Conferinţele care vor urma au fost anunţate în afiş cu titlul „Teosofie după metoda rosicruciană”. În fapt, este vorba despre o veche şi mereu nouă înţelepciune existentă într‑o formă adecvată prezentului nostru, formă care, aşa cum va reieşi din felul în care ea va fi prezentată aici, este cunoscută încă din secolul al XIV‑lea. Totuşi în aceste conferinţe nu voi vorbi despre o istorie a rosicrucianismului.
Dumneavoastră ştiţi cu toţii, că astăzi în şcolile elementare se predă o anumită geometrie, din care face parte, de exemplu, şi teorema lui Pitagora. Ori, elevul învaţă astăzi elementele acestei geometrii independent de modul în care ea s‑a constituit. El nu ştie nimic despre Euclid, şi cu toate acestea îi este predată geometria euclidiană. Abia mult mai târziu, după ce te‑ai familiarizat cu specificul, cu conţinutul acesteia, se face eventual cunoştinţă la istoria ştiinţelor cu forma în care a apărut iniţial în omenire ceea ce astăzi este general accesibil în şcolile elementare. Pe cât de puţin îl priveşte pe elevul care învaţă astăzi geometria elementară modul iniţial în care Euclid a dat omenirii geometria, pe atât de puţin urmează să ne intereseze pe noi modul în care s‑a dezvoltat în cursul istoriei aşa‑numitul rosicrucianism. Şi după cum elevul învaţă adevărata, veritabila geometrie pe obiectul în sine, tot aşa vrem şi noi să analizăm această înţelepciune rosicruciană din ea însăşi.
De altfel, cel care cunoaşte istoria, şi în special istoria rosicrucianismului, aşa cum se găseşte ea în literatură, ştie foarte puţin despre conţinutul real al teosofiei rosicruciene. Din secolul al XIV‑lea, această teosofie rosicruciană trăieşte ca ceva, ce este cu adevărat independent de istoria sa, după cum geome tria este adevărată şi cunoscută independent de istoria geome triei şi treptata ei apariţie. De aceea nici nu vom pomeni decât fugitiv unele lucruri, care se ştiu din istorie.
În anul 1459, o înaltă individualitate spirituală, încarnată în faţa lumii sub numele de Christian Rosenkreutz, a apărut ca învăţător al unui grup foarte restrâns de discipoli iniţiaţi. La această dată Christian Rosenkreutz a fost ridicat la demnitatea de Eques Lapidis Aurei, adică de Cavaler al Pietrei de Aur, în cadrul a unei confrerii spirituale foarte ermetice, Fraternitatea Rosae Crucis. În cursul acestor conferinţe ne va apărea tot mai clar semnificaţia acestei împuterniciri. Această înaltă individualitate spirituală, intrată în planul fizic în personalitatea lui Christian Rosenkreutz, a acţionat neîntrerupt ca învăţător şi conducător al curentului rosicrucian „în acelaşi corp”, cum se spune în ocultism. Noi vom învăţa să cunoaştem sensul acestei expresii, „neîntrerupt în acelaşi corp”, când vom vorbi despre destinul omului după moarte.
Această înţelepciune, despre care vorbim noi aici, se limita, până târziu în secolul al XVIII‑lea, la un cerc puţin numeros al unei confrerii, care se supunea unor reguli severe, prin care se izola de lumea exterioară.
În secolul al XVIII‑lea această confrerie a fost însărcinată să facă să pătrundă pe o cale spirituală în cultura Europei centrale ceva esoteric, din care cauză noi vedem ici‑colo, în cadrul unei culturi exoterice, apărând sub formă exterior‑profană unele luminiţe, care de fapt nu sunt altceva decât expresia exterioară a unei înţelepciuni esoterice. Mulţi oameni s‑au străduit în cursul secolelor să ridice puţin vălul care ascundea această înţelepciune, pe care noi oamenii o numim rosicruciană; dar nu au reuşit. Astfel, Leibniz [ Nota 1 ] a încercat fără succes să descopere sursa înţelepciunii rosicruciene. Această înţelepciune rosicruciană a sclipit însă precum luminile de fulger într‑o operă exoterică, care a apărut pe când Lessing [ Nota 2 ] se îndrepta spre sfârşitul vieţii sale pe plan fizic. Este vorba de „Educaţia neamului omenesc” a lui Lessing. Nu trebuie decât să citeşti printre rânduri această operă, pentru a recunoaşte în finalul ei ciudat – ce‑i drept, doar ca esoterician – că ea este o expresie exterioară a înţelepciunii rosicruciene.
