În peisajul cultural contemporan de la noi, Rudolf Steiner nu mai este un necunoscut. În diferite edituri din România au apărut deja circa 50 de volume din opera lui, extinsă și incitantă, și cu toate acestea imaginea despre el continuă să fie ambiguă și unilaterală, făcând din Rudolf Steiner doar un reprezentant empirist al spiritualității indiene vechi și al reincarnării. Această imagine incompletă nu acoperă multele domenii ale vieții în care el a fost activ. S-ar cuveni prezentată multitudinea preocupărilor și realizărilor sale. Însă, la apariția în românește a volumului Manifestările karmei, se cuvine să examinăm mai degrabă acest domeniu.
Ce anume se înțelege prin reincarnare putem afla tot mai frecvent în ultimul timp din relatările despre viața de după moarte, fie sub forma cazurilor de moarte clinică (near-death experiences), fie din cercetarea psihologică empirică (regresii sub hipnoză, făcute în scop terapeutic). Pe de altă parte, se afirmă, în general, că interpretările reincarnării și karmei constituie încercări de a importa spiritualitatea indiană străveche, acolo unde nu și-ar avea de fapt locul. Prin aceasta, reincarnarea și karma rămân doar în domeniul exoticului.
Vom încerca să demonstrăm că aceste idei aparțin la fel de bine și civilizației europene, argumentând astfel și locul lui Rudolf Steiner în acest peisaj cultural.
Să alegem ca prim reper o relatare din Saga (Legenda) lui Olaf cel Sfânt al Norvegiei, din cronica Flateyjahrbok. Acolo se povestește despre negarea de către regele Olaf al II-lea (începutul secolului al XI-lea d. Hr.) a faptului că el ar fi fost înainte regele Olaf Geirstaderalf, așa cum vorbeau oamenii: „Niciodată n-a avut spiritul meu două trupuri, și nici nu va avea nici acum și nici în ziua Învierii. Iar dacă am spus cândva altfel, pe atunci nu aveam în mine credința cea dreaptă” *.
* Flateyjarbok, II B, Olafs Saga, apud E. Bock, Wiederholte Erdenleben (Vieți repetate pe Pământ), Stuttgart 1952.
Atitudinea lui Olaf cel Sfânt este, așadar, conformă dogmelor creștine, dar faptul că i-a fost pusă întrebarea dovedește persistența credințelor despre reincarnare încă cel puțin până în secolul al XI-lea. Cu mult timp în urmă însă, chiar înainte de Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), fusese începută modificarea sau chiar eliminarea acelor pasaje din scrierile Noului Testament care erau nedorite sau neînțelese. Aceasta se făcea de către oficiali ai Bisericii (correctores) și există toate motivele să credem că și pasajele referitoare la reincarnare au dispărut în același mod. La Conciliul de la Constantinopol (523), convocat de împăratul Iustinian I, s-au anatemizat, printre altele, preexistența sufletului și reincarnarea (migrația sufletelor). Se sublinia că eliberarea din trupul material pieritor se poate face doar prin acceptarea lui Hristos și a Bisericii Sale. Astfel s-au exclus și învățăturile lui Origene din Alexandria (195–254), a cărui autoritate extraordinară și influență se baza, pe lângă calitățile deosebite ale personalității sale, și pe cunoașterea și cercetarea surselor celebrei Biblioteci din Alexandria, unde se aflau păstrate și scrieri provenind din Persia sau India veche. Lăsând în planul al doilea conjunctura politică și anumite slăbiciuni umane care au impus această măsură de extirpare, putem găsi un anume înțeles al celor întâmplate: în strădania de a se consolida ca instituție, Biserica creștină încerca să atragă atenția credincioșilor asupra lumii acesteia, să impună o anumită conduită și să sublinieze valoarea supremă a rolului lui Hristos ca Mântuitor.
De altfel, chiar și în Vechiul Testament se pot găsi sugerări în legătură cu legea cauzei și acțiunii (karma)*.
* Facerea (9,6); Pildele lui Solomon (2,5), (5,21-22), (8,19-20); Ezechiel (34,23-24), Psalmii (90,3-4); apud E. Bock, op. cit.
