Câte ceva din cele care au fost spuse până acum ca privire simplificată în parcursul ocult al evoluției omenești va indica deja faptul că parcursul încarnărilor, așa cum este el dat de caracterul individual și de dezvoltarea individuală a omului însuși, se modifică prin intervenția forțelor spirituale din Ierarhiile superioare. Reîncarnarea nu este un proces atât de simplu în evoluția omenirii, cum ar vrea să-l conceapă o anumită comoditate teoretică. Este o certitudine faptul că omul se reîncorporează mereu, că ceea ce numim noi miez ființial al său apare în încarnări mereu noi, și este tot atât de adevărat că există o legătură cauzală între viețile care apar ulterior ca încarnări și viețile anterioare. Există și legea karmei, care este, ca să spunem așa, expresia acestei legături cauzale. Dar dincolo de acestea mai există și altceva, și abia acest altceva ne conduce la înțelegerea evoluției istorice a omenirii. Evoluția omenirii ar decurge cu totul altfel dacă nu ar intra în considerare decât legăturile de la cauză la efect dintre o încarnare și cea următoare sau dintre încarnările anterioare și cele ulterioare ale omului. Dar în viața omenească, în fiecare încarnare intervin continuu, mai mult sau mai puțin – și în special la personalitățile istorice conducătoare – alte forțe, absolut speciale, care se folosesc de om ca de un instrument al lor. De aici se poate conchide că procesul karmic propriu-zis al vieții, determinat doar de omul însuși, este modificat de-a-lungul încarnărilor; și chiar așa stau lucrurile.
Acum putem vorbi despre o anumită legitate – deocamdată vrem să ne limităm la perioadele postatlanteene –, o legitate privind modul în care sunt dependente – în perioadele postatlanteene și până în prezentul nostru –, influențele altor lumi de karma individuală a omului. Și nu pot proceda altfel decât să vă clarific printr-un desen schematic cum se configurează aceste influențe și cum se raportează ele la individualitatea omului. Acum reprezentați-vă că această suprafață desenată aici în mijlocul tablei ar fi ceea ce suntem obișnuiți să numim Eul nostru omenesc, miezul nostru ființial uman actual. (Vezi desenul de mai jos) Și acum să desenăm celelalte elemente ființiale ale omului, făcând pentru început abstracție de împărțirea sufletului în sufletul senzației, sufletul rațiunii și sufletul conștienței. Avem așadar aici reprezentate schematic trupul astral, trupul eteric și trupul fizic.
Și acum, pentru că vrem să rămânem la evoluția postatlanteană, trebuie să ne fie clar în ce va consta viitorul omului, în conformitate cu ceea ce am discutat deja cu diverse ocazii. Noi știm că ne află la mijlocul evoluției postatlanteene, și că am depășit deja întrucâtva mijlocul propriu-zis al acesteia. Este suficient să reluăm pe scurt ceea ce am spus cu alte ocazii: Anume, că în cadrul epocii de cultură greco-latine s-a ajuns la o dezvoltare deosebită a ceea ce noi numim sufletul rațiunii, sau al înțelegerii, și că acum ne aflăm în epoca dezvoltării sufletului conștienței. În perioada de cultură egipto-babiloniană s-a dezvoltat sufletul senzitiv; anterior, în perioada de cultură proto-persană, trupul senzitiv, sau trupul astral, iar în perioada proto-hindusă, trupul eteric al omului. Adaptarea trupului fizic la condițiile pământene postatlanteene s-a realizat deja în ultimele epoci, înainte de marea catastrofă postatlanteană. Astfel încât dacă trecem acum să însemnăm și celelalte elemente componente, trebuie să spunem: în perioada noastră postatlanteană, Eul se dezvoltă în așa fel încât dezvoltarea din timpul perioadei proto-hinduse se desfășoară cu precădere în trupul eteric, cea din perioada proto-persană în trupul astral, cea din perioada egipto-caldeeană în sufletul senzitiv, cea din epoca greacă în sufletul rațiunii, iar cultura noastră în sufletul conștienței – cea de-a cincea parte componentă a omului, dacă e să le numărăm. În cea de-a șaselea epocă de cultură oamenii vor continua să evolueze, și sufletescul omului se va transforma într-un anumit fel, în Manas. În cea de-a șaptea epocă de cultură postatlanteană se va dezvolta un fel de creștere a omului în spiritul vieții sau Buddhi, în timp ce ceea ce s-ar putea înălța până la a deveni Atma, se va putea dezvolta doar într-o epocă ulterioară, după marea catastrofă care va încheia perioada noastră postatlanteană.
