Din punct de vedere exterior, procesul pe care vi l‑am descris drept naşterea bisexualităţii s‑a desfăşurat astfel, încât dumneavoastră trebuie să vă imaginaţi, că în fiecare animal‑om al Lunii cele două sexe erau încă unite, de asemenea şi la descendenţii lor de pe repetiţia lunară a Pământului. Atunci a avut loc realmente un fel de sciziune a corpului omenesc. Această sciziune s‑a înfăptuit printr‑un fel de condensare/ solidificare. Corpul omenesc actual reprezentând un sex, a putut lua naştere abia după consolidarea unui regn mineral, aşa cum este el astăzi. Pământul şi corpul omenesc au trebuit mai întâi să se întărească până la atingerea naturii minerale de astăzi. În corpurile omeneşti moi ale Lunii şi ale primului Pământ existau oameni bisexuaţi, fiinţe masculin‑feminine.
Să ne reamintim acum faptul, că sub un anumit aspect omul a păstrat în sine un rest al vechii bisexualităţi, având în vedere că la omul actual la bărbat corpul fizic este masculin şi corpul eteric feminin, pe când la femeie este invers; aici corpul fizic al femeii are un corp eteric masculin. Aceste fapte ne deschid o perspectivă interesantă asupra vieţii sufleteşti a celor două sexe. Capacitatea de jertfire a femeii, de exemplu în slujba iubirii, provine din caracterul masculin al corpului ei eteric, în timp ce ambiţia bărbatului se explică prin natura feminină a corpului său eteric.
Am spus deja, că separarea sexelor omeneşti s‑a datorat combinării forţelor venite de la Soare şi de la Lună. Dar dumneavoastră trebuie să vă fie clar, că la bărbat influenţa cea mai puternică asupra corpului eteric porneşte de la Lună, iar influenţa cea mai puternică asupra corpului fizic porneşte de la Soare. La femeie este invers: corpul fizic este influenţat de forţele Lunii şi corpul eteric de cele ale Soarelui.
Schimbul permanent de substanţe minerale în corpul fizic actual al omului, s‑a putut produce abia după formarea mineralului actual. Înainte exista o cu totul altă formă de hrănire. În timpul perioadei solare a Pământului, toate plantele erau impregnate de sucuri lăptoase. Acolo hrănirea se producea efectiv prin faptul, că omul sugea sucul lăptos din plante, aşa cum copilul suge astăzi laptele de la mamă. Plantele, care şi astăzi conţin seve lăptoase, sunt ultimele vestigii ale acelei epoci, în care toate plantele furnizau din abundenţă aceste sucuri. Abia mai târziu hrănirea a luat forma actuală.
Pentru a înţelege sensul separării sexelor trebuie ştiut, că atât pe Lună cât şi pe Pământ în timpul repetiţiei lunare, toate fiinţele omeneşti se asemănau foarte mult între ele. După cum o vacă are aceeaşi înfăţişare cu urmaşii ei, cu toate vacile, deoarece la bază se află sufletul‑grup, la fel şi oamenii se asemănau până la confundare cu strămoşii lor, lucrul acesta perpetuându‑se până târziu în epoca atlanteeană.
De unde provine atunci faptul, că oamenii nu se mai aseamănă? Aceasta provine de la formarea celor două sexe. De la bisexualitatea anterioară, în fiinţa feminină s‑a păstrat tendinţa de a da naştere unor urmaşi asemănători. În fiinţa masculină influenţa se exercită altfel; în el acţionează tendinţa de diferenţiere, de individualizare, iar prin faptul că forţa masculină a curs în cea feminină, s‑a produs din ce în ce mai mult neasemănarea. Astfel, prin influenţa masculină apare posibilitatea, ca individualitatea să se instaleze.
