Din indicațiile date în ultimele zile puteți prelua faptul că civilizația greco-latină se află, într-o anumită privință, la mijlocul întregii culturi postatlanteene. Cele trei epoci de cultură precedente sunt oarecum o pregătire a acelei munci a sufletului omenesc, a Eului în Eu, cum am indicat noi pentru cultura greacă. Culturile proto-hindusă, proto-persană și egipteană au constituit o coborâre treptată a percepțiilor clarvăzătoare până la concepțiile pur omenești din elenism. Ceea ce începe cu epoca noastră și va fi dobândit într-o măsură tot mai extinsă pentru omenire în secolele și mileniile următoare, trebuie văzut ca o reînălțare, o redobândire a capacităților și culturilor clarvăzătoare. Astfel, trebuie să spunem că în epoca de cultură egipto-caldeo-babiloniană avem, ca să spunem așa, ultima pregătire pentru elenismul pur omenesc. Pe atunci, în cea de-a treia epocă de cultură postatlanteană omul a coborât oarecum din vechile stări clarvăzătoare, prin care mai putea participa încă direct la lumea spirituală, pregătind o cultură pur personală, pur umană, ce poate fi caracterizată printr-o muncă a sufletului care poate fi numită „Eul în Eu”. De aceea ni s-a arătat și că privirea înapoi în încarnările anterioare, legată de capacitățile clarvăzătoare, a devenit pentru început neclară și imprecisă la Gilgamesh, inauguratorul culturii babiloniene; cum el însuși nu se mai descurca cu acele însușiri pe care Eabani i le transmisese ca pe o moștenire, pentru a putea privi înapoi în încarnările anterioare. Și tot ceea ce vedem continuându-se în lumea ulterioară datorită acestei munci a sufletelor babiloniene, acestui specific al sufletului babilonian, corespunde întru totul acestei prăbușiri din înălțimile spirituale și intrări în simpla personalitate a omului individual.
Dacă vrem să considerăm istoria din punct de vedere ocult trebuie să spunem că ni se impune tot mai mult modul în care se încadrează popoarele cu munca lor și creația lor culturală – în niciun caz izolate – în evoluția lumii și în progresul omenirii. Fiecare popor are sarcina sa spirituală, are de realizat o contribuție absolut precisă la ceea ce noi numim progres uman. Cultura noastră este deja în ziua de azi foarte complicată, și ea a devenit atât de complicată datorită confluenței multor curente de cultură individuale. Avem în actuala noastră viață spirituală și în viața noastră exterioară o confluență a unor variate culturi ale popoarelor, realizate de popoarele individuale într-un mod mai mult sau mai puțin unilateral, în sensul misiunii lor, și care s-au revărsat apoi în fluxul comun. De aceea se diferențiază popoarele între ele, de aceea putem vorbi la fiecare popor în parte de misiunea sa specială. Și noi putem să ne întrebăm cum putem dovedi noi în ziua de azi – noi cei care avem conținută în propria noastră cultură activitatea culturală a strămoșilor noștri – ce anume a avut de dat un popor sau altul pentru progresul comun al omenirii?
Este de-a-dreptul interesant să cuprindem cu privirea sarcina de cultură a poporului babilonian. O, datorită descifrării scrierii cuneiforme, acest popor babilonian a ridicat multe enigme ciudate chiar și pentru istoricii exteriori din ultimele secole. Căci și ceea ce s-a putut revela doar din punct de vedere exterior este remarcabil în măsura cea mai înaltă. Căci și cercetătorul evenimentelor exterioare poate spune în ziua de azi: Ceea ce s-a numit mai înainte istorie s-a dublat aproape în timp prin ceea ce am aflat prin descifrarea scrierii cuneiforme. Chiar și cercetarea pur exterioară a istoriei privește pe baza documentelor exterioare, înapoi, până în mileniile cinci-șase înainte de cronologia creștină, și poate spune: În toată această perioadă, în ținuturile în care au acționat mai târziu babilonienii și asirienii, a existat o cultură măreață, foarte importantă. Găsim acolo în timpurile vechi un popor extrem de remarcabil, numit sumerian în istorie, ale cărei așezări s-au aflat în ținutul Eufratului și Tigrului, mai ales de-a-lungul cursului superior, dar și al celui inferior al fluviilor. Pentru că nu avem suficient timp, noi nu ne putem referi acum asupra documentelor istorice exterioare, căci noi trebuie să ne preocupăm mai mult de ceea ce ne poate învăța istoria ocultă.