Acestea sunt lucruri cunoscute din ciclul despre Apocalipsă [Nota 35]. Însă acum trebuie să luăm în considerare că în prima epocă de cultură, în cea proto-hindusă, omul se afla încă, în privința evoluției sale, sub nivelul sferei în care trăiește Eul; că, în fond, civilizația proto-hindusă pre-vedică a fost, în esență, o cultură inspirată, adică o cultură ce se revărsa în sufletul omenesc fără acea activitate a Eului pe care noi o cunoaștem în ziua de azi ca activitate de gândire și reprezentare. Începând cu perioada de cultură egipteană, omul trebuie, ca să spunem așa, să se raporteze activ la Eul său. El trebuie să-și îndrepte Eul prin simțurile sale înspre lumea exterioară ca să primească impresii; el trebuie să fie activ prezent la prelucrarea acestora. Cultura proto-hindusă a fost o cultură mai mult pasivă, o cultură, ca să spunem așa, dobândită prin dăruire față de ceea ce se revărsa ca inspirație în entitatea omenească. De aceea, va deveni de înțeles faptul că această cultură proto-hindusă este explicabilă printr-o altă activitate decât cea îndeplinită de Eul omenesc în ziua de azi; și că activitatea actuală a Eului trebuia să fie înlocuită pentru sufletul hindus de atunci prin aceea că în entitatea omenească se cufundau entități superioare, inspirându-i sufletul.
Dacă ne întrebăm ce anume a fost adus pe atunci din afară în sufletul omenesc, ce anume a fost cufundat acolo de entitățile Ierarhiilor superioare, atunci putem spune că este chiar ceea ce își va cuceri omul mai târziu ca proprie activitate a sa atunci când se va fi înălțat la ceea ce noi desemnăm drept Atma, sau Om-spirit. Cu alte cuvinte, în viitor individualitatea omenească se va înălța până la o integrare în Atma. Această integrare va fi o activitate proprie a sufletului omenesc, a miezului ființei omenești, ceva legat nemijlocit de ființa cea mai lăuntrică a omului. Și așa cum va lucra atunci omul însuși în sine, așa au lucrat entitățile Ierarhiilor superioare la sufletele vechilor hinduși. Dacă vrem să descriem ceea ce se petrecea în trupurile eterice ale sufletelor hinduse putem spune: O conștiență de Eu încă întunecată, aflată într-un somn crepuscular, lucra în trupul eteric; Atma lucra în trupul eteric. Putem spune foarte bine că sufletul vechilor hinduși era o scenă pe care se desfășura, în fond, o activitate supraumană: o muncă a entităților superioare în cadrul trupului eteric al vechilor hinduși. Iar ceea ce se întrețesea în felul acesta în trupul eteric era o muncă la care va ajunge omul mai târziu în modul indicat, atunci când Atma lucrează în trupul eteric. – În cultura proto-persană Buddhi sau Spiritul vieții a lucrat în trupul astral, în trupul senzitiv. – Iar în perioada de cultură caldeo-egipto-babiloniană, Manas, sau Sinea spirituală a lucrat în sufletul senzitiv. Așadar în epoca de cultură egipto-caldeo-babiloniană încă nu se conturează o muncă pe deplin activă a Eului înlăuntrul sufletului. Omul mai este încă o scenă pasivă – chiar dacă într-o măsură mai redusă decât înainte – pentru activitatea Manas-ului în sufletul senzitiv. Abia în perioada greco-latină pătrunde omul, ca să spunem așa, pe deplin activ în propria sa viață sufletească. Noi știm că Eul se afirmă ca parte componentă autonomă a lăuntricului omenesc pentru început, în sufletul rațiunii, și de aceea putem spune: în cadrul culturii grecești Eul lucrează realmente în Eu, ceea ce înseamnă: omul ca atare în om. Vom mai vedea, pe parcursul acestor conferințe, că specificul culturii epocii grecești se manifestă tocmai datorită faptului că Eul lucrează în Eu.
Dar acum, noi am lăsat de mult în urmă această epocă de cultură; și în timp ce în perioada pre-elenă lucrurile stăteau așa că anumite entități superioare se cufundau în miezul ființei omenești și lucrau acolo, noi trebuie să îndeplinim, în epoca noastră, sarcina inversă. Noi trebuie să dobândim într-un mod întru totul omenesc ceea ce am elaborat prin Eul nostru, ceea ce suntem capabili să preluăm în noi, prin activitatea noastră, din impresiile lumii exterioare. Însă apoi nu ne este îngăduit să rămânem în punctul în care au rămas oamenii din epoca greco-latină, prin aceea că am elaborat omenescul, omenescul pur ca atare. Ci noi trebuie să înălțăm ceea ce am prelucrat și să-l întrețesem în ceea ce urmează să vină, ca să spunem așa, trebuie să abordăm direcția ascendentă înspre ceea ce urmează să vină mai târziu: Manas sau Sinea spirituală. Însă aceasta este de așteptat abia în cea de-a șasea perioadă de cultură. Acum ne aflăm între cea de-a patra și cea de-a șasea epocă de cultură. Epoca a șasea promite omenirii că ea va fi capabilă să poarte în regiunile superioare ceea ce va fi elaborat prin impresiile exterioare pe care le primește Eul prin simțurile sale. În cea de-a cincea epocă de cultură în care ne aflăm, noi suntem doar în măsură, ca să spunem așa, să ne grăbim să conturăm ceea ce ne elaborăm ca impresii exterioare și ceea ce obținem prin prelucrarea acestor impresii în așa fel încât ele să poată dobândi direcția ascendentă. În această privință, noi trăim cu adevărat într-o epocă de tranziție, și dacă vă amintiți ceea ce am spus ieri despre puterea spirituală activă în Fecioara din Orleans, veți vedea că deja în aceasta acționa ceva din ceea ce se desfășoară într-un sens opus intervenției puterilor superioare din perioada pre-elenă. Atunci când un om care aparținea epocii de cultură persane primea influența unei puteri suprasensibile care se folosea de el ca instrument, acea putere acționa până în miezul ființial al acelui om; ea se viețuia pe sine întru totul acolo, și omul privea, viețuia ceea ce îi implanta acea putere spirituală, inspirându-l. Omul timpului nostru, când intră în contact cu asemenea puteri spirituale, poate duce în sus, ca să spunem așa, ceea ce viețuiește el în lumea fizică prin activitatea Eului său, prin impresiile Eului său; el le poate da acestora o direcție ascendentă. De aceea, la astfel de personalități ca Fecioara din Orleans situația este așa că revelațiile, manifestările acelor puteri spirituale care vor să îi vorbească, deși au loc în sfera până la care se înalță ea, în fața lor se interpune ceva care nu prejudiciază realitatea acestor revelații, dar le conferă o anumită înfățișare; anume a ceva pe care-l viețuiește Eul aici în lumea fizică. Sau, cu alte cuvinte: Fecioara din Orleans are revelații dar ea nu le poate vedea la fel de nemijlocit cum le vedeau cei din vechime, ci între ea ca Euitate și aceste puteri obiective se interpune lumea de reprezentare pe care a preluat-o Fecioara din Orleans din lumea fizică: imaginea Fecioarei Maria, a Arhanghelului Mihael, așa cum le-a primit ea din reprezentările creștine; acestea se interpun în fața revelațiilor.
