Consideraţiile noastre ne‑au condus până la punctul, în care Pământul a parcurs ceea ce se numeşte starea sa lunară. Am văzut de asemenea, că această stare a fost urmată de un fel de stare de somn a întregului sistem. Aceasta, fireşte, trebuie înţeleasă în sensul, că toate fiinţele care populează o asemenea planetă trec prin aceste stări de tranziţie şi stări intermediare, astfel încât ele fac în acest timp alte experienţe decât în starea de evoluţie exterioară propriu‑zisă. Să ne lămurim ce înseamnă acest altceva, pe care fiinţele l‑au parcurs în această perioadă intermediară dintre evoluţia lunară a Pământului şi evoluţia pământească propriu‑zisă.
Am văzut, că pe Lună au trăit trei categorii de fiiniţe, care ar fi într‑un anumit fel strămoşii fizici ai regnurilor actuale ale naturii. Exista atunci un fel de minerale‑plante, de plante‑animale şi de animale‑oameni. Pe această veche Lună omul însuşi se afla într‑o stare de conştienţă de Eu nedezvoltată încă. El nu ajunsese încă la un Eu, care să locuiască într‑un corp. În timpul stării intermediare s‑a întâmplat ceva foarte important cu acea parte spirituală, dacă îi pot spune aşa, a omului.
Dacă vrem să ne facem o idee despre vechiul glob lunar, noi îl putem desemna, sub un anumit raport, ca o fiinţă înzestrată cu un fel de viaţă proprie, cam ca un arbore, pe care trăiesc tot felul de fiinţe. Luna era ea însăşi în totalitate un fel de mineral‑plantă. Stâncile sale nu erau decât o învârtoşare a unei mase mineral‑vegetale, să‑i zicem aşa, iar plantele‑animale ale sale creşteau din această masă, iar ceea ce noi putem numi animale‑oameni gravitau în jurul Lunii. Noi trebuie totodată să avem clar în minte, că tot ceea ce constituia conştienţa de Eu, trăia încă, mai mult sau mai puţin, în atmosfera Lunii, în acea ceaţă de foc, că ea era încă o parte, o componentă a unei fiinţe superioare, în care se aflau toate aceste Euri, care astăzi se găsesc în corpuri, separate unul de altul prin piele. Aşadar, pe atunci nu existau încă oameni precum cei de astăzi, dotaţi cu o conştienţă de Eu, care circulă pe Pământ. În schimb era mult mai dezvoltat altceva, decât este dezvoltat pe Pământ.
Aşa cum ştiţi, astăzi pe Pământ, ceea ce noi numim sufletul poporului sau sufletul rasei a devenit o noţiune destul de abstractă. Astăzi sunt numeroşi cei care recunosc, că propriu‑zis real ar fi sufletul individual al omului, care trăieşte în corpul său, iar dacă se vorbeşte de sufletele seminţiilor germană, franceză sau rusă, oamenii consideră aceasta ca ceva mai mult sau mai puţin abstract, ca o noţiune sintetizatoare, ca suma însuşirilor tuturor membrilor acestor popoare. Pentru ocultist este cu totul altfel. Pentru el, ceea ce se numeşte sufletul poporului, deci sufletul poporului german, francez sau rus, este ceva care are o existenţă absolut şi exclusiv independentă. În epoca pământească actuală a noastră, acest suflet al poporului există doar spiritual, perceptibil doar pentru cel care se poate ridica până pe planul astral. Acolo dumneavoastră nu l‑aţi putea nega, căci acolo el există ca o fiinţă realmente vie. Acolo v‑aţi putea întâlni cu sufletul unui popor, aşa cum vă întâlniţi aici pe planul fizic cu amicii dumneavoastră.
Pe Lună, dumneavoastră aţi fi fost şi mai puţin tentaţi de a nega existenţa acestui suflet‑grup, căci atunci el avea o existenţă mult mai reală. Ceea ce conducea în jos curentul de sânge în corpurile acelor fiinţe care înconjurau Luna, era sufletul poporului sau al rasei. Este destinul epocii noastre de a nega existenţa acestor entităţi, care duc o viaţă reală pe planul astral şi care nu sunt perceptibile aici pe planul fizic. Astăzi noi suntem tocmai la apogeul acestei evoluţii materialiste, care ar vrea să nege realitatea acestor entităţi, precum sufletele popoarelor şi ale raselor.
