Dragii mei prieteni! Ceea ce am de oferit astăzi ca o continuare a considerațiilor săptămânii trecute, voi încerca mai întâi să clarific iarăși printr-un fel de caz ipotetic. Unele lucruri care sunt legate de cele mai profunde enigme ale existenței umane, pot fi cel mai bine scutite de abordarea abstractă și apropiate de realitate atunci când se folosesc exemple. Desigur, ceea ce voi prezenta ca un exemplu ipotetic este valabil pentru toate situațiile posibile din viață. Așadar, să luăm pentru început un exemplu ipotetic.
Să ne imaginăm într-o școală, poate o școală cu trei clase, în care sunt trei profesori și un director. Să presupunem că acești trei profesori au caractere și temperamente foarte diferite. Să ne imaginăm că este începutul unui nou an școlar. Directorul discută cu profesorii săi despre anul școlar care urmează. Mai întâi, un profesor al unei clase. El îi spune directorului, după ce acesta l-a întrebat cum s-a gândit să se organizeze și cum socotește că este cel mai bine să procedeze mai departe în anul școlar următor: „Ei bine, în timpul vacanței am notat cu atenție ceea ce am considerat că nu a fost bine realizat de elevi sub instrucțiunile mele, sub întreaga mea conducere școlară din anul precedent, ceea ce așadar nu a fost bine organizat de mine. Și acum am întocmit un nou plan pentru anul următor, un plan care conține toate lucrurile despre care m-am convins că au fost bine făcute în anul precedent, că au intrat în capul elevilor. Am organizat toate lecțiile pe care le voi prezenta pe parcursul anului, astfel încât în întregul meu plan pentru anul următor să fie conținut ceea ce a fost cel mai bine făcut în anul precedent, despre care așadar se poate presupune că a fost bine verificat în practică în anul precedent.” – Când directorul i-a mai pus ceva întrebări, el a putut să prezinte imediat un plan pe care îl pregătise cu împărțirea materiei de predat. El a putut să menționeze mai departe ce lecții va preda și ce teme pentru acasă va da pe parcursul anului. Toate subiectele pentru lecții și pentru temele pentru acasă le-a pregătit atent pe baza experiențelor, cum a spus el, din anul precedent. Atunci directorul a spus: „Ei bine, sunt foarte mulțumit. Sunteți cu siguranță un profesor scrupulos și cred că veți realiza ceva excelent cu clasa dumneavoastră.”
Al doilea profesor a spus într-un mod similar: „Am revizuit întreaga programă școlară pe care am parcurs-o cu elevii mei în anul precedent și am văzut ce am greșit. Acum pus la punct noul plan astfel încât să evit toate greșelile care au fost făcute.” – Și el a putut, de asemenea, să-i arate directorului un program elaborat: Subiecte pentru toate lecțiile și teme pentru acasă pe care le va da elevilor pe parcursul anului pe baza, cum a spus el, experiențelor din anul precedent, experiențelor legate de greșelile pe care le-a făcut. – Directorul a spus: „Cel cu care am vorbit înainte a încercat să noteze toate lucrurile excelente care i-au reușit și apoi să-și noteze programul. Dumneavoastră ați încercat să evitați toate greșelile. Se poate face în ambele moduri. Sunt liniștit că veți realiza ceva excelent cu clasa dumneavoastră. Văd cu o anumită satisfacție că am profesori în școala mea care, privind înapoi la ceea ce au realizat, știu să se comporte într-un mod corespunzător printr-o înțeleaptă cunoaștere de sine.” – A recunoaște bine calitățile este ceva care trebuie să facă o impresie foarte bună unui director.
Acum a venit rândul celui de-al treilea profesor. Al treilea profesor a spus: „Și mie mi-au trecut multe prin cap în timpul vacanței despre ceea ce s-a petrecut în clasa mea anul trecut. Am încercat să studiez caracterele elevilor, am făcut un fel de retrospectivă a ceea ce s-a întâmplat cu unul și cu altul.” – „Ei bine”, a spus directorul, „atunci ați văzut desigur și ce greșeli ați făcut și ce lucruri ați realizat bine și veți putea să vă faceți deasemenea un fel de program pentru anul următor.” – Atunci profesorul a spus: „Nu. Greșeli cu siguranță am făcut. Unele lucruri le voi fi făcut bine. Dar am studiat doar caracterele elevilor și ceea ce s-a întâmplat. Nu m-am gândit în mod special dacă am făcut greșeli deosebite, dacă una sau alta a fost deosebit de bine. Acest lucru nu l-am făcut. M-am gândit: Da, așa cum s-a întâmplat, trebuia să se întâmple. Așa că doar am studiat cele despre care cred că au trebuit să se întâmple printr-un fel de necesitate. Elevii aveau un anumit fel de-a fi. Cum erau ei, aceasta am studiat cu atenție. Și eu am avut un anumit fel de-a fi, și prin felul nostru laolaltă, a ieșit ceea ce a putut ieși. Da, mai mult nu pot spune”, a spus al treilea profesor. – „Ei bine”, a spus directorul, „se pare că sunteți un om destul de mulțumit de sine. Ați întocmit acum și un program, ați elaborat și subiectele pe care le veți da elevilor dumneavoastră ca lecții și teme pentru acasă pe parcursul anului?” – „Nu”, a răspuns profesorul, „aceasta nu am făcut-o.” – „Păi, cum veți face atunci în clasa dumneavoastră?” – Atunci profesorul a spus: „Voi vedea cum vor fi elevii pe care-i voi avea în acest an. Și cred că voi putea recunoaște aceasta mai bine decât anul trecut, pentru că mereu în timpul vacanței am studiat caracterele de anul trecut. Dar cum vor fi ele anul acesta, nu pot ști, aceasta rămâne de văzut.” – „Dar, nu veți elabora teme pentru lecții și pentru acasă?” – „Da, dar voi face aceasta atunci când voi vedea cât de dotați sau nedotați sunt elevii. Voi încerca să mă organizez în funcție de aceasta.” – „Ei bine”, a spus directorul, „putem naviga frumos în necunoscut. Cu asta nu prea sunt de acord.”
