Să începem azi o cercetare legată de timpul sărbătorii, de acel timp care anual reînnoiește amintirea și evocarea Misteriului de pe Golgota, de asemenea și resimțirea nemijlocită a acestui Misteriu.
De fapt, noi avem trei astfel de perioade de sărbătoare în cadrul evoluției creștine: sărbătoarea Crăciunului, sărbătoarea Paștilor și sărbătoarea Rusaliilor. Și se poate spune că aceste trei sărbători îl aduc pe om, fiecare în alt fel, într-o relație cu ceea ce evoluția creștină consideră a fi sensul întregii desfășurări pământești. Aceste trei sărbători se deosebesc și în ceea ce privește forțele sufletești umane de care sunt legate.
Sărbătoarea Crăciunului este legată mai mult de simțire. Este sărbătoarea care este, într-un numit sens, și cea mai populară, pentru că înțelegerea ei cere o aprofundare a simțirii, o aprofundare a sentimentului și pentru că reprezintă ceea ce-i este accesibil omului, în sensul cel mai larg.
Sărbătoarea Paștilor, care face necesar ca omul să se înalțe la o înțelegere a Misteriului de pe Golgota propriu-zis, a pătrunderii unei entități suprasensibile în evoluția umanității, impune cele mai mari exigențe înțelegerii umane.
Este o sărbătoare care ridică înțelegerea umană la nivelul cel mai inalt, ceea ce în general se și împlinește, dar care nu poate fi populară în același fel ca sărbătoarea Crăciunului.
Cea de a treia sărbătoare, Rusaliile, stabilește mai ales o anumită legătură între voința umană și lumea suprasensibilă, și anume cu lumea căreia îi aparține ființa lui Christos ca atare. Inducerea de impulsuri voliționale care apoi sunt retransmise lumii este adusă în conștiența omului prin înțelegerea corectă a sărbătorii Rusaliilor. Astfel, ceea ce s-ar putea numi taina creștină poate deveni evidentă prin aceste perioade de sărbătoare anuale. Felul în care Misteriul Crăciunului se adresează omului poate fi adus în fața conștienței în cele mai diverse moduri și, în cursul anilor, am contemplat gândul Crăciunului din cele mai variate perspective, chiar cu prilejul sărbătorilor de Crăciun.
De această dată vrem să amintim ceva ce poate deveni limpede pentru oricine abordează Misteriul Crăciunului plecând de la Evanghelii. În Evanghelii ne sunt prezentate două vestiri ale nașterii lui Iisus Christos. Una dintre vestiri este cea care se adresează păstorilor sărmani de pe câmp, cărora un înger le vestește ‒ s-ar putea spune, în vis sau altcumva ‒ nașterea lui Iisus Christos. Avem de-a face în acest caz cu conștientizarea acestui eveniment cu ajutorul forțelor sufletești interioare care se găsesc într-o anumită stare, în cazul acestor păstori, în ambianța locului nașterii lui Iisus Christos. În Evanghelii ne este prezentată și o a doua vestire: aceea făcută celor trei regi sau magi de la răsărit. Ei urmează vestirii unei stele care le spune că Iisus Christos a apărut în lume.
Ni se indică, în două moduri, cum ajungea omenirea mai veche la cunoștințele ei superioare. Este vorba aici și de ceva care în prezent nu mai este privit în mod corect. În prezent, se imaginează frecvent că oamenii au o conștientizare, un gând și că această conștientizare, acest gând, pe scurt, desfășurarea forțelor sufletești interioare au fost în esență, de-a lungul secolelor sau mileniilor, chiar dacă în timpuri mai vechi erau mai primitive, la fel ca și azi. Din știința noastră antroposofică a spiritului știm felul în care dispoziția sufletească a oamenilor a evoluat în cursul vremurilor, cum în timpuri de demult, aproximativ în mileniile al șaptelea, al optulea ale perioadei postatlanteene sau și mai demult, omenirea privea în cu totul alt mod viața proprie, dar și esența ambianței, și cum această dispoziție sufletească s-a modificat apoi mereu, devenind, așa cum o cunoaștem în prezent, cu ajutorul analizei raționale a lumii, o concepție pur senzorială pe care o avem în legătură cu aspectele exterioare ale ambianței. Această evoluție pleacă de la o anumită clarviziune instinctivă, mai veche, trecând prin dispoziția noastră sufletească actuală, pentru ca în viitor să se reîntoarcă la un fel de clarviziune, la o vedere a lumii care însă atunci va trebui să fie străbătută de conștiența deplină a omenirii.