Printre alte simptome ale materialismului actual a apărut de curând o carte foarte semnificativă, pentru care s‑a făcut mare vâlvă, o carte considerată şi lăudată, şi asta pe bună dreptate, ca o expresie adevărată a gândirii noastre abstracte şi pozitiviste, deoarece ea este scrisă parcă din sufletul omului actual. O asemenea carte trebuia să fie scrisă într‑o bună zi. Ea neagă tot ceea ce nu poate fi văzut cu ochii şi pipăit cu mâinile. Din punctul de vedere al unui ocultist, aceasta este o carte scandaloasă, însă din punctul de vedere al gândirii contemporane ea este o carte remarcabilă. Este vorba de „Critica limbii” a lui Mauthner [ Nota 24 ]. În această carte s‑a procedat cu o temeinică grijă la eliminarea tuturor lucrurilor care nu pot fi apucate cu mâinile. Epoca noastră a trebuit să producă o asemenea lucrare cu un fel de necesitate. Aceasta nu se vrea a fi o critică. Aceasta vrea să fie doar o definire a opoziţiei dintre gândirea ocultă şi epoca modernă. În această carte dumneavoastră puteţi cunoaşte exact opusul modului de gândire ocult; cartea este produsul cel mai minunat al unui curent cultural decadent al prezentului, iar din acest punct de vedere ea este cu totul remarcabilă.
Dumneavoastră veţi înţelege, că pe această Lună veche a existat realmente o formă de conştienţă mai colectivă decât aici pe Pământ. Pe Pământ omul se simte solitar, trăind doar pentru sine. Nu acesta era cazul pe Lună. Pe Lună era viu acest suflet‑grup, care a apărut atât de diluat după aceea pe Pământ ca suflet al poporului, aşa încât întreaga sferă lunară poseda într‑un grad înalt o conştienţă comună. Această conştienţă comună de pe Lună se resimţea pe sine ca feminină. Iar dumneavoastră ştiţi, că această Lună era iradiată de către Soare. Soarele era resimţit ca elementul masculin. Acest lucru este conţinut în anticul mit egiptean, de exemplu Luna ca Isis, feminină, Soarele ca Osiris, masculin. Doar că acolo lipsea complet conştienţa de Eu inclusă în corpul omenesc. Aceasta era cuprinsă în atmosfera Lunii.
În timpul acelei stări intermediare dintre Lună şi Pământ, diferite entităţi au lucrat din interiorul atmosferei lunare, pentru ca corpurile eteric şi astral ale omului să fie apte să primească o conştienţă de Eu. Şi ce avem acum, când acest Soare, care reunea în el Luna şi Pământul, a strălucit din nou? În jurul acestui glob solar nou trezit erau entităţile, care astăzi formează sufletele dumneavoastră. În timpul stării intermediare ele au încorporat în corpurile astral şi eteric conştienţa de Eu. Corpul fizic nu avea încă această conştienţă, el a reapărut iniţial tot ca animal‑om, aşa cum fusese pe Lună. Astfel, acestea două nu se mai acordau. Pe Lună ele se mai armonizaseră întrucâtva. Ceea ce s‑a coborât atunci în corpurile astral şi eteric nu se mai armoniza exact cu ceea ce era jos fizic, urmarea fiind, că înainte ca ele să se poată pune de acord să trebuiască, ca stările anterioare de Saturn, Soare şi Lună să se repete. Aşa încât, înainte ca Pământul nostru propriu‑zis să apară, avem trei repetiţii.