Dar nu se mai putea face nimic. Directorul a trebuit să accepte situația. Și astfel a început anul următor. Directorul a venit în inspecție în scoală adesea. A văzut cum primii doi profesori se descurcau admirabil. La al treilea, a găsit mereu că lucrurile nu mergeau prea bine. Nu exista nicio siguranță, spunea el, nu se știa niciodată ce se va întâmpla luna următoare. Așa a mers pe tot parcursul anului. Și la final a venit clasificarea. Din clasificare, directorul a considerat că primii doi profesori au lucrat foarte bine. Desigur, și la ei au fost câțiva elevi care au picat, alții care au trecut, dar totul a mers în ordine. Al treilea profesor după clasificare nu a avut rezultate mai proaste. Dar pe parcursul anului s-a răspândit opinia că era foarte indulgent. În timp ce ceilalți erau profesori stricți, el era foarte indulgent, trecea cu vederea foarte des, și directorul era convins că de fapt clasa ultimului profesor era cea mai slabă.
Apoi a venit anul următor. Vacanțele trecuseră. A început noul an școlar, și primii doi profesori s-au exprimat într-un mod similar, iar al treilea din nou într-un mod similar ca anul precedent. Din nou s-a petrecut ceva similar. Inspectorul școlar a venit și el adesea. El a observat, bineînțeles, lucrul pentru care directorul oarecum îl pregătise deja: că primii doi profesori erau foarte buni, dar celălalt era un profesor foarte mediocru. Desigur, nu se putea face nimic. Aproape că nu mai este nevoie să spun că cei doi profesori buni au fost decorați după câțiva ani, și s-a propus ca directorul să primească o decorație de categorie superioară. Dar asta este o chestiune fără importanță, nu-i așa?
După un timp, s-a întâmplat următorul lucru: Directorul a plecat de la această școală și a venit un alt director la începutul anului școlar. Acesta a discutat și el cu cei trei profesori despre cum vor proceda în anul școlar următor și alte asemenea lucruri. Primul profesor a răspuns din nou într-un mod similar cu cel pe care vi l-am descris deja; al doilea la fel, iar al treilea la fel. Atunci directorul a spus: Da, da, este într-adevăr o diferență în modul de abordare. Numai că eu cred totuși că primii doi domni ar trebui să se orienteze puțin după al treilea profesor. – „Ce?”, au spus primii doi domni, „fostul director a spus întotdeauna că el ar trebui să se orienteze după noi!” – „Da”, a spus acest director, „eu nu consider așa; mi se pare că primii doi domni ar trebui să se orienteze după al treilea profesor.” – Ei însă nu au putut să se orienteze după el, pentru că nu puteau înțelege cum se poate prevedea în mod rezonabil ce se va întâmpla în anul următor dacă intri în acest an următor bâjbâind așa ca orbii precum ultimul profesor. Pur și simplu nu și-au putut imagina acest lucru.
Fostul director a devenit între timp el însuși inspector școlar, bineînțeles datorită înțelegerii sale asupra bunei desfășurări a evenimentelor în școală. Acum era extrem de uimit de opiniile pe care succesorul său i le-a prezentat tocmai în școala pe care o cunoștea foarte bine. Cum putea fi așa? Și a spus: „Al treilea profesor nu mi-a spus niciodată altceva decât: trebuie mai întâi să văd cum sunt elevii, apoi îmi pot alcătui un program de la săptămână la săptămână. Dar atunci nu se poate prevedea nimic! Nu merge să nu prevezi nimic.” – Atunci directorul a spus: „Da, dar vedeți, desigur, și eu mi-am întrebat profesorii cum discern ei în ceea ce privește previziunea. Primii doi domni mi-au spus întotdeauna: știu exact, pe 25 februarie anul viitor voi preda acest și acest subiect, pot spune exact ce se va întâmpla atunci, și știu exact: de Paște voi parcurge cutare sau cutare subiect. Celălalt profesor mi-a spus: nu știu exact cum voi face de Paște, nu știu nici ce lecție voi preda în februarie, mă voi orienta după cum vor fi elevii. Și apoi a mai spus că poate prevedea într-un anumit fel că lucrurile vor ieși bine. De fapt, sunt cu totul de acord cu el”, a spus noul director. „Întotdeauna poți vedea abia după aceea că ceea ce ți-ai propus să faci este foarte bine, că din modul în care te raportezi la anul precedent, studiind caracterele elevilor din anul precedent, dobândești capacități mai mari de a cunoaște caracterele noilor elevi. Înțeleg că astfel se poate realiza mai mult.” – „Da”, a spus fostul director, „dar totuși nu poți știi nimic dinainte! Totul rămâne în incertitudine. Cum rămâne atunci cu prestabilirea pentru întregul an școlar?, atunci nu poți prevedea nimic. Dar trebuie să poți prevedea puțin dacă vrei să organizezi ceva în mod rațional.” – „Da”, a spus noul director, „poți prevedea că lucrurile vor merge bine dacă te conectezi într-un fel cu geniul care domnește în grupul de elevi și ai o anumită încredere în geniul care acționează în acest grup de elevi. Și dacă ai încredere în acest geniu, oarecum făgăduindu-i că îl vei urma, atunci nu vei putea prezice ce lecție va fi predată în februarie, dar vei putea prezice că va fi cea potrivită.” – „Da, dar atunci nu poți prevedea nimic sigur, totul rămâne în incertitudine”, a spus inspectorul școlar. – Atunci directorul a spus: „Vedeți, domnule inspector școlar, m-am îndeletnicit odată cu ceva ce oamenii numesc știința spirituală. Încă îmi amintesc de acolo că ființe care sunt chiar cu mult mai înalte decât omul, au procedat la fel în chestiuni mult mai importante: pentru că la început în Biblie se spune, de exemplu, «Și Dumnezeu a făcut lumina», și abia după ce a făcut lumina, se spune «Și apoi a văzut că era bună».” – Desigur, inspectorul nu a mai putut spune nimic potrivit la aceasta.