În vremea desfășurării Misteriului de pe Golgota pe Pământ, vechea clarvedere, care era o clarvedere instictivă, era deja în cea mai mare parte paralizată, ieșită din uz. Oamenii aveau de fapt o altă dispoziție sufletească decât cea pe care o au cei de azi, dar nu mai aveau nici clarvederea veche; nu mai aveau nici formele vechi de analiză și clasificare în cadrul diferitelor înțelepciuni ale lumii în domenii bine conturate. Atât vechile învățături de înțelepciune promovate în diferitele culturi ca și vechea clarviziune instinctivă se pierduseră, când omenirea a fost martora Misteriului de pe Golgota. Dar resturi ale acestora mai erau prezente, și tocmai prin Evanghelii primim indicații clare, dacă le înțelegem în mod corect, că astfel de resturi erau prezente. Astfel de resturi se găseau la personalități izolate alese. Asemenea personalități alese special au putut fi păstorii sărmani care au posedat o anumită forță clarvăzătoare izvorâtă din inimile lor pioase, care i-a năpădit ca un vis; au putut să fie și personalități care ne sunt prezentate ca fiind situate în vârful scării sociale, cum erau cei trei magi de la răsărit, care au conservat din timpurile vechi capacitatea de a privi, printr-o anumită învățătură de înțelepciune, mersul evenimentelor din lume. Și, în felul acesta, păstorii sărmani au putut vedea printr-un fel de viețuire onirică, printr-un fel de percepție interioară venind spre ei ceea ce s-a împlinit prin evenimentul nașterii lui Iisus Christos. Pe de altă parte, cei trei magi de la răsărit puteau dezvolta o astfel de știință, încât, prin urmărirea fenomenelor cosmice, a fenomenelor cerului, își puteau actualiza faptele importante petrecute dincolo de mersul obișnuit al vieții.
Suntem atenționați, așadar, asupra a două moduri de cunoaștere foarte precise dar deosebite între ele. Să examinăm mai întâi ceea ce era prezent la cei trei magi de la răsărit ca ultim rest al unei învățături de înțelepciune.
Ni se arată cu claritate cum puteau acești magi să decodifice mersul stelelor. Așadar, această descriere face trimitere la o astronomie veche, la o veche concepție despre tainele lumii stelelor, în care se revelau și tainele evenimentelor umanității. Această astronomie veche era altceva decât astronomia noastră. Și astronomia noastră este profetică într-un anumit sens; ea poate prevedea eclipsele solare și lunare și alte lucruri asemănătoare. Dar ea este pur mecanic-matematică. Astronomia noastră vorbește exclusiv despre relațiile spațiale și temporale, în măsura în care le putem da o expresie matematică. Dar o astronomie veche, o înțelepciune stelară veche, vedea din mersul stelelor cum se desfășoară viața interioară umană în afara spațiului și a timpului, totuși în spațiu și timp, având o importanță deosebită. Dacă aducem în fața conștienței știința unei umanități mai vechi, constatăm că această înțelepciune stelară este ceea ce în esență dădea un conținut acestei științe vechi. Oamenii cercetau prin intermediul stelelor ceea ce se întâmpla pe Pământ. Dar pentru ei lumea stelelor nu era o ființă abstractă, având caracteristicile unei mașini, așa cum a devenit pentru omenirea actuală. Pentru ei, lumea stelelor era ceva plin de viață. Ei resimțeau pentru fiecare planetă în parte ceva ființial în lume. Într-un anumit sens, ei vorbeau cu fiecare planetă cu ajutorul unei limbi sufletești interioare, așa cum în prezent vorbesc oamenii între ei cu ajutorul limbii exterioare.
Oamenilor le era clar că viețuiau interior, sufletește, ceva care oglindea și reda într-un anumit mod ceea ce se petrecea afară, în spațiul nemăsurat, prin mersul stelelor. Era o concepție vie, spiritualizată despre Cosmos. Omul însuși se simțea integrat într-un mod spiritual, sufletesc, în acest Cosmos. Înțelepciunea legată de Cosmos era cultivată în școli numite școli de Misterii, în care elevii erau pregătiți într-un mod deosebit, intim, interior pentru a putea înțelege mersul stelelor în așa fel încât să le devină inteligibilă viața omului pe Pământ.
