viețile pământești umane, totuși, nu le-ar putea scrie cineva care este de părere că destinele acestor vieți pământești depind unele de altele așa cum ar corespunde legii cauzalității din domeniul științelor naturii.
* Comp. p. 261 a cărții lui Dessoir.
** Comp. Introducerea la Operele lui Goethe, partea 34 în seria Literatura Națională Germană a lui Kürschner, p. XLV.
*** Comp. Reîncarnare și karmă (Berlin, Editura Filosofic-Antroposofică, Berlin W, Motzstr. 17), p. 42 și p. 261 și urm. din cartea lui
Dessoir.
**** Comp. Știința ocultă, ediția a 5-a, p. 417.
Dessoir nu ne face să observăm nicăieri că și-ar fi dat osteneala de a verifica în ce fel fundamentez eu din punct de vedere epistemologic și general-filosofic, precum și în conformitate cu reprezentările naturalist-științifice, antroposofia pe care o susțin. În schimb, el face niște afirmații pentru care în scrierile mele nu se găsește nici măcar un punct de sprijin îndepărtat. Astfel, de exemplu, la p. 296 și urm. din cartea sa: „Dacă aflăm că medicina Evului Mediu, aflată încă întru totul sub puterea acestei sugestii, îl împărțea pe om conform cu cercul zodiacal și vedea în mână, cu degetele ei, niște subdiviziuni ale măsurilor cerești, sau dacă citim la Rudolf Steiner că înainte de fecundare planta este într-o situație asemănătoare aceleia în care întreg Pământul s-a aflat înainte de a se fi despărțit de Soare, avem câteva exemple pentru principiul care spune că în mic vedem copia marilor procese cosmice.”* Dacă ceea ce vrea Max Dessoir să spună cu această frază ar fi la fel de adevărat pe cât de neadevărat este, atunci ar fi suficient să arunci în aceeași oală punctul meu de vedere antroposofic cu tot felul de practici diletante care se manifestă în prezent drept mistică, teosofie și altele asemenea. În realitate, această afirmație a lui Dessoir – deja luată singură – este o dovadă suficientă că acest critic al antroposofiei mele stă în fața ei lipsit de orice înțelegere, atât în ceea ce privește baza ei filosofică, cât și metoda ei, ba chiar și forma de exprimare a rezultatelor ei. În fond, critica lui Dessoir nu este constituită din altceva decât din multe „obiecții” la adresa antroposofiei reprezentate de mine. Confruntarea cu aceste obiecții e sterilă, pentru că ele nu critică lucrurile despre care au pretenția că-și formează o părere, ci o imagine caricaturală, deformată în mod arbitrar, a acestora, față de care critica devine apoi cât se poate de ușoară. Mie mi se pare absolut imposibil ca un om care înțelege esența a ceea ce este pentru mine antroposofia s-o asocieze – cum face Dessoir – cu o burlescă literară involuntară de felul cărților despre Faust ale lui J. A. Louvier [Nota 12], cu bizara mistică rasială a lui Guido List [Nota 13], cu Christian Science – ba chiar cu tot ceea ce Dessoir desemnează drept „neo-buddhism”. Las în seama celor ce vor să înțeleagă cu adevărat scrierile mele sarcina de a hotărî dacă Max Dessoir are dreptul de a spune despre expunerile mele: „Când cineva cere, pur și simplu, să admitem că lucrurile prezentate de el nu sunt absurde (fiindcă, într-un sens mai larg, sunt posibile destule lucruri care rămân improbabile și sterile); când nicăieri nu se cercetează și nu se întreabă, nu se pune la îndoială și nu se cumpănește nimic, ci se hotărăște, de sus în jos: «știința spirituală spune cutare și cutare lucru», aceasta trădează o totală lipsă de pretenție în ceea ce privește gândirea.”** Chiar și o frază ca aceasta: „Unii cititori inocenți se lasă mituiți, poate, de exemplele presărate peste tot și de pretinsa explicație a anumitor experiențe...”*** mă poate face să mă gândesc, cel mult, că „unii cititori inocenți” ai cărții lui Dessoir se lasă mituiți, poate, de citatele presărate peste tot, interpretate în mod absurd, din cărțile mele și de transpunerea agreabilă a ideilor mele în trivialități. – Dacă, în pofida sterilității la care o confruntare cu acest critic este condamnată din capul locului, o prezint, totuși, pe cea de față, este pentru că am fost nevoit să arăt o dată în plus, printr-un exemplu, ce fel de judecăți sunt aduse în întâmpinarea a ceea ce numesc eu antroposofie; și pentru că există chiar foarte mulți „cititori inocenți” care-și formează judecata asupra unei asemenea străduințe spirituale luându-se după cărți cum este aceea a lui Dessoir, fără a lua cunoștință cu ceea ce este judecat și, de asemenea, fără a bănui măcar cum arată în realitate ceea ce le este pus sub ochi ca imagine caricaturală.