Mai întâi a reapărut existenţa Saturn cu corpurile fizice ale oamenilor‑animal, însă sub un anumit raport nu tot aşa de simple ca pe Saturn. Pe atunci organele de simţ se aflau în stare de germene; acum s‑au adăugat deja organele glandulare şi nervoase, însă ele erau incapabile să primească ceea ce era sus. A trebuit să intervină o scurtă repetare a stării saturniene. Spiritele Euităţii/Personalităţii şi ale autonomiei au trebuit să lucreze din nou la corpurile fizice, pentru a le implanta această capacitate de a primi Eul. A trebuit de asemenea să fie parcursă starea solară, pentru ca aceste corpuri fizice să fie capabile, în ceea ce priveşte organele care s‑au format pe Soare, să primească un Eu, şi de asemenea să fie parcursă starea lunară, pentru a adapta sistemul nervos la acestea.
Aşadar avem mai întâi un fel de repetare a stării saturniene. În cadrul acesteia, acele fiinţe care odinioară erau animale‑oameni, se deplasau acum ca nişte automate pe Pământ, ca un fel de maşini. După aceea a venit timpul, în care această stare repetată de Saturn a trecut în stadiul de Soare. Acolo corpurile omeneşti erau ca nişte plante în stare de somn. Apoi a intervenit repetarea stării lunare, în care Soarele deja se desprinsese. În urmă a rămas tot ceea ce se desprinsese deja anterior ca Lună. S‑a repetat aşadar încă o dată întregul ciclu/ circuit (mişcare de revoluţie – n.t.) lunar, doar că fiinţelor le‑a fost implantată capacitatea de a primi un Eu.
Această repetare a ciclului lunar a fost pentru Pământ o perioadă rea, dacă se poate spune aşa, a evoluţiei sale, căci corpului omenesc, care din punct de vedere spiritual era constituit numai din corpurile fizic, eteric şi astral, Euitatea i‑a fost implantată fără o gândire purificatoare. În perioada în care Soarele plecase/se detaşase şi Pământul nu expulzase încă Luna, omul se afla într‑o stare, în care corpul său astral era purtătorul celor mai sălbatice pofte, căci în el fuseseră implantate toate forţele rele şi nu exista o contrapondere. După separarea Soarelui exista – pentru a întrebuinţa un termen modern – o masă, în care şi oamenii erau încă în întregime suflete‑grup, însă de cea mai voluptuoasă speţă, cu impulsurile cele mai rele.
Şi astfel, trecând printr‑un adevărat infern, această planetă lunară repetată s‑a copt treptat, sub influenţa Soarelui purificat, limpezit, care s‑a desprins –nu numai a Soarelui fizic, ci şi a fiinţelor solare, care se retrăseseră pe Soare – astfel încât a putut expulza instinctele şi puterile îngrozitoare, păstrând pe Pământ ceea ce era capabil să evolueze. Odată cu desprinderea Lunii actuale au plecat toate aceste forţe ale voluptăţii. De aceea dumneavoastră aveţi în Luna actuală rămăşiţa, şi sub aspectul ei spiritual, a tuturor influenţelor rele, care existau atunci în lumea oamenilor, şi de aceea, odată cu acestă existenţă lunară există şi o influenţă care trage în jos. Aşadar, rămas pe Pământ după separarea Soarelui şi a Lunii, a fost elementul capabil de evoluţie.
Să examinăm mai întâi oamenii‑animal înşişi. Ei s‑au maturizat treptat atât de mult, încât le‑a putut fi încorporat Eul. Acum avem deci circulând pe Pământ omul, care este constituit din patru elemente: corp fizic, corp eteric, corp astral şi Eu. Este pentru prima dată când omul părăseşte poziţia plutitoare înotătoare anterioară şi se ridică încetul cu încetul la verticală. Coloana sa vertebrală, fasciculul de nervi dorsali, ia o poziţie verticală, în opoziţie cu poziţia orizontală, pe care o avusese în timpul perioadei lunare. Paralel cu această ridicare la verticală, măduva spinării se prelungeşte formând creierul, în paralel petrecându‑se şi o altă dezvoltare. Pentru deplasarea sa în plutire, în înot, pe care omul a avut‑o atât în perioada lunară cât şi în timpul repetării fazei lunare, când în jur mai existau forţele norilor de foc, el avea nevoie de un fel de vezică înotătoare, ea existând şi în realitate în natura omului, cum este cazul şi astăzi la peşti. Acum norii de foc – numiţi de noi Ruach – s‑au precipitat. Aceasta s‑a petrecut treptat şi foarte încet. Fireşte, aerul era îmbibat încă cu vapori denşi de apă, însă ceea ce era mai tare a precipitat, odată cu aceasta începând perioada în care omul, în loc să respire prin branhii a început să respire prin plămâni. Vezica înotătoare s‑a transformat în plămâni. Prin aceasta el a devenit capabil să primească în sine entităţile spirituale mai înalte, şi anume prima predispoziţie a ceva aflat deasupra Eului, Sinea Spirituală sau Manasul.
