Ieri am vorbit despre diferitele încorporări ale planetei noastre, despre încorporarea Saturn şi despre încorporarea Soare, şi dorim să reamintim doar pe scurt, că pe această planetă solară, predecesoarea planetei noastre Pământ, omul era dezvoltat până la stadiul de a avea un corp fizic şi un corp eteric, că el se ridicase deci la un fel de existenţă vegetală. V‑am povestit de asemenea, cât de diferită era, desigur, această existenţă vegetală, de ceea ce cunoaşteţi dumneavoastră astăzi în lumea vegetală din jurul dumneavoastră. Vom mai vedea, că plantele care vă înconjoară astăzi, nu au apărut decât pe planeta noastră pământească. Am mai descris de asemenea într‑un anumit mod, că datorită faptului că aceşti strămoşi umani ai Soarelui aveau un corp eteric, ei au dat expresie în corpul fizic în principal acelor organe, pe care noi acum le cunoaştem ca organe glandulare, ca organe ale creşterii, ale reproducerii şi ale hrănirii. Toate acestea puteau fi văzute pe Soare, aşa cum vedem noi astăzi pe Pământul nostru stânci, pietre şi plante. În plus mai exista un regn, pe care noi îl putem numi un vestigiu saturnian, care conţinea în germen caracteristicile mineralului ulterior. Deci nu mineralul, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi – pe acest corp solar nu putea fi vorba de aşa ceva –, ci corpuri, care nu şi‑au dobândit capacitatea de a primi în sine un corp eteric şi care prin aceasta au rămas, sub un anumit raport, la stadiul mineral, prin care omul trecuse mai înainte pe Saturn. Noi trebuie deci să vorbim de două regnuri, care s‑au format pe Soare. În literatura teosofică a existat obiceiul să se vorbească, că omul ar fi trecut prin regnul mineral, prin regnul vegetal şi prin regnul animal. După cum vedeţi, aceasta este o manieră inexactă de exprimare. Pe Saturn, acest regn mineral era cu totul altfel plăsmuit. În formele acestui regn erau prefigurate primii germeni, precursorii organelor noastre de simţ. La fel, nici regnul vegetal nu era pe Soare precum cel de astăzi, ci tot ceea ce astăzi trăieşte în om că organe ale creşterii, toate organele glandulare în special, aveau atunci o natură vegetală. Erau de natură vegetală, deoarece erau străbătute de un corp eteric.
Trebuie apoi să ne reprezentăm, că această stare solară a trecut printr‑un fel de stare de somn, printr‑o întunecare, printr‑o latenţă. Nu trebuie să vă închipuiţi însă, că trecerea unei planete printr‑o astfel de stare de somn ar fi cumva o trecere printr‑o lipsă de activitate, printr‑o stare de completă apatie. Aceasta este la fel de puţin o inactivitate, ca şi starea de Devachan a omului. Devachanul omenesc nu este o stare de inactivitate. Noi am văzut, că acolo omul se găseşte mai degrabă într‑o continuă activitate şi contribuie în mod substanţial la evoluţia Pământului nostru. Această stare este un fel de stare de somn doar pentru conştienţa actuală a omului. Pentru o altă conştienţă, această stare se prezintă însă ca una mult mai activă şi mai adevărată. Toate aceste treceri sunt treceri prin stări cereşti, superioare, în care se petrec lucruri importante pentru planete. În modul de exprimare teosofic ele se numesc „Pralaya”.
Să ne imaginăm deci că Soarele a trecut printr‑o asemenea stare şi că din Soare s‑a dezvoltat ceea ce în ocultism se numeşte al treilea stadiu al Pământului nostru, Luna. Dacă noi am putea asista ca spectatori la acest proces, ni s‑ar fi înfăţişat cele ce urmează. Am fi văzut în cursul a milioane de ani existenţa solară modificându‑se şi dispărând, iar după alte milioane de ani aprinzându‑se dintr‑o dată din nou, după o stare crepusculară. Acesta este începutul ciclului lunar (al mişcării de revoluţie a Lunii în jurul Soarelui – n.t.).