De ce natură erau aceste pregătiri? Aceste pregătiri erau făcute tocmai pentru cunoașterea cerului stelar și a acțiunilor sale, astfel încât omul încă de pe atunci, în vremea clarvederii instinctive, era educat pentru o viață mai lucidă decât era viața exterioară normală. Masele largi aveau un fel de clarvedere instinctivă. Aceasta corespundea unei dispoziții sufletești care era mai puțin lucidă decât este dispoziția noastră sufletească normală. În timpurile vechi ale dezvoltării omenirii nu se putea gândi într-un mod atât de lucid, cum se poate face în prezent. Nu se putea ajunge, în același sens ca în prezent, la matematică, la geometrie. Întreaga viață a omului era, între naștere și moarte, mai mult o viață de vis, care însă tocmai din această cauză percepea ambianța într-un mod mai viu decât viața noastră cu totul lucidă. Particularitatea consta în aceea că diferiții elevi ai Misteriilor, printre ultimele resturi ale cărora găsim oameni ca cei trei magi, erau introduși în timpurile vechi, să spunem aproximativ până în mileniul al doilea sau chiar și la începutul mileniului unu dinaintea Misteriului de pe Golgota, într-o știință cu totul asemănătoare științei noastre geometrice sau matematice.
Pentru omenirea exterioară, Euclid [ Nota 1 ] a prezentat geometria pentru prima oară. Acest fapt a fost însă numai o mijlocire a geometriei către marea omenire, omenirea exterioară. Ceea ce Euclid a prezentat ca fiind geometrie trăia deja cu milenii în urmă în Misterii; ea era comunicată numai elevilor aleși (selecționați) ai Misteriilor. Apare un lucru ciudat și paradoxal: ceea ce, în prezent, la noi învață copiii, geometria noastră, modul nostru de calcul, în școlile de Misterii învățau oameni special aleși, care fuseseră anume selecționați, care erau considerați a fi, în cadrul masei, deosebit de apți și care erau preluați în Misterii.
Se poate auzi adeseori, în prezent, că în Misterii erau predate lucruri tainice. Potrivit conținutului lor pur abstract, aceste lucruri tainice sunt aceleași care se predau și azi copiilor. Nu sunt câtuși de puțin altceva, iar caracterul lor tainic nu constă în aceea că aceste lucruri le-ar fi necunoscute oamenilor actuali, ci în modul în care le sunt aduse la cunoștință. Este cu totul altceva când li se comunică conținutul geometriei noastre apelând pur și simplu la rațiunea copiilor într-o perioadă în care omul trăiește de la trezire până la adormire în conștiența sa de veghe decât atunci când aceste lucruri erau comunicate unor oameni special aleși, cu o conștiență matură, în perioada vechii clarviziuni instinctive în care conștiența se asemăna stării de vis. În general, nu există în prezent, în omenire, reprezentări corespunzătoare cu privire la aceste lucruri.
Există în literatura orientală o poezia adresată lui Varuna [ Nota 2 ]. Aceasta vorbește despre faptul că Varuna apare în aer, care străbate pădurile sub forma vântului, că Varuna apare în tunet, care coboară din apa norilor, că Varuna apare în inima umană, atunci când își adună puterile devenind voință, că Varuna apare în cer, când Soarele trece pe cer, că Varuna este conținut în munți, în sucul de Soma [ Nota 3 ]. În general, în cărțile actuale veți găsi că de fapt nu se știe ce ar fi sucul de Soma. Oamenii constată azi, în erudiția lor, că nu s-ar ști ce este sucul de Soma, în ciuda faptului că există mulți care-l beau cu litrul și care dintr-un punct de vedere îl cunosc foarte bine. Dar este cu totul altceva să cunoști lucrurile din punctul de vedere al Misteriilor decât a-l cunoaște din punctul de vedere al conștienței treze, într-o simțire profană. Puteți citi, în prezent, despre piatra înțelepților [ Nota 4 ], care era foarte prețuită într-un timp anumit, când esența substanțialității era altfel înțeleasă decât este astăzi. Și, la rândul lor, autorii care se ocupă de istoria alchimiei v-ar spune că nu se cunoaște piatra înțelepților. Eu am făcut din când în când referire la ea în conferințele noastre, spunînd că această piatră a înțelepților este bine cunoscută de cei mai mulți oameni. Numai că ei nu-i cunosc esența din pricina căreia este numită astfel. Ea este foarte bine cunoscută celor mai mulți oameni, întrucât o folosesc cu kilogramele.