Această înţelepciune a strălucit cu o intensitate aparte în acel om, care a reflectat cultura Europei, şi de fapt cultura mondială din acea epocă, de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea: în Goethe [ Nota 3 ]. Când Goethe, în relativ anii tineri ai vieţii sale, s‑a apropiat de o sursă rosicruciană, a simţit ceva dintr‑o iniţiere înaltă extrem de ciudată. A vorbi de o iniţiere în sens obişnuit a lui Goethe, poate conduce uşor la o înţelegere greşită; iată de ce ar fi de dorit poate să explicăm aici, cum stau lucrurile cu acest tip de iniţiere ciudată/aparte. Era în perioada în care el tocmai părăsise Universitatea din Leipzig şi se pregătea să plece la Strassburg. Atunci s‑a întâmplat ceva extrem de curios. El a avut o vieţuire care i s‑a încuibat profund în suflet, care exterior s‑a manifestat prin aceea, că în ultima perioadă petrecută la Leipzig s‑a aflat chiar în prag de a muri. Pe patul de suferinţă a avut o vieţuire importantă, un fel de iniţiere, de care la început n‑a fost deloc conştient; ea acţiona în sufletul său sub forma unui curent poetic, iar maniera în care acest curent intervenea în diferitele sale producţii literare era una extrem de curioasă. O astfel de străfulgerare o găsim în poemul [ Nota 4 ] „Misterele”, pe care prietenii săi cei mai intimi au considerat‑o a fi una din creaţiile sale cele mai profunde, şi ea este de fapt atât de profund concepută, încât însuşi Goethe nu a mai regăsit niciodată forţa de a termina acest fragment. Curentul cultural de la acea vreme nu avea încă puterea, de a dezvolta întreaga profunzime de viaţă ce pulsează în această poezie. Această poezie trebuie privită drept unul dintre izvoarele cele mai profunde ale sufletului lui Goethe, ea este o carte cu şapte peceţi pentru toţi comentatorii lui Goethe. Ulterior această iniţiere a continuat să se perfecţioneze, iar în cele din urmă, după ce a devenit din ce în ce mai conştient de iniţierea sa, Goethe a putut compune acel straniu poem în proză [ Nota 5 ] „Povestea Şarpelui verde şi a frumoasei flori de crin”, care este una din operele cele mai profunde ale literaturii mondiale; cel care este în stare s‑o interpreteze corect, ştie multe despre înţelepciunea rosicruciană.
Dar în acea epocă, în care înţelepciunea rosicruciană ar fi trebuit să se infiltreze în general în cultură, s‑a întâmplat că a fost comisă un fel de trădare a înţelepciunii rosicruciene, asupra naturii căreia nu voi insista în cele ce urmează, astfel că anumite reprezentări ale înţelepciunii rosicruciene au răzbătut exoteric afară în lume. Pe de o parte această trădare, iar pe de altă parte necesitatea ca o perioadă, în cursul secolului al XIX‑lea, cultura occidentală să nu fie influenţată pe planul fizic de esoterism, aceste două lucruri au făcut necesar ca sursele înţelepciunii rosicruciene, şi în primul rând marele ei întemeietor, care de atunci a fost continuu pe planul fizic, să se retragă aparent; astfel că în prima jumătate a secolului al XIX‑lea şi o bună parte din a doua lui jumătate nu s‑au putut descoperi prea multe lucruri despre înţelepciunea rosicruciană. Abia în epoca noastră a devenit iar posibil să se deschidă izvoarele înţelepciunii rosicruciene şi ea să pătrundă în restul culturii; dacă vom analiza această cultură, ni se vor arăta şi motivele pentru care a trebuit să fie aşa.