Lucrurile au mers așa mai departe, pentru o vreme. Nu-i așa?, astfel de directori ca cel pe care l-am presupus ipotetic sunt puțini, aș spune ipotetic la puterea a doua, deoarece chiar și în ipoteză este deja ipotetic să presupui un astfel de director. Directorul a fost foarte curând concediat, și un altul, care era mai asemănător cu inspectorul, a fost trimis în locul său, și lucrurile au mers mai departe până într-o zi când s-a ajuns totuși la punctul în care omul complet „fără decorații” a fost alungat din școală cu batjocură și ocară, și un altul, care era după croiala primilor doi, a fost trimis în locul său. Lucrurile nu puteau fi făcute altfel atunci, deoarece în toate registrele și în toate listele de conduită – cred că așa se numesc – era înregistrat ce mari progrese au fost făcute de primii doi profesori și cum în cazul celui de-al treilea practic doar elevi slabi au ieșit din școală, din simplul motiv că el era indulgent; altfel, ar fi trebuit ca întotdeauna să pice toți. Pur și simplu nu se putea face nimic cu un astfel de om ca al treilea profesor.
Au trecut mulți ani. Întâmplător, a urmat un fapt foarte ciudat. Directorul care fusese îndepărtat a încercat meargă mai adânc în fondul problemei: ce s-a întâmplat cu cei doi profesori, cel care a făcut întotdeauna o autoevaluare exactă sub forma că și-a notat temele cu care au avut mai puține rezultate și apoi le-a ales pe cele cu care a avut rezultate, și ce a realizat al doilea profesor, ce a realizat al treilea profesor. El chiar a și urmărit puțin ce au reușit elevii respectivilor să realizeze apoi, când au avut alți profesori. A constatat că elevii celui de-al treilea profesor au făcut progrese mult mai slabe decât elevii primilor doi profesori atunci când au ajuns la alți profesori. Dar directorul nu s-a oprit aici. A mers încă mai adânc în problemă și a urmărit în viață oamenii care au rezultat din mâinile acestor profesori. A constatat că cei care au ieșit din mâinile primilor doi profesori au devenit desigur oameni respectabili – cu excepții bineînțeles –, că ei deci nu au realizat nimic deosebit, dar au devenit oameni cumsecade. Dar printre elevii pe care i-a avut al treilea profesor, au fost unii care au devenit oameni foarte însemnați, care au realizat lucruri mult mai remarcabile decât elevii celorlalți.
El a putut să arate aceasta în acest caz. Dar nu a făcut o impresie deosebită asupra lumii, pentru că oamenii au spus: Nu poți totuși urmări întotdeauna întreaga viață a celor care ies din școală. Nu-i așa?, nu se poate! Și oricum nu asta este ceea ce contează. Așa au zis oamenii.
De ce vă istorisesc toate acestea? Vedeți dumneavoastră, există o diferență serioasă între primii doi profesori și al treilea profesor. Primii doi profesori și-au bătut capul în timpul vacanței cu modul în care au lucrat în anul precedent. Al treilea profesor nu și-a bătut capul cu aceasta, ci a avut un sentiment că lucrurile au trebuit să se întâmple așa cum s-au întâmplat. Când directorul, primul director, i-a tot spus: „Dar atunci nu puteți ști cum să evitați greșelile în anul următor, sau cum să realizați lucrurile bune dacă nu studiați ce ați realizat bine în anul precedent” –, atunci inițial el nu a spus nimic, pentru că nu prea avea chef să-i explice acest lucru directorului. Dar mai târziu s-a gândit: „Ei bine, chiar dacă știu ce greșeli au apărut pe parcursul lucrului meu împreună cu elevii mei, anul acesta am alți elevi, și nu rezultă nimic din greșelile făcute în anul precedent. Trebuie să țin cont de cum vor fi elevii anul acesta.”
Pe scurt, după cum vedeți, dragii mei prieteni, primii doi profesori erau complet cufundați în ceea ce era mort, în timp ce ultimul profesor s-a integrat în ceea ce era viu. S-ar putea spune, de asemenea, că primii profesori țineau socoteală întotdeauna de trecut, în timp ce ultimul profesor ținea socoteală de prezentul imediat și nu rumega în mintea sa trecutul, el spunându-și despre trecut: A trebuit să se întâmple așa, a fost necesar să se întâmple așa în condițiile date.