În prima perioadă, când Soarele s‑a aprins din nou dintr‑o dată, nu era vorba de o separare între Soare şi Lună; ele erau încă împreună, ca în epoca solară. Iar apoi s‑a întâmplat întâi, ceea ce se cheamă o repetare a stărilor anterioare. S‑a repetat pe o treaptă superioară, ceea ce se întâmplase pe Saturn şi pe Soare. După aceea a survenit o schimbare curioasă în starea acestui Soare reapărut pe firmament: Luna s‑a desprins de Soare ca un bulgăre condensat. Din vechiul sistem solar au luat naştere două planete, sau mai bine spus o stea fixă şi o planetă. S‑a format o masă mai mare, Soarele, şi una mai mică, Luna. Luna, despre care vorbim noi acum, nu conţinea doar ceea ce conţine Luna actuală, ci toate substanţele şi fiinţele conţinute pe Pământul şi Luna actuală. Dacă aţi amesteca toate acestea, aţi avea acea Lună despre care vorbim noi şi care s‑a rupt atunci de Soare.
Prin faptul că Soarele a extras substanţele cele mai bune odată cu fiinţele spirituale, a devenit o stea fixă. Când încă mai era o planetă, el mai avea încă în sine toate acestea. Dar fiindcă acum a cedat toate acestea unei planete independente, ce ar fi împiedicat fiinţele în dezvoltarea lor superioară, el a devenit o stea fixă. Şi acum avem în faţa noastră spectacolul cosmic al unui corp dezvoltat superior ca stea fixă şi, gravitând în spaţiu în jurul lui, o planetă, care este mai puţin valoroasă, Luna – adică Luna actuală şi Pământul actual reunite.
Această mişcare a Lunii în jurul Soarelui era cu totul diferită de cea a Pământului nostru actual. Dacă urmăriţi Pământul, puteţi deosebi două mişcări. Pe de o parte Pământul se roteşte în jurul Soarelui, iar pe de altă parte se roteşte în jurul lui însuşi. Prin această din urmă mişcare, care se repetă de aproximativ 365 de ori pe an, ia naştere, după cum ştiţi, ziua şi noaptea, prin cea dintâi mişcare iau naştere cele patru anotimpuri. Nu la fel se întâmpla pe vechea Lună. Această Lună era sub un anumit aspect un corp mai politicos faţă de Soare decât este Pământul nostru, căci el îndrepta mereu spre Soare aceeaşi parte. Niciodată el nu îndrepta spre Soare spatele. În timpul unei rotaţii în jurul Soarelui el se rotea doar o dată în jurul lui însuşi. O mişcare atât de deosebită avea însă un efect puternic asupra fiinţelor care populau planeta.
Acum vă voi descrie însăşi această planetă lunară. Aici trebuie înainte de orice să precizez, că omul însuşi avansase ceva, în comparaţie cu ce fusese el pe Soare şi pe Saturn. El ajunsese acum până acolo, încât nu mai consta doar dintr‑un corp fizic şi un corp eteric, ci s‑a adăugat la ele şi corpul astral. Avem aşadar acum un om, care se compunea dintr‑un corp fizic, un corp eteric şi un corp astral, dar care nu avea încă un Eu. Urmarea acestui fapt a fost, că acest om lunar a avansat la acea a treia stare de conştienţă descrisă anterior, la conştienţa de imagini, al cărei ultim rudiment îl avem în conştienţa de imagini de vis a omului actual. Prin alipirea acestui corp astral la celelalte corpuri, în ele, în special în corpul fizic, s‑au petrecut schimbări. Am văzut că pe Soare, în corpul fizic cele mai evoluate erau organele glandulare, că anumite porţiuni erau străbătute de radiaţii, care mai târziu s‑au întărit devenind plexul nostru solar. Prin munca corpului astral asupra corpului fizic pe Lună au apărut primele începuturi ale sistemului nervos. Atunci s‑au structurat nervii, pe care dumneavoastră îi aveţi şi astăzi în mod asemănător în nervii şirei spinării.