Se poate urmări firul ideilor legate de reincarnare mergând, printre alții, la Pitagora, Platon, Apolonius din Tyana. În perioada destrămării legăturilor nemijlocite cu forțele lumilor suprasensibile, legături pe care omenirea le avusese dintotdeauna, și pe care ea le cultivase cu ajutorul Misteriilor, aceste capete luminate încercaseră să refacă rostul existenței printr-o abordare și interpretare filosofică a lumii. Astfel, ei ajunseseră și pe această cale la ideea preexisteniei și migrației sufletelor. Căutările lor nu se așezau pe un teren virgin, deoarece, deja aproximativ la anul 2000 î. Hr., în Egipt exista această concepție, marcând credința și întreaga organizare statală. Asemenea cunoștințe aveau chiar și vechii perși.
Cu mult înainte – 5000 î. Hr. – Vedele, cea mai veche colecție de scrieri descoperită până acum, prezintă în forme coerente „Știința” (Veda = cunoaștere, în sanscrită), într-un sistem al întregii cunoașteri, cuprinzând și o tratare sistematică a realităților sufletului, a morții și a metempsihozei (Bhagavad-Gita). Deși se consideră că vechea Indie ar fi patria acestor concepții despre migrația sufletelor (metempsihoză), totuși este surprinzător că și civilizațiile străvechi africane (Zulu, Basongo, vest-africană, malgașă) sau din Oceania ori Australia, ca și din cuprinsul continentelor americane (tlingită, esehimosă, hopi, maya, incașă) conțin în tezaurul lor de tradiții și reincarnarea. Și popoarele din vechea Europă – nordicii, celții – cunoșteau și urmau legea migrației sufletelor*. Druizii celților se supuneau prin oficiul lor legii renașterii și credinței în nemurire, iar în vechea Irlandă nu rareori apar eroi reincamați.
* Caius Julius Caesar, De Bello Gallico (Despre războaiele galice), VI, 14,5.
Pare, așadar, a fi mai mult o concepție general umană, decât una exportată din India. De altfel, C. G. Jung vorbește despre acest aspect astfel: „Nașterea din nou este un enunț care ține de enunțurile străvechi ale omenirii în general. Aceste mărturii străvechi se sprijină pe ceea ce eu numesc «arhetip». Toate mărturiile ce privesc suprasenzorialul sunt întotdeauna determinate, în cele mai mari profunzimi, de arhetip, astfel încât nu-i de mirare că pot fi găsite enunțuri despre nașterea din nou la diferite popoare” *.
* C. G. Jung, Psychologie der Wiedergeburt (Psihologia nașterii din nou), 1939, apud Ronald Zürer, Reinkarnation (Reincarnarea), Zurich 1989.
Așadar, aflată în câmpul de forțe al concepțiilor despre lume și al credințelor aparținând vechilor culturi și popoare, ideea migrației sufletului, a renașterii sau a reincarnării cunoaște o exilare din viața religioasă a Europei o dată cu așezarea instituțională a Bisericii creștine, în Evul Mediu. Strâns împletite însă în viața sufletească și în impulsurile spirituale ale multor popoare europene, imaginile provenind din realitatea reincarnării se sublimează, devenind substanță pentru trăirile misticilor * sau pentru erezii **.
* Meister Eckhart (1260–1327), de pildă, a putut avea acces, pe de o parte, la culturile islamică și iudaică, ce fuseseră mai bine cunoscute începând cu vremea Cruciadelor
(1096-1270), iar pe de altă parte, gândirea indiană nu i-a fost străină, el înrudindu-se în concepții și cu Platon ori Plotin.
** Catarii, albigenzii, simoniștii, basilidienii, valentinienii, marcioniții, gnosticii și maniheenii au cultivat cu toții asemenea credințe (apud R. Zürer, op. cit.).
Un caz celebru a fost cel al lui Giordano Bruno (1548–1600). Stimulat de moștenirea lui Pitagora și de neoplatonicieni, și mai ales influențat de scrierile lui Nicolaus Cusanus (1401–1464), acest fost călugăr dominican își construiește o teorie teologic-mistică proprie pentru care însă, acuzat de Inchiziție pentru erezie în nu mai puțin de 130 de puncte, este condamnat și ars pe rug. Unul din puncte se referea la transmigrația sufletelor, pe care el o susținea, sub forma unei interogații cu răspuns evident afirmativ, sprijinindu-se pe concepțiile lui Pitagora*.
* R. Zürer, op. cit.