Vechea bisexualitate mai avea şi o altă particularitate. Dacă aţi fi întrebat un om al vechii Luni care erau trăirile sale, acestea i s‑ar fi părut absolut la fel cu ale celor mai îndepărtaţi strămoşi; toate se perpetuau de‑a lungul generaţiilor. Pregătirea treptată a acelei conştienţe, care se întinde doar de la naştere până la moarte, a început odată cu individualizarea sexului omenesc, prin aceasta dezvoltându‑se şi posibilitatea unei astfel de naşteri şi a unei astfel de morţi ca astăzi. Căci acei vechi oameni lunari, care se deplasau plutind‑înotând, atârnau în jos din mediul înconjurător, în care îşi trimiteau cordoanele lor sanguine. Când o astfel de fiinţă murea, aceasta nu era o moarte a sufletului, ea era doar o insensibilizare, precum aceea a unui membru; sus, conştienţa rămânea, ca şi cum, de exemplu, mâna dumneavoastră vi s‑ar usca şi în locul ei v‑ar creşte o mână nouă. Astfel, aceşti oameni simţeau în conştienţa lor crepusculară moartea, doar ca o uscare/veştejire progresivă a corpurilor lor. Acestea se uscau, şi mereu răsăreau corpuri noi; conştienţa însă se păstra prin conştienţa sufletului‑grup, astfel încât exista efectiv un fel de nemurire.
După aceea s‑a format sângele actual, care acum era produs chiar în corpul omenesc; aceasta a mers mână în mână cu bisexualitatea. Odată cu aceasta a intervenit în mod necesar un proces curios. Sângele produce o luptă continuă între viaţă şi moarte, iar o fiinţă, care produce în sine sânge roşu, este de asemenea scena unei lupte permanente între viaţă şi moarte, căci sângele roşu se uzează continuu, transformându‑se în sânge albastru, într‑o materie letală. Odată cu transformarea sângelui în om, a apărut şi acea întunecare a conştienţei de dinaintea naşterii şi de după moarte. Omul a pierdut vechea nemurire, existentă într‑o stare crepusculară, doar odată cu înseninarea conştienţei prezentului, aşa încât faptul de a nu mai putea privi dincolo de naştere şi moarte este în strânsă legătură cu sexualitatea. Şi mai este încă ceva în legătură cu aceasta.
Când omul avea sufletul‑grup, existenţa se continua din generaţie în generaţie; nu exista o întrerupere prin naştere şi moarte. Acum a intervenit această întrerupere, şi odată cu ea posibilitatea reîncarnării. Mai înainte, fiul era doar o continuare directă a tatălui, tatăl a bunicului; firul conştienţei nu se rupea. Acum a venit o vreme, în care această conştienţă dincolo de naştere şi moarte s‑a întunecat, posibilitatea unei şederi în Kamaloka şi Devachan intervenind doar odată cu aceasta. Această schimbare, această şedere în lumile superioare, a devenit posibilă abia după individualizare, abia după ejectarea Soarelui şi Lunii. Abia atunci a apărut cea ce noi numim astăzi încarnare, şi odată cu ea această stare intermediară, care de asemenea va lua sfârşit într‑o zi.
Am ajuns astfel la momentul, în care noi vedem vechiul organism bisexuat, care reprezintă un fel de suflet‑grup, scindându‑se în masculin şi feminin, astfel încât identicul, asemănătorul se continuă prin elementul feminin, şi diferitul, eterogenul prin elementul masculin. În cadrul omenirii noastre noi vedem efectiv în elementul feminin acel principiu, care conservă încă vechile rase tribale şi filiaţii populare, iar în elementul masculin ceea ce încontinuu rupe, sparge aceste legături, individualizând astfel omenirea. În om acţionează într‑adevăr un element feminin vechi ca suflet‑grup, şi un element masculin nou ca un factor individualizator. Se va ajunge, ca toate legăturile de rasă şi trib să înceteze realmente. Oamenii se vor deosebi tot mai mult unii de alţii. Asocierea dintre oameni nu se va mai face prin sângele comun, ci prin ceea ce leagă un suflet de altul. Acesta este mersul evoluţiei omenirii.