Este vorba despre faptul că, dacă privești lucrurile așa superficial după judecăți exterioare, atunci poți merge pe un drum greșit față de cele ce se întâmplă în mod real în lume. Mergi pe un drum greșit pentru că, dacă o faci în sensul primilor profesori, judeci prezentul după cele moarte ale trecutului, după ceea ce trebuie să rămână trecut, în trecut. Al treilea profesor a luat din trecut ceea ce era viu și acest viu a reușit să-l scoată din trecut prin simplul fapt că a studiat caracterele și prin studierea caracterelor s-a făcut pe sine mai desăvârșit, prin faptul că el mai presus de toate avea în vedere să progreseze prin retrospectiva asupra trecutului. El și-a spus: Dacă pot progresa astfel, ceea ce am de făcut în viitor va fi realizat cu abilitățile mele mai mari, pe care mi le-am dobândit prin aceasta.
Primii doi profesori, având o anumită superstiție cu privire la trecut, și-au spus: Greșelile care au s-au vădit în trecut trebuie evitate în viitor, iar calitățile care s-au vădit în trecut trebuie aplicate în viitor. Dar au făcut-o într-un sens mort. Au făcut-o astfel încât nu doreau să-și sporească aptitudinile, ci doreau doar să decidă prin observație exterioară. Nu prin muncă vie asupra lor înșiși doreau ei să lucreze, ci credeau că doar din observație, din ceea ce reiese din observație, ar putea câștiga ceva pentru viitor.
Noi, privind spiritual-științific, trebuie să spunem: Primul dintre profesori, care a analizat cu atenție ce calități și-a afirmat el în trecut și aceste calități vrea acum să le încorporeze din nou în munca sa în viitor, procedează în sens ahrimanic. Acesta este un mod de a proceda ahrimanic. Aici stă lipit de trecut și, într-un mod autosuficient din egoismul personal privește cu satisfacție tot ceea ce a făcut bine și se fălește puțin cu aceasta. Cuvântul nu este ales prost, deoarece el se uită cu adevărat la ceea ce a făcut bine și acel lucru vrea să-l dezvolte mai departe. Se fălește puțin cu faptul că a făcut așa bine una sau alta și acum poate să-l folosească mai departe.
Celălalt, al doilea profesor, avea un caracter care era mai mult dominat de forțele luciferice. El rumega în minte greșelile pe care le-a făcut și își spunea: Ei bine, aceste greșeli trebuie să le evit. Nu își spunea: Ceea ce s-a întâmplat a fost necesar, trebuia să se întâmple așa –, ci spunea: Am făcut greșeli. În aceasta este întotdeauna ceva egoist, căci de fapt ai vrea să fi fost mai bun decât ai fost în mod real, atunci când îți spui că ai făcut greșeli care ar fi trebuit evitate și acum trebuie să le eviți. Dar stai lipit de trecut, precum Lucifer, care aduce în mod spiritual trecutul în prezent. Acesta este un mod luciferic de a gândi.
Al treilea profesor era, aș spune, însuflețit de forțele entităților divine care conform naturii lor progresează, al căror principiu divin veritabil este exprimat deja la începutul Bibliei, prin faptul că Elohimii mai întâi creează și apoi văd că ceea ce au creat era bun; dar nu privesc acest lucru într-un mod egoist, că ar fi ei înșiși ființe excelente pentru că au făcut bine ceea ce au creat, ci iau în considerare că a fost bine pentru a crea mai departe. Ei o încorporează în dezvoltarea lor. Ei trăiesc în ceea ce este viu și țes în acest viu.
Acesta este lucrul important, să înțelegem cum noi înșine, ca ființe vii, suntem plasați într-o lume a celor vii. Dacă înțelegem acest lucru, atunci nici nu vom deveni critici ai zeilor, de exemplu ai Elohimilor. Căci cel care dorește să-și plaseze înțelepciunea sa deasupra înțelepciunii zeilor ar putea spune: Ei bine, nu au prevăzut acești zei, dacă vor să fie zei, că lumina va fi bună? Pentru mine nu sunt nici măcar profeți, acești zei! Dacă eu aș fi un zeu, atunci bineînțeles aș crea lumina doar dacă aș ști dinainte cum este lumina și nu ar trebui să văd abia după aceea că lumina este bună.
Dar aceasta este înțelepciunea umană, care este plasată deasupra înțelepciunii divine. Într-un anumit sens, și al treilea profesor a prevăzut ce va veni, dar a prevăzut-o într-un mod viu, prin faptul că el s-a lăsat în voia, aș spune, geniului activ în această muncă, geniului dezvoltării, spunându-și: „Prin faptul că am încorporat ceea ce am câștigat prin studiul caracterelor în anul precedent, prin faptul că nu m-am frământat asupra greșelilor, pe care le-am făcut în mod necesar din simplul motiv că am fost așa cum am fost, și prin faptul că am studiat cu atenție, fără a aplica o critică împotriva a ceea ce mi-a stat împotrivă ca trecut al meu propriu, prin aceasta mi-am crescut capabilitatea și mi-am dobândit, de asemenea, o privire mai capabilă pentru ceea ce este acum noul meu grup de elevi.” – Și și-a dat seama că primii doi profesori își considerau elevii doar prin prisma a ceea ce au făcut ei ca profesori în anul precedent, pe care însă nu pot niciodată să îl judece corect. Astfel, el, al treilea, putea spune: „Da, cu siguranță, cred că în patru săptămâni voi da elevilor tema potrivită, și cu siguranță pot avea încredere în această profeție a mea că voi da tema potrivită.” – Ceilalți erau profeți mai buni. Și anume ei puteau spune: „Voi da acea temă pe care mi-am notat-o; cu siguranță o voi da.” Dar aceasta era o previziune a faptelor și nu o previziune a cursului forțelor în mișcare.