Oricum, perioada civilizației renascentiste redeschide drumul către alte orizonturi decât cele ale dogmei Bisericii creștine și face să apară un anume tip de cercetător, care vrea să cuprindă totul și care, pentru aceasta, abordează teritorii interzise sau ascunse. Astfel, ființa umană este privită într-un mod mai complex*, iar ideea transmigrației sufletelor este exprimată public** și face obiectul studiului***.
* Paracelsus (1493–1541), de exemplu, deosebește corpul trecător din material brut-fizie, de „corpul spiritual” care „își constituie” corpul fizic. Întreaga concepție, precum și
activitatea sa de vindecător, el și-o va întemeia pe consecințele care decurg de aici.
** W. Shakespeare (1564–1616) o enunță în Henric al V/-lea, de exemplu.
*** Leonardo da Vinci (1452–1519) revine de multe ori asupra acestor probleme (cf. Codexurilor sale, vezi. R. Zürer, op. cit).
Putem spune că, începând cu acea perioadă, abordarea gândurilor despre substanța vieții, care să țină cont și de transmigrația sufletelor, se va face pe două căi. Una este cea pe care anumite personalități*, „spirite alese, animate mai puțin de credință cât enunțând presupuneri dobândite prin gândire, cultivă valori precum: existența unei realități metafizice, a unui domeniu suprasenzorial, o lume spirituală, constituind matca și temeiul arhetipal al lumii fizice, senzorial perceptibile”**.
* Gottfried Wilhelm Leibniz (1646–1716), filosof al monadei (monas = unitate, în greaca veche; este un concept introdus de Giordano Bruno, care o definește drept o substanță energetică punctiformă, conștientă și individuală, deci unică – nimic altceva decât un suflet). Leibniz este autor, printre altele, și al Teodiceei (Privire asupra bunătății lui Dumnezeu, libertății omului și originii răului). În Noi studii asupra înțelegerii omului („Neue Abhandlungen uber den menschlichen Verstand”, 1707) el se ocupă concret de ideea reincarnării.
Johann Valentin Andreae (1586–1654), a cultivat idei pansofice, neoplatoniciene și alchimiste. Lucrarea sa Nunta chimiă a lui Christian Rosenkreutz s-a constituit în punctul de pornire al unor frății oculte – rosicruciene –, care cultivau aceste cunoștinte.
** R. Zürer, op. cit
A doua cale este cea a inspirației poetice. Astfel, cel mai marcant reprezentant al culturii germane din secolul la XVIII-lea care s-a preocupat de reincarnare este Gotthold Ephraim Lessing (1729-1781). În Educația genului uman*, finalul cuprinde 100 de paragrafe scurte care enunță clar și argumentează rațional convingerea lui despre migrația sufletelor.
* Erziehung des Menschengeschlechtes, 1780
Tot un filosof, idealistul Johann Gottlieb Fichte (1762–1814), enunță în Menirea omului* ideea nemuririi și eternității omului.
* „Sunt membru a două ordini; una pur spirituală, în care stăpânesc prin voință pură, și una senzorială, în care acționez prin fapta mea...Omul nu este produsul lumii senzoriale, iar scopul final al existenței nu poate fi atins în această lume. Menirea sa depășește timpul, spațiul și tot ceea ce este senzorial.” Die Bestimmung des Menschen, p. a III-a. Credința.
În Europa, cultura cea mai preocupată de acestă idee a fost cea germană, mai ales în perioada preromantică și romantică. Astfel, Friedrich Hölderlin (1770–1843), în Patmos și în Moartea lui Empedocle, tratează motivele trecerii între lumi, de la viață la moarte și mai departe. Contemporanul său, Johann Gottfried Herder (1744–1803), a fost preocupat vreme îndelungată de ideea reincarnării, scriind Trei convorbiri despre migrația sufletelor*, o prezentare oarecum sceptică a fenomenului. Totuși, familiarizat cu filosofia indiană, va trata reincarnarea în Gândurile unor hrahmani** și în Palingeneza – revenirea sufletelor***. Vedem, așadar, cum la sfârșitul secolului al XVIII-lea cultura și filosofia Indiei vechi pătrund în cultura europeană, prin traduceri – în engleză și în germană – din vechile texte sacre. Este epoca întemeierii indologiei germane – în jurul unor personalități din orașul universitar Jena. Printre ei, August Wilhelm von Schlegel (1767–1845), filolog și critic literar, ajuns mai târziu profesor la Bonn, va edita seria de scrieri „Biblioteca indiană”, unde va apărea primul text vedic în germană: Bhagavad-Gita (1823), iar apoi Ramayana.
