În studiul nostru am ajuns la punctul, în care omul, coborând din regiunile spirituale, se simte deodată acoperit/ îmbrăcat de un corp eteric, fapt ce îl face să aibă pentru o clipă un fel de viziune anticipată a vieţii care‑l aşteaptă aici. Am văzut ce anomalii şi stări poate provoca aceasta în viaţa omului. Înainte de a merge mai departe, vom răspunde la o întrebare, care poate să pară importantă pentru cineva, dacă el îşi ridică privirea spirituală în Devachan. Şi anume, întrebarea este aceasta: Cum stau lucrurile cu viaţa în comun a oamenilor, între moarte şi o nouă naştere? – Nouă trebuie să ne fie clar, că nu numai aici pe Pământul fizic există o viaţă în comun, o convieţuire a oamenilor, ci şi acolo în lumile superioare. După cum munca oamenilor în domeniul spiritual ajunge jos în lumea fizică, în mod absolut identic raporturile dintre un om cu alt om, toate legăturile lor, toate relaţiile lor reciproce, care se ţes aici jos, ajung sus în regiunea ţării spirituale.
Să ne apropiem aceasta printr‑un exemplu concret. Să luăm raportul dintre mamă şi copil. Se poate naşte întrebarea: Există o relaţie între ei care dăinuie? – Da, aceasta există, şi este mult mai intimă, mult mai strânsă decât orice relaţie, care se poate ţese aici pe acest Pământ! Iubirea maternă are la început un caracter animalic, ea este un fel de instinct natural. Când copilul creşte, această relaţie se transformă într‑una morală, etică, spirituală. Când mama şi copilul învaţă a gândi în comun, când au simţiri comune, atunci instinctul natural se şterge treptat; el doar a dat ocazia înnodării unei frumoase legături, iubirea maternă şi iubirea filială în sensul cel mai înalt. Înţelegerea reciprocă, iubirea profundă care se dezvoltă aici, se continuă până în regiunile domeniilor spirituale, chiar dacă, presupunând că unul moare mai înainte de celălalt, cel rămas este în aparenţă despărţit de cel mort un timp oarecare. După acest interval de timp legătura, care s‑a urzit aici de către cei doi, este una tot atât de vie şi de profundă; s‑au regăsit, doar că instinctele animalice, pur naturale trebuie mai întâi lepădate. Toate sentimentele, toate gândurile urzite în suflet de la o fiinţă la cealaltă aici pe Pământ, nu sunt împiedicate acolo sus prin barierele care există aici. Ba chiar s‑ar putea spune, că Devachanul primeşte o anumită înfăţişare, o anumită structură în urma acestor relaţii, ce se urzesc aici.
Să luăm un alt exemplu. Se formează prietenii, camaraderii, care se nasc dintr‑o afinitate sufletească; ele se continuă până sus în Devachan. Şi de aici se dezvoltă pentru următoarea viaţă legăturile sociale. În felul acesta, prin faptul că legăm aici legături sufleteşti, noi lucrăm la forma pe care o primeşte Devachanul. Noi toţi am lucrat astfel, înnodând legături de iubire de la om la om. Prin aceasta noi creăm ceva, care are importanţă nu numai pentru Pământ, ci care plăsmuieşte şi legăturile în Devachan. S‑ar putea spune: Ceea ce se întâmplă aici prin iubire, prin prietenie, printr‑o strânsă înţelegere reciprocă, sunt pietre de construcţie, care acolo sus în regiunea spirituală clădesc temple, iar pentru oamenii, care se pătrund de această certitudine trebuie să fie un sentiment înălţător să ştie, că dacă deja de aici se înnoadă legături de la suflet la suflet, aceasta este baza unei deveniri veşnice.
Să presupunem că o altă planetă fizică ar fi populată de nişte fiinţe, care nu s‑ar simpatiza reciproc, care nu ar putea lega una cu alta legături de iubire. Devachanul unor asemenea fiinţe ar fi unul sărăcăcios, mizer. Numai un domeniu planetar în care se stabilesc astfel de legături de iubire de la om la om poate avea un Devachan cu conţinut bogat, divers structurat. Cel aflat deja în Devachan şi care iniţial nu poate fi perceput de omul obişnuit, are, în funcţie de nivelul lui de dezvoltare, o conştienţă mai mult sau mai puţin clară asupra legăturii strânse care‑l uneşte cu cei rămaşi aici. Există chiar mijloace, de a extinde aceste raporturi strânse. Dacă adresăm răposaţilor noştri gânduri de iubire, însă nu de o iubire egoistă, noi consolidăm prin aceasta sentimentul de strânsă legătură cu ei.