Aş vrea acum să vă indic două lucruri caracteristice ale acestei înţelepciuni rosicruciene, care sunt importante pentru misiunea ei mondială. Unul dintre ele are legătură cu întreaga poziţie a omului faţă de această înţelepciune rosicruciană, care este ceva diferit de forma ocultă a înţelepciunii creştin‑gnostice. Va trebui deocamdată, dacă vrem să avem clar în suflet această poziţie curioasă a înţelepciunii rosicruciene, să atingem măcar în treacăt două aspecte ale vieţii spirituale. Primul dintre aceste două aspecte este acela care se cheamă poziţia discipolului faţă de maestru, iar în ceea ce priveşte această poziţie trebuie să analizăm iarăşi două lucruri. Vom discuta în primul rând ceea ce se cheamă clarvedere, şi în al doilea rând ceea ce se cheamă credinţa într‑o autoritate. Prin cuvântul clarvedere – de fapt un termen impropriu – înţelegem nu numai o viziune spirituală, ci şi o auzire spirituală. Acestea două sunt sursa oricărei înţelepciuni, care vrea să ne instruiască în privinţa înţelepciunii ascunse a lumii. Din nicio altă sursă nu pot veni adevăratele cunoştinţe despre lumile spirituale. Metoda rosicruciană face însă o deosebire esenţială între descoperirea adevărurilor spirituale şi înţelegerea acestor adevăruri.
Nimeni nu poate găsi direct în lumile superioare un adevăr spiritual, fără să‑şi fi dezvoltat într‑un grad înalt facultatea spirituală, adică clarvederea. Clarvederea este deci condiţia prealabilă necesară pentru descoperirea adevărului spiritual. Însă doar pentru descoperire, căci până în zilele noastre, şi chiar multă vreme de‑acum încolo, niciun adevărat rosicrucianism nu predică exoteric ceva, care să nu poată fi înţeles de o inteligenţă obişnuită şi de o logică medie. Aceasta este ceea ce contează. Dacă împotriva acestei forme rosicruciene de teosofie se opinează că trebuie să fii clarvăzător pentru înţelegere, aceasta este inexact. Nu facultatea de percepţie este cea care contează. Cel care nu înţelege cu gândirea înţelepciunea rosicruciană, nu şi‑a dezvoltat încă în suficientă măsură înţelegerea sa logică. Dacă asimilezi tot ceea ce oferă cultura actuală, tot ceea ce se poate dobândi astăzi, numai să ai suficientă răbdare şi perseverenţă şi să nu fii prea comod pentru a învăţa, poţi înţelege şi pătrunde ceea ce predă învăţătorul rosicrucian. Dacă cineva pune la îndoială o astfel de înţelepciune rosicruciană şi spune: Eu nu o pot înţelege –, vinovată aici nu este neputinţa acestuia de a se ridica la planurile superioare, ci faptul că nu vrea să‑şi solicite destul gândirea sa logică sau că nu vrea să aducă suficiente exemple din cele vieţuite în şcoală şi în viaţa obişnuită, ca să înţeleagă cu adevărat.
Gândiţi‑vă numai la enorma popularizare a înţelepciunii, care s‑a petrecut de la apariţia Creştinismului până în zilele noastre, şi încercaţi să vă formaţi o imagine a Rosicrucianismului creştin în secolul al XIV‑lea. Imaginaţi‑vă modul în care se situa un om care trăia afară în lume faţă de învăţători. Pe atunci nu se putea acţiona decât prin cuvântul vorbit. De obicei nu ne reprezentăm corect evoluţia uriaşă petrecută de atunci încoace. Nu trebuie să ne gândim, de exemplu, decât la inventarea tiparului. Imaginaţi‑vă miile şi zecile de mii de canale, prin care cele ce se prestează la vârfurile vieţii spirituale pot influenţa prin această invenţie viaţa culturală în general. Începând de la o carte şi până la ultima notiţă de ziar, dumneavoastră puteţi urmări infinit de multe canale, prin care o sumă enormă de idei se scurge în viaţa obişnuită. Acestea sunt căi, care s‑au deschis omenirii începând abia de atunci, iar ele au făcut ca intelectul culturii occidentale să capete cu totul alte forme. Intelectul apusean a acţionat de atunci cu totul altfel.