Acest popor a aparținut prin tot ceea ce a putut el gândi și crea spiritual dar și prin ceea ce a realizat el acționând în exterior, unei trepte de cultură relativ foarte timpurie din evoluția postatlanteană. Și cu cât ne întoarcem mai mult în urmă în istoria sumerienilor, pe care-i putem desemna ca precursori ai babilonienilor, cu atât ne devine mai clar că înlăuntrul acestui popor trăiau tradiții spirituale de o importanță extrem de mare și că acolo exista o înțelepciune spirituală plină de importanță, o înțelepciune pe care o putem caracteriza întrucâtva, spunând: întregul lor mod de viață, întregul lor specific de a nu gândi doar, ci de a trăi realmente în suflet și în spirit, a fost la acest popor cu totul altul decât la oamenii de mai târziu din istoria lumii. Pentru oamenii de mai târziu, s-a constatat, de exemplu, peste tot faptul că există o anumită distanță între cele gândite și cele rostite. Cine nu știe în ziua de azi că gândirea și vorbirea sunt două lucruri absolut deosebite, și că într-o anumită privință limbajul este un mijloc convențional de expresie pentru ceea ce gândesc oamenii. Aceasta rezultă deja din faptul că există multe limbi și, în fond, în aceste limbi diferite se exprimă un număr mare de reprezentări comune. Așadar există un anumit spațiu intermediar între vorbire și gândire. Lucrurile nu stăteau așa la acest popor vechi, căci el avea un limbaj care se raporta, în fond, cu totul altfel la sufletul omenesc, decât toate limbile vechi. Căci dacă ne întoarcem în timpurile străvechi găsim acolo realmente ceva – care nu s-a menținut pură –, un fel de limbă primordială a omenirii. E drept că găsim limbajele diferitelor seminții și rase diferențiate în anumite moduri de-a-lungul Europei, Asiei și Africii; dar la sumerieni exista tocmai un element lingvistic comun care putea fi înțeles pe întreaga suprafață a Pământului cunoscută pe atunci, anume de către oamenii profund spirituali. De unde provenea acest limbaj? Din aceea că sufletul acestor oameni simțea ceva absolut precis la un anumit ton, la un anumit sunet, și trebuia să exprime în mod univoc ceea ce putea fi simțit în cazul unui gând și în același timp al unui sunet.
Vedeți dumneavoastră, pentru început aș dori să exprim în legătură cu cele spuse că și în cazul acelor nume pe care a trebuit să vi le expun în cazul convorbirilor despre epopeea lui Gilgamesh, sonoritățile sunt foarte expresive: Ishtar, Ishulan ș.a.m.d. Atunci când pronunțăm aceste sunete și cunoaștem valoarea lor ocultă, atunci știm că, în fond, ele sunt nume care nu pot conține alte sunete dacă e să desemneze entitățile respective, pentru că un U, I, un A nu se pot referi decât la ceva absolut precis. Dar evoluția limbajului a determinat ca oamenii să-și piardă simțul în privința modului în care se pot referi aceste sunete – consoane și vocale – în mod univoc la ceva, astfel încât în acele timpuri vechi un obiect nu putea fi desemnat altfel decât printr-o anumită îmbinare de sunete. Pe cât de puțin putem avea, în fond, în ziua de astăzi, un alt gând în Anglia sau în Germania când avem în vedere un anumit lucru, tot atât de puțin se putea desemna pe atunci un lucru sau o ființă altfel decât printr-o îmbinare neechivocă de sunete, pentru că pe atunci mai exista încă vechiul sentiment spiritual față de sunet. Astfel încât limbajul din vechile timpuri – și vechea limbă sumeriană menținea un ecou al acelor vechi timpuri – era absolut precis, fiind inteligibil pur și simplu prin natura sufletului celui carte-l auzea. Și când vorbim astfel despre limbaj trebuie să ne întoarcem înapoi, la începuturile culturii postatlanteene.
Apoi însă, tocmai poporul babilonian a avut sarcina să conducă această legătură spirituală vie a omului cu lumea spirituală în aspectele personale, acolo unde personalitatea se sprijină pe ea însăși în individualitatea ei, în specificul ei. Aceasta a fost sarcina babilonienilor, de a aduce lumea spirituală pe planul fizic. Și legat de aceasta este faptul că acel sentiment viu, acel sentiment spiritual față de limbaj, încetează, și limba se orientează în funcție de climă, de poziția geografică, de rasă ș.a.m.d. De aceea ne descrie Biblia – care spune lucruri mai corecte în această privință decât fanteziile domnului Fritz Mauthner [Nota 42], care se numește pe sine lingvist –, de aceea ne descrie ea această realitate importantă prin imaginea turnului din Babilon, unde toți oamenii Pământului care vorbeau o limbă comună, au fost risipiți. Noi putem înțelege și această construcție a turnului din Babilon în mod spiritual dacă știm cum se clădea în timpurile vechi. Căci astfel de clădiri, care erau înălțate cu scopul de a adăposti ceremonii dedicate înțelepciunii sacre, sau care trebuiau să servească drept simboluri pentru adevărurile sfinte, erau clădite în vechile timpuri după măsuri fie celeste, fie ale omului. Și, în fond, era unul și același lucru, căci omul ca microcosmos este o copie a macrocosmosului, astfel încât măsurile înscrise în mod tainic în piramide sunt preluate atât din Cer cât și din ființa umană.