În primele rase atlanteene exista încă un sentiment puternic al apartenenţei comune, astfel încât primele subrase se grupau şi după culoarea pielii, iar acest element de suflet‑grup îl mai avem încă la oamenii de diferite culori. Aceste deosebiri vor dispărea tot mai mult, cu cât elementul individual va căpăta supremaţia. Va veni o vreme, în care nu vor mai exista rase de diferite culori. Deosebirea referitoare la rase va înceta, însă individual vor exista cele mai mari deosebiri. Cu cât ne întoarcem mai mult în timpurile vechi, cu atât mai mult întâlnim precumpănirea elementului rasial. Principiul cu adevărat individualizator începe abia la sfârşitul erei atlanteene. La vechii atlanţi, aparţinătorii unei rase resimţeau o profundă antipatie faţă de aparţinătorii unei alte rase. Sângele comun dicta sentimentul de comuniune, iubirea. Căsătoria cu un om aparţinând unui alt trib era considerată imorală.
Dacă la vechiul atlant aţi putea examina ca văzător legătura dintre corpul eteric şi corpul fizic, aţi face o descoperire curioasă. În timp ce la omul actual capul eteric al corpului eteric se suprapune aproximativ cu partea fizică a capului şi îl depăşeşte doar cu puţin, la vechiul atlant capul eteric se ridica mult deasupra capului fizic. Acest cap eteric ieşea puternic în afară în special în regiunea frunţii. Să ne reprezentăm acum în locul dintre sprâncene, aproximativ doar un centimetru mai adânc, un punct în creierul fizic, şi un al doilea punct în capul eteric, care ar corespunde primului. La atlant aceste două puncte erau încă departe unul de altul, iar evoluţia a constat tocmai în faptul, că ele s‑au apropiat din ce în ce mai mult. În epoca a cincea atlanteeană punctul capului eteric a pătruns în creierul fizic, iar prin întâlnirea acestor două puncte s‑a dezvoltat ceea ce ne este propriu astăzi: facultatea de a calcula, de a număra de a judeca, şi în general capacitatea de înţelegere, inteligenţa. Mai înainte, atlanţii aveau doar o memorie extraordinar de dezvoltată, dar încă nu şi un intelect combinativ. Aici noi avem momentul de devenire conştientă a Eului. Atât timp cât aceste două puncte nu s‑au apropiat, la atlant nu a existat o autonomie a fiinţei; în schimb el putea trăi într‑un contact mult mai intim cu natura. Locuinţele sale se compuneau din ceea ce îi oferea natura. El remodela pietrele şi le unea cu copacii în creştere. Locuinţele sale erau construite din natura în devenire, erau de fapt obiecte naturale reorganizate, remodelate. El trăia în aşa fel în micile interdependenţe, care se mai păstrau încă prin înrudirea de sânge, încât în acestea se exercita o puternică autoritate a celui mai puternic, care era şeful. Totul depindea de autoritate, care însă se exercita într‑un alt mod.