Această transformare a vezicii plutitoare în plămâni Biblia [ Nota 25 ] o exprimă prin monumentalele, minunatele cuvinte: „Şi Dumnezeu i‑a suflat omului suflare de viaţă, şi el a devenit un suflet viu”. Prin aceasta este exprimat ceva, ce s‑a petrecut în cursul a mii de ani [ Nota 26 ] cu omul. Şi toate fiinţele cu care noi am făcut cunoştinţă, atât animalele‑plantă cât şi oamenii‑animal de pe Lună şi descendenţii lor din timpul perioadei lunare a Pământului, nici una nu avea încă sânge roşu. Ceea ce aveau ele, era asemănător cu actualul sânge al animalelor inferioare, care nu au încă sânge roşu. O substanţă analoagă sângelui intra din afară în ele şi ieşea. Pentru ca sângele roşu să poată fi el însuşi găzduit, mai era nevoie şi de altceva. Vom înţelege aceasta dacă ştim, că până la expulzarea Lunii fierul nu a jucat niciun rol în dezvoltarea planetei noastre. Până atunci nu a existat fier pe planeta noastră. Ea l‑a primit prin faptul, că planeta Marte a trecut prin Pământul nostru şi a lăsat, să zicem aşa, în urma ei fierul. De aceea influenţa fierului în sângele roşu provine de la Marte.
Legenda a păstrat amintirea acestui fapt, atribuind lui Marte însuşirile, pe care fierul le‑a adus sângelui, forţa puternică, spiritul războinic. Astfel, influenţa exercitată din partea procesului respirator a fost sprijinită de introducerea fierului în organismul nostru. Acest lucru a fost extrem de important pentru evoluţia noastră pământească. În urma acestor influenţe, organismul omenesc s‑a perfecţionat atât de mult, încât se poate spune: Omul a început, pornind de la Eu, să purifice mădularele fiinţiale primite anterior pe Saturn, Soare şi Lună. Această muncă a început, natural, cu mădularul căpătat la sfârşit, cu corpul astral. Iar această purificare a corpului nostru astral constituie cultura noastră.
Dacă dumneavoastră aţi putea contempla acest om, care era încă antrenat în procesul de formare a plămânilor, care făcea primii paşi spre sângele roşu, l‑aţi găsi foarte diferit de forma omenească actuală. Era atât de diferit, încât realmente ar putea părea şocant, dacă am descrie acest om de atunci, căci gânditorului materialist de astăzi i s‑ar părea ceva grotesc. El avea aproximativ nivelul de evoluţie al unei amfibii, al unei reptile care tocmai începe să respire prin plămâni şi care învăţa să treacă de la deplasarea orizontală plutitoare şi prin înot la deplasarea în poziţie verticală, sprijinindu‑se uşor pe Pământ. Dacă ne imaginăm omul în era lemuriană, care se deplasa alternativ când ţopăind, abia păşind pe Pământ, când ridicându‑se din nou în aer, avem ceva ce ne aminteşte cel mult de vechii saurieni [ Nota 27 ]. Din aceştia nu s‑a mai păstrat nimic fosilizat sau pietrificat, care să poată fi descoperit de geologi, căci corpurile de om erau complet moi, oasele nu se încorporaseră încă.