Avem aici totodată un exemplu privind modul în care trebuie să facem diferența, atunci când este vorba de lucruri spirituale, între obiectivitatea unei revelații și obiectivitatea conținutului conștienței. Fecioara din Orleans o vedea pe Fecioara Maria și îl vedea pe Arhanghelul Mihael, într-o anumită imagine. Nouă nu ne este îngăduit să considerăm aceste imagini ca fiind o realitate spirituală nemijlocită; nouă nu ne este îngăduit să atribuim înfățișării acestor imagini o obiectivitate nemijlocită. Totuși, ar fi un nonsens dacă cineva ar spune că toate acestea nu sunt decât închipuiri. Căci Fecioara din Orleans are revelații din lumea spirituală care se apropie de ea în înfățișarea în care omul le va putea vedea abia în cea de-a șasea epocă de cultură postatlanteană. Dar chiar dacă Fecioara din Orleans nu le vede înfățișarea adevărată, această înfățișare adevărată coboară totuși asupra ei. Fecioara din Orleans aduce în întâmpinarea acestora reprezentările religioase ale timpului ei, cu care ea le suprapune oarecum; prin puterea spirituală este solicitată lumea reprezentărilor ei. Astfel că noi trebuie să recunoaștem că revelația este obiectivă. Și chiar dacă cineva din timpul nostru poate dovedi că la o revelație din lumea spirituală intervin elemente subiective, și noi nu putem vedea ca obiectivă imaginea pe care și-o face respectiva persoană despre lumea spirituală, dacă această imagine este doar un văl, nouă nu ne este îngăduit să interpretăm revelațiile obiective drept aceste văluri. Căci revelațiile sunt obiective. Ele își extrag conținutul din sufletul nostru, ca prin farmec. Noi trebuie să facem diferența între obiectivitatea conținutului și obiectivitatea realităților care vin din lumea spirituală. – A trebuit să insist asupra acestui aspect pentru că în acest domeniu se fac pretutindeni greșeli: atât de către cei ce recunosc lumea spirituală, cât și de către adversari – e drept, greșeli opuse.
Așadar, Fecioara din Orleans reprezintă pentru noi o personalitate istorică ce acționează deja întru totul în sensul epocii noastre, în care tot ceea ce putem produce pe baza impresiilor noastre exterioare trebuie îndreptat spre spiritual. Ce înseamnă însă: În sensul epocii noastre? Asta înseamnă că noi ne putem îndrepta pentru început privirea în mod naiv asupra celor din jurul nostru, dar dacă rămânem la a ne îndrepta pur și simplu privirea asupra impresiilor exterioare, atunci nu ne îndeplinim obligația. Noi ne-o îndeplinim numai atunci când suntem conștienți că trebuie să facem legătura dintre impresiile exterioare și puterile spirituale care se află în spatele lor. Dacă noi practicăm știința în maniera erudiților actuali, atunci nu ne îndeplinim obligația. Noi trebuie să considerăm tot ceea ce putem afla despre legile fenomenelor naturii, despre legile fenomenelor sufletești, în așa fel încât să le vedem ca pe un limbaj ce urmează să ne conducă la o revelație divin-spirituală. Dacă avem conștiența că trebuie să considerăm toate legile fizice, chimice, biologice, fiziologice, psihologice în așa fel încât să le legăm de ceva spiritual care ni se revelează, atunci ne îndeplinim obligația.