În multe lucruri este uneori vorba de cu totul altceva decât își poate reprezenta concepția noastră actuală abstract-teoretică și străină de viață, de adevăr. În prezent, nici nu există o concepție corectă care să poată prelua în stare de maturitate ceea ce se numește, într-o cu totul altă dispoziție sufletească decât cea a omenirii actuale, știința noastră geometrică, matematică. Eu am atras atenția asupra acestui caracter special al esenței Misteriilor în scrierea mea Creştinismul ca fapt mistic. Numai că asemenea lucruri importante nu sunt înțelese de obicei în mod corect; ele nu sunt percepute, în general, cu o suficientă profunzime. Ceea ce ar trebui să fie înțeles este faptul că modul în care erau comunicate oamenilor lucrurile în tirnpurile vechi constituia caracterul de Misteriu. Și așa stăteau cu adevărat lucrurile în privința cercetărilor pur matematice, al căror conținut de simțire și deplin uman mai reverbera încă în sufletul lui Novalis [ Nota 5 ], când el resimțea în matematică o mare poezie, ceea ce cei mai mulți oameni de azi sigur nu simt. Astfel era această cuprindere afectivă a lumii, în forme matematice, în care era introdus elevul vechilor Misterii. După ce acest mod de înțelegere matematică a Cosmosului era însușit de elevul vechilor Misterii, el devenea un om cu o abordare a lumii asemănătoare cu cea care ne-a fost descrisă ca fiind a magilor de la răsărit. Atunci, matematica Cosmosului, care la noi a devenit ceva cu totul abstract, prezenta ceva esențial, căci ceea ce dezvăluia era completat cu altceva, ce-i venea în întâmpinare. Și, astfel, ceea ce corespundea științei exterioare a unei vechi culturi, care se păstrase în ultimele sale resturi pentru magi, care a ajuns până la magii de la răsărit, devenea prilejul pentru una dintre vestiri: vestirea prin învățătura de înțelepciune, prin știința exterioară.
Dintr-un alt punct de vedere, viața interioară a tainelor umanității se putea dezvolta la oameni special predispuși în această privință, cum erau cei care aveau să ne fie prezentați ca fiind păstorii de pe câmp. În acest caz, forțele interioare ce există în om trebuiau să atingă o anumită treaptă de intensitate. Atunci, ceea ce se întâmpla în omenire devenea clarvedere nemijlocită, percepție imaginativă, instinctiv-imaginativă. În acest fel s-a vestit prin vedere interioară sărmanilor păstori de pe câmp ceea ce li s-a sintetizat în formula: „Dumnezeu se revelează în înălțimi cerești, și prin El poate fi pace pe Pământ pentru toți oamenii de bunăvoință”.
Așadar, tainele lumii au vorbit atât părții celei mai interioare a sărmanilor păstori de pe câmp cât și părții celei mai exterioare spre care se putea avânta înțelepciunea umană în acele vremuri; tainele lumii au vorbit, așadar, atât păstorilor cât și magilor de la răsărit. Și astfel a fost vestit marele Misteriu al vieții Pământului din două direcții.
Ce au viețuit magii de la răsărit? Ce se dezvolta cu precădere la acești elevi prin faptul că matematica era introdusă în structura lor sufletească când aceasta atinsese deja un mare grad de maturitate? Kant spune despre cunoștințele matematice că sunt a priori. Prin a priori el înțelege că ele sunt obținute înainte de cunoașterea exterioară, empirică, înainte de experiență. Aceasta este o înțelepciune de cuvinte aparentă, rezultată din înlănțuiri de noțiuni abstracte, teorie fără acoperire. Prin a priori nu se spune nimic. Cuvântul primește un anumit sens abia atunci când poți face referire din interiorul științei spiritului la faptul că matematica se ridică din noi, că ea este ceva care ajunge în conștiența umană dinspre interiorul omului. Dar de unde vine ea? Ea vine din trăirile pe care le-am traversat, înainte de concepție sau de naștere, în lumea spirituală. Atunci trăiam în marele, întinsul Cosmos. Acolo am trăit ceea ce puteam viețui înainte de a avea ochii și urechile noastre trupești. Acolo trăiam a priori prin raportarea la viața de pe Pământ. Ceea ce se trăiește acolo a priori se dezvoltă în prezent, în mod inconștient pentru conștiența noastră, din interior. Omul nu știe că atunci când matematizează se înalță în conștiență viețuirile dinainte de naștere sau de concepție, în afară de cazul în care viețuiește, ca Novalis, printr-un fel de presimțire acest lucru. Pentru cel care poate înțelege aceste lucruri în mod corect, cunoașterea matematică este deja o dovadă a faptului că înainte de concepție s-a aflat într-o lume spirituală. Pentru cine aceasta nu este o dovadă în favoarea unei vieți prenatale, există explicația că ei nu gândesc suficient de profund asupra fenomenelor vieții, că nu știu care este originea a ceea ce este matematic.