Această diferență trebuie reținută foarte bine. Profeția ca atare nu este imposibilă. Dar profeția a ceea ce se întâmplă în detaliu, atunci când în aceste detalii este întrețesut ceva viu, care trebuie să acționeze din sine însuși, o astfel de profeție poate fi posibilă doar dacă ne uităm numai la acele fenomene care sunt purtate din prezent în viitor de Lucifer și Ahriman.
Ajungem treptat mai aproape de marea problemă care ne preocupă în aceste conferințe despre libertate și necesitate. Dar tocmai în această problemă, care intervine atât de profund în întreaga desfășurare a evenimentelor lumii și în toate acțiunile umane, trebuie să ne înfățișăm și toate dificultățile. Trebuie, de exemplu, să ne fie clar că atunci când cuprindem cu privirea ceea ce s-a petrecut și în care suntem implicați, vedem acest lucru ca pe o necesitate. Și în momentul în care cunoaștem toate condițiile, îl vedem ca pe o necesitate. Nu există nicio îndoială, vedem ceea ce s-a întâmplat ca pe o necesitate. Dar trebuie să ne punem totodată întrebarea: Putem întotdeauna găsi, așa cum se întâmplă foarte adesea, cauza pentru un lucru ulterior în cel imediat precedent? Științele naturii trebuie într-un anumit sens să procedeze astfel încât să vadă în perioada imediat precedentă cauza pentru ceea ce se întâmplă în perioada următoare. Atunci când fac un experiment, trebuie bineînțeles să-mi fie clar că pentru ceea ce se întâmplă ulterior cauza se află în ceea ce s-a întâmplat anterior. Dar aceasta nu înseamnă că acest lucru trebuie să fie valabil pentru întreaga desfășurare a evenimentelor și proceselor lumii; nicidecum nu înseamnă aceasta. Căci ne-am putea înșela foarte ușor asupra legăturii dintre cauză și efect, dacă am căuta-o așa, după firele dintre ce a fost ulterior și ce a fost anterior. Aș dori să clarific acest lucru printr-o comparație.
Când privim realitatea din exterior cu simțurile, putem spune: Cu siguranță, pentru că aceasta este în acest fel, este cealaltă în acel fel. Dar foarte des, când extindem acest lucru la întreaga desfășurare a evenimentelor, ajungem la eroarea pe care vreau să o caracterizez printr-o comparație. Ajungem la următoarea eroare. Să presupunem, de dragul simplității, un om într-o trăsură mânând el însuși calul. Vedem un cal, în spate o trăsură, un om așezat acolo – am folosit acest exemplu de mai multe ori –, care deci călătorește. Ne uităm la aceasta și spunem foarte firesc: calul trage, omul este tras. Omul este dus oriîncotro îl trage calul. Este foarte clar. Deci calul este cauza pentru care omul este dus. În tragerea calului se află cauza; faptul că omul este tras este efectul. Ei bine, dar știți cu toții că nu este așa, că omul care stă sus și mână, îndreaptă calul după voința sa. Deși calul îl trage, calul îl trage acolo unde vrea omul.
Tot așa este foarte des atunci când judecăm pur exterior conform evenimentelor din planul fizic. Luați din nou exemplul ipotetic pe care l-am dat acum câteva zile: un grup de oameni pleacă, se urcă într-o trăsură, vizitiul a întârziat plecarea. Astfel, ajung cu cinci minute mai târziu. Ajung sub o stâncă exact în momentul în care această stâncă se prăbușește și zdrobește grupul. Acum, dacă urmărim cauza pe plan fizic, putem spune desigur: cutare lucru s-a întâmplat, și apoi s-a întâmplat aceasta și cealaltă –, și în acest fel vom obține ceva. Dar în acest caz, am putea într-adevăr să facem greșeala pe care o facem când spunem: calul trage conducătorul acolo unde vrea el –, când nu ținem cont că omul care conduce trăsura îndreaptă calul după voința sa. Am putea face această greșeală pentru că în acest caz al grupului de persoane, forța conducătoare s-ar putea să fie de căutat în lumea spirituală. Dacă urmărim evenimentele doar pe plan fizic, judecăm într-adevăr în stilul: persoana respectivă trebuie să meargă acolo unde îl trage calul. Dar dacă pătrundem cu privirea la forțele tainice care acționează în întreaga întâmplare, vedem că evenimentele au fost direcționate către acel punct și că sosirea târzie a vizitiului făcea parte din întregul complex de condiții. Necesar era totul, dar nu necesar în acel fel cum credem dacă urmărim pur și simplu evenimentele pe plan fizic.
Și încă o dată, dacă crezi că poți găsi cauza luând întotdeauna ceea s-a petrecut imediat înainte ca fiind cauza, atunci s-ar putea întâmpla următorul lucru. Vezi, atunci când privești din exterior, următoarele: doi oameni se întâlnesc. Acum procedezi așa cum trebuie să faci în cercetarea naturii. Cei doi oameni s-au întâlnit. Acum studiezi unde au fost cei doi oameni în ora dinainte de a se întâlni, unde au fost cu o oră înainte, cum au pornit la drum pentru a se întâlni. Poți urmări o anumită perioadă de timp cum un lucru a dus la altul și cum cei doi oameni au fost făcuți să se întâlnească. – Un altul nu se preocupă de aceste lucruri, ci a aflat întâmplător că cei doi oameni au discutat acum cinci zile că se vor întâlni și spune: Da, se întâlnesc pentru că au convenit că se vor întâlni.