Dacă ne-am putea întoarce așadar în vechile timpuri, am găsi pretutindeni, la edificiile de cult, reproduceri simbolice ale măsurilor omenești sau cerești. Lungimea, lățimea și adâncimea, modul și felul în care era configurat spațiul arhitectonic, toate erau construite pe baza măsurilor cerești sau ale corpului omenesc. Dar lucrurile stăteau așa: Acolo unde exista o conștiență vie despre legătura omului cu lumea spirituală, măsurile erau luate din lumea spirituală. Dar cum urmau să devină lucrurile în perioada în care cunoașterea omenească urma să coboare, ca să spunem așa, din Cer pe Pământ? Deci atunci când urma să se treacă de la spiritualul omenesc general la omenescul personal, individual? Atunci măsurile nu mai puteau fi luate decât de la omul însuși, de la personalitatea umană, în măsura în care ea este expresie a Euității individuale. Asta trebuia să devină turnul babilonian: lăcașul de cult al acelora care nu mai urmau să preia măsurile decât din personalitatea umană. Dar totodată trebuia arătat că personalitatea umană trebuie să se maturizeze abia treptat, și să se reînalțe din nou în lumile spirituale. Noi am văzut că pentru această reînălțare trebuia să se treacă mai întâi prin epocile a patra și a cincea. Căci pe atunci nu era posibilă pur și simplu reînălțarea în lumea regiunilor spirituale. Acest lucru a fost avut în vedere prin aceea că turnul din Babilon a fost un eșec, deoarece nu se putea ajunge încă la Cer prin ceea ce putea fi preluat din personalitatea omenească. Acest simbol mondial, clădirea turnului din Babilon, este infinit de profund, căci el exprimă faptul că oamenii au fost limitați la propria lor personalitate umană, la ceea ce putea deveni personalitatea umană într-un popor anume, în condițiile specifice ale acestuia.
Așa au coborât babilonienii din lumea spirituală pe Pământ; aici era misiunea lor, aici era sarcina lor. Dar, după cum am menționat deja, la baza culturii babiloniene exterioare se afla cultura misterială caldeeană, care a rămas esoterică dar s-a revărsat totuși într-un mod absolut precis în cultura exterioară. Și de aceea, mai vedem încă pretutindeni înțelepciunea străveche licărind printre măsurile pe care le puteau lua babilonienii. Ei au trebuit să procedeze așa încât să nu se înalțe în regiunile spirituale, ci să aplice această înțelepciune pe Pământ. Iar ceea ce a constituit misiunea babilonienilor s-a încorporat în civilizație și s-a păstrat până în zilele noastre. Putem demonstra acest lucru. Noi trebuie numai să dobândim un anumit respect față de măreața contemplare din lumile spirituale pe care vechile tradiții o mai păstrau în suflete, și care a început să dispară. Noi trebuie să dobândim respect față de astronomia profundă a babilonienilor și a misiunii lor remarcabile, care a constat în a extrage din ceea ce era cunoscut omenirii datorită lumii spirituale, din măsurile cerești, tot ceea ce trebuia încorporat cu necesitate culturii omenești pentru viața practică exterioară. Dar ei au avut totodată misiunea de a raporta totul la om. Și este interesant să vedem că anumite reprezentări au durat până în timpurile noastre, reprezentări care sunt ca un ecou al acelor sentimente aparte, pe care babilonienii le mai resimțeau încă în mod viu: Sentimentul revărsării întregului macrocosmos în om și acela al legității omenești, a omului terestru, care reproduce marea legitate cosmică.
Așa, de exemplu, în vechea Babilonie exista o maximă, care spunea: „Uită-te la un om [Nota 43] care merge, nici ca un bătrân și nici ca un copil, care merge ca un om sănătos și nu ca un bolnav, care nici nu aleargă prea repede și nici nu pășește prea încet, și vei vedea măsura mersului Soarelui.” Este o afirmație ciudată, dar care ne îngăduie să privim adânc în sufletele vechilor babilonieni. Căci ei își reprezentau faptul că un om cu un pas normal, sănătos, un om care menține în mersul său o viteză ce corespunde unei vieți sănătoase, un astfel de om, dacă nu ar merge nici prea repede și nici prea încet în jurul Pământului, ar avea nevoie de 365 și 1/4 de zile – și acest lucru este aproximativ corect, presupunând că el ar merge neîntrerupt, ziua și noaptea. Și ei își spuneau: acesta este timpul în care un om sănătos ar putea înconjura Pământul, și el este totodată timpul – căci ei credeau în mișcarea aparentă a Soarelui în jurul Pământului – în care Soarele înconjoară Pământul. Dacă tu mergi așadar, ca om sănătos, nici prea repede, nici prea încet, în jurul Pământului, atunci te miști în ritmul pe care-l are Soarele în mersul său în jurul Pământului. Asta înseamnă: „Omule, în sănătatea ta este implantat faptul de a urma mersul Soarelui în jurul Pământului.”
Este, în orice caz, ceva care ne poate inspira respect față de mărețele concepții cosmice ale poporului babilonian. Căci pornind de la acesta, ei au creat o împărțire a acestui parcurs al omului în jurul Pământului. Ei au calculat anumite secțiuni și au determinat ce distanță poate străbate omul dacă merge timp de două ore; iar valoarea aceasta este de o milă. Ei au calculat această măsură pe baza unui mers sănătos, și au preluat-o ca pe o măsură normală, ca pe o unitate de măsură pentru a măsura solul pe distanțe mai mari. Iar această măsură, iubiții mei prieteni, s-a păstrat până nu de mult – înainte ca în evoluția omenirii să ajungă totul la abstractizare –, în mila germană, care este aproximativ distanța ce poate fi parcursă în două ore. Așa s-a menținut până în secolul XIX ceva ce provine din misiunea vechilor babilonieni care preluaseră măsura din Cosmos, calculată după mersul Soarelui.