Așa stau lucrurile în privința științelor timpului nostru, și la fel stau lucrurile și cu arta. Acea artă, pe care noi o caracterizăm drept artă greacă, rezultată din reflectarea asupra omului, ce reprezenta întru totul omenescul pur, munca Eului cu Eul, în măsura în care Eul se exprimă în materia fizic-sensibilă, această artă este de domeniul trecutului. În epoca noastră, la personalitățile artistice cu adevărat mari a luat naștere ca instinctiv impulsul de a configura arta ca un fel de serviciu de jertfă față de lumile divin-spirituale, ceea ce înseamnă de a vedea, de exemplu, ceea ce este îmbrăcat în sunete drept o interpretare a misteriilor spirituale. Așa îl putem privi până în toate amănuntele, din punctul de vedere al istoriei culturii oculte, pe Richard Wagner [Nota 36]. Altfel, noi trebuie să îl vedem tocmai pe el ca om reprezentativ al epocii noastre, cea de-a cincea epocă de cultură, om care a simțit mereu impulsul de a exprima în ceea ce trăia în el ca sunete calea spre lumea spirituală, căci el considera opera de artă drept un limbaj exterior al lumii spirituale. Și aici se opun, în fond, într-un mod dur, resturile vechii culturi și aurora unei noi culturi. Căci noi am văzut cum țeserea pur omenească în sunete, muzica pur formală pe care a vrut să o depășească Richard Wagner a fost apărată în mod violent de adversarii lui Richard Wagner, pentru că aceștia nu au fost în stare să simtă că tocmai la Richard Wagner apărea un nou impuls, instinctiv, ca o auroră.
Nu știu dacă majoritatea dintre dumneavoastră cunosc faptul că Richard Wagner a avut parte un timp îndelungat de criticii și contestatarii cei mai duri și mai acerbi. Acești critici și contestatari au avut un fel de îndrumare în creația muzicală extrem de ingenioasă a lui Eduard Hanslick [Nota 37] din Viena, cel care a scris interesanta cărțulie «Despre frumosul muzical». Eu nu știu dacă dumneavoastră realizați că prin această cărțulie s-a opus vechiului, ca să spunem așa, aurora unui nou început istoric. Această cărțulie «Despre frumosul muzical» poate deveni un monument istoric al timpurilor actuale. Căci ce voia Hanslick? El a spus: „Nu se poate face muzică în sensul lui Richard Wagner; aceea nu este deloc muzică, pentru că ea este alcătuită, ca să spunem așa, pentru a indica ceva ce se află în afara elementului muzical, ceva suprasensibil. Însă muzica trebuie să fie un arabesc de sonorități.” Aceasta era o expresie îndrăgită de Hanslick. Ea semnifică o suită de sonorități ce se înlănțuie ca arabescurile, iar plăcerea estetică muzicală poate consta în bucuria pur omenească față de modul în care se amestecă și se succed sonoritățile. Hanslick spunea că de fapt Richard Wagner nu este deloc muzician, pentru că el nu înțelege deloc esența muzicii. După Hanslick, esența muzicii ar trebui să constea într-o simplă dispunere arhitectonică a materialului sonor. – Ce se poate spune despre o astfel de afirmație? Nimic altceva decât că Hanslick era, în sensul cel mai eminent, un întârziat al celei de-a patra epoci de cultură, ce reacționa în sensul acesteia. În ceea ce afirma, el avea dreptate – pentru acea epocă de cultură; dar ceea ce este just pentru o epocă de cultură nu mai este valabil și pentru următoarea. Din punctul lui de vedere se poate spune că Richard Wagner nu este muzician. Dar atunci trebuie adăugat că acea epocă a trecut și acum trebuie să ne mulțumim cu ceea ce provine din acea epocă și să ajungem la o conciliere cu faptul că aspectul muzical în sensul lui Hanslick se extinde dincolo de sine însuși în ceva nou.
Și așa putem studia această ciocnire dintre vechi și nou în epoca noastră de cultură, în numeroase domenii. Acest lucru este deosebit de interesant în special în diferitele ramuri ale științei. Ne-am îndepărta cu mult prea mult dacă am voi să arătăm că pretutindeni există reacționari față de nou, și totodată oameni care elaborează din diferitele ramuri ale științei ceea ce ar trebui să devină știința: Expresia unui spiritual divin aflat în spatele fenomenelor. Elementul fundamental de care trebuie să se pătrundă prezentul pentru a face din spiritualul-divin țelul tot mai conștient, perspectiva tot mai conștientă a muncii noastre trebuie să fie tocmai știința spirituală, iar știința spirituală ar trebui să trezească pretutindeni impulsurile de înălțare de jos în sus; ea ar trebui să impulsioneze pretutindeni sufletele omenești la jertfă, adică la jertfirea celor pe care le dobândim prin impresiile exterioare față de ceea ce trebuie să dobândim prin prelucrarea lor în sfera Sinei spirituale, a Spiritului vieții și a Omului spirit.