Reflectaţi acum la următorul lucru: Omul nu avea încă un Eu independent, ci numai cele trei corpuri mai sus numite. Acest Eu omenesc era în atmosfera din jurul Lunii, la fel cum era mai înainte corpul eteric pe Saturn şi corpul astral pe Soare, şi de acolo, inserat în substanţa divină elementară, el lucra la corpul fizic. Dacă ne gândim acum, că pe atunci Eul lucra încă ca un tovarăş al fiinţelor divine, că el încă nu se separase, nu căzuse încă afară din această entitate divin‑spirituală, vedem că Eul, în drumul spre existenţa pământească, a cunoscut într‑un fel o înrăutăţire, şi în alt fel o îmbunătăţire. O îmbunătăţire prin faptul că Eul a devenit independent, însă o înrăutăţire prin faptul că el a fost expus acum îndoielii, greşelii, răului şi imperfecţiunii.
Eurile lucrau deci din lăuntrul substanţei divin‑spirituale. Astăzi, când un Eu lucrează din planul astral pe planul fizic, el este un suflet‑grup al animalelor. După cum aceste suflete‑grup lucrează în lăuntrul animalelor, tot astfel lucra atunci pe Lună din afară Eul omenesc în lăuntrul celor trei corpuri, cu deosebire că el putea produce corpuri superioare celor ale animalului actual, deoarece el acţiona din lăuntrul substanţei divine. Pe Lună existau vieţuitoare, care prin aspectul, prin tot ceea ce erau ele, stăteau mai sus decât stau astăzi maimuţele cele mai evoluate ale Pământului nostru, însă nu aşa de sus precum omul actual. Exista un regn intermediar între omul actual şi regnul animal. În afară de asta mai existau două regnuri, amândouă rămase în urmă: unul, care de la Soare încoace nu a devenit capabil să‑şi asimileze corpul astral, care deci rămăsese pe treapta pe care se aflau organele glandulare pe Soare. Acest al doilea regn ocupa pe Lună o situaţie intermediară, între animalele actuale şi plantele actuale, era un fel de animal‑plantă. În mod identic, nu există astăzi pe Pământ nicio fiinţă asemănătoare, mai putem recunoaşte doar nişte vestigii ale acestora. Mai exista şi un al treilea regn, care pe Soare îşi păstrase deja caracterul saturnian; el se afla la mijloc între mineral şi plantă. Aşadar, pe Lună avem trei regnuri: mineral‑plantă, plantă‑animal şi animal‑om.
Pe Lună nu existau încă mineralele de astăzi, pe care dumneavoastră mergeţi. Ceea ce noi numim stâncă, sol arabil şi humus nu exista pe atunci. Regnul cel mai inferior era între mineral şi vegetal. Întreaga substanţă a Lunii consta din acest regn. Suprafaţa lunară se asemăna întrucâtva cu o turbărie din ziua de azi, unde plantele sunt pe cale de a forma un fel de terci vegetal. Fiinţele lunare se deplasau pe această masă păstoasă de minerale‑plante. În anumite perioade ale existenţei sale, Luna arăta aşa. Ea se mai poate compara şi cu o supă de legume. Nu existau stânci în accepţiunea de astăzi. Maximum existent erau anumite încorporări/intercalări, pe care dumneavoastră le puteţi compara cu masa lemnoasă sau coaja anumitor copaci. Munţii lunari constau din astfel de întăriri lemnoase, din astfel de mase lemnoase, de terci vegetal lignificat. Era precum un fel de plantă veche întărită. Prin aceasta se pregătea regnul mineral. Pe el creşteau aceste animale‑plante. Ele nu se puteau mişca independent, erau fixate de sol, aidoma coralilor de astăzi.