Este greşit să crezi, că starea de conştienţă a omului în Devachan este întunecată, difuză. Nu acesta este cazul. Trebuie să insistăm asupra faptului, că gradul de conştienţă pe care l‑a atins un om, nu se mai poate pierde, chiar dacă în anumite perioade tranzitorii se pot produce întunecări, astfel că omul în Devachan are, prin organele sale spirituale, o conştienţă clară despre ceea ce se întâmplă aici pe globul pământesc. Ocultismul ne arată, că omul care trăieşte în spiritual participă intens la ceea ce se întâmplă aici pe Pământ.
Vedem astfel, că viaţa în Devachan, dacă o privim în adevărata ei lumină, pierde orice motiv de insatisfacţie, că omul, chiar dacă nu o priveşte din punctul său de vedere pământesc egoist, o poate simţi totuşi ca ceva aducător de o infinită fericire, în afară de faptul, că acea libertate faţă de corpul fizic, faţă de mădularele inferioare, în care omul este îngrădit aici, îţi dă un sentiment enorm de fericire. Simplul fapt că aceste bariere au căzut, că omul nu mai este împiedicat de aceste cătuşe, aduce cu sine un sentiment de fericire. Astfel, Devachanul este o perioadă de dezvoltare şi manifestare liberă în toate direcţiile, într‑un mod atât de bogat, atât de larg, de nestingherit, cum omul nu a cunoscut niciodată aici aşa ceva.
Am văzut deci că omul, în coborârea sa spre o nouă naştere, este îmbrăcat cu un nou corp eteric de către entităţi spirituale, al căror rang este asemănător cu cel al Spiritelor popoarelor. Acest corp eteric nu este complet adaptat omului; dar şi mai puţin adaptat este învelişul fizic, pe care‑l primeşte ulterior. Vom explica acum în linii mari încadrarea omului în lumea fizică. Multe aspecte ale acestui proces se sustrag într‑o anumită măsură dezbaterii publice.
Ştim că omul, prin însuşirile pe care le are, se îmbracă cu un corp astral. Prin ceea ce există în acest corp astral, el exercită o forţă de atracţie faţă de anumite fiinţe de pe Pământ. Prin corpul eteric el este atras spre un popor şi spre o familie în sensul mai larg, în care el se va naşte. Prin maniera în care şi‑a format şi dezvoltat corpul său astral, el este atras spre partea maternă a părinţilor săi. Esenţa, substanţa, structura corpului astral îl împinge spre mamă. Eul îl împinge pe noul om spre latura paternă a părinţilor. Eul exista deja chiar din vremurile cele mai străvechi, când sufletul a coborât pentru prima dată din sânul divinităţii într‑un corp pământesc. Acest Eu s‑a dezvoltat de‑a lungul a multor încarnări. Eul unui om se deosebeşte de Eul unui alt om, şi aşa cum este el acum constituie forţa deosebită de atracţie spre tată. Corpul eteric înclină spre un popor, spre o familie, corpul astral înclină în mod special spre mamă, Eul spre tată. După această schemă se orientează întreaga configuraţie, care tinde spre noua încorporare.
Se poate întâmpla, ca corpul astral să fie atras spre o parte maternă, însă Eul să nu vrea să meargă spre tatăl corespunzător. În acest caz el îşi continuă peregrinarea, până întâlneşte un cuplu parental potrivit.
În ciclul actual de evoluţie, Eul reprezintă elementul voinţei, al impulsurilor de simţire/senzoriale; în corpul astral sunt localizate facultăţile fanteziei şi cele ale gândirii. Acestea din urmă, cum se spune, sunt transmise ereditar de mamă, iar primele de tată. Vedem astfel, că individualitatea care vrea să se încorporeze îşi caută prin forţele ei inconştiente cuplul de părinţi care‑i va furniza corpul fizic.