Elevii vechilor Misterii, care se aflau în acea stare de înțelepciune așa cum ea se păstrase ca ultime rămășițe la magii de la răsărit, obțineau prin aceasta o impresie clară: Dacă privim stelele astfel încât să le străbatem cu liniile matematice, cu calculul nostru, atunci așternem peste depărtările spațiale exterioare acea lume în care am trăit înainte de nașterea noastră. Și astfel ajungea câte un elev al sfintelor Misterii să-și spună: Acum, trăiesc aici, pe Pământ, privesc cu ochii mei afară în spațiul cosmic, observ ceea ce este spațial în jurul meu. Și eu am trăit în interiorul acestor fenomene ale Cosmosului înainte de nașterea sau concepția mea. Acolo am numărat eu însumi, de la stea la stea, ceea ce aici îmi actualizez numai în copii imagistice prin matematică; acolo mă deplasam eu însumi, grăbindu-mă să trec cu forțele interioare de la stea la stea; acolo trăiam în ceea ce acum construiesc. Tot ceea ce oamenii viețuiseră înainte de naștere sau concepție devenea prin aceasta prezent. Din această cauză, ei acceptau acest lucru într-un sens sacru. Tot din această cauză, știau, de asemenea, că este lumea în care ei au trăit înainte de a fi pășit pe Pământ, lumea spirituală, cea în care acum se integrează. Această cunoaștere a lumii pe care omul o viețuiește înainte de a păși pe Pământ era prezentă ca un ultim rest la magii de la răsărit; prin ea, ei recunoșteau apropierea entității Christos.
De unde venea oare entitatea Christos? Venea din acea lume pe care o viețuim între moarte și o nouă naștere și s-a unit cu viața pe care o parcurgem între naștere și moarte. Acea știință care se ocupă de lumea pe care o viețuim între moarte și o nouă viață poate dezvălui din această cauză ceva cum este Misteriul de pe Golgota. Prin intermediul acestei științe ne-a fost vestit, așadar, Misteriul de pe Golgota, Misteriul Crăciunului.
În timp ce omul trăiește aici, pe Pământ, și desfășoară ceea ce-i furnizează cunoștințele sale despre lumea înconjurătoare, care sunt impulsurile pentru acțiunile sale, pentru viața sa socială, el mai viețuiește în sine în mod inconștient și altceva. El nu știe, dar exact așa cum viețuiește postacțiunile vieții sale prenatale viețuiește și ceea ce trece apoi prin poarta morții, devenind conținutul vieții de după moarte. Acestea sunt forțele care sunt prezente ca germeni deja între naștere și moarte și care înfloresc deplin abia în viața de după moarte. Aceste forțe acționau cu o mare intensitate în vechea clarviziune instinctivă; și mai acționau ca ultim rest la sărmanii păstori de pe câmp prin pioșenia lor deosebită. Noi trăim în aceste forțe mai ales între adormire și trezire, când sufletul nostru se află în afara corporalității și trăiește în spațiul exterior. Atunci el trăiește la fel cum va trăi din nou după ce își va depune corpul fizic exterior, după moarte. Aceste forțe care din viața de vis sau din cea de somn profund pot pătrunde în situații speciale în viața de veghe erau foarte active în vechea clarviziune instinctivă. Sărmanii păstori viețuiau aceste forțe și în ei se dezvăluia ceea ce le putea vesti, din altă direcție decât celor trei magi, Misteriul de pe Golgota.
Ce afli prin acele forțe care sunt proprii omului mai ales între moarte și o nouă naștere, când ele sunt activate în viața dintre naștere și moarte, ca la magii de la răsărit? Afli ce se întâmplă în afara terestrului. Ești condus de la Pământ în lumea stelelor, în care te găsești între moarte și o nouă naștere. Aceasta era lumea în care au fost introduși magii de la răsărit, în drumul de la Pământ în spațiul ceresc.
Ce afli prin acele forțe care urcă interior mai ales în viața de vis, care vin mai ales din interiorul omului? Afli ce se întâmplă în interiorul Pământului. Aici acționează cu precădere forțe telurice, acele forțe pe care noi le obținem prin viața noastră, prin sălășluirea în corpul nostru. Acestea acționează mai ales în ceea ce viețuim între adormire și trezire. Și în acest caz ne aflăm în lumea exterioară, dar cu precădere în acea lume exterioară care aparține Pământului.