Care era acum aspectul Pământului, după ce el s‑a eliberat de Lună? Mai înainte el fusese înconjurat de o ceaţă de foc, ca într‑un cazan cu aburi care fierbe. Apoi, treptat, vaporii de apă denşi s‑au condensat. S‑a format acum o pojghiţă întărită foarte subţire la suprafaţa Pământului, sub care se afla această mare de foc clocotitoare, rămăşiţa ceţii de foc a vechii atmosfere. Treptat au apărut mici insuliţe, primele începuturi ale regnului nostru mineral. În timp ce pe Lună era încă un regn mineral‑plantă, acum se formau primele rudimente ale stâncilor şi rocilor actuale, prin solidificarea, mineralizarea magmei. Mai înainte deja, regnul plante‑animal se transformase oarecum în regnul vegetal actual. Fiinţele care pe Lună fuseseră animale‑om s‑au împărţit în două oştiri, unele au ţinut pasul cu evoluţia şi au luat forme omeneşti, altele nu au luat parte la această evoluţie şi sunt animalele superioare din ziua de azi. Ele au rămas pe treapta anterioară, şi pentru că nu au putut merge odată cu celelalte, au retrogradat din ce în ce mai mult. Tot ceea ce avem noi astăzi ca mamifere şi aşa mai departe, sunt rămăşiţele animalelor‑om de pe Lună rămase pe loc. Dumneavoastră nu ar trebui deci sub nicio formă să vă imaginaţi, că omul ar fi fost vreodată un astfel de animal, precum cele care se află actualmente pe Pământ. Corpurile acestor animale nu au fost capabile atunci să primească în ele Eul; ele au rămas pe loc la stadiul de suflete‑grup de pe Lună. Ultimele, care aproape ar fi făcut, să zicem aşa, joncţiunea pe Pământ, dar care mai târziu s‑au arătat prea slabe pentru a găzdui un suflet individual, sunt maimuţele, familia actuală a maimuţelor. Dar nici ele nu au fost niciodată strămoşii adevăraţi ai omenirii, ci doar nişte fiinţe scăpătate.
Astfel, în vechea perioadă lemuriană Pământul era un fel de masă arzândă, în care mineralul actual era în mare parte dizolvat şi fluid, precum astăzi fierul într‑o fierărie. Plecând de aici s‑a format prima masă insulară minerală. Pe aceasta strămoşii omului se deplasau jumătate sărind, jumătate planând. Sinea spirituală se străduia să‑i ia treptat în posesie pe aceşti oameni.
Astfel, vechea eră de foc a Pământului noi trebuie să ne‑o reprezentăm ca o perioadă, în care sub un anumit raport a mai existat un ultim ecou din forţele Lunii propriu‑zise, care apoi au dispărut treptat, treptat. Acestea s‑au manifestat prin puterea pe care o poseda voinţa omenească, de a stăpâni substanţele şi forţele naturii. Pe Lună omul era încă cu totul unit cu natura; atunci sufletul‑grup lucra la existenţa omenească. Acum nu mai era aşa, însă continua să existe un raport magic între voinţa omenească şi forţele focului. Dacă omul avea o fire blândă, acţiunea voinţei sale era astfel, încât calma elementul natural al focului; prin aceasta se putea depune mai mult pământ şi forma uscatul. În schimb, omul pasional exercita prin voinţa sa o asemenea influenţă, încât masele de foc deveneau furtunoase şi furioase, sfâşiind scoarţa subţire a Pământului. Atunci, puterea pasională, sălbatică, care îl caracteriza pe om în epoca lunară şi în timpul repetiţiei acestei epoci pe Pământ, a ieşit încă o dată la iveală în sufletele omeneşti individuale recent apărute. Pasiunile acţionau în aşa fel asupra maselor de foc, încât le‑au revoluţionat, distrugând o mare parte a uscatului locuit de lemurieni. Numai o mică parte a locuitorilor Lemuriei a supravieţuit şi a perpetuat mai departe omenirea.