Abia în epoca noastră s-a impus necesitatea de a reduce aceste măsuri preluate din ființa omului la măsuri abstracte, izvorâte din ceva mort. Căci se cunoaște că măsurile actuale sunt abstracte în comparație cu măsurile concrete, legate nemijlocit de om și de fenomenele cerești, care decurg, în fond, cu toatele, din misiunea vechiului popor babilonian. Și în cazul altor măsuri, ca de exemplu „piciorul” – care provine de la un membru al corpului omenesc – sau „cotul” – măsurat în raport cu mâna și brațul omului –, peste tot se putea găsi că la baza acestora se afla ceva descoperit ca legitate în om, în microcosmos. Și, în fond, întregul mod de gândire al vechilor babilonieni a stat până nu de mult la baza sistemului nostru de măsură. Cele douăsprezece constelații zodiacale și cele cinci planete făceau de cinci ori doisprezece egal șaizeci; acesta este un număr de bază. Vechii babilonieni numărau de fapt numai până la șaizeci. După șaizeci o luau din nou de la capăt. Ei puneau la baza a tot ceea ce numărau la lucrurile cotidiene, cifra doisprezece, care, provenind din legile Cosmosului, se adapta realmente cu mult mai concret la toate condițiile concrete exterioare. Căci numărul are douăsprezece părți. Doisprezecele era duzina, iar duzina nu este nimic altceva decât un dar al misiunii babilonienilor. Noi punem la baza sistemului nostru de măsurare cifra zece, o cifră care ne face mari greutăți atunci când vrem să o descompunem în părți, în timp ce duzina, atât în privința raportului său cu cifra șaizeci cât și cu diferitele sale posibilități de divizare, se adaptează într-o mare măsură, concret condițiilor existente, ca bază a sistemului de calcul și măsură.
Aceasta nu este o critică a timpului nostru, când se afirmă că omenirea a ajuns la abstractizare chiar și în privința calculelor și măsurilor, pentru că o epocă nu poate face același lucru ca și epoca precedentă. Dacă vrem să ne reprezentăm parcursul culturii de la catastrofa atlanteană până în perioada greacă și mai departe, până în epoca noastră, putem spune: Culturile hindusă, persană și egipteană coboară; în cultura greacă se află punctul în care pe planul fizic se constituie omenescul pur; apoi reîncepe înălțarea. Dar această înălțare este în așa fel încât ea reprezintă, ca să spunem așa, doar o ramură a adevăratei evoluții și că pe de altă parte, cu toate acestea, există și o scufundare continuă în materialism. De aceea avem în zilele noastre, pe lângă o strădanie spirituală energică spre înalturi, și cel mai cras materialism, care coboară profund în materie. Aceste tendințe se desfășoară, desigur, în paralel. Acest curent materialist trebuie să existe ca o rezistență ce trebuie învinsă, pentru dezvoltarea unei forțe superioare. Dar în sensul acestui curent există tendința de a face totul abstract; căci întregul sistem zecimal este un sistem abstract. Aceasta nu este o critică, este doar o caracteristică. Se fac de asemenea eforturi de a învinge ceea ce este concret. Câte propuneri nu s-au făcut, de exemplu, pentru fixarea sărbătorii Paștelui într-o zi fixă din aprilie, pentru a evita situațiile incomode din comerț și industrie! Nu se ia în considerare faptul că aici avem ceva care provine din timpuri străvechi, fiind determinat în conformitate cu cerul înstelat. Totul urmează să fie împins în abstract, iar ceea ce este concret, care se îndreaptă din nou spre spiritual, este ca un pârâu firav ce străbate cultura noastră.
Este extraordinar de interesant că nu numai în cadrul științei spirituale ci și în afara acesteia, omenirea este instinctiv îndemnată să se îndrepte pe calea spre înalturi, să ajungă la o atitudine asemănătoare față de măsură, cifră și formă cu cea pe care o aveau vechii babilonieni. Căci în epoca noastră are loc realmente un fel de repetare a culturilor babiloniană și egipteană; căci epocile din vechime, se repetă: epoca egipteană în epoca noastră, cea persană în cea de-a șasea epocă, cea hindusă în cea de-a șaptea. Cea dintâi epocă îi corespunde celei de-a șaptea, cea de-a doua celei de-a șasea, cea de-a treia celei de-a cincea, epoca noastră, iar cea de-a patra ei însăși, constituind mijlocul. De aceea se repetă instinctiv atât de multe lucruri care constituiau concepții ale vechilor egipteni. Și în acest sens, pot apărea lucruri ciudate. Anumiți oameni, care sunt cu totul cufundați în reprezentări materialiste, în concepte radical materialiste, pot fi conduși la viața spirituală prin puterea faptelor – și nu prin teoriile științifice, căci acestea sunt toate în ziua de azi materialiste.