Veți spune: Faptul că ne aflăm în afara corpului nostru este contrar adevărului. ‒ Aceasta nu este nicio contradictie. Întotdeauna percepi numai ceea ce este în exteriorul tău; lucrul în care trăiești nu-l percepi. Numai acei oameni care sunt neștiutori în anumite domenii și care ar vrea să dezvolte o știință bazată pe pură frazeologie reușesc să treacă ușor peste asemenea lucruri, folosind fraze ca: Nu poate fi vorba de a fundamenta o știință a spiritului cu o cunoaștere obținută în afara omului, căci ceea ce este important este ca omul să obțină o știință a naturii exterioare prin ceea ce are interior. ‒ Da, cu un asemenea torent de fraze poți fonda în prezent școli de înțelepciune [ Nota 6 ], dar rămâi un simplu producător de fraze, chiar dacă întemeiezi școli de înțelepciune. Căci, dacă înțelegi problema în mod corect, poți spune chiar: Da, lumea trebuie s-o descrii din interior, pentru a ajunge la suprasensibil; dar atunci trebuie să pătrunzi mai întâi în interior, și ceea ce ești exterior trebuie să observi din corp, trebuie să contempli înapoi. Vorbele lui Keyserling despre o observare din anumite puncte de vedere sufletești nu vor de fapt să pătrundă în interiorul omului, ci se folosesc de fraze goale. Din această cauză lucrurile stau astfel: când ne aflăm în starea dintre adormire și trezire privim înapoi și simțim întru câtva înapoi în trupul nostru. Simțim, așadar, acel lucru în care trupul nostru este legat cu Pământul; doar el este din pământ. Păstorii sărmani de pe câmp au resimțit de fapt într-o stare de vis revelația Pământului din corpul lor, în timp ce percepeau ceea ce se întâmpla ca fiind vocea îngerului.
Corespunde întru totul Misteriului de pe Golgota faptul că revelația a venit din două direcții: cea a magilor din astronomie și cea a păstorilor din revelația Pământului. Căci sosește o ființă cerească, o ființă care până atunci nu aparținuse Pământului. Acest lucru trebuie să fie recunoscut ca venind din înțelepciunea cerească. Aici înveți să recunoști că ceva coboară din cer. Dacă ai înțelepciunea ciobanilor, înveți să cunoști Pământul; te simți inclus în frământarea și viața Pământului care percepe sosirea ființei cerești. Din altă direcție vine aceeași vestire. Într-un mod minunat, ceea ce este vestit oamenilor a fost perceput din două direcții, ca eveniment unitar.
Dacă privim acum la felul în care omenirea a primit Evenimentul de pe Golgota trebuie să spui: În ambele direcții erau prezente numai resturi ale vechii înțelepciuni. Am atras deja atenția asupra modului în care Misteriul de pe Golgota a fost înțeles cu ajutorul resturilor vechii înțelepciuni, mai întâi cu o anumită gnoză, în primele secole ale calendarului nostru. Apoi s-a încercat tot mai mult să se pătrundă în Evenimentul de pe Golgota cu simpla analiză, cu dezmembrarea pe calea rațiunii a faptelor. Iar în secolul al XIX-lea și-a făcut treptat apariția naturalismul, în acest domeniu al mărturisirii de credință. Nu s-a mai înțeles nimic din conținutul suprasensibil al Evenimentului de pe Golgota. Christos a devenit un simplu om înțelept din Nazaret, conceput naturalist. A devenit necesară o nouă cuprindere spirituală a Misteriului de pe Golgota. Nu trebuie confundat Misteriul de pe Golgota cu poziția pe care o adoptă oamenii în înțelegerea pe care o au privitor la acest fapt.
Predispoziții ca cea pe care o aveau păstorii de pe câmp, cum au avut-o magii de la răsărit erau prezente ca ultime resturi în timpul în care a avut loc Evenimentul de pe Golgota. Toate aceste lucruri s-au modificat în cursul evoluției omenirii. Lucrurile se schimbă și suferă metamorfoze.
Ce a rezultat din înțelepciunea magilor de la răsărit? A rezultat matematica noastră, cu astronomia ei. Magii aveau o știință supraterestră care era, în fond, o amintire grandioasă a vieții prenatale. La noi, acest lucru s-a restrâns și a devenit înțelegere matematic-mecanică a cerului, în care nu mai aplicăm fenomenelor exterioare decât legile matematicii, ale mecanicii. Ceea ce se ridică din interiorul nostru, atunci când privim spre ceea ce ne-a rămas ca astronomie matematică, este metamorfoza actuală a ceea ce posedau magii.