Noua formă a înţelepciunii a trebuit să ţină seama de toate acestea. A trebuit creată o astfel de formă, care să ţină piept la ceea ce curge prin miile de canale în viaţa obişnuită. Înţelepciunea rosicruciană este una, care face faţă oricărei obiecţii, indiferent dacă ea vine dinspre o latură populară a ştiinţei sau dinspre una şi mai înaltă. Înţelepciunea rosicruciană are în ea însăşi resursele, prin care să reziste oricărei obiecţii a ştiinţei. O înţelegere justă a ştiinţei, nu acea înţelegere diletantă, pe care o întâlnim chiar şi la profesorii universitari, ci o înţelegere care nu ţine seama de toate teoriile abstracte şi fanteziile materialiste, care stă ferm pe solul faptelor şi nu trece dincolo de acesta, o astfel de înţelegere oferă chiar din lăuntrul ştiinţei, una după alta dovezile pentru adevărurile spirituale rosicruciene.
A doua latură în înţelepciunea rosicruciană – în poziţia maestrului faţă de discipol – este aceea, că în esenţă raportul de la discipol la „guru”, învăţătorul oriental, este una diferită faţă de alte iniţieri. Modul în care discipolul se comportă faţă de maestrul său în cadrul înţelepciunii rosicruciene nu poate nicidecum să fie definit drept un act de credinţă într‑o autoritate. Vă pot sugera aceasta printr‑un exemplu de viaţă obişnuit. Maestrul rosicrucian nu vrea să se situeze altfel în raportat cu discipolul său decât matematicianul versat faţă de elevul matematician. Putem spune că elevul matematician este legat de învăţătorul său printr‑un act de credinţă? Sigur nu! Se poate spune că elevul matematician nu are nevoie de învăţător? Da – ar spune unii, căci se pot procura eventual nişte manuale bune, prin care studiezi singur. Doar că aici calea este o alta decât atunci când stai faţă în faţă, scaun lângă scaun. În principiu, lucrul este desigur posibil. La fel ar putea orice om, atunci când ajunge la un anumit grad de clarvedere, să găsească toate adevărurile spirituale, însă cu toţii sunt de acord, că nu este raţional să vrei să ajungi la ţel pe o cale ocolită. La fel de iraţional ar fi să spui: Interiorul meu trebuie să fie sursa pentru toate adevărurile spirituale. – Când învăţătorul cunoaşte adevărurile matematice şi le transmite elevului său, elevul nu mai are nevoie să se încreadă în autoritatea învăţătorului; adevărurile matematice i se revelează prin propria lor exactitate şi el nu trebuie să facă altceva, decât să le înţeleagă corect. La fel se întâmplă cu întreaga evoluţie ocultă în sens rosicrucian. Învăţătorul este prietenul, sfătuitorul, cel care a trăit el însuşi experienţele oculte şi îl lasă pe elev să le trăiască şi el. Odată ce le‑ai trăit, nu mai ai nevoie să accepţi o autoritate, după cum în matematică nu mai pui în discuţie teza: Suma unghiurilor într‑un triunghi este egală cu 180°. Orice autoritate în rosicrucianism nu este propriu‑zis o autoritate, ci mai degrabă ceva ce este necesar pentru scurtarea drumului către adevărurile cele mai înalte.
Aceasta este una dintre laturi. Cealaltă latură este cea care se referă la raportul înţelepciunii spirituale faţă de cultura spirituală în general. În cursul expunerilor care urmează să se desfăşoare aici în următoarele zile veţi vedea, că adevărul spiritual poate influenţa direct viaţa practică. Noi nu stabilim un sistem oarecare, care să se utilizeze doar teoretic, ci ceva de care te poţi folosi, dacă vrei să recunoşti bazele profunde ale actualei ştiinţei universale a noastră, dacă laşi să pătrundă adevărurile spirituale în viaţa de toate zilele. Adevărul rosicrucian nu trebuie să meargă numai în cap sau numai în inimă, ci trebuie să meargă în mână, în aptitudinile noastre manuale, în ceea ce face omul zilnic. Nu este o complacere sentimentală în cele aflate, este o muncă de dezvoltare