În miturile şi legendele noastre, în care iniţiaţii au ascuns o profundă înţelepciune, s‑a păstrat o amintire a acestor lucruri, în special în mitul morţii lui Baldur. Zeul germanic al Soarelui sau al luminii avusese cândva un vis, care‑i prezicea moartea apropiată. Aceasta i‑a întristat foarte mult pe Zei, pe Azi, care îl iubeau. Ei căutau mijlocul de a‑l salva. Zeiţa‑mamă Frigg a pus pe toate fiinţele pământeşti să jure solemn, că niciuna nu‑l va omorî vreodată pe Baldur. Toate au depus jurământul, astfel încât părea imposibil ca Baldur să fie ucis. Odată Zeii, ştiindu‑l invulnerabil, se jucau lansând în cursul jocului asupra lui Baldur tot felul de lucruri, fără să‑l rănească. Loki, adversarul Azilor, Zeul tenebrelor, căuta însă să‑l omoare pe Baldur. El a auzit cum că Frigg a pus pe toate fiinţele să jure, că nu‑l vor omorî pe Baldur. Doar că foarte departe afară era o plantă, vâscul, care era inofensivă, căreia nu i s‑a cerut jurământul, fapt pe care ea i l‑a divulgat lui Loki. Vicleanul Loki a luat vâscul şi i l‑a adus Zeului orb Hödur, care, fără să ştie ce făcea, l‑a omorât cu vâscul pe Baldur. Astfel s‑a împlinit visul cel rău prin intermediul vâscului. El a jucat întotdeauna un anumit rol în obiceiurile populare. Prin el se exprima ceva funest, fantomatic. Ceea ce se preda în vechile Misterii ale troţilor şi druizilor despre vâsc a trecut ca legendă şi obicei în popor.
Adevărul aflat la baza acestora este următorul: Pe Lună exista acest terci de minerale‑plante. Pe el creşteau plantele‑animale ale Lunii. Existau apoi unele, care s‑au dezvoltat mai departe şi au atins pe Pământ stări superioare, altele însă au rămas în urmă pe treapta lunară, iar când a luat naştere Pământul, ele nu şi‑au putut însuşi decât o formă degenerată. Ele au trebuit să‑şi păstreze obişnuinţa pe care o avuseseră pe Lună. Ele puteau trăi pe Pământ doar pe o bază vegetală, ca paraziţi. Astfel, vâscul trăieşte pe alţi arbori, deoarece el este o rămăşiţă retardată a vechilor plante‑animale ale Lunii.
Baldur era expresia a ceea ce a evoluat în continuare, care aduce lumină pe Pământ; Loki dimpotrivă, reprezentantul puterilor întunecate, retardate, urăşte progresul, urăşte ceea ce s‑a dezvoltat mai departe. De aceea Loki este adversarul lui Baldur. Toate fiinţele pământeşti erau incapabile să întreprindă ceva împotriva lui Baldur, Zeul care a dat lumină Pământului, căci ele erau egalele lui, ele au evoluat odată cu el. Numai ceea ce era rămas în urmă pe treapta lunară, care se simţea legat cu vechiul Zeu al întunericului, numai acela era capabil să‑l omoare pe Zeul luminii. Vâscul este de asemenea un medicament special, după cum otrăvurile sunt în general medicamente. Astfel că la baza vechilor legende şi datini populare noi găsim înţelepciuni cosmice profunde.
Amintiţi‑vă acum, că pe vechiul Saturn erau entităţi, al căror cel mai exterior corp era Eul, şi că pe Soare erau altele, al căror cel mai exterior corp era corpul astral. Pe Lună existau entităţi, al căror cel mai exterior corp era corpul eteric. Ele constau din corp eteric, corp astral, Eu, Sine spirituală, Spiritul vieţii, Om‑spirit, şi peste acestea un al optulea [ Nota 20 ] element, despre care noi astăzi la om nu putem vorbi încă, Spiritul Sfânt. Noi le‑am putea vedea doar în corpul lor eteric, ca nişte entităţi fantomatice. Ele aveau atunci nivelul de evoluţie al omului actual. Esoterismul creştin le numeşte Îngeri. Sunt fiinţe, care astăzi se află imediat deasupra omului, deoarece ele s‑au dezvoltat până la treapta de Spirit Sfânt. Ele se mai numesc şi Spirite ale amurgului sau Pitri lunari [ Nota 21 ].
Pe Saturn, Spiritele Euităţii/Personalităţii aveau drept conducător o fiinţă numită Dumnezeu‑Tatăl. Pe Soare, Spiritele focului aveau drept conducător pe Christos, sau Logosul în sensul Evangheliei lui Ioan. Pe Lună, conducătorul Spiritelor amurgului era aceeaşi fiinţă, care în Creştinism se numeşte Spiritul Sfânt. Fiinţele, care pe Lună au trecut prin stadiul de om, nu aveau nevoie aici pe Pământ să coboare până la forma de corp fizic.