Iar dacă privim la ceea ce este cunoașterea noastră exterioară prin simțuri ‒ pură percepție optică, pură percepție auditivă ‒, vedem că ea este percepere exteriorizată a cunoașterii interioare a păstorilor. Ceea ce încă le mai dădea păstorilor de pe câmp tainele interioare ale existenței terestre, ne permite să privim cu răceală lumea exterioară cu observația noastră naturalistă. Observația noastră naturalist-științifică este fiica înțelepciunii păstorilor. Totuși fiica arată foarte diferit de mamă. Iar matematica, devenind astronomie, este fiica înțelepciunii magilor. Omenirea a trebuit să treacă prin aceste etape. Când cercetătorii noștri ai naturii stau în laboratoare cu cercetarera lor aridă, sau în clinici, ei nu mai au nimic în comun cu păstorii, dar reprezintă metamorfoza în linie dreaptă a înțelepciunii păstorilor. Iar matematicienii noștri sunt urmașii coborâtori în linie dreaptă ai magicienilor de la răsărit. Exteriorul a devenit interior, interiorul a devenit exterior. Și prin aceasta ne-am îndepărtat în fapt foarte mult de înțelegerea Misteriului de pe Golgota; acest lucru ar trebui să-l conștientizăm. Da, ne-am îndepărtat foarte mult de această înțelegere. Poate că cel mai mult s-au îndepărtat însă de această înțelegere cei care se numesc în mod oficial, în prezent, predicatorii și vestitorii creștinismului.
Cu acele forțe de cunoaștere și simțire și cu acele forțe ale credinței care sunt prezente acum în oameni, Evenimentul de pe Golgota nu mai poate fi pătruns cu privirea în adevărata sa esență. Înțelepciunea magilor a devenit matematica aridă, iar cerul nu mai este privit decât prin imaginile acesteia; ea a devenit interioară. Ceea ce a fost interior trebuie să prindă din nou viață. Ceea ce este exterior trebuie să se construiască din nou din interior.
Încercați acum să înțelegeți, din acest punct de vedere, conținutul unei cărți cum este Știința ocultă. Magii supervizau lumile stelare; ei vedeau în aceste lumi stelare spiritualul pentru că puteau privi în ele înainte de naștere. Acest lucru a devenit abstract în matematica noastră. Dar aceleași forțe pe care le dezvoltă matematica noastră pot fi revitalizate, intensificate, în clarvederea imaginativă. Atunci, din interiorul nostru se naște o lume pe care, cu toate că o creăm din interior, o putem privi ca fiind lumea exterioară, care pentru noi, antroposofii, este Saturn, Soare, Lună, Pământ, Jupiter, Venus, Vulcan. Vedem cerul prin clarvedere interioară, la fel cum magii de la răsărit percepeau prin vedere exterioară tainele Misteriului de pe Golgota. Exteriorul a devenit interior, a ajuns până la abstracțiunea matematicii; așadar, trebuie din nou lărgit interiorul până la universul exterior, încât vederea interioară să conducă la o nouă astronomie, la o astronomie viețuită interior.
Numai printr-o astfel de adresare către o nouă înțelegere a lui Christos umplem în prezent cu un anumit sens ceea ce este sărbătoarea Crăciunului. Mai are oare în prezent, pentru cei mai mulți oameni, Crăciunul un sens deosebit? A devenit o tradiție foarte frumoasă, care nu este încă foarte veche, este de-abia de 150 de ani, aceea de a face din pomul de Crăciun un simbol al sărbătorii Crăciunului. Pomul de Crăciun a apărut abia în secolul al XIX-lea. Ce reprezintă el? Putem face efortul de a găsi sensul pomului de Crăciun. Când știm cum nuiaua mică pe care a purtat-o în brațe mai întâi Knecht Ruprecht, Sfântul Nicolae, la 6 decembrie, a crescut, devenind pom, când urmărim istoria pomului de Crăciun ajungem la concluzia că el are legătură în mod nemijlocit cu pomul Raiului. Conștiența umană se întoarce spre pomul din Paradis, spre Adam și Eva. Ce înseamnă aceasta? Este un aspect al modurilor în care este vestit Evenimentul de pe Golgota în vremea noastră.