a facultăţilor, prin care devii apt să acţionezi în slujba binelui general al omenirii. Imaginaţi‑vă că apare o Societate, care îşi propune drept ţel doar fraternitatea dintre oameni, că nu ar face altceva decât să propovăduiască fraternitatea dintre oameni. Aceasta nu ar fi o Societate rosicruciană, căci rosicrucianul spune: Imaginaţi‑vă un om care şi‑a rupt piciorul şi zace în stradă în faţa ta. Dacă paisprezece persoane se adună în jur şi au o simţire caldă şi compătimitoare, dar niciuna nu este în stare să pună la loc piciorul, atunci toate cele paisprezece persoane nu fac cât o alta, care vine acolo, care poate nu este deloc sentimentală, dar este capabilă să repare un picior rupt, şi o şi face. – Şi aceasta este convingerea care îl stăpâneşte pe rosicrucian. Importantă este cunoaşterea aplicată, posibilitatea de a interveni în viaţă din cunoaştere. Discursurile compătimitoare sunt pentru înţelepciunea rosicrucienilor chiar ceva periculos, căci accentuarea continuă a compătimirii îi apare ca un fel de desfătare astrală. Ceea ce este pe plan fizic sentimentul inferior de desfătare, este pe plan astral acest tip de discurs, care mereu vrea doar să simtă şi nu să cunoască. Cunoaşterea aplicată, care poate interveni în viaţă – desigur nu în sens materialist, ci coborâtă din planurile superioare –, ne face apţi să acţionăm practic. Din cunoaşterea faptului că lumea trebuie să progreseze, decurge de la sine armonia, şi ea decurge cu atât mai sigur, deoarece rezultă de la sine, dacă cunoaştem. Despre acela care poate pune la loc un picior rupt s‑ar putea spune: dacă el nu este un iubitor de oameni, îl lasă probabil pe respectivul acolo unde se află. – Acest lucru este posibil la o simplă cunoaştere pe planul fizic. La o cunoaştere spirituală însă această remarcă nu este posibilă. Nu poate exista o cunoaştere spirituală care să nu se repercuteze în viaţa practică.
Aceasta este cea de a doua latură a înţelepciunii rosicruciene, faptul că ea nu poate fi găsită decât prin forţe clarvăzătoare, însă poate fi înţeleasă prin raţiunea omenească. S‑a spus prin aceasta ceva aparent foarte curios: Pentru a avea vieţuiri în lumea spirituală trebuie ca dumneavoastră să deveniţi clarvăzători; pentru a înţelege ceea ce vede clarvăzătorul nu aveţi nevoie de aceasta. Cineva care coboară ca văzător din lumile spirituale şi povesteşte lucrurile care se petrec acolo, şi prin aceasta aduce la cunoştinţa omenirii actuale ceva ce îi este necesar, poate fi înţeles, dacă ascultătorii o vor, căci omul este în aşa fel întocmit, că le poate pricepe clar.
Vom face cunoştinţă mai întâi cu natura heptapartită a omului, conform metodei rosicruciene. Vom face cunoştinţă cu întreaga natură omenească, aşa cum se prezintă ea privirii noastre. Vom cunoaşte corpul fizic, pe care fiecare crede că‑l cunoaşte, dar în realitate nu‑l cunoaşte deloc. Pe cât de puţin putem vedea oxigenul care este în apă, dacă nu‑l separăm în prealabil de hidrogen, la fel de puţin putem vedea omul fizic din faţa noastră, atunci când privim un alt om. Omul este un amestec de corp fizic, corp eteric şi corp astral şi celelalte componente ale naturii sale superioare, după cum apa constă din oxigen şi hidrogen, iar combinaţia tuturor acestor componente dumneavoastră o vedeţi în faţa ochilor. Dacă vreţi să vedeţi doar corpul fizic, trebuie mai întâi să scoateţi afară corpul astral; aceasta este ceea ce dumneavoastră aveţi în somnul fără vise. Somnul este un fel de disociere chimică a corpului astral, unit cu componentele superioare ale naturii omeneşti, cu corpurile eteric şi fizic. Dar nici atunci nu aveţi în faţă corpul fizic adevărat. Numai odată cu moartea, când şi corpul eteric s‑a retras din corpul fizic, corpul fizic rămâne doar el singur.