Vedeți dumneavoastră, există, de exemplu, un interesant medic berlinez care a făcut o observație remarcabilă. Vă voi face o schiță la tablă; este vorba așadar de o observație obiectivă, care a fost realizată făcând abstracție de orice teorie. Să presupunem că în acest punct ne-ar fi indicată schematic data morții unei femei oarecare – așadar eu nu consemnez un fapt imaginar, ci unul real, care a fost observat această femeie este bunica unei familii. Cu un anumit număr de zile înainte de moartea ei, s-a născut un nepot; numărul exact de zile este 1428. În mod curios, la 1428 de zile după moartea bunicii se naște din nou un nepot, apoi un strănepot se naște la 9996 de zile după moartea bunicii. Împărțind 9996 la 1428, obținem 7. Ceea ce înseamnă că într-un interval de timp care este de șapte ori intervalul temporal dintre nașterea nepotului și moartea bunicii, se naște un strănepot. Apoi același medic arată că acesta nu este un caz izolat, ci există numeroase familii la care se pot constata raporturi foarte precise în privința morții și nașterii. Și aspectul interesant este că în numărul 1428 aveți din nou un multiplu de 7. Pe scurt, faptele îi constrâng în ziua de azi pe oameni să regăsească anumite regularități, periodicități în succesiunea evenimentelor exterioare, care sunt legate de vechile numere sacre. Iar în ziua de azi cifra rezultatelor reunite în această direcție de către Frieß – așa se numește medicul berlinez [Nota 44] – și discipolii săi constituie realmente o dovadă că anumite numere sunt factori care reglează parcursurile legice ale unor astfel de evenimente. Asemenea asocieri de numere există în ziua de azi într-o măsură covârșitoare. Interpretarea care se dă este întru totul materialistă, dar puterea faptelor constrânge la recunoașterea acțiunii numărului în procesele lumii. Remarc în mod expres că utilizarea pe care o mai dau Frieß și discipolul său [Nota 45] acestui principiu, este extrem de incorectă. Modul în care și-a găsit el numerele sale principale, 23 și 28 (28 = 4x7), modul în care folosește el aceste cifre necesită însă multiple îmbunătățiri. Cu toate acestea, vedem reapărând instinctiv în astfel de considerații vechea cultură babiloniană în această parte de ascensiune a omenirii. Desigur că marea majoritate a oamenilor nu are niciun sentiment și niciun simț pentru astfel de lucruri, și că ele rămân izolate în cercuri restrânse. Dar trebuie să ni se pară remarcabil când vedem că acei oameni, cum sunt de exemplu discipolii lui Frieß, care descoperă astfel de lucruri, ajung apoi la sentimente și gânduri ciudate. Așa, de exemplu, unul dintre discipolii lui Frieß, spune: „Ce ar fi fost dacă aceste lucruri ar fi fost cunoscute în timpurile vechi” – ori ele tocmai că au fost cunoscute! –, „ce ar fi spus oamenii de atunci?” Iar un anumit pasaj deosebit de caracteristic se pare a fi următorul:
După ce discipolul lui Frieß a reunit multe astfel de lucruri, el a spus: „Intervale temporale de cea mai evidentă structură matematică [Nota 46] sunt preluate aici din natură, și astfel de lucruri au fost întotdeauna inaccesibile capetelor mai înzestrate din toate timpurile, obișnuite cu probleme mult mai dificile. Cu câtă fervoare religioasă ar fi făcut aici cercetări babilonienii, și cu câtă magie ar fi învăluit ei aceste probleme!” Iată așadar cât de departe s-a ajuns cu presimțirea a ceea ce se petrece cu adevărat! Cum lucrează instinctul omului îndreptându-l din nou înspre viața spirituală. Însă tocmai acolo unde știința curentă a timpului nostru rămâne de obicei oarbă, tocmai acolo trebuie căutat ceea ce aduce lumină pentru forța ocultă, de care oamenii nu sunt deloc conștienți. Căci cei care semnalează această lege particulară a numerelor o explică într-un mod întru totul materialist. Dar puterea realității îi constrânge deja pe oameni în ziua de azi să recunoască din nou legitatea spirituală, matematica lucrurilor. Vedem așadar realmente cât de profund adevărat este faptul că, în fond, tot ceea ce se exprimă ulterior, pe parcursul evoluției omenirii, în mod personal, este ca o imagine de umbră a ceea ce a existat anterior într-o măreție elementară, originară, pentru că exista încă o legătură cu lumea spirituală. Asta vreau să subliniez, ca să se întipărească în sufletele dumneavoastră, că babilonienii au fost cei care, la trecerea înspre cea de-a patra epocă de cultură au adus, ca să spunem așa, cerul pe Pământ, introducând în mod tainic ceea ce este celest în măsură, număr și greutate; și că noi am simțit ecouri ale acestui fapt până în zilele noastre, că va trebui să ne întoarcem la această tehnică a cifrelor, care va trebui să se afirme din ce în ce mai mult, chiar dacă în alte domenii ale vieții este de la sine-înțeles și corect un sistem abstract de măsură și de calcul. Putem vedea așadar și aici cum la coborârea omenirii în materie s-a atins un anumit punct în cultura greco-latină de omenesc strict, de imprimare a personalității pe planul fizic, și cum după aceea are loc din nou o reînălțare. Astfel încât în privința desfășurării culturilor postatlanteene, elenismul se situează realmente la mijloc.