Dumneavoastră toţi aţi trăit deja în acea epocă; sufletele dumneavoastră sunt aceleaşi, care s‑au salvat din furtunile de foc ale Lemuriei. Acea parte a omenirii care s‑a salvat, a emigrat în ţinutul/uscatul, pe care noi îl cunoaştem sub numele de Atlantida, care s‑a întins între Europa şi America de azi. De aici, neamul omenesc s‑a perpetuat în continuare. Treptat, atmosfera Pământului se modificase într‑atât, încât ultimele resturi din vechiul fum au dispărut, iar aerul a mai rămas îmbibat doar de o masă puternică de ceaţă. Legenda germanică a păstrat amintirea acestui ţinut în numele de Niflheim sau Nebelheim, adică un ţinut învăluit continuu în astfel de mase grele de ceaţă.
Ce a participat din exterior la Creaţie până în epoca lemuriană? Mai întâi, în timpul perioadei saturniene, acestea sunt entităţile pe care noi le numim Spiritele egoismului sau ale simţului independenţei. În timpul perioadei solare sunt Arhanghelii, sau Spiritele focului. În timpul perioadei lunare sunt acele entităţi, care sunt, aşa‑zicând, spiritele bune ale epocii lunare. Denumirea creştină pentru ele este de Îngeri; teosofia îi numeşte şi „Spiritele amurgului”. Conducătorul cel mai proeminent al acestor spirite noi l‑am numit Spiritul Sfânt, în timp ce pe regentul Spiritelor focului l‑am numit Hristos, iar pe cel al spiritelor de pe Saturn Spiritul‑Tată. Ultimul deci, care împreună cu legiunile sale a colaborat la Creaţie, este spiritul, pe care Creştinismul l‑a numit Spiritul Sfânt, regentul evoluţiei lunare, spiritul care era încă activ în timpul repetării perioadei lunare a Pământului. Acelaşi spirit este cel care acolo a lucrat din afară, iar acum, să zicem aşa, a trimis în om o rază a propriei sale fiinţe. La începutul epocii lemuriene trebuie să deosebim două feluri de spirite: spiritele care pregătesc corporalitatea inferioară, care implantează conştienţa de Eu, care dezvoltă învelişurile fiinţei omeneşti, şi acel Spirit, care a pătruns chiar în lăuntrul omului, în momentul în care acest om a învăţat să respire fizic.
Dacă aveţi în vedere, că pe Saturn totul forma încă un fel de masă de foc înconjurată de o atmosferă mai fină, că pe Soare totul era gazos, iar pe Lună totul era înconjurat de acea masă de nori groşi de foc, atunci dumneavoastră trebuie să concepeţi procesul de evoluţie al Pământului ca un proces de purificare, după cum şi evoluţia omenirii însăşi este un proces de purificare. Ceea ce noi numim azi aer, s‑a purificat abia treptat de tot ceea ce îl umplea, ca un fel de fum şi abur. Noi trebuie să fim convinşi, că ceea ce s‑a eliminat din atmosferă sunt acele substanţe, din care s‑au edificat toate corporalităţile. Aerul este elementul cel mai pur care a rămas. El este corporalitatea cea mai bună pentru spiritele conducătoare ale Lunii, care în modul de exprimare creştin se numesc Îngeri. De aceea, în aerul care s‑a decantat, care s‑a separat, omul simţea corporalitatea noilor spirite conducătoare ale Pământului, actualul spirit conducător Jehova. În adierea vântului se simţea ce anume conducea şi dirija Pământul. Şi astfel, în următoarea eră, în era atlanteeană, al cărei continent formează actualul fund al Oceanului Atlantic, se trăia adulmecând în suflul respiraţiei corporalitatea Zeului.
Acea influenţă magică, pe care oamenii o avuseseră asupra mării de foc, asupra fenomenelor de pe Pământ, a dispărut treptat. În schimb, în prima parte a erei atlanteene, a subzistat o altă facultate. Aici omul poseda încă o anumită putere magică asupra creşterii plantelor. Când omul îşi întindea mâna, care pe atunci avea o formă mult diferită de cea de astăzi, asupra unei plante, el era în stare, prin influenţa voinţei sale, să‑i accelereze creşterea. Omul atlanteean era încă într‑o legătură strânsă cu fiinţele naturii. Întreaga viaţă a atlanteeanului corespundea acestei legături strânse cu natura.