Aici aveți posibilitatea de a vedea că nu trebuie neapărat să fie de găsit cauza acolo unde este ceea ce a precedat imediat și că, atunci când căutarea care merge pe firului cauzei o întrerupem înainte de veriga corectă corespunzătoare, nu ajungem deloc la acea verigă corectă corespunzătoare; pentru că de fapt noi putem urmări lanțul cauzelor doar până la o anumită verigă. Și în natură putem urmări doar până la un anumită verigă. În special în cazul fenomenelor în care sunt întrețesuți oamenii, putem face aceasta doar până la o anumită verigă. Dar dacă urmărim lanțul și mergem înainte astfel încât să căutăm mereu ceea ce a precedat și iar ceea ce a precedat, și credem că vom recunoaște cauza, atunci, desigur, ne lăsăm pradă unei erori, unei iluzii.
Trebuie doar să pătrundeți acest lucru cu ceea ce ați putut deja câștiga din știința spirituală. Să presupunem că un om efectuează o acțiune pe planul fizic. Deci, îl vedem efectuând această acțiune. Cel care dorește să-și limiteze observațiile doar la planul fizic va vedea cum s-a comportat persoana respectivă înainte. Dacă merge mai departe, va vedea cum a fost educat. Poate că va lua în considerare și ereditatea, așa cum este acum la modă, și așa mai departe. Dar să presupunem că în acțiunea care s-a petrecut aici pe planul fizic a intrat ceva ce poate fi găsit doar în viața pe care persoana respectivă a trăit-o între ultima moarte și noua naștere. Atunci aceasta înseamnă că întrerupem linia cauzelor la naștere și mergem la acel punct unde există ceva similar cu comparația întâlnirii. Pentru că ceea ce face acel om acum poate să fi fost predeterminat cu secole în urmă în viața care s-a derulat între ultima moarte și nașterea actuală. Și ceea ce a fost trăit acolo curge în ceea ce face și întreprinde acum.
Astfel este absolut inevitabil că fără să pătrundem în lumile spirituale, pentru acțiunile umane nu putem găsi cauzalitatea – deci deloc aici pe planul fizic –, că o căutare a cauzelor, în anumite circumstanțe, poate fi o chestiune complet greșită, o căutare a cauzelor în același sens în care se face pentru fenomenele naturale exterioare.
Și cu toate acestea, dragii mei prieteni, dacă ne uităm mai atent la modul în care acțiunea umană este întrețesută în desfășurarea evenimentelor lumii, putem ajunge totuși la o anumită viziune satisfăcătoare și asupra a ceea ce numim libertate, în contrast cu aceea că trebuie să ne spunem: necesitatea există. Dar ceea ce numim căutarea cauzelor este în primul rând limitată de faptul că pe planul fizic nu putem penetra până la acel domeniu unde se află cauzarea.
Dar acum mai este ceva care trebuie luat în considerare, dragii mei prieteni. Libertatea și necesitatea sunt două concepte extrem de greu de cuprins cu mintea și încă mai greu de împreunat unul cu celălalt. Nu degeaba eforturile filosofice au eșuat în mare parte tocmai în problema libertății și necesității. Acest lucru s-a produs în mare parte din motivul că oamenii nu și-au adus în fața ochilor dificultățile acestor probleme. De aceea mă străduiesc atât de mult în aceste conferințe să vă aduc în fața ochilor tocmai dificultățile acestor probleme.
Când ne uităm la acțiunile umane, putem vedea mai întâi peste tot firul necesității. Căci ar fi tot o prejudecată să considerăm fiecare acțiune umană ca un produs al libertății. Voi clarifica acest lucru cu un exemplu ipotetic. Să presupunem că cineva crește. Prin faptul că el crește într-un anumit mod, se poate demonstra că toate condițiile a ceea ce a trăit el s-au conturat astfel încât, să spunem, a devenit poștaș, un poștaș rural, care în fiecare dimineață trebuie să meargă cu corespondența în mediul rural și să livreze scrisorile. Apoi se întoarce. A doua zi dimineață pleacă din nou. Cred că veți fi cu toții de acord că se poate găsi o anumită necesitate în aceste procese. Dacă studiem tot ceea ce a avut loc în copilăria omului respectiv, dacă strângem laolaltă toate evenimentele care au influențat viața sa, vom vedea cu siguranță cum toate acestea s-au grupat pentru a-l face poștaș rural și cum apoi, tocmai pentru că era un post vacant, a fost cu necesitate împins în el. Și atunci libertatea încetează, căci el bineînțeles nu poate schimba adresele scrisorilor pe care le primește. Este dat de o necesitate exterioară la ce uși să sune. Așadar, vedem chiar multă necesitate în ceea ce are de îndeplinit.