Dacă aducem în fața ochilor această imagine a istoriei omenești, a istoriei oculte, atunci vom înțelege faptul că un suflet care a fost încarnat în perioada hindusă și apoi în cea persană, putea fi pătruns de elementul inspirator al unei individualități aparținând unei Ierarhii superioare; dar că apoi, când acel suflet a trăit în epoca greco-latină, a rămas singur cu sine însuși și că acest suflet a lucrat în așa fel încât Eul a acționat tocmai în Eu. Tot ceea ce a fost în Epoca pre-elenă pentru toate ciclurile de cultură postatlanteene drept inspirație divină, apărând ca o revelație de sus – ceea ce a mai fost încă valabil și la începutul epocii de cultură grecești până în secolele IX, X și XI înainte de era noastră –, ceea ce se manifestă ca o civilizație inspirată, în care se revarsă din afară ceea ce urma ea să conțină spiritual, se configurează tot mai mult în a se manifesta la modul pur omenesc personal. Iar aceasta își găsește expresia cea mai pregnantă, în elenism. O asemenea expresie a omului exterior, așa cum apare el în lumea fizică, pentru ceea ce este omul ca entitate-Eu independentă, nu a mai fost văzută niciodată anterior și nu va mai putea fi văzută niciodată în viitor. Aspectul pur omenesc personal, al omenesc-personalului desăvârșit, apare la lumina zilei în mod istoric în modul de viață al grecilor antici și al creațiilor lor. Să urmărim modul în care a introdus în secret sculptorul grec aspectul omenesc-personal în staturile zeilor săi! Putem spune că la modul în care ne întâmpină o operă de artă sculpturală greacă, în măsura în care ea poate fi recunoscută prin mijloace fizice, în fața noastră ne apare omul ca personalitate. Și dacă în fața operelor de artă ale grecilor noi nu putem uita că încarnarea pe care o exprimă ele a fost precedată de alte încarnări și va fi urmată de altele, dacă am gândi, chiar și numai pentru o clipă, că la baza staturii lui Apollo sau a lui Zeus se află o singură încarnare din multe altele, atunci nu resimțim corect opera de artă greacă. Pentru că în acest caz noi trebuie să putem uita că omul se întrupează în încarnări succesive. Pentru că acolo individualitatea a fost în întregime turnată în forma unei singure personalități. Și așa a fost întreaga viață a grecilor.
Dimpotrivă, dacă mergem mai departe înapoi în trecut, staturile devin simbolice; acolo ele indică ceva care nu este încă pur omenesc, ele exprimă ceva pe care omul nu îl simte încă în sine însuși. Pe atunci el putea exprima doar în simboluri ceea ce venea din lumile divin-spirituale. De aici provine vechea artă simbolizatoare. Și dacă privim cum evoluează arta tocmai la poporul care trebuie să aducă ceea ce este necesar în cea de-a cincea epocă de cultură, cea a noastră – este suficient să ne actualizăm vechea artă germană atunci vedem că nu mai avem de a face cu o simbolistică, dar nici cu o exprimare a omenescului pur, ci cu adâncirea sufletescului în sine însuși; aici vedem cum sufletescul nu a pătruns în întregime în statura omenească. Și cum am putea caracteriza altfel staturile lui Albrecht Dürer [Nota 38] decât spunând că ceea ce tânjește în om după lumea suprasensibilă nu își găsește în configurarea exterioară a corporalității decât o exprimare imperfectă în sensul grecesc. De aici provine adâncirea elementului sufletesc pe măsură ce arta evoluează.
Și acum nu veți mai găsi de înțeles ceea ce am spus în prima oră, anume că în lumea fizică apare ca o imagine ceea ce a fost încorporat anterior; că în individualitate se revarsă entitățile Ierarhiilor superioare. Astfel încât, atunci când trebuie să spunem despre un om din antichitatea greacă a fost încarnat, nu trebuie să vedem numai acea entitate închisă în sine, ci și individualitatea unei Ierarhii superioare aflată în spatele său. Așa ne întâmpină, în perioada greco-latină, Alexandru, așa ne întâmpină Aristotel. Dacă urmărim individualitățile lor în trecut, trebuie să ne întoarcem de la Alexandru la Gilgamesh, și să spunem: În Gilgamesh se află această individualitate care apare apoi pe planul fizic proiectată drept Alexandru; în spatele lui trebuie să vedem un Spirit al focului, care se servește de el ca de un instrument. Iar la Aristotel vedem, dacă ne întoarcem în timp, puterile vechii clarvederi care acționau în prietenul lui Gilgamesh. Vedem astfel atât suflete tinere cât și suflete vârstnice, în spatele cărora se afla o clarvedere anterioară, încadrate în întregime în epoca greacă pe planul fizic. Tot așa stau lucrurile, într-un mod absolut deosebit, cu marea matematiciană Hypatia [Nota 39] la care întreaga înțelepciune matematică și filosofică a timpului său trăia ca o capacitate personală, ca știință și înțelepciune personală. Acestea erau desăvârșite în personalitatea Hypatiei. Și noi vom mai vedea că această individualitate a trebuit să preia o personalitate feminină, tocmai pentru a contura cu o coeziune atât de delicată tot ceea ce preluase ea anterior în misteriile orfice, pentru a contura într-un mod personal de acțiune ceea ce preluase ea acolo prin intermediul inspiratorilor, în calitatea ei de discipol al misteriilor orfice.