Procesul pe care l‑am descris aici se termină în esenţă până în săptămâna a treia după concepţie. De fapt acest om, care constă dintr‑un Eu, un corp astral şi un corp eteric, se află începând chiar din momentul concepţiei în apropierea mamei, care are în ea germenele omenesc fecundat, însă el îşi exercită influenţa din afară. În acest timp, cam în a treia săptămână, acest corp astral, combinat cu corpul eteric, pune stăpânire, ca să zicem aşa, pe acest germene omenesc şi începe să colaboreze la formarea omului. Până atunci dezvoltarea corpului fizic omenesc s‑a făcut fără influenţa corpurilor astral şi eteric; începând de acum, aceste corpuri contribuie la dezvoltarea copilului şi organizează chiar dezvoltarea în continuare a germenelui omenesc. Vedem deci, că în ceea ce priveşte corpul fizic este valabil într‑o măsură şi mai mare ceea ce s‑a spus despre corpul eteric, că aici este şi mai greu să aibă loc o concordanţă, o potrivire. Acest fapt important face lumină în multe lucruri care se petrec în lume.
Până acum l‑am descris pe omul obişnuit al prezentului în dezvoltarea lui normală. Nu la fel este valabilă aceasta pentru un om, care a început o evoluţie ocultă într‑o încarnare precedentă. Cu cât a ajuns mai sus, cu atât mai aproape se află momentul, în care el însuşi începe să prelucreze corpul său fizic, pentru a‑l face prin aceasta mai apt pentru misiunea pe care o are de îndeplinit aici pe Pământ. Cu cât întârzie mai mult să pună mâna pe germenele fizic, cu atât mai puţin va deveni stăpân peste corpul fizic. Pentru individualităţile cele mai evoluate, care sunt ghizii şi conducătorii părţii spirituale a lumii noastre, această luare în stăpânire a germenelui are loc chiar în momentul concepţiei. Pentru ele nimic nu se întâmplă fără participarea lor. Ele îşi conduc corpul lor fizic până la moarte, şi încep să‑l prelucreze pe cel nou îndată ce se iveşte primul impuls pentru aceasta.
Substanţele care compun corpul fizic se schimbă continuu. După aproximativ şapte ani, fiecare părticică s‑a înnoit. Substanţa/materia este preschimbată, forma rămâne. Între naştere şi moarte noi trebuie mereu să creăm din nou substanţa/ materia, ea este elementul schimbător. Ceea ce între naştere şi moarte se dezvoltă superior dincolo de moarte, aceasta rămâne şi formează un nou organism.
Ceea ce face omul în mod inconştient între naştere şi moarte, iniţiatul face conştient între moarte şi o nouă naştere: el îşi dezvoltă conştient noul său corp fizic. De aceea, naşterea nu este pentru el decât un eveniment radical. El nu îşi schimbă decât o dată substanţele, dar radical. De aici şi marea asemănare a înfăţişărilor acestor individualităţi de la o încarnare la alta, în timp ce pentru oamenii puţin evoluaţi nu există nicio asemănare între conformaţiile diferitelor lor încarnări. Cu cât omul evoluează mai mult, cu atât mai asemănătoare sunt cele două încarnări succesive. Acest lucru se poate observa în special cu o privire clarvăzătoare. Există o expresie anume pentru această situaţie, în care ajunge omul pe o treaptă superioară de evoluţie. Se spune, că el nu se naşte niciodată într‑un alt corp, după cum despre un om obişnuit nu se spune, că la fiecare şapte ani primeşte un corp nou. Despre Maestru se spune: s‑a născut în acelaşi corp. – El îl foloseşte sute, chiar mii de ani. Acesta este mai mult cazul la majoritatea individualităţilor conducătoare. Excepţie fac anumiţi Maeştri, care au misiunea lor cu totul specială. La ei corpul fizic se menţine, astfel încât pentru ei moartea nu intervine deloc. Aceştia sunt Maeştrii chemaţi să facă trecerea de la o rasă* la alta.
* Rasă = termen pentru o epocă de cultură (2160 de ani) – n.t.
Alte două întrebări apar acum pentru noi: Cât timp durează şederea în celelalte lumi, şi ce sex ai în încarnările succesive.
Investigaţia ocultă arată, că omul revine în medie după o perioadă de circa 1000–1300 de ani. Aceasta se justifică prin faptul, că omul, atunci când revine, găseşte faţa Pământului schimbată, şi prin aceasta poate face experienţe noi. Modificările survenite pe Pământ sunt strâns legate de anumite constelaţii de pe bolta cerească; acesta este un fapt foarte important. La echinocţiul de primăvară Soarele răsare într‑un anumit semn al Zodiacului. Cu 800 de ani înainte de Christos Soarele răsărea pentru prima dată în constelaţia Berbecului, sau a Mielului; mai înainte, în constelaţia vecină a Taurului. Soarele are nevoie de aproximativ 2160 de ani pentru a parcurge o constelaţie. În ocultism, parcurgerea tuturor celor douăsprezece semne zodiacale se numeşte un an cosmic.