Formaţiunile planetare au devenit tot mai dense şi mai dense. Vechiul Saturn, în stadiul său cel mai dens, nu depăşea starea de substanţă calorică. Starea solară avea drept cea mai mare densitate, densitatea pe care noi o vedem astăzi la gaze sau aer. Desigur, dumneavoastră trebuie să vă reprezentaţi aceste substanţe ceva mai dense decât sunt astăzi căldura şi gazul. Iar pe Lună, substanţele gazoase ale Soarelui s‑au condensat în aşa măsură, încât au dat această masă moale, apoasă, de consistenţa terciului, din care erau constituite toate aceste fiinţe pe Lună, chiar şi cele mai superioare, oamenii‑animal. Dacă vă imaginaţi un albuş de ou ceva mai coagulat, aveţi cu aproximaţie această substanţă, iar în această substanţă a omului a fost încorporat sistemul nervos.
Această Lună era înconjurată de un fel de atmosferă, complet diferită de atmosfera pământească. Ne putem face o idee despre ea, dacă ne gândim la un pasaj din „Faustul” lui Goethe [ Nota 22 ], unde Mefisto, cu Faust pe manta, vrea să se ridice în înalt. Atunci el vrea să fabrice aer de foc/cald; acesta ar fi un aer, în care sunt disipate sub formă de ceaţă substanţe apoase. Acest aer străbătut de substanţe apoase – el se numeşte şi aer de foc, de asemenea şi ceaţă de foc –, îl respirau fiinţele de pe Lună. Ele nu aveau plămâni, nici chiar fiinţele cele mai superioare, ele respirau printr‑un fel de branhii, precum peştii de astăzi.
Acest aer de foc, numit în tradiţia evreiască „Ruach”, poate fi descris într‑un anumit fel obiectiv. Acest Ruach s‑a pierdut la oamenii din ziua de azi, însă vechii alchimişti puteau crea condiţiile pentru acesta; prin aceasta, ei puteau face din fiinţele elementare slujitorii lor. Aşadar, această ceaţă de foc era în timpurile alchimiste ceva absolut cunoscut, şi cu cât ne întoarcem mai mult înapoi, cu atât mai mult oamenii aveau posibilitatea de a‑l produce. Strămoşii noştri respirau această ceaţă de foc pe Lună. Ea s‑a dezvoltat în continuare şi s‑a diferenţiat în aerul actual şi în ceea ce a luat naştere pe Pământ sub acţiunea focului.
Atmosfera de tip fum, de tip abur a Lunii, care avea o temperatură destul de înaltă, era brăzdată, la anumite intervale de timp mai mult, la altele mai puţin, de curenţi, care atârnau în jos din aer ca nişte funii, să zicem aşa, care se cufundau în corpurile omeneşti şi le pătrundeau. Pe Lună corpul omenesc atârna de un fel de cordon, care se întindea în sus în atmosferă, exact aşa cum atârnă astăzi copilul în trupul matern de cordonul ombilical. Era ceva ca un cordon ombilical cosmic; iar din acest aer de foc intrau în corpuri substanţe, care se pot compara cu ceea ce omul însuşi produce astăzi, cu sângele. Eul însă era în afara omului şi trimitea prin aceste cordoane ceva de genul sângelui în corpuri, iar această substanţă curgea în ele şi ieşea din ele. Fiinţele nu atingeau niciodată suprafaţa Lunii; ele pluteau în jurul ei, o înconjurau, ca şi cum ar fi curs în plutire. Aceşti oameni‑animal lunari se deplasau, aşa cum se deplasează animalele acvatice astăzi în apă. Treaba Îngerilor, a Spiritelor amurgului, era să lase să curgă în oameni aceste sucuri de sânge.