La începutul epocii atlanteene, omul nu avea încă un limbaj articulat; acesta s‑a dezvoltat abia în cursul erei atlanteene. Un şef nu ar fi putut da ordinele în nicio limbă, în schimb aceşti oameni aveau capacitatea să înţeleagă limba naturii. Despre aceasta omul actual nu mai are nicio noţiune; el trebuie să înveţe aceasta din nou. Reprezentaţi‑vă de exemplu un izvor, care vă oglindeşte imaginea dumneavoastră. Ca ocultist, în sufletul dumneavoastră se ridică un sentiment ciudat. Dumneavoastră vă spuneţi: Imaginea mea mă pătrunde dinspre acest izvor; acesta este un ultim semn, de cum pe vechiul Saturn totul se reflecta în spaţiu. – În ocultist, când el îşi vede imaginea sa reflectată în oglinda izvorului, se trezeşte amintirea vechiului Saturn. Iar în ecoul, care trimite înapoi sunetul vorbit, apare amintirea felului în care pe Saturn, tot ceea ce răsuna din spaţiul cosmic se întorcea înapoi ca erou. Sau dumneavoastră vedeţi o Fata Morgana, un miraj, ca şi cum aerul a primit imaginile care i‑au fost transmise, şi apoi vi le restituie. Ca ocultist dumneavoastră vedeţi în aceasta o amintire a perioadei solare, unde Soarele gazos primea tot ceea ce venea spre el din spaţiul cosmic, îl prelucra în sine, iar apoi îl reflecta, depunând în el propria sa natură. Pe planeta Soare dumneavoastră aţi fi văzut, cum lucrurile erau pregătite în ea ca Fata Morgana, ca un fel de fotografie în lăuntrul masei de gaz a stării solare. În felul acesta învăţăm să concepem lumea în mod felurit, fără să fantazăm, iar acesta este un mijloc important pentru ridicarea în lumile superioare.
În timpurile de demult omul înţelegea natura într‑un grad înalt. Este o mare deosebire între a trăi într‑un aer ca al nostru, sau într‑unul ca pe timpul Atlantidei. Pe atunci aerul era străbătut de puternice mase de ceaţă; Soarele şi Luna erau înconjurate de un halou uriaş de curcubeu. A existat o vreme, în care masele de ceaţă erau aşa de dense, încât ochiul nu ar fi putut vedea stelele, în care Soarele şi Luna erau încă întunecate; ele au devenit vizibile abia treptat pentru om. Acest moment, în care Soarele, Luna şi stelele au devenit vizibile, este descris grandios în Cartea Creaţiunii din Biblie. Ceea ce se descrie acolo, s‑a întâmplat în mod real, şi chiar mai multe s‑au întâmplat.
Înţelegerea pentru natura înconjurătoare era încă foarte prezentă la atlant. Ceea ce sună în susurul izvorului, în vuietul vântului şi pentru dumneavoastră este astăzi un sunet nearticulat, atlantul îl auzea ca o limbă inteligibilă. Pe atunci nu existau încă porunci, însă spiritul ieşea afară din aerul saturat de apă şi îi vorbea omului. Biblia exprimă aceasta prin cuvintele: „Şi Spiritul lui Dumnezeu plutea deasupra apelor.” Omul auzea spiritul care ieşea din lucruri; spiritul vorbea către el din Soare, Lună şi stele, iar în acel cuvânt al Bibliei dumneavoastră găsiţi o exprimare clară pentru ceea ce s‑a întâmplat în mediul înconjurător omenesc.