Anticii au resimţit întotdeauna în mod profund ceea ce stătea în legătură cu această parcurgere a Zodiacului. Sufletele lor erau traversate de gândul: Primăvara Soarele începe să se ridice, natura, care în timpul iernii s‑a odihnit, se înnoieşte. Raza solară divină o trezeşte din somnul adânc. Acest gând îl resimţeau cu pioşenie. – Această forţă tânără a primăverii se unea cu constelaţia din care strălucea Soarele. Ei îşi spuneau: Ea este autoarea trimiterii jos a Soarelui, ajuns din nou la plenitudinea forţelor sale, a forţei divine regeneratoare. – Şi astfel, oamenilor de acum două mii de ani mielul le‑a apărut ca binefăcătorul omenirii. Toate legendele despre miel îşi au originea în această epocă. De acest simbol sunt legate conţinuturi divine. Însuşi Mântuitorul, Christos Iisus, este reprezentat în primele secole ale erei creştine prin simbolul crucii şi sub aceasta mielul. Abia în secolul al VI‑lea Mântuitorul este reprezentat atârnând pe cruce. Legenda bine‑cunoscută a lui Iason, aducerea blănii de berbec de aur, a Lânii de Aur, îşi are de asemenea originea în aceasta.
Înainte de secolul al VIII‑lea al erei precreştine Soarele trecea prin constelaţia Taurului, şi atunci în Egipt aveam venerarea taurului Apis, iar în Persia a taurului Mitra. Şi mai înainte Soarele trecea prin constelaţia Gemenilor. În miturile indiene şi germanice găsim într‑adevăr referiri la perechea gemenilor. Berbecii gemeni, care trăgeau carul zeului Donar, sunt un ultim rest al acelei perioade. Dacă ne întoarcem şi mai mult în timp, ajungem la epoca Racului, care ne duce aproape de anticul Potop atlanteean. O cultură veche apunea, una nouă răsărea. Aceasta se desemnează printr‑un anumit semn ocult, vârtejul, care este în acelaşi timp simbolul Racului, şi el poate fi găsit în orice calendar.
Astfel, popoarele au avut întotdeauna o conştienţă clară a ceea ce se întâmpla pe cer, în paralel cu modificările care aveau loc jos pe Pământ. Când Soarele a sfârşit de parcurs o constelaţie, Pământul şi‑a schimbat şi el faţa, astfel încât devine important pentru om să trăiască din nou. De aceea, momentul reîncorporării depinde de avansarea/precesia punctului vernal. Timpul de care are nevoie Soarele pentru a străbate un asemenea semn zodiacal, este aproximativ timpul în care omul se încarnează de două ori, o dată ca bărbat şi altă dată ca femeie. Căci experienţele şi vieţuirile, pe care un om le poate face într‑un organism masculin sau unul feminin, sunt atât de fundamental diferite pentru viaţa spirituală, încât în aceeaşi fizionomie a Pământului el se încarnează o dată ca femeie şi o dată ca bărbat. Iar aceasta dă aproximativ o durată de 1000 până la 1300 de ani, în medie, între două încarnări.
Prin aceasta s‑a răspuns totodată la întrebarea referitoare la sex: de regulă el alternează. Această regulă este adesea încălcată, astfel încât uneori se succed trei până la cinci încarnări de acelaşi sex, însă niciodată mai mult de şapte. Dacă s‑ar spune că şapte încarnări succesive de acelaşi sex sunt regula, aceasta contrazice toate investigaţiile oculte.
Înainte de a trece la studiul Karmei omului individual, trebuie să ţinem seama de o chestiune fundamentală. Există o Karmă comună, una care nu este determinată de omul singular, deşi ea se compensează în cursul încarnărilor sale. Iată aici un exemplu concret.