Vedem așadar cum pătrund influențele din lumea spirituală, modificând lucrurile, în încarnările omenești succesive. Și acum pot doar să indic faptul că o individualitate cum a fost aceea care s-a încarnat drept Hypatia, și care a adus așadar cu sine înțelepciunea misteriilor orfice și a trăit-o în mod personal, a fost chemată într-o încarnare ulterioară să parcurgă calea inversă: Să înalțe din nou spre spiritualul divin întreaga înțelepciune personală. De aceea apare Hypatia aproximativ la răspântia dintre veacurile XII și XIII ca spirit important, cuprinzător, universal, un spirit al noii istorii, care a avut o mare influență asupra a ceea ce a constituit o sinteză dintre cunoașterea natural-științifică și cea filosofică. Vedem astfel cum pătrund puterile istorice în încarnările succesive ale anumitor individualități.
Dacă vom considera parcursul istoriei, vom vedea realmente un fel de coborâre din înălțimile spirituale până în epoca greco-latină, și apoi din nou o ascensiune: O reunire a materialului ce poate fi dobândit doar pe planul fizic în epoca greacă – ceea ce durează, desigur, până în timpul nostru – și o reînălțare a acestuia în lumea spirituală, în vederea căreia urmează să fie creat un impuls prin știința spirituală și în privința căruia a existat deja un impuls instinctiv la o personalitate ca Hypatia, care s-a reîncarnat din nou în secolul XIII.
În acest loc aș dori să indic, iubiții mei prieteni – pentru că Societatea Teosofică Generală a devenit, într-o anumită privință, o scenă a neînțelegerilor – faptul că infinit de multe din aceste neînțelegeri sunt pur și simplu inventate. Așa, de exemplu, ceea ce se spune aici în conferințele din cadrul Mișcării noastre germane, este adesea adus într-o anumită opoziție cu ceea ce era inițial revelație a Mișcării teosofice în epoca modernă. De aceea abordez această ocazie de a indica faptul că ceea ce este oferit aici dintr-o sursă originar rosicruciană se află în armonie cu multe lucruri care au fost date inițial în Mișcarea teosofică. Și în acest moment avem tocmai ocazia de a indica ceva în acest sens. Eu am spus și am elaborat întru totul independent de tradiții, că anumite personalități istorice ulterioare sunt ca o imagine de umbră a unor personalități anterioare, reprezentate de mituri, în spatele cărora se află Ierarhii superioare. Iar această afirmație nu trebuie pusă în contradicție cu acele manifestări care au fost aduse de H. P. Blavatsky [Nota 40] în Societatea Teosofică. Căci altfel, ne am putea situa în contradicție, din pură neînțelegere, cu vechile și bunele învățături care s-au revărsat în Mișcarea teosofică prin instrumentul extraordinar de util care a fost H. P. Blavatsky. Dar în legătură cu ceea ce am elaborat aici aș dori să vă citesc un pasaj din lucrările târzii ale lui Blavatsky, anume pasajul în care se referă la «Isis dezvăluită», prima ei lucrare ocultă. Aș vrea să vă citesc următorul pasaj pentru ca dumneavoastră să vedeți cum ceea ce este considerată contradicție nu este, în fond – nu mă pot exprima altfel decât o pură invenție:
„În afară de repetarea continuă a vechii realități ce continuă să dăinuie, a reîncarnării și karmei – și anume în maniera în care aceasta a fost dată de cea mai veche știință din lume și nu de spiritismul actual –, ocultiștii ar trebui să dea o învățătură despre reîncarnarea ciclică, evolutivă: acel gen de renaștere tainică și încă de neînțeles pentru mulți oameni care nu știu încă nimic din acea istorie a lumii la care ne-am referit cu precauție în «Isis dezvăluită»: O renaștere generală pentru fiecare individ, cu pauze intermediare în Kama Loca și Devachan, și o încarnare conștientă, ciclică, având un țel grandios, divin, pentru câțiva, puțini, aleși. Acele mari caractere ce apar ca giganți în istoria omenirii, cum au fost Siddhartha Buddha și Iisus în domeniul spiritual, respectiv Alexandru Macedon și Napoleon cel Mare în sfera cuceririlor fizice, nu sunt altceva decât imagini reflectate ale unor mari prototipuri care au existat – nu cu zece mii de ani în urmă, așa cum s-a menționat cu prudență în «Isis dezvăluită» –, ci cu milioane de ani în urmă, încă de la începutul Manvantarei. Căci așa cum s-a menționat mai sus – cu excepția adevăraților Avataras, aceștia sunt copii ale prototipurilor lor, emanații (monade) neîntrerupte ale propriilor lor flăcări inițiale, numite Devas, Dhyan-Chohans sau Dhyani Buddhas, sau chiar spirite planetare ș.a.m.d., care strălucesc în veșnicia eonică la fel ca și prototipurile lor. Anumiți oameni se nasc conform imaginii lor, și atunci când se are în vedere un scop umanitar bine determinat acestea sunt însuflețite ipostatic de către prototipurile lor divine, regenerate neîncetat de misterioasele puteri ce îndrumă și conduc destinele lumii”