A venit apoi vremea, în care o parte deosebit de evoluată a neamului omenesc, care trăia într‑o regiune din apropierea Irlandei de azi, aflată acum şi ea pe fundul mării, a început să vieţuiască pentru prima dată acea puternică integrare a corpului eteric, şi prin aceasta să simtă o mărire a inteligenţei. Această parte a început, sub conducerea celui mai avansat din rândul acelei populaţii, să migreze spre Est, în care timp, încetul cu încetul, mase consistente de apă inundau continentul atlanteean. Partea cea mai avansată a acelor populaţii a ajuns până în interiorul Asiei şi a întemeiat acolo centrul culturilor, pe care noi le desemnăm drept culturile postatlanteene. De acolo a iradiat apoi cultura. Ea a pornit de la acel curent de oameni, care mai târziu a înaintat din Asia centrală mai departe spre Est până în India, şi a întemeiat acolo prima cultură. Aceasta prezenta încă ecouri puternice ale culturii atlanteene. Indianul vechi nu avea încă o conştienţă aşa cum o avem noi astăzi, însă posibilitatea pentru aceasta exista, odată cu coincidenţa celor două puncte, despre care eu am vorbit. Înainte de această puternică integrare a corpului eteric, în atlant trăia încă o conştienţă de imagini; prin aceasta el vedea încă fiinţe spirituale. În murmurul izvorului el nu auzea doar o limbă clară, ci pentru el din izvor urcau Ondinele, care îşi au încorporarea în apă. În curenţii de aer el vedea Silfele, în focul care forfotea vedea Salamandrele. El vedea toate acestea, iar de aici s‑au născut miturile şi legendele, care în modul cel mai pur s‑au păstrat aici în Europa, unde au rămas resturi ale atlanţilor, care nu au mers până în India. Legendele şi miturile germanice sunt nişte rămăşiţe din ceea ce vechii atlanţi vedeau încă în lăuntrul masei de ceaţă, care îi înconjura. Râurile, precum Rinul, trăiau în conştienţa acestor vechi atlanţi, ca şi cum în ele s‑ar fi depozitat înţelepciunea, care exista în ceţurile vechiului Niflheim. Acea înţelepciune li se părea lor că există în lăuntrul râurilor; ea trăia în ele ca Nimfe ale Rinului sau alte asemenea fiinţe.
Astfel aici, în aceste regiuni ale Europei, s‑au păstrat ecouri ale culturii atlanteene; dincolo, în India, a luat însă naştere o altă cultură, care prezenta încă ecouri ale acelei lumi de imagini. Aceasta, ea însăşi, se scufundase, însă nostalgia după ceea ce se exprimă în ea a rămas indianului. Dacă atlantul auzea vorbind înţelepciunea naturii, indianului i‑a rămas dorul după această unitate cu natura, şi astfel caracterul acestei vechi culturi indiene se vădeşte în aceea, că ea vrea să se întoarcă în timp în acea epocă, care înainte era naturală omului. Indianul vechi era un visător. Înaintea lui se întindea, ce‑i drept, ceea ce noi numim realitate, însă lumea simţurilor era în ochii lui Maya. Ceea ce vechiul atlant vedea încă drept spirite plutind, aceasta vechiul indian o căuta în nostalgia sa după conţinutul spiritual al lumii, după Brahman. Iar acest fel de întoarcere la vechea conştienţă de vis a atlantului s‑a păstrat în învăţătura răsăriteană, în reînvierea acestei vechi conştienţe.
Mai departe, spre Nord, îi avem pe mezi şi perşi, străvechea cultură persană. În timp ce cultura indiană îşi întorcea puternic privirea de la realitate, persanul devine conştient, că el trebuie s‑o ia în considerare. Omul apare atunci pentru prima dată ca muncitor, conştient că el, cu forţele sale spirituale, nu trebuie să tindă doar spre cunoaştere, ci cu ele el trebuie să transforme Pământul. El i‑a apărut prima dată ca un fel de element ostil. El trebuia să învingă Pământul, iar această opoziţie se exprimă prin Ormuzd şi Ahriman, prin Zeitatea bună şi Zeitatea rea, şi prin lupta dintre cei doi. Omul întotdeauna a vrut, mereu mai mult şi mai mult, să lase lumea spirituală să se verse în lumea pământească, însă în cadrul lumii exterioare el nu putea recunoaşte încă o legitate, o legitate naturală. Vechea cultură indiană avea într‑adevăr o cunoaştere a lumilor superioare, însă nu bazată pe o ştiinţă a naturii, deoarece tot ceea ce era pământesc se raporta la Maya; persanul cunoştea natura doar ca un loc de muncă, ca un şantier.