* Drei Gespräche über Seelenwanderung, 1782.
** Gedanken einigen Brahmanen
*** Palingenesie – Das Wiederkommen der Seelen, 1797.
Fratele său, Friedrich von Schlegel (1772–1829), filosof, poet și filolog, care studiase la Paris vechile texte indiene, va publica în 1808 Limba și înțelepciunea indienilor*. Între 1804 și 1806 el va ține la Universitatea din Köln prelegeri de „Filosofia vieții”, în care descrie, printre altele, „cele trei reprezentări despre nemurire”: „întâi, că sufletul omenesc s-ar putea descompune în neant, apoi, în al doilea rând, că nemurirea ar exista deja, fără contribuția lui... A treia părere despre migrația sufletelor, opinia misticismului, atât de remarcabilă datorită vârstei sale înaintate, se află la mijloc, între ele. Aceasta nu lasă imediat sufletul, ci abia după ce el si-a schimbat anumite forme, să treacă în deplină libertate. În sens general, considerăm aici transmigrația sufletelor drept continuitatea spiritului în forme și organe schimbătoare”. Vedem deci că romanticii propun o nouă filosofie – a simțirii și a interiorizării** – care va activa cu intensitate fantezia, trimițând operele – și viețile – autorilor pe tărâmurile misticii și necunoscutului. Astfel, poetul Novalis (Friedrich Freiherr von Hardenberg, 1772–1801), creatorul simbolului întregii concepții romantice despre lume („Floarea albastră”, din romanul său Heinrich von Ofterdingen), a exprimat în întreaga sa operă dorul după „cele înalte”, și a sperat să poată scrie o continuare a Educației genului uman a lui Lessing, unde să trateze transmigrația sufletelor.
* Sprache und Weisheit der lnder.
** R. Zürer, op. cit
La Heidelberg, printre alți romantici, Bettina von Arnim (1785–1859) este cea care va reveni insistent asupra acestei teme*. În același cerc, frații Jakob (1785–1863) și Wilhelm Grimm (1786–1859), fondatori ai germanisticii, prin cuprinzătoarele lor lucrări de filologie și poetică, aveau să aducă, datorită colecției lor de basme, și câteva exemple de tratare în limbajul basmelor a temei migrației sufletelor**. Simbolismul imaginilor din basmele acestea poate fi găsit în mitologiile europene străvechi, dar și în lumea indică: Prarabdha-Karma, de exemplu.
* Corespondența lui Goethe cu un copil (Goethes Briefwechsel mit einern Kinde).
** Baba Dochia (Frau Holle), Talerii din stele (Sterntaller), Cei 12 Apostoli (Von den zwölf Aposteln), în Basme germane pentru copii și pentru
acasă (Deutschen Kinder-und Hausmärchen,1812–1815), apud R. Zürer, op. cit și E. Bock, op. cit.
Ajungând acum la Johann Wolfgang von Goethe (1749–1832), nu mai e de mirare să găsim în opera lui numeroase formulări în care abordează reincarnarea. În 1813, în ziua înmormântării lui Christoph Martin Wieland (1733–1813), Goethe are o discuție cu teologul și pedagogul J.D. Falk, care se termină cu celebra afirmație: „Cu siguranță că am fost aici deja de mii de ori și sper, preabine, să mă mai întorc de mii de ori”. De altfel, în corespondența ori în discuțiile sale, Goethe se referă de multe ori la această temă*.
* Cântecul spiritelor peste ape, Afinități elective, Taina reminiscenței (Das Geheimnis der Reminiszenz, 1776), Scrisori către Charlotte von Stein.
Caracteristică pentru abordarea conceptuală a problemei ce ne preocupă, în secolul al XIX-lea, rămâne opera lui Arthur Schopenhauer (1788–1860). Două trimiteri ne oferă imaginea cea mai pregnantă. În Lumea ca voință și reprezentare* el scrie: „Găsim teoria metempsihozei, provenită din cele mai străvechi și mai nobile timpuri ale neamului omenesc, răspândindu-se mereu pe pământ, drept credința majorității neamului omenesc, de fapt, chiar ca învățătură a tuturor religiilor, cu excepția celei iudaice și a celorlalte două ce provin din ea; totuși în cel mai subtil mod și apropiindu-se cel mai mult de adevăr, în buddhism” (II, Cartea a 4-a, cap. 41)**. În Parerga și Paralipomena (1851), el se exprimă astfel: „Dacă m-ar întreba un asiatic ce este Europa, ar trebui să-i răspund: este partea de lume care este complet posedată de nemaiauzita și ineredibila nebunie că nașterea omului ar fi începutul său absolut și că el ar proveni din nimic” ***.