„Mai multe nu se puteau spune pe vremea când a fost scrisă «Isis dezvăluită»; cauză din care cele spuse s-au limitat la simpla remarcare a faptului că nu există niciun caracter proeminent în analele istoriei profane sau sacre, al cărui prototip să nu poată fi găsit în tradițiile parțial fictive și parțial reale ale religiilor și mitologiilor trecute. La fel cum se reflectă steaua care strălucește în infinitatea nemărginită a cerului la o distanță incomensurabilă deasupra capetelor noastre, în apa liniștită a unui lac, tot așa se reflectă imaginea omenirii antediluviene în acele perioade pe care le putem cuprinde într-o retrospectivă istorică…”
După cum am spus, profit cu drag de această ocazie pentru a evidenția concordanța dintre cercetarea pe care o putem efectua în prezentul nostru imediat și ceea ce a fost, într-o anumită privință, revelație originară. Dumneavoastră știți că aici există principiul de a rămâne într-o anumită privință fidel față de tradițiile Mișcării teosofice; dar se pune problema să nu repetăm nimic neverificat aici, și eu subliniez acest fapt. Acolo unde poate fi evidențiată o concordanță dintre ceea ce a fost recunoscut și alte cunoștințe existente deja, acest lucru trebuie subliniat cu strictețe, în numele Societății Teosofice și în conformitate cu ceea ce este just; dar nimic neverificat nu trebuie repetat. Aceasta ține de misiunea pe care o avem în cadrul Mișcării noastre teosofice germane – anume de a aduce propria noastră contribuție, contribuția individuală în această Mișcare teosofică. Dar tocmai astfel de exemple vă pot ilustra cât de nejustificată este prejudecata care se manifestă pe ici și pe colo, conform căreia noi vrem să avem un alt aspect al lucrurilor. Noi muncim cu fidelitate mai departe, fără să revenim încontinuu la vechile dogme, dar verificăm și ceea ce este oferit din alte părți. Și noi reprezentăm ceea ce poate fi spus cu cea mai deplină conștiinciozitate ocultă pe baza cercetărilor oculte inițiale și a metodelor care ne-au fost transmise prin propriile noastre tradiții rosicruciene sacre.
Acum, este extraordinar de interesant să arătăm, în cazul unei alte personalități, cum vechea înțelepciune care a fost inspirată în omenire sub influența puterilor superioare, preia oarecum un caracter adaptat planului fizic la oamenii din epoca greco-latină. Putem da aici, ca exemplu, modul în care a putut prelua Eabani în acea încarnare a sa, situată între personalitatea de Eabani și cea de Aristotel – sub influența vechilor învățături misteriale cu forțele lor care proveneau din lumile suprasensibile – cele pe care se bazează de fapt, în anumite școli misteriale, continuarea evoluției sufletului omenesc. Nu vrem să repetăm acum care au fost particularitățile diverselor școli misteriale, dar vrem să ne îndreptăm privirea spirituală asupra unei astfel de particularități în care sufletul progresa prin trezirea anumitor sentimente, astfel încât el învăța să pătrundă în lumea suprasensibilă. În astfel de misterii, în suflet erau stimulate acele sentimente, acele impulsuri care erau capabile să elimine întreg egoismul din suflet. Pentru suflet devenea limpede faptul că, în fond, atâta timp cât el este încorporat în trupul fizic, el trebuie să fie mereu egoist. Sufletului respectiv i se revela prin impulsuri întregul perimetru și întreaga importanță a egoismului pentru planul fizic. Și un astfel de suflet se simțea profund copleșit, căci el trebuia să-și spună: Până acum eu nu am cunoscut nimic altceva decât egoismul, și nu am putut să fiu în trupul meu fizic altceva decât un egoist. Un astfel de suflet se află foarte departe de punctul de vedere ieftin al acelor oameni care afirmă la fiecare două fraze: Eu nu vreau acest lucru pentru mine, ci pentru un altul. Faptul de a învinge egoismul și de a-și însuși sensul aspectelor general-umane și a celor cosmice și de a merge pe calea aceasta, nu este atât de simplu pe cât își imaginează unii. Această însușire trebuie precedată de o copleșire deplină a sufletului față de amploarea egoismului în impulsurile acestui suflet. Sufletul trebuia să învețe în misterii compasiunea față de tot ceea ce este omenesc, față de tot ceea ce este cosmic, compasiune necesară pentru depășirea planului fizic. Atunci se putea spera că el va aduce din lumile superioare adevărata compasiune față de tot ceea ce este viu și față de tot ceea ce există.