* Max Dessoir scrie aceasta referitor la expunerile mele din Știința ocultă, ediția a 5-a, p. 348 și urm. El n-a ajuns să
înțeleagă nici pe departe afirmațiile mele. Altfel nici nu i-ar fi putut veni în minte că această chestiune ar putea avea ceva comun cu metoda diletantă citată de el de a căuta „corespondențe”
între niște fapte foarte îndepărtate unele de altele. Un om lipsit de prejudecăți trebuie să vadă că ceea ce scriu eu despre Pământ și despărțirea sa de Soare, pe de-o parte, și despre
fecundarea plantei, pe de altă parte, a fost găsit în mod absolut independent, fără a porni de la intenția de a găsi o „corespondență”. Cu aceeași îndreptățire s-ar putea spune că
fizicianul caută „corespondențe”, atunci când include în cercetare faptele ce se raportează polar unul la celălalt și care apar la anod și la catod. Dar Dessoir este departe de a înțelege că
metoda aplicată de mine nu are nimic comun cu ceea ce vrea el să atingă, ci că ea este modul de gândire naturalist-științific orientat cu totul spre domeniul spiritualalului.
** Comp. p. 263 a cărții lui Dessoir.
*** Comp. p. 254 a cărții lui Dessoir.
Dacă are vreo importanță faptul că cineva care este atât de departe de a înțelege ce mă străduiesc eu să realizez, faptul că cineva care citește ca Max Dessoir cărțile astfel judecate de el afirmă „de sus în jos” că eu îmi creez „anumite relații cu știința”, fără a avea însă „nici o legătură interioară cu spiritul științei”* – asupra acestui lucru iarăși eu nu emit nici o judecată, ci îi las pe cititorii cărților mele s-o facă.
* Comp. p. 254 a cărții lui Dessoir.
Ar fi fost aproape un miracol dacă întreaga natură spirituală a lui Max Dessoir n-ar fi adăugat la toate celelalte și fraza: „Chiar marea masă adepților săi renunță total la munca de gândire proprie.” Oare cât de des trebuie să accepte să li se spună aceasta aceia cărora le place să fie numiți „adepții mei”! Desigur, „adepți” cu calități îndolelnice există în cadrul oricărei mișcări spirituale. Esențialul este însă dacă aceștia și nu, poate, alții, sunt caracteristici pentru orientarea respectivă. Ce știe Max Dessoir despre „adepții” mei? Ce știe el despre: cât de mulți există printre ei care nu numai că sunt departe de a renunța la munca de gândire proprie, ci care, după ce au înțeles, prin munca lor de gândire, cât sunt de insuficiente din punct de vedere științific concepțiile de soiul celei a lui Dessoir, nu se sfiesc să-și ia imboldurile pentru propria lor muncă spirituală din strădaniile prin care eu caut, cât pot de bine, o cale metodică pentru a pătrunde cu câțiva pași mai adânc în lumea spirituală. Poate va veni odată vremea când se vor emite judecăți mai drepte asupra unor asemenea oameni ai epocii prezente, care sunt în stare să efectueze suficientă muncă de gândire pentru a nu se număra printre „cititorii inocenți” ai lui Dessoir.
* Doar faptul că Dessoir nu este în stare să-și formeze niște reprezentări cu adevărat corespunzătoare despre încercările antroposofice face să apară explicabil de ce nu începe el să înțeleagă aceste încercări nici măcar acolo unde propriile lui înlănțuiri de gânduri îi înlesnesc cum nu se poate mai mult această înțelegere. Avem un asemenea caz în lucrul asupra căruia atrage el atenția cu două fraze de la p. 322 și urm. a cărții sale: „Nu există nici un transcendent al sufletului în sensul unei realități invizibile, pentru că stările de lucruri spirituale, atât ale existenței obiectuale, cât și ale celei personale, sunt anulate. Transcendentul obiectiv al sufletului poate fi înțeles drept o supraconștiență, niciodată însă drept ceva existând spațial, în afara sufletului.” Dessoir nu vede că printr-o asemenea propoziție el nu furnizează infirmarea, ci tocmai dovada necesității antroposofiei. El nu vede că în scrierile mele fac pretutindeni încercarea de a trata problemele care se ivesc drept probleme ale conștienței. Observați numai cum această încercare este făcută tocmai în cartea mea Știința ocultă. Numai că Dessoir, pur și simplu, nu poate vedea că prin aceasta întregul proces de cunoaștere a lumii spirituale este transformat într-o activitate interioară a conștienței, că în cadrul conștienței înseși trebuie căutate, prin trăire directă, alte forme de conștiență, care, atunci, în orice caz, nu au nimic comun cu ceva „existând spațial în afara sufletului”, ci cu o existență interioară a sufletului într-o asemenea realitate existentă, care este la fel de aspațială cum sunt deja trăirile înseși ale conștienței obișnuite. În orice caz, cine vrea să înțeleagă acest lucru, ar trebui s-o fi scos la capăt în sens antroposofic cu o frază ca aceea pe care Friedrich Theodor Vischer [Nota 14] a pus-o pe hârtie în partea I a cărții sale Lucruri vechi și noi, p. 194: „Sufletul, drept unitatea cea mai de sus a tuturor proceselor, nu poate fi localizat, în orice caz, în trup, cu toate că nu se află altundeva decât în trup...” Această frază se numără printre acelea care conduc spre locurile-limită ale cunoașterii obișnuite, în sensul capitolului I al acestei cărți și în sensul capitolului 1 al „Extinderilor formulate pe scurt ale conținutului acestei scrieri”, aflate la sfârșitul acesteia.