* Die Welt als Wille und Vorstellung, 1819.
** Totuși, în doctrinele esoterice provenind din înțelepciunea iudaică și din creștinism se găsesc destule referiri la nemurirea și transmigrația sufletelor.
*** Parerga und Paralipomena (1851), cap. 15, apud R. Zürer, op. cit.
Poate că atât de profundele transformări ale vieții omenești, în plina desfășurare a unui materialism tot mai accentuat, au impus scufundarea, pentru o vreme, a acestor idei și teme sub tăvălugul unei culturi tot mai agitate și mai fără direcție. Prins în luptă cu vremea sa, Friedrich Nietzsche (1844–1900) este, astfel, un simbol chiar al acelor vremi și, pătruns de pesimism și disperare, încearcă să impună „supraomul” supus legii „eternei reveniri” *.
* Așa grăit-a Zarathustra.
Richard Wagner (1813–1883), la rândul său, îl prezintă pe Parsifal drept un rătăcitor din viață în viață, spre mântuire. Muzicianul și poetul își propusese să dedice mitului metempsihozei o operă.
Să mai amintim, în timpuri mai apropiate, numeroasele și diversele prezentări, interpretări și nuanțări create de unele personalități. În Europa: H. de Balzac, S. Kirkegaard, H. Ibsen, Lev Tolstoi, Paul Gauguin, A. Strindberg, Maurice Maeterlick, W. Somerset Maugham, James Joyce. În America: transcendentaliștii Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau, Walt Whitman, apoi Edgar Allan Poe, Jack London și Henry Ford.
Lăsăm secolul XX ca pe o pagină încă deschisă a acestei scurte prezentări. Să-i amintim doar pe Hermann Hesse (1877–1962)* și pe Carl Gustav Jung (1875–1939)**.
* Demian, Siddharta, Călătorie la Soare Răsare, Jocul cu mărgele de sticlă.
** „Diverse aspecte ale nașterii din nou” (Simpozionul Ecanos, Ascona, 1939) și Vise. Gânduri. Amintiri.
O abordare sistematică a multor aspecte ale culturii și civilizației indiene s-a realizat prin activitatea a ceea ce s-ar putea numi „Școala occidentală de indologie”, construită începând din secolul al XIX-lea, și ocupându-se și de vechile texte ce tratează reincarnarea și karma. În ceea ce ne privește, trebuie să-i amintim pe Mihai Eminescu, marcat de concepții indiene – prin intermediul gândirii filosofice germane –, pe Mircea Eliade și pe Sergiu Al-George. Îl mai adăugăm pe Liviu Rebreanu, cu Adam și Eva.
Un filon cultural extrem de răspândit – și insuficient cercetat încă – ce a marcat și peisajul civilizației europene, îl constituie cel iudaic, în care, prin Talmud și Kabbala, și-au găsit expresie și ideile migrației sufletelor.
Am ajuns acum, iată, să ne întrebăm care este viziunea lui Rudolf Steiner despre reincarnare și karma și care ar fi contribuția sa la o imagine atât de complexă care s-a creat despre această idee în cultura europeană?
Conform lui Rudolf Steiner, „omul este o creatură spirituală care, de la Dumnezeu, prin har spiritual, stă pe propriile picioare, având câștiguri și pierderi, reușite și datorii, progres și căderi, pășind din viață în viață spre a se dezvolta tot mai liber. Omul nu este supus vreunei fatalități obscure și nu este nici obligat, ca un nevolnic, vreunor țeluri predestinate” *.
* Walter Abendroth, Rudolf Steiner și lumea de azi (R. Steiner und die heutige Welt), München 1969.
Antroposofia este un mod de cercetare spirituală, iar reincarnarea și karma constituie „inima” acestei concepții. Aceste realități sunt prezente aproape în toată opera lui Rudolf Steiner. Pornind de la observația că întrebările latente se trezesc în om prin contactul cu antroposofia, ca metodă spirituală, Rudolf Steiner și-a ținut ciclul de conferințe prezentat în volumul de față, în 1910, la Hamburg.