Dar să presupunem că o altă persoană, poate mai tânără, mai tânără presupusă de mine din motivul că pot să explic ceea ce am de explicat, fără ca dumneavoastră să faceți imediat cele mai amare reproșuri acestui tânăr pentru comportarea sa. Deci, o altă persoană, un tânăr, care este încă suficient de tânăr încât să nu fie un leneș pentru că face acest lucru, are ideea de a merge în fiecare dimineață și de a însoți poștașul rural în drumurile sale. Și o și face. Se trezește cum trebuie în fiecare dimineață, se alătură poștașului rural, ia parte la tot ce face poștașul și apoi se întoarce; face acest lucru pentru o anumită perioadă de timp. Nu există nicio îndoială că în cazul celei de a doua persoane nu putem vorbi despre necesitate în același sens ca în cazul primei persoane. Pentru că tot ceea ce se întâmplă prin prima persoană trebuie să se întâmple în mod necesar. Nimic din ceea ce se întâmplă prin a doua persoană nu trebuie de fapt să se întâmple. Am putea spune că ea ar putea să lipsească în fiecare zi și s-ar întâmpla exact același lucru în contextul obiectiv. Este foarte clar, nu-i așa? Astfel încât putem spune: prima persoană face totul din necesitate, a doua persoană face totul din libertate. Acest lucru se poate spune foarte bine și cu toate acestea, într-un anumit sens, amândouă persoanele fac același lucru. Ne-am putea chiar imagina următoarea situație. Am putea spune că această a doua persoană vede venind o dimineață în care nu vrea să se scoale din pat. Ar putea desigur să nu se scoale, dar o face totuși, pentru că s-a obișnuit. Face, ceea ce face din libertate, cu o anumită necesitate. Vedem cum libertatea și necesitatea literalmente se contopesc.
Da, dragii mei prieteni, când studiem cum locuiește în noi acel al doilea om [Nota 15] despre care v-am vorbit în conferința publică, cum locuiește în noi sufletescul propriu-zis, care în ceea ce privește calitatea sa va trece prin poarta morții, atunci, în esență, nu este cu mult diferit de faptul că putem compara acest sufletesc propriu-zis, care locuiește în noi, cu un însoțitor al omului exterior, care parcurge lumea fizică. Într-adevăr, pentru un monist materialist obișnuit este ceva groaznic să spui aceasta. Dar un astfel de monist materialist, după cum știm, se află pe poziția în care spune: „sunteți niște dualiști groaznici dacă credeți că apa este formată din hidrogen și oxigen. Totul trebuie să fie unitar. Este o prostie să spui că mononul «apă» este format din hidrogen și oxigen!” – Desigur, nu trebuie să ne lăsăm înșelați de acest monism. Lucrul important este că ceea ce suntem noi în viață, cu adevărat vine din două părți și se unește, și că în mod real ceea ce vine din două părți poate fi comparat cu modul în care hidrogenul și oxigenul sunt în apă. Pentru că ceea ce este fizicul nostru exterior curge de-a lungul liniei eredității și curge nu doar cu caracteristicile fizice de-a lungul liniei eredității, ci și cu modul în care suntem poziționați social în linia eredității. Avem nu numai o anumită înfățișare, nas, culoarea părului și așa mai departe, pentru că tatăl și mama noastră aveau această înfățișare specifică, ci suntem predeterminați de situația de viață a predecesorilor noștri în ceea ce privește statutul social și așa mai departe. Deci, ceea ce ține de planul fizic, nu doar aspectul trupului nostru fizic, forța noastră musculară și altele asemenea, ci tot ceea ce este plasat în planul fizic, tot ceea ce aparține planului fizic – toate acestea curg de-a lungul liniei eredității, curg de la o generație la alta.
La aceasta se adaugă cu adevărat dintr-o a doua parte ceea ce vine ca ființă individuală a noastră din lumea spirituală și care inițial nu are nimic de-a face cu toate forțele care sunt în curentul ereditar și în succesiunea generațiilor, ceea ce vine din lumea spirituală și care unește în mod spiritual cauzele care pot să fie predispuse în noi de cu secole în urmă, cu cauzele care sunt în curentul ereditar și al generațiilor. Două ființe se apropie una de cealaltă și se unesc. Și realmente este așa că judecăm corect lucrurile doar dacă vedem această a doua ființă, care vine din lumea spirituală și se unește cu cea fizică, chiar ca un fel de însoțitor al primei ființe. De aceea am ales exemplul însoțitorului care participă la toate. Așa și este, că sufletul nostru propriu-zis, într-un anumit sens ia parte la evenimentele exterioare.
Al doilea om, care l-a însoțit pe poștașul rural a făcut toate acestea de bunăvoie. Nu se poate nega că a făcut-o de bunăvoie. S-ar putea desigur căuta cauze, dar cauzele pentru acesta, comparativ cu necesitatea în care este plasat primul poștaș, se află în domeniul libertății. El a făcut toate acestea de bunăvoie. Dar vedeți dumneavoastră, din această libertate ceva rezultă, aș spune cu necesitate. Nu veți nega: dacă al doilea om, care l-a însoțit pe primul, a făcut acest lucru pentru o anumită perioadă de timp, va deveni fără îndoială un bun poștaș. Va putea face bine ceea ce a făcut cel pe care el l-a însoțit. Și va putea chiar să o facă mai bine, pentru că va evita anumite greșeli. Dar dacă primul nu ar fi făcut greșelile, al doilea nu ar fi avut idee de aceste greșeli. Nu ne putem imagina deloc că ar fi util pentru al doilea să se gândească acum la greșelile primului. Dacă gândim în mod viu, vom considera acest lucru ca o rumegare în minte complet inutilă ca al doilea să se gândească la greșelile primului și să se preocupe cu ele. Tocmai dacă nu se gândește la greșeli, ci participă la toate în mod viu și observă întregul proces, acest lucru va trece în mod viu în el și de la sine nu va face aceste greșeli.
Așa este și cu acela care este vârât în noi și ne însoțește. Dacă ne putem ridica la înțelegerea că a fost necesar ceea ce am făcut, că am însoțit acțiunile noastre, și că ne purtăm mai departe sufletescul în viitor prin faptul că a învățat, atunci privim lucrurile în mod corect. Dar trebuie să fi învățat într-un mod cu adevărat viu. Chiar și în cadrul unei încarnări se poate stabili exact lucrul la care ne referim aici. Putem compara, aș spune, trei oameni. Primul om acționează fără să stea să se gândească. La un moment dat în viața sa, simte nevoia să se cunoască pe sine. Atunci se uită la ceea ce a făcut întotdeauna bine. Este încântat de ceea ce a făcut bine. Acum încearcă, lucrurile pe care le-a făcut bine, să le facă tot mereu. El va face într-un anumit fel lucruri de-a dreptul bune, nu-i așa?