Acum trebuie să ne aducem înaintea ochilor că în această epocă greacă a apărut impulsul creștinismului, care urmează să conducă omenirea tot mai sus, în alte regiuni. Am văzut deja că în primele timpuri ale dezvoltării sale, acest creștinism nu și-a manifestat nici pe departe întreaga sa importanță, întregul său conținut spiritual. Am putut constata din comportarea oamenilor din Alexandria față de Hypatia cu ce slăbiciuni și părți de umbră a fost pătat la început creștinismul. Și noi am afirmat adesea că timpul în care creștinismul va fi înțeles în întreaga sa profunzime urmează să vină, că el are în sine profunzimi infinite și că aparține mai degrabă viitorului decât prezentului, ca să nu mai vorbim de trecutul omenirii. Vedem astfel că, în fond, începuturile creștinismului s-au situat în ceea ce se păstrase ca moștenire a unei înțelepciuni și a unei spiritualități cosmice originare. Căci ceea ce primise elenismul, ceea ce purta el în sine era realmente ca un fel de moștenire a ceea ce dobândiseră oamenii pe parcursul a nenumărate încarnări prin legătura lor vie cu lumea spirituală. Întreaga spiritualitate care fusese viețuită în vremurile anterioare s-a cufundat în sufletele și inimile grecilor, unde s-a manifestat plenar. De aceea putem înțelege că au putut exista oameni care, la contactul cu creștinismul, și în special cu ceea ce au devenit în primele secole impulsurile creștine, nu au putut prețui acest eveniment pe cât au apreciat ceea ce fusese moștenire milenară a spiritualității grandioase în elenism. Astfel, a existat o personalitate deosebit de caracteristică ce a viețuit, ca să spunem așa, în propriul său suflet această luptă a vechiului cu noul, această bătălie a comorilor străvechi de înțelepciune și spiritualitate originară, cu ceea ce se afla doar la început, abia prefigurându-se: această personalitate a epocii greco-latine din secolul al patrulea care a viețuit această luptă în propriul său suflet, a fost Iulian Apostatul [Nota 47].
O, este interesant să urmărești viața împăratului roman Iulian! Ca nepot al ambițiosului și răzbunătorului împărat Constantin, Iulian fusese de fapt destinat de copil să fie ucis, împreună cu fratele său. A fost lăsat în viață numai pentru că s-a crezut că uciderea lui ar stârni o vâlvă prea mare și pentru că s-a sperat că răul pe care îl putea face poate fi amânat pentru mai târziu. El a trebuit să-și formeze educația mergând de la o comunitate umană la alta. Și s-a vegheat cu strictețe ca el să preia în sufletul său ceea ce era considerat pe atunci la Roma și de către Roma, de Imperiul Roman, drept temelie favorabilă a unei dezvoltări creștine. Însă aceasta era un amestec colorat între ceea ce elaborase treptat Biserica Catolică și ceea ce trăia ca arianism; căci nu se voia să se ajungă la conflict, ca să spunem așa. În felul acesta era combătut cu o mare putere vechiul ideal elenist-păgân, ca și vechii zei și vechile misterii, în toate modurile posibile. Deci, după cum am spus, s-a înfăptuit tot ceea ce a fost considerat necesar pentru a face din Iulian – despre care se putea totuși spera că va ajunge cândva pe tronul cezarilor – un bun creștin.
În sufletul lui se exprima însă un impuls curios. Acest suflet nu a reușit niciodată să dobândească o înțelegere cu adevărat profundă a creștinismului. Pretutindeni unde era dus copilul și se mai aflau încă vestigii nu numai ale vechiului păgânism, ci și ale vechii spiritualități, băiatului acestea îi mergeau băiatului la inimă. El a absorbit ca pe o hrană sufletească ceea ce trăia în cultura epocii a patra ca străvechi tradiții sacre. Și așa s-a ajuns ca în timpul peregrinărilor de tot felul la care era constrâns datorită persecuțiilor unchiului său, împăratul, să ajungă în vecinătatea învățătorilor așa-numitei Școli neoplatoniciene și la discipolii celor care primiseră din Alexandria vechile tradiții. Abia aici s-a hrănit cu adevărat inima lui Iulian cu ceea ce resimțea el ca impuls profund. Apoi a cunoscut ceea ce mai exista ca vechi comori de înțelepciune în Grecia. Și de tot ceea ce i-a dăruit Grecia, de ceea ce i-a dăruit lumea antică drept înțelepciune, Iulian a legat un sentiment viu de înțelegere a limbajului cerului înstelat, a tainelor ce se exprimă în scrierea cerului înstelat din spațiul cosmic. Și apoi pentru el a venit vremea în care a fost inițiat în misteriile eleusine de către unul din ultimii hierofanți. Și apoi avem realitatea aparte că un om inspirat de vechile misterii, care trăia cu totul înlăuntrul a ceea ce se poate obține atunci când viața spirituală devine realitate prin intermediul misteriilor, că un astfel de inițiat este așezat pe tronul cezarilor romani. Și deși în lucrarea împotriva creștinilor care ni s-a păstrat de la Iulian s-au strecurat multe greșeli, știm totuși ce măreție trăia în concepția despre lume a lui Iulian, acolo unde el se exprimă din măreția inițierii sale.