Ceea ce numim noi astăzi spiritul de a face combinaţii, inteligenţa, gândirea logică, pe atunci nu exista încă. În schimb omul avea o altă facultate, dezvoltată într‑o înaltă măsură, de exemplu memoria, despre a cărei dezvoltare fabuloasă noi nu ne putem face astăzi deloc o idee. Omul nu putea socoti nici măcar că 2 ori 2 fac 4, dar ştia acest lucru din memorie. De fiecare dată el îşi reamintea de experienţa sau vieţuirea anterioară. În vechea eră atlanteeană s‑a mai păstrat şi simţul apartenenţei la vechile suflete ale poporului şi ale rasei, chiar dacă nu atât de nemijlocit ca pe Lună. Acţiunea acestuia era atât de puternică, încât atunci ar fi fost cu totul imposibil ca cineva, care aparţinea sufletului unei rase sau popor, să se unească cu cineva care aparţinea altei rase. Între oamenii aparţinând unor suflete ale popoarelor diferite domnea o foarte puternică antipatie. Numai cei care aparţineau aceluiaşi suflet al poporului se puteau iubi. Se poate spune, că sângele comun, care înainte, în perioada lunară, era vărsat în membrii unui grup de către sufletul unui popor, era motivul de bază al legăturii strânse dintre ei, iar experienţele şi vieţuirile strămoşilor şi le aminteau nu doar întunecat, vag, ci în mod absolut clar. Prin sângele comun te simţeai o verigă din lanţul de strămoşi, aşa cum dumneavoastră simţiţi că mâna este o componentă a organismului dumneavoastră. Acest sentiment de legătură strânsă din sânul unei comunităţi era în acord cu evoluţia, având în vedere că atunci, la această tranziţie, pe care noi am analizat‑o, în care s‑a produs separarea Soarelui şi expulzarea Lunii, s‑a petrecut un alt proces important. El are legătură cu tot ceea ce s‑a petrecut pe Pământ ca un fel de proces de solidificare. A luat naştere regnul mineral, şi în acelaşi timp s‑a produs un astfel de proces de durificare şi în interiorul naturii omeneşti. Din masa moale s‑a format treptat un element mai tare, care întâi s‑a întărit până la consistenţa de cartilaj, iar apoi până la cea de oase, şi abia odată cu această dezvoltare a masei osoase omul începe să meargă.
Iar odată cu această organizare a masei osoase, în paralel, s‑a produs un alt proces. În timp ce omul s‑a dezvoltat în continuare, prin faptul că masa lunară a fost expulzată de către Pământ şi a rămas doar ceea ce era susceptibil să evolueze, în fiinţele care populau Pământul s‑au format două tipuri de forţe. Soarele şi Luna erau acum afară, şi de aceea forţele solare şi lunare îşi exercitau influenţa asupra Pământului din exterior. Şi din această combinaţie, de forţe solare şi forţe lunare, care mai înainte fuseseră chiar în interiorul Pământului, dar acum radiau din exterior, a luat naştere ceea ce noi numim avansarea la viaţa sexuală. Căci toate acele forţe care se exprimă în viaţa sexuală stau sub influenţa forţelor solare şi lunare.
Ceea ce în timpurile vechi fusese unit încă, ca Soare, Lună şi Pământ – el acţiona astfel încât ar putea fi desemnat drept un element feminin –, a fost fecundat, să zicem aşa, de forţele Soarelui însuşi. Soarele se simţea ca un element masculin, Luna ca un element feminin. Acum Luna a ieşit; forţele celor două corpuri s‑au combinat. În general, entităţile care au luat naştere până la expulzarea Lunii, noi le putem desemna ca un fel de entităţi feminine, căci forţele fecundatoare vin din afară, de la forţa solară. Vechiul element feminin nediferenţiat s‑a putut separa în masculin şi feminin doar pe un Pământ care expulzase Luna, astfel că Soarele lumina acum un cu totul alt corp, aşa încât odată cu procesul de întărire şi de formare a oaselor a avut loc şi trecerea în sexualitate. Iar prin aceasta s‑a dat posibilitatea de dezvoltare corectă a Eului.