Spre a clarifica problema pe care ar pune-o orice teolog creștin în fața reincarnării, anume problema harului, Steiner o abordează în 1911, la München (Păcatul originar și harul – Erbsünde und Gnade, GA 127), prezentând un punct nou de vedere referitor la căderea în păcat (păcatul originar fiind văzut ca o despărțire necesară de conducerea divin-spirituală, spre a putea dobândi libertatea). Mântuirea rămâne însă a se face prin impulsul hristic.
Tot în 1911, la Stuttgart, R. Steiner ține un ciclu de prelegeri despre Istoria ocultă și prezintă urmările incarnărilor unor personaje istorice cunoascute.
În 1912, la Berlin și Stuttgart, el mai are o serie de prelegeri (Reincarnare și karma – Wiederverkörperung und Karma, GA 135), în care prezintă și felul cum cuceririle vieții sunt transmise într-o viitoare incarnare.
Între 1923-1924, el va ține câteva serii de prelegeri, legate direct de problemele reincarnării și karmei*:
Figuri de Misterii (Mysterien Gestaltungen, GA 232), Dornach 1923;
Istoria universală explicată antroposofic (Die Weltgeschichte in anthroposophischer Beleuchtung, GA 233), Dornach, 1923 – 1924;
Considerații esoterice ale relațiilor karmice (Esoterische Betrachtungen Karmische Zusammenhänge, I-VI, GA 235–240), 1924;
Conștiența inițiatului. Căi adevărate și false în investigația spirituală (Das Initiaten Bewuttsein, GA 243), Torquai,1924;
Antroposofie. O introducere (Anthroposophie. Eine Einführung, GA 234), Dornach, 1924.
Imaginile și gândurile prezentate de el în toate aceste ocazii se completează cu un anume mod de a trata și medita asemenea conținuturi. Din întreaga complexitate a abordării acestor probleme se desprind însă, în primul rând, consecințele morale ale unor asemenea concepții și utilitatea lor constructivă pentru viață.
* Catalogul operei complete a lui Rudolf Steiner (R. Steiner, Das Gesamtwerk Katalog), R. Steiner Verlag, Dornach
Într-o lume zbuciumată și în alertă continuă, iată că s-au atins limitele cele mai insuportabile ale neputinței omenești. Aparența suveranității individuale se frânge în fața marilor catastrofe în care dispar la fel și cei puternici și cei mărunți. Niciodată n-a fost mai mare dorul după certitudine și niciodată mai anevoioasă calea spre ziua de mâine. În echilibristica pe sârma existenței, lumea încearcă să se agațe de orice sprijin. Și dacă cele mai multe s-au sfărâmat, ce ne împiedică să întindem mâinile după altele? Dacă ne așteaptă o „schimbare de paradigmă”* sau nu, acest aspect nu îl frământă pe nici unul din cei aflați la nevoie. Precum cei mult încercați în catastrofe, și soldații din tranșeele Primului Război Mondial treceau brusc într-o stare de certitudine: „...Acum ascult liniștit grenadele vâjâind deasupra mea. Am convingerea fermă că eu, adică sufletul meu, n-a trăit numai o singură dată, ci va continua să trăiască mereu mai departe; cum, nu-mi pot închipui, n-are rost. Așa încât sunt liniștit și împăcat” **.
* Th. Kuhn, Structura revoluțiilor științifice, București 1985.
** Corespondență de război a unor studenți uciși în Primul Război Mondial (Kriegsbriefe gefallener Studenten), Witkop ed., apud E. Bock, op. cit.
Într-o lume zguduită din temelii, se poate considera drept încă o posibilitate preocuparea față de aceste idei care, urmărite consecvent, nu dau cumva existenței alte dimensiuni, iar atitudinea morală, oare, nu trece cumva în prim-plan? Poate această încercare ar trebui făcută, și atunci multe aspecte ale vieții s-ar vedea în altă lumină.
Ca și în cazul altor domenii ale existenței, abordarea steineriană a reincarnării și karmei nu presupune credință oarbă și nici urmare dogmatică, ci doar consecvența unei gândiri sănătoase și fără prejudecăți.
SORIN ŢIGĂREANU