Ca discipol al misteriilor aflate deja în declin, el nu a știut să se încadreze corect în timpul său, și de aceea s-a îndreptat înspre martiriul pe care-l are de îndurat acel om inspirat, care nu mai știe prea bine ce taine trebuie ținute secrete și ce anume poate dezvălui. Din zelul și entuziasmul trezite în sine prin educația grecească și prin inițierea, din experiențele mărețe pe care le-a putut face sub îndrumarea hierofantului său, în Iulian s-a dezvoltat voința de a restabili ceea ce considera el drept viață vie și urzire a vechii spiritualități. Și vedem cum a încercat el prin numeroase măsuri să reintroducă vechii zei în cultura în care pătrunsese deja creștinismul. El a exprimat chiar tainele misteriilor cât și raportarea lor la creștinism. Așa s-a întâmplat că în anul 363, când trebuia să întreprindă o campanie împotrivă perșilor, a fost luat prin surprindere de destinul său. Așa cum are parte de o moarte prematură cel care exprimă neautorizat lucruri care nu trebuie exprimate, s-a întâmplat și cu Iulian, și se poate dovedi istoric faptul că el a căzut răpus de mâna unui creștin în timpul campaniei împotriva perșilor. Căci nu numai că această veste s-a răspândit foarte curând și niciunul dintre scriitorii creștini importanți nu a dezmințit-o, dar ar fi fost extrem de frapant dacă perșii ar fi cauzat moartea dușmanului lor fără să fi făcut din aceasta un prilej de laudă. Dar și la ei s-a răspândit repede zvonul că Iulian ar fi pierit de o mână creștină. Iar ceea ce a pornit din acest suflet inspirat, din entuziasmul pe care-l dobândise Iulian Apostatul prin inițierea sa în misteriile eleusine aflate în declin, a fost realmente ca o furtună. Acesta a fost destinul unui om din secolul al patrulea, un om întru totul personalizat, a cărui karmă cosmică a constat, în esență, în aceea de a manifesta, exteriorizat în mânie personală, în ură personală, în entuziasm personal, ceea ce primise el ca moștenire. Acesta a fost principiul vieții sale.
Și acum este interesant să cercetăm această viață, această individualitate – în scopul considerării oculte a istoriei – pe parcursul său următor. În secolul al XVI-lea, în anul 1546, se naște un om remarcabil într-o familie de nobili din nordul Europei, căruia îi fusese pus, ca să spunem așa, în leagăn, tot ceea ce ar fi putut să-l conducă la o înaltă demnitate, în sensul vieții tradiționale de atunci. Și pentru că așa o cereau tradițiile familiei, pentru ca un bărbat să ajungă să ocupe o poziție proeminentă în stat sau o altă situație sus-pusă, a fost de la sine-înțeles că el trebuia să urmeze profesia juridică și a fost trimis cu un preceptor la Universitatea din Leipzig pentru a studia Dreptul. Preceptorul îl chinuia pe băiat – care nu era decât un copil pe vremea când urma să studieze Dreptul – îl chinuia pe băiat atâta timp cât era ziuă. Dar când preceptorul dormea dus și visa la teorii juridice, băiatul se strecura din patul său și observa stelele în timpul nopții cu niște instrumente foarte simple, pe care și le construise el însuși. Și așa a ajuns foarte curând să știe despre tainele cerului înstelat mai multe decât orice profesor, și mai multe chiar decât se putea găsi în toate cărțile de atunci. Căci, de exemplu, el a descoperit foarte curând o anumită poziție a lui Saturn și a lui Jupiter în constelația Leului, și căutând în cărți a aflat că acolo lucrurile erau consemnate întru totul greșit. Așa s-a născut în el dorul de a învăța înainte de toate, pe cât posibil de exact, această scriere stelară, și de a descrie cu cea mai mare exactitate traiectoria stelelor. Și foarte curând după aceea, în ciuda împotrivirii familiei sale, acest om a obținut permisiunea de a deveni cercetător al naturii și astronom și de a nu-și risipi viața deasupra cărților și doctrinelor juridice. Și pentru că dispunea de o avere considerabilă, i-a fost posibil să organizeze un întreg institut.
Acest institut avea o organizare remarcabilă; la etajele sale superioare existau instrumente destinate observării tainelor cerului înstelat, iar în pivniță erau aparate pentru a realiza diverse amestecuri și separări de substanțe. Și acolo muncea el, împărțindu-și timpul între observațiile de la etajele superioare și fierberea, amestecarea și cântărirea de jos, din pivniță. Acolo a lucrat acest spirit, pentru a arăta treptat cum se regăsesc legile – înscrise în stele, legile planetelor și ale stelelor fixe, legile macrocosmice – la nivel microcosmic în numerele matematice care stau la baza amestecului și separării substanțelor, a compunerii și descompunerii lor. Și el a aplicat ceea ce găsise ca raport viu între ceresc și pământesc asupra producerii medicamentelor, căutând să producă medicamente care au stârnit atâta ură în jurul său pentru că le distribuia gratuit celor pe care voia să-i ajute. Căci aceia care, în calitate de medici, intenționau să perceapă prețuiri înalte, clocoteau de ură împotriva acestui om care producea lucruri atât de „groaznice” prin ceea ce voia el să aducă din cer pe Pământ.