Aceasta are o importanţă practică nemijlocită, şi vă voi da un exemplu în acest sens. Presupuneţi o anumită parte din corpul astral. Într‑un trecut îndepărtat al omului, aceasta era ceea ce el putea percepe atunci printr‑o clarvedere înăbuşită, crepusculară, complet diferită de clarvederea prin imagini de astăzi. Aceste imagini s‑au imprimat iniţial în corpul său astral. Noi ne reprezentăm, că în corpul astral s‑au imprimat odată imagini ale celor trei dimensiuni ale spaţiului, lungime, lăţime şi adâncime. Această imagine a spaţiului tridimensional, aşa cum a fost ea inoculată odinioară corpului astral printr‑o clarvedere crepusculară originară, a fost apoi transpusă în corpul eteric. Aşa cum se imprimă pecetea în ceara de sigiliu fluidă, tot aşa se imprimă imaginea astrală în corpul eteric, iar aceasta a modelat plastic formele corpului fizic. Astfel, imaginea spaţiului tridimensional a dat naştere unui organ într‑un punct foarte precis al corpului fizic. La origine aceasta era o imagine în corpul astral a celor trei direcţii spaţiale perpendiculare una pe alta. Aceasta s‑a întipărit în corpul eteric ca o pecete în ceara de sigiliu, iar o anumită parte a corpului eteric a lucrat practic un organ în interiorul urechii omeneşti: cele trei canale semicirculare. Orice om le posedă. Când ele sunt afectate, omul nu se mai poate orienta în cele trei direcţii spaţiale. Pe om îl apucă ameţeala şi nu se mai poate menţine vertical în cadrul dimensiunilor spaţiale. Astfel, imaginile corpului astral au legătură cu forţele corpului eteric şi cu organele corpului fizic. Ansamblul corpului fizic al omului, în formele sale plastice, nu este altceva decât produsul imaginilor corpului astral şi al câmpului de forţe al corpului eteric. De aceea nimeni nu poate înţelege corpul fizic, dacă nu cunoaşte mai întâi corpurile astral şi eteric. Corpul astral este precursorul corpului eteric, iar acesta este precursorul corpului fizic. Astfel, chestiunea se complică.
Cele trei canale semicirculare sunt un organ fizic precum este nasul; toate naturile diferă unul de altul, însă dumneavoastră puteţi observa o asemănare între nasul părinţilor şi cel al copiilor. Dacă dumneavoastră aţi putea studia la om cele trei canale semicirculare, aţi putea constata că şi aici există o deosebire şi asemănare ca în cazul nasurilor şi că în ceea ce priveşte aceste canale omul se poate asemăna atât cu mama cât şi cu tata. Ceea ce nu se moşteneşte însă, acesta este spiritualul cel mai profund, veşnicul, care trece prin încarnările succesive ale omului. Ceea ce noi numim talente, facultăţi individuale, nu se bazează pe creier. Logica nu este diferită în matematică, faţă de cum este ea în filosofie sau în viaţa practică. Diferenţierea aptitudinilor apare abia atunci când logica este aplicată unor domenii, care îşi au organul lor de cunoaştere în canalele semicirculare, de exemplu. Astfel, matematica se exprimă în mod deosebit la un om, care are dezvoltate în special tocmai aceste organe. Un exemplu pentru aceasta este Familia Bernoulli [ Nota 6 ], în care au apărut unul după altul matematicieni buni. Oricât de multe predispoziţii ar aduce cu sine o individualitate, spre muzică sau alte aptitudini – dacă ea nu s‑a născut într‑un corp care să îi transmită ereditar formele şi organele necesare, ea nu‑şi poate etala din plin aceste aptitudini.
După cum vedeţi, dumneavoastră nu puteţi cunoaşte fizic lumea, dacă nu cunoaşteţi cum a fost ea creată. Nu în retragerea din lumea fizică îşi vede rosicrucianul sarcina sa. Aceasta ar fi o gravă eroare, căci sarcina sa este tocmai aceea de a spiritualiza lumea fizică. El trebuie să se ridice în regiunile cele mai înalte ale vieţii spirituale, şi cu cunoştinţele pe care le poate scoate de acolo să lucreze activ în cadrul întregii lumi fizice, şi în mod cu totul special în cadrul oamenilor. Acesta este idealul rosicrucian, care rezultă ca o consecinţă directă a înţelepciunii. Vom examina un atare sistem de înţelepciune, care ne poate face să înţelegem lucrul cel mai mic. Şi să ne amintim, că lucrul cel mai mic în lume este important pentru lucrul cel mai măreţ, că lucrul cel mai mic, pus la locul potrivit, poate conduce spre ţelul cel mai măreţ.