Aceste condiţii cu totul diferite, au avut o altă urmare. Pe Lună a început să se formeze un fel de sistem sanguin. Din Cosmos curgea în şi ieşea din corpuri o substanţă de genul sângelui, precum astăzi aerul, iar atunci a luat naştere şi în aceşti oameni‑animal lunari o însuşire, care apare doar odată cu sângele. Erau primele clinchete ce răsunau din interior pentru simţămintele sufleteşti. Simţirea apare abia atunci când corpul astral este în interiorul fiinţelor, iar această simţire ele o puteau exprima prin răsunet, şi anume într‑un mod curios. Nu erau cu adevărat sunete produse, ele nu şi‑ar fi putut striga în afară durerea, nu era o independenţă a sunetului, a producerii sunetului, ci ea coincidea cu anumite simţăminte. În anumite anotimpuri de pe Lună se întâmpla, ceea ce s‑ar putea numi o dezvoltare a instinctului de reproducere, iar vieţuirile interioare, pe care aceste fiinţe le aveau legat de aceasta, ele le puteau exterioriza prin sunete; în rest ele tăceau. Într‑o anumită poziţie a Lunii faţă de Soare, într‑un anumit anotimp, vechea Lună răsuna în Cosmos. Fiinţele de pe ea îşi strigau instinctul în lume. În boncănitul cerbului, de exemplu, s‑a păstrat şi azi un rudiment al acestui fapt. Strigătul era mai mult efectul proceselor de natură generală, nu al vieţuirilor individuale, exprimate în mod arbitrar. În ele îşi găsea expresia un eveniment cosmic.
Toate aceste descrieri noi trebuie să le luăm doar în mod aproximativ, căci noi suntem legaţi de cuvinte adaptate la lucruri, care au apărut abia în epoca noastră pământească. Ar trebui să inventăm mai întâi o limbă, dacă vrem să exprimăm ceea ce vede ochiul văzătorului. Cu toate acestea, aceste descrieri sunt importante, căci ele sunt prima cale de a ajunge la adevăr. Doar prin imagine, prin imaginaţiune putem găsi calea spre contemplare spirituală. Nu trebuie să ne facem nişte noţiuni abstracte, să desenăm scheme şi să ridicăm grafice, ci să lăsăm să apară în noi înşine imagini; aceasta este calea directă, prima treaptă a cunoaşterii. Căci pe cât de adevărat este că omul exista deja pe atunci cu forţele sale, tot atât de adevărat este, că dacă el îşi face astăzi reprezentări, acestea îl conduc din nou înapoi spre stările, în care se afla atunci.
După ce toate fiinţele de pe Lună şi‑au parcurs evoluţia lor şi s‑au putut ridica la stadii mai înalte, a venit timpul, în care Luna şi Soarele s‑au unit din nou , au revenit la un singur corp şi au intrat astfel în starea de Pralaya. Ulterior, după ce ele au parcurs împreună această stare de latenţă, s‑a aprins brusc o nouă existenţă: prima prevestire a existenţei noastre pământeşti. Acum s‑au repetat pe scurt, pe o treaptă superioară, primele trei stări, mai întâi existenţa saturniană, apoi existenţa solară, şi apoi Luna s‑a separat din nou şi a început să se rotească în jurul corpului rămas. Această Lună avea însă Pământul încă în sine.
Apoi intervine o altă schimbare foarte importantă. Tot ceea ce este Pământ ejectează din el Luna actuală. Acestea sunt substanţele şi fiinţele cele mai rele, elementele inutilizabile şi inutile; acestea sunt conţinute în Luna actuală. Tot ceea ce pe vechea Lună era substanţă moale‑apoasă, pe noua Lună a îngheţat – lucrul care poate fi dovedit fizic –, iar ceea ce era capabil de dezvoltare în continuare a rămas ca Pământ. Evoluţia superioară pe Pământ se produce prin scindarea vechiului Soare în aceste trei corpuri: Soare, Lună şi Pământ. Această scindare a avut loc cu multe mii de ani înainte [ Nota 23 ], pe vremea vechii epoci lemuriene. Şi atunci, din acele vechi fiinţe lunare, care au fost descrise drept minerale‑plante, plante‑animale şi animale‑oameni, au luat naştere actualul mineral, actuala plantă, actualul animal şi omul, care a devenit capabil să primească în sine Eul, care anterior plutea în jurul lui şi era unit cu Divinitatea. Unirea Eului cu omul a avut loc după scindarea în Soare, Lună şi Pământ, şi începând de la acest moment omul a devenit capabil să dezvolte în el însuşi sângele roşu şi să urce la treapta sa actuală.