Din fericire, datorită unui anumit eveniment, acest om a obținut favoarea regelui danez Friedrich al doilea, și atâta timp cât a beneficiat de această favoare lucrurile au mers bine, căci în timpul acela s-a realizat infinit de mult în domeniul înțelegerii acțiunii spirituale a legilor cosmice, în sensul pe care tocmai l-am caracterizat. Da, acest om cunoștea ceva din desfășurarea spirituală a legilor cosmice. El a uimit lumea prin lucruri care în ziua de azi nu ar mai găsi întru totul aceeași credibilitate. Căci pe când se afla odată la Rostock, a profețit din observarea stelelor, moartea sultanului Soliman, care a avut loc după câteva zile, ceea ce a făcut ca numele lui Tycho Brahe [Nota 48] să fie cunoscut în întreaga Europă. În ziua de azi lumea abia mai știe despre Tycho Brahe – care a trăit de fapt cu puțin timp înaintea noastră decât că era întrucâtva simplist și că nu s-a situat pe înaltul punct de vedere materialist al timpului nostru. E drept că el a adăugat o mie de stele noi pe harta stelelor, că a făcut pe atunci descoperirea epocală a unei stele ce se aprindea și se stingea mereu, Nova-Stella, pe care a descris-o, dar aceste lucruri se trec, în majoritatea cazurilor, sub tăcere. Lumea nu mai știe de fapt nimic altceva decât că a fost atât de prost încât să-și imagineze un sistem cosmic conform căruia Pământul stă pe loc, iar Soarele și planetele se mișcă în jurul lui; asta mai știe lumea în ziua de azi. Faptul că avem de a face cu o personalitate importantă a secolului XVI, o personalitate care a realizat infinit de multe lucruri pentru astronomie, utile și în ziua de azi, că în ceea ce a dat el lumii se află o cantitate enormă de înțelepciune profundă, nu este consemnat de obicei pur și simplu din motivul că la elaborarea sistemului exact a recunoscut, din propria sa cunoaștere profundă, dificultăți pe care Copernic nu le-a văzut. Și dacă-mi este îngăduit să spun, deși pare paradoxal, dar prin sistemul lui Copernic despre lume încă nu s-a spus ultimul cuvânt. Iar controversa dintre cele două sisteme va mai constitui încă o preocupare a omenirii viitoare. Ating doar aceste aspecte, pentru că ele sunt prea paradoxale pentru timpul actual.
Abia în timpul domniei succesorului regelui care l-a protejat au reușit adversarii lui Tycho Brahe, care s-au reunit din toate părțile – medicii de atunci, profesorii de la Universitatea din Copenhaga – să-l instige pe urmașul protectorului său, împotriva lui. Și așa a fost exilat Tycho Brahe din patria sa și a trebuit să se îndrepte spre Sud. El își construise deja, cândva, la Augsburg primul său mare planiglob și globul aurit pe care însemna mereu stelele noi pe care le descoperea și care au ajuns la o mie, în cele din urmă. El a trebuit să moară în exil, la Praga. Dacă nu abordăm manualele obișnuite ci mergem la surse și îl studiem pe Kepler [Nota 49], putem vedea și în ziua de azi cum Kepler a ajuns la legile sale tocmai datorită faptului că Tycho Brahe a făcut pregătirile necesare prin observații astronomice atât de precise. El a fost o personalitate care purta din nou, în stil mare, amprenta a ceea ce era mare și semnificativ ca înțelepciune a timpului său; un om care nu s-a putut regăsi în ceea ce a devenit imediat după aceea atât de popular în concepția materialistă despre lume. Nu-i așa că acest destin al lui Tycho Brahe a fost de-a-dreptul particular?
Și acum gândiți-vă, când alăturați aceste două destine personale, cât de infinit de instructiv este când știm din Cronica akasha că individualitatea lui Iulian Apostatul reapare în Tycho Brahe, când știm că Tycho Brahe reprezintă oarecum reîncarnarea lui Iulian Apostatul. Legea reîncarnării se manifestă într-adevăr remarcabil, paradoxal, atunci când condițiile karmice ale omului individual se modifică prin ceea ce este karma istorică a lumii, când puterile cosmice cuprind individualitatea omenească pentru a se folosi de ea ca de un instrument al lor.
Aș vrea, în orice caz, să sublimez faptul că eu nu spun astfel de lucruri cum este legătura dintre Iulian și Tycho Brahe pentru ca dumneavoastră să le trâmbițați mâine de pe toate acoperișurile și să le discutați la toate mesele de restaurant și de cafenea, ci pentru ca ele să se cufunde ca învățătură a înțelepciunii oculte în unele suflete, și pentru ca noi să învățăm tot mai mult să înțelegem că la baza fizic-sensibilului ființei umane se află într-adevăr suprasensibilul.