Trecem acum la caldeeni, babilonieni şi la populaţiile egiptene. Acolo omul a învăţat să recunoască legitatea în natura însăşi. Când îşi ridica privirea spre stele, în spatele lor nu îi căuta numai pe Zei, ci el cerceta legile stelelor; şi astfel s‑a născut acea minunată ştiinţă, pe care o găsim la caldeeni. Preotul egiptean nu considera fizicul un opozant, ci el încorpora spiritualitatea, pe care o găsea în geometrie, pământului său. Natura exterioară era cunoscută în legitatea sa. În înţelepciunea caldeo‑babiloniano‑egipteană, ştiinţa stelelor era strâns legată de cunoaşterea Zeilor, care însufleţeau stelele. Aceasta este a treia treaptă a evoluţiei culturale.
Abia pe a patra treaptă a evoluţiei postatlanteene omul ajunge atât de departe, încât să încorporeze în cultură, ceea ce vieţuieşte în el însuşi ca spiritualitate. Aceasta s‑a întâmplat în epoca greco‑latină. Atunci omul imprimă materialului, în opera de artă, în materia transformată, în arta plastică/sculptură, cât şi în dramă , propria sa spiritualitate. De asemenea, primele începuturi ale întemeierii oraşelor au fost tot aici. Toate acestea erau de o altă natură decât în epocile anterioare, în Egipt şi Babilon. Atunci preoţii se uitau în sus către stele şi căutau să afle legile lor, iar în ceea ce ei construiau, creau o copie a ceea ce se petrecea pe cer. Astfel, turnurile lor arată evoluţia în şapte trepte, pe care omul a cercetat‑o întâi la corpurile cereşti; tot aşa şi piramidele indică clar raporturi cosmice.
Trecerea de la înţelepciunea preoţească la înţelepciunea propriu‑zis omenească o găsim minunat exprimată în prima istorie romană, despre cei şapte regi ai Romei. Ce sunt aceşti şapte regi? Să ne amintim, că preistoria Romei conduce în urmă la antica Troia. Troia se prezintă ca un ultim rezultat al vechilor societăţi sacerdotale, care au organizat statele după legile stelelor. Se face apoi trecerea la a patra treaptă de cultură. Vechea înţelepciune sacerdotală este învinsă de inteligenţa omenească, reprezentată de vicleanul Ulise. Acest lucru îl avem exprimat şi mai clar, şi mai intuitiv într‑o altă imagine, numai să fie înţeleasă corect, care reprezintă învingerea înţelepciunii preoţeşti de către puterea de judecată omenească. Şarpele a trecut întotdeauna drept un simbol al puterii de judecată omeneşti. Grupul Laocoon [ Nota 28 ] reprezintă faptul, că înţelepciunea preoţească a vechii Troia este învinsă de inteligenţa omenească şi înţelepciunea omenească, exprimate prin şarpe.
Apoi, prin autorităţile cu putere de decizie, care acţionează în decurs de milenii, s‑au schiţat evenimentele care urmau să se întâmple şi după care trebuia să se desfăşoare istoria. Cei care s‑au aflat la originea întemeierii Romei au predestinat deja cultura septuplă a Romei, aşa cum stă ea scrisă în cărţile sibilinice. Gândiţi acest lucru până la capăt: În numele celor şapte regi dumneavoastră găsiţi ecouri ale celor şapte principii ale omului. Aceasta merge chiar atât de departe, încât al cincilea rege roman, etruscul, vine din exterior. El reprezintă partea Manasului, a Sinei spirituale, care uneşte cele trei mădulare inferioare cu cele trei superioare. Cei şapte regi romani reprezintă cele şapte principii ale naturii umane; în aceştia sunt înscrise legăturile spirituale. Roma republicană nu este altceva, decât înţelepciunea omenească, care înlocuieşte vechea înţelepciune sacerdotală. Aşa a răsărit epoca a patra din a treia. Omul a transpus ceea ce avea el însuşi în suflet în marile opere de artă, în dramă şi în drept. Înainte, dreptul era scos din stele. Romanii au devenit un popor justiţiar, deoarece aici omul a creat dreptul, justiţia, după propriile sale nevoi şi dorinţe.