Un altul, care este, aș spune, mai înclinat înspre ipohondrie, se uită mai mult la greșelile sale. Dacă reușește să depășească ipohondria și greșelile sale, dacă se poate ridica deasupra lor, atunci va ajunge să evite aceste greșeli. Dar nu va realiza ceea ce poate realiza un al treilea, care își spune: Ceea ce s-a întâmplat a fost necesar, dar este în același timp baza unei învățări. Dar o învățare prin observare, nu printr-o critică inutilă, ci prin observare. – El acum într-un mod viu nu va continua ceea ce s-a întâmplat deja, pur și simplu purtând trecutul în viitor, ci ceea ce a fost însoțitorul, aceasta va fi întărit, fortificat, oțelit el, și îl va purta viu mai departe, în viitor. El nu va repeta ceea ce a făcut bine, nici nu va evita ceea ce a făcut rău, ci prin bine și prin rău, încorporându-l și lăsându-l pur și simplu să stea acolo așa cum este, îl va fi întărit, fortificat și oțelit.
Și aceasta este cea mai bună întărire a sufletescului: să lași în pace ceea ce s-a întâmplat și să-l duci mai departe, în viitor, într-un mod viu. Altfel, te întorci mereu la trecut într-un mod luciferic-ahrimanic. Progresul în dezvoltare este posibil doar dacă tratezi necesitatea în mod corect. De ce? Există oare un mod corect în acest domeniu? Și pentru aceasta vreau, în încheiere, să vă ofer o comparație, pe care până marțea viitoare vă rog să o purtați în suflet. Vom putea atunci, sprijinindu-ne pe această comparație, să construim puțin mai departe în problema noastră.
Gândiți-vă că vreți să vedeți un obiect exterior. Puteți vedea acest obiect exterior, dar nu îl puteți vedea dacă între acest obiect și dumneavoastră puneți o oglindă. Dar vă vedeți atunci propriul ochi. Dacă vreți să vedeți obiectul, trebuie să renunțați să vă vedeți propriul ochi, și dacă vreți să vă vedeți propriul ochi, trebuie să renunțați să vedeți obiectul.
Acum, printr-o remarcabilă înlănțuire de entități în lume, acest lucru este așa în ceea ce privește acțiunea umană și cunoașterea umană: tot ceea ce cunoaștem, cunoaștem într-un anumit fel printr-o oglindă. A cunoaște înseamnă întotdeauna că noi de fapt într-un anumit fel cunoaștem printr-o oglindire. Când dorim să privim acțiunile trecute pe care le-am efectuat, le privim întotdeauna astfel încât practic avem o oglindă între acțiuni și noi înșine. Dar când dorim să acționăm, când dorim să avem o relație directă între noi și acțiunile noastre, între noi și lume în general, nu trebuie să ne ținem nicio oglindă în fața noastră. Trebuie să ne abținem să ne uităm la ceea ce ne arată pe noi înșine în oglindă. Așa este în ceea ce privește acțiunile noastre trecute. În momentul în care le privim, ne punem o oglindă în fața lor și atunci le putem cunoaște cu siguranță. Putem lăsa acolo această oglindă și le putem cunoaște teribil de amănunțit. Acest lucru va fi fără îndoială foarte bun pentru anumite scopuri. Dar dacă nu suntem capabili să și îndepărtăm oglinda, toată cunoașterea nu ne va fi de niciun folos. Căci în momentul în care îndepărtăm oglinda, atunci nu ne mai vedem pe noi înșine și abia atunci se poate încorpora cunoașterea în noi, abia atunci poate deveni una ea cu noi.
Și așa trebuie să procedăm cu autoobservarea. Trebuie să fim conștienți că atâta timp cât privim în urmă, această privire retrospectivă poate fi doar prilejul pentru ca ceea ce am văzut să asimilăm în mod viu în noi. Dar nu trebuie să ne uităm mereu la aceasta, pentru că atunci oglinda va fi mereu acolo. Autoobservarea noastră este întru totul similară cu a ne privi în oglindă. Progresăm în viață numai prin faptul că acele lucruri pe care ni le facem cunoscute prin autoobservare le și asimilăm în voința noastră.
Vă rog, dragii mei prieteni, să luați această comparație în sufletele dumneavoastră, această comparație care constă în faptul că îți poți vedea propriul ochi doar dacă renunți la a vedea altceva, și că, dacă vrei să vezi altceva, trebuie să renunți la a-ți vedea propriul ochi. Încorporați această comparație în sufletele dumneavoastră. Pe baza acestei comparații, vrem să vorbim marțea viitoare despre autoobservarea corectă și autoobservarea incorectă și apoi să ajungem din ce în ce mai aproape de soluționarea problemelor noastre. În această, aș spune, cea mai dificilă problemă umană, problema privind libertatea și necesitatea și înlănțuirea acțiunilor umane și evenimentelor lumii, este necesar să ne punem în față toate dificultățile. Și cel care crede că în privința acestei probleme poate ajunge la o dezlegare înainte de a pătrunde toate dificultățile, se înșală de fapt.
Așa că marțea viitoare, dragii mei prieteni, vrem să continuăm aceste considerații.