Dar pe lângă celelalte sentimente trebuia dezvoltat și un anumit sentiment esențial. Atunci când omul urmează să pătrundă în lumea spirituală el trebuie să știe cu claritate că acolo totul este altfel decât în lumea fizică. Atunci când cuprinzi cu privirea lumea spirituală trebuie să te situezi ca față de ceva pe deplin necunoscut. Și atunci există realmente sentimentul prin care se ajunge în pericolul de a resimți teama de necunoscut. Și de aceea, sufletul trebuia să viețuiască în misterii tot ceea ce poate viețui în general sufletul omului ca teamă, frică, spaimă și groază. Apoi omul era înarmat ca să se înalțe în lumea spirituală, ale cărei conținuturi erau necunoscute pentru el. Așadar sufletul discipolilor misteriilor trebuia să parcurgă prin educație sentimentul universal cuprinzător al compasiunii și al lipsei de teamă. Aceasta o făcea fiecare suflet din acele vechi misterii la care a participat Eabani când a reapărut în încarnarea dintre Eabani și Aristotel. Și el a parcurs această cale. Iar această cale reapare în Aristotel ca o amintire la încarnarea anterioară. El a putut să dea o teorie a tragediei deoarece prin astfel de amintiri, la contemplarea tragediei grecești, el a ajuns la concluzia că în aceasta există un ecou ca un fel de reflectare exterioară, adusă pe planul fizic, a educației din misterii, unde sufletul era purificat prin compasiune și teamă. Astfel, eroul dramatic și întreaga dinamică a unei tragedii urmau să aducă în trăirile spectatorilor ceea ce puteau viețui aceștia, atenuat, drept compasiune față de destinul eroului tragic și teama față de deznodământul destinului, a morții groaznice care îl aștepta. Astfel era întrețesut pe parcursul dramatic al tragediei, în urzirea și viața tragediei, ceea ce se petrecea în sufletul vechiului candidat la inițiere: purificarea, catarsisul prin teamă și compasiune. Și aparținătorul epocii de cultură grecești trebuia să resimtă trecerea prin teamă și compasiune ca pe un ecou adus în planul fizic din trăirile misteriale. El trebuia să viețuiască în manieră artistică, estetică, ceea ce fusese anterior un mare principiu de inițiere. Și atunci când în personalitatea lui Aristotel a ajuns ceea ce învățase el în încarnările sale anterioare, el a devenit omul cel mai potrivit să dea acea definiție aparte a tragediei, care a devenit atât de clasică și a acționat atât de profund încât a mai fost preluată chiar și în secolul XVIII de către Lessing și a jucat un rol atât de important de-a lungul secolului XIX încât s-au scris biblioteci întregi despre această definiție. De altfel, nu s-ar pierde mult dacă s-ar arde partea cea mai mare a cărților aflate în biblioteci, pentru că ele au fost scrise cu o neînțelegere deplină a ceea ce s-a spus anterior, anume că în artă avem de a face cu ceva proiectat din spiritual. Iar cei care au scris acele cărți nu au avut nicio presimțire a faptului că Aristotel reda o veche taină misterială atunci când a spus: O tragedie este o îmbinare a unor acțiuni succesive grupate în jurul unui erou, și care sunt capabile să trezească în spectator sentimentul de teamă și compasiune, pentru ca în sufletul spectatorului să poată interveni o purificare.
Vedem astfel că într-o personalitate individuală, în ceea ce vrea și spune ea, este nuanțat ceea ce ne poate deveni inteligibil numai dacă privim prin acea personalitate la cel ce se află în spatele ei, la inspiratorul ei. Abia atunci când veți considera în felul acesta istoria veți putea vedea ce înseamnă personalitatea și ce înseamnă puterile suprapersonale pentru viața istorică, și cum intervine în încarnarea individuală ceea ce H. P. Blavatsky numește interacțiunea dintre încarnările personale individuale și ceea ce descrie ea, spunând: „Dar pe lângă vechea realitate a reîncarnării și karmei, ocultiștii ar trebui să propovăduiască o reîncarnare ciclică, ce ține pasul cu evoluția” ș.a.m.d. Ea numește asta o reîncarnare conștientă, pentru că în ziua de azi succesiunea încarnărilor rămâne inconștientă pentru Eul majorității oamenilor, în timp ce puterile spirituale care acționează de sus își poartă realmente forța în mod ciclic dintr-o epocă în alta, într-o conștiență deplină.
Așadar ceea ce constituie o revelație a celor spuse de Blavatsky la început, pornind de la misteriile rosicruciene, poate fi întru totul verificată și stabilită prin cercetări originare. De aici veți vedea că acea modalitate comodă de a concepe o încarnare doar ca efect al încarnării precedente trebuie să fie esențialmente modificată. Și dumneavoastră veți înțelege că reîncarnarea este o lume de realități mult mai complicată decât se presupune de obicei, și că o putem înțelege pe deplin numai atunci când încadrăm omul într-o lume superioară, supra-fizică, ce intervine necontenit în lumea noastră. Putem spune că în acea epocă intermediară pe care noi o desemnăm drept cultură greco-latină, omului i-a fost acordat timpul să resimtă ceea ce a fost depus în suflet din lumile superioare printr-un șir lung de încarnări, pentru ca acestea să răsune în el printr-un Eu pur omenesc. Ceea ce s-a manifestat și a trăit în epoca greco-latină a fost ca o expresie uman-personală a unor amintiri nesfârșite, care fuseseră depuse anterior din lumile superioare în individualitățile respective. Și atunci nu trebuie să ne mirăm că cele mai importante spirite ale lumii grecești și-au adus acest fapt în conștiență. Atunci când priveau în lumea lor lăuntrică, ele spuneau: Aici se revarsă, se răsfrâng lumi în personalitatea noastră; dar acestea sunt amintiri a ceea ce a fost depus mai înainte în noi din lumile spirituale. – Citiți la Platon [Nota 41] cum explică el prin trăirile trecute ceea ce poate retrăi omul la o amintire a sufletului. Vedeți atunci cum un spirit ca Platon a creat dintr-o astfel de conștiență profund reală a celei de-a patra epoci postatlanteene. Învățăm să înțelegem ceea ce înseamnă exprimările individuale ale unor personalități marcante numai dacă putem privi ocult în spiritul epocilor.