Noi înşine trăim în epoca a cincea. Cum se exprimă în ea sensul întregii evoluţii? Vechea autoritate a dispărut; omul se retrage din ce în ce mai mult în interior, munca sa exterioară devine tot mai mult o copie a interiorului său. Legăturile strânse, caracteristice apartenenţei tribale, se dezintegrează, omul se individualizează tot mai mult. De unde şi cuvântul care exprimă miezul religiei: „Cel care nu‑şi părăseşte [ Nota 29 ] tatăl şi mama, fratele şi sora, nu poate fi ucenicul meu” – ceea ce înseamnă: Orice iubire, care se întemeiază pe legătura naturală de sânge, trebuie să înceteze; omul trebuie să stea faţă în faţă cu omul şi suflet să se găsească drept suflet.
Noi avem sarcina, ca ceea ce în epoca greco‑latină a izvorât din suflet, să‑l coborâm şi mai mult pe planul fizic. Prin aceasta omul devine o fiinţă adâncită din ce în ce mai mult în materialitate. Dacă grecul, în operele sale de artă, a creat o imagine idealizată a vieţii sale sufleteşti şi a turnat‑o în forma omenească, dacă romanul, prin regulamentele sale juridice, a creat ceva ce reprezintă şi mai mult nevoile personale, epoca noastră culminează în maşini, care nu sunt decât o expresie materialistă a nevoilor strict personale ale oamenilor. Omenirea a coborât tot mai mult din cer, iar această a cincea epocă este cel mai adânc coborâtă, este cel mai puternic încâlcită în materie. Dacă grecul, în creaţiile sale, l‑a ridicat încă pe om deasupra omului în reprezentările/imaginile sale – căci Zeus reprezintă omul ridicat deasupra lui însuşi –, dacă în reglementările juridice ale romanului mai găsiţi încă ceva din om, care trece dincolo de el însuşi, căci romanul punea mai mare preţ pe a fi cetăţean roman decât om personal, în epoca noastră găsiţi un om, care foloseşte spiritul pentru a‑şi satisface trebuinţele sale materiale. Căci maşinile, vapoarele cu abur, căile ferate şi toate invenţiile complicate, cărui scop slujesc ele? Înainte, vechiul caldeean îşi satisfăcea în modul cel mai simplu nevoile de hrană; astăzi se foloseşte o cantitate enormă de înţelepciune pentru aceasta. Pentru a astâmpăra foamea şi setea se foloseşte înţelepciune omenească cristalizată. Noi nu avem voie să ne înşelăm: Înţelepciunea, astfel aplicată, a coborât sub ea însăşi până în materie.
Tot ceea ce înainte omul scosese din spiritual, trebuia să se coboare mai jos de el însuşi, pentru a putea apoi să urce din nou. Prin aceasta epoca noastră şi‑a căpătat de asemenea misiunea sa. Dacă în omul de demult sângele care curgea în el îl lega strâns de tribul său, astăzi acea iubire, care încă mai curgea în vechiul sânge, este tot mai fisurată. În locul ei trebuie să apară o iubire de un gen spiritual; atunci ne vom putea ridica din nou spre spiritual. Faptul că noi ne‑am îndepărtat de spiritual, îşi are bunele sale temeiuri, căci oamenii trebuie să parcurgă această coborâre, pentru a găsi din nou, prin propria lor forţă, drumul în sus spre spiritual. Iar misiunea curentului spiritual‑ştiinţific este de a arăta omenirii acest drum în sus.
Am urmărit evoluţia omenirii până în epoca în care ne aflăm noi înşine acum. Mai trebuie să arătăm acum felul în care se va dezvolta ea în viitor, şi că omul, dacă parcurge o iniţiere, poate deja astăzi anticipa o anumită treaptă a omenirii, pe calea cunoaşterii şi a înţelepciunii.