Când în Evul Mediu hunii, plecaţi din Asia, au năvălit în ţările europene şi au provocat războaie îngrijorătoare, aceasta a avut şi o importanţă spirituală. Hunii sunt ultima rămăşiţă a vechilor popoare atlanteene. Ei se află într‑o profundă decadenţă, care se exprimă printr‑un anumit proces de descompunere sau putrefacţie a corpurilor lor astral şi eteric. Aceste substanţe de putrefacţie au găsit un bun teren de dezvoltare în frica şi spaima, pe care ei au provocat‑o la toate popoarele. Prin aceasta ei au inoculat corpurilor lor astrale astfel de substanţe în putrefacţie, iar aceasta s‑a transmis într‑o generaţie ulterioară asupra corpului fizic. Pielea a aspirat astralitatea primită, iar consecinţa a fost apariţia unei boli a Evului Mediu: lepra. Medicul fizic ar pune bineînţeles la bătaie cauze fizice pentru această lepră. Nu vreau să contrazic ceea ce spune medicul, însă la el funcţionează următoarea deducţie logică: Într‑o încăierare cineva îl răneşte pe un altul cu un cuţit; el avea o mai veche duşmănie împotriva lui. Cineva ar putea spune, că rana a luat naştere datorită sentimentului de răzbunare, un altul ar spune, că cuţitul a fost cauza rănii. – Amândoi au dreptate. Cuţitul a fost ultima cauză, cauza fizică, însă în spate stă cea spirituală. Cel care caută cauzele spirituale, va admite întotdeauna pe cele fizice. Vedem aici, cum evenimentele istorice influenţează semnificativ generaţii întregi, iar noi învăţăm cum putem acţiona ameliorator pe termen lung, mergând adânc până în condiţiile de sănătate.
În ultimele secole, în urma progreselor tehnice, s‑a dezvoltat în sânul populaţiei noastre europene un proletariat industrial, şi odată cu acesta s‑a format o enormă ură de clasă şi de poziţie socială [ Nota 11 ]. Această ură îşi are sediul în corpul astral al omului şi se repercutează fizic drept tuberculoză pulmonară. Această cunoştinţă este rezultatul cercetării oculte. Adeseori suntem neputincioşi în a ajuta un om individual aflat sub imperiul unei Karme comune de acest fel. De multe ori trebuie să privim cu sufletul greu suferinţa cuiva, fără a putea să‑l facem sănătos sau bucuros, fiindcă el se află sub influenţa unei Karme comune. Numai ameliorând această Karmă comună putem ajuta şi individul. Scopul nostru nu este de a pune pe picioare, de a însănătoşi Eul egoist al unui individ, ci de a acţiona în aşa fel, încât să slujim spre vindecarea întregii omenirii.
Un alt exemplu, care intervine nemijlocit în conjuncturile istorice ale timpului nostru, este următorul: Observaţiile oculte au arătat, că printre fiinţele astrale, care au luat parte la unele bătălii din timpul războiului ruso‑japonez [ Nota 12 ], se aflau ruşi defuncţi, care acţionau împotriva propriului lor popor. Aceasta se datorează faptului, că în ultimele timpuri ale istoriei poporului rus mulţi idealişti nobili au pierit pe eşafod sau în temniţă. Aceştia erau oameni conduşi de idealuri înalte, nefiind totuşi într‑atât de evoluaţi, încât să poată ierta. Au mers la moarte cu un puternic resentiment faţă de cei care le‑au cauzat moartea. Aceste sentimente de răzbunare ar fi trebuit să se consume în perioada Kamaloka a lor, căci doar acolo se dezvoltă astfel de sentimente de răzbunare. După moartea lor, aceşti ruşi au umplut din planul astral sufletul combatanţilor japonezi cu ura şi setea lor de răzbunare faţă de poporul căruia ei îi aparţinuseră. Dacă ei ar fi fost deja trecuţi în Devachan, şi‑ar fi zis: Eu îi iert pe duşmanii mei! – Căci în Devachan ei ar fi recunoscut în norii de ură şi răzbunare, care le veneau în întâmpinare din exterior, cât de îngrozitor de nocive şi cât de nedemne sunt astfel de sentimente pentru ei. Astfel, cercetarea ocultă ne arată, cum popoare întregi se pot găsi sub influenţa strămoşilor lor.
Strădaniile idealiste ale timpului nostru nu‑şi pot atinge idealurile lor, deoarece ele nu vor să acţioneze decât cu mijloace fizice pe planul fizic. Aşa de exemplu, Societăţile pentru propagarea păcii, care se străduiesc să aducă pacea doar prin mijloace fizice. În momentul în care vom învăţa să acţionăm şi pe planul astral, abia atunci vom putea recunoaşte care sunt mijloacele juste. Abia atunci vom putea acţiona în aşa fel, încât omul, când se va naşte din nou în lume, să o găsească astfel întocmită, încât să poată lucra în ea cu spor.