Se face o întoarcere de la Misteriul de pe Golgota spre creația lumii, spre punctul de plecare al lumii. Nu se înțelege sensul mântuirii lumii și se privește din nou spre Dumnezeu, creatorul lumii. Aceasta se exprimă prin aceea că treptat dispare simbolul propriu-zis al Crăciunului, simbolul ieslei, care era atât de extraordinar prezent în jocurile de Crăciun ale secolelor creștine timpurii, în timp ce apare pomul de Crăciun care, de fapt, este pomul din Paradis. Vechea religie a lui Iahve a reapărut în locul religiei lui Christos și pomul de Crăciun este simbolul acestei înălțări a religiei lui Iahve. Numai că această religie a lui Iahve este privită în mod diferit de oameni. Căci Iahve a fost preaslăvit cu drept cuvânt ca ceea ce este unitar într-un timp în care poporul său se simțea popor unitar, care nu privea dincolo de granițele sale și care se afla în așteptarea momentului în care va umple tot Pământul.
În vremurile noastre, oamenii vorbesc de Iisus Christos și îl venerează pe Iahve. Diferite națiuni, aceasta s-a văzut foarte bine în război, au vorbit de Christos; era însă numai zeul primordial, zeul care trăiește în natură, Iehova. Pomul de Crăciun, pe de o parte, zeii naționali, pe de altă parte, care nu se înălțau până la esența creștinismului, au fost elementele prin care oamenii s-au întors de la înțelegerea Misteriului de pe Golgota la cuprinderea unui timp mult mai vechi. În valorificarea principiului naționalității, în precizarea că fiecare popor își urmează propriii zei, este făcut un pas înapoi spre vechea religie a lui Iahve. De regulă, cei care vor să-l venereze într-o formă națională oarecare îl contestă pe Christos.
Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că în fiecare fel de vestire, în vestirea păstorilor și în cea a magilor, este dat ceva foarte general uman; căci Pământul este comun tuturor oamenilor. Și în timp ce păstorii au primit vestirea Pământului, această vestire nu poate diferi în funcție de popor, nu se poate diferenția de la un popor la altul. Și în timp ce magii au primit marea vestire solară, cerească, ei au primit și ceva general uman. Căci dacă Soarele luminează teritoriul unui popor el luminează apoi și teritoriul altui popor. Cerul este comun tuturor, Pământul este comun tuturor. În creștinism se pune în mișcare ceea ce este general uman. Acest lucru îl indică și acea reprezentare de Crăciun care se prezintă în dubla vestire. Astfel de lucruri care erau deplin inteligibile pentru o dispoziție sufletească cu totul diferită devin în prezent din nou inteligibile prin știința spiritului.
Dar cum este tratată această știință a spiritului?
Ea este tratată foarte ciudat tocmai de cei care se numesc reprezentanții oficiali ai creștinismului. Există desigur și printre ei unii care au văzut acel grup statuar de la Dornach ce are în mijloc figura lui Christos și care va trebui amplasat la capătul răsăritean al Goetheanumului. Dumneavoastră știți că atunci când prezint această figură a lui Christos eu spun că partea de sus întruchipează o față ideală umană, care îmi apare mie ca fiind adevăratul chip al lui Christos. Cei care au văzut acea figură își vor aminti că este o față pur umană, idealizată. Lucrarea a mai avansat în ultima vreme dar ea a fost prezentată doar parțial, de aceea arată în partea de jos ca o buturugă de lemn, așa cum au lăsat-o muncitorii. Partea de jos va trebui în final să exprime voința de pășire. Această figură este flancată sus de două siluete luciferice, care sunt separate de figura lui Christos, iar jos de două siluete ahrimanice. ‒ Există un anumit predicator misionar cu numele Frohnmeyer [ Nota 7 ]. Acesta a publicat o cărticică despre teosofie. Ea tratează într-un mod cu totul exterior și antroposofia. El spune ‒ și nu ca și cum cineva i-ar fi relatat aceste lucruri, ci ca și cum ar fi fost el însuși acolo și le-ar fi văzut ‒ că la Dornach este reprezentat un Christos care în partea de sus prezintă trăsături luciferice și în partea de jos trăsături animalice.
Am auzit adeseori o povestire despre faptul că îți poți testa uneori propria stare sufletească seara dacă, venind acasă, te culci în pat și pui jobenul pe pătură. Dacă vezi pur și simplu jobenul, înseamnă că ești lucid, dacă îl vezi dublu, atunci sigur ești beat. ‒ Deci, cine vede la Dornach figura lui Christos sus cu trăsături luciferice și jos cu trăsături animalice, acela este cu siguranță în situația omului care vede două jobene.
Lucrul are un fond foarte serios, căci acestea le scrie un om care este predicator misionar creștin. Ele apar într-o scriere în care se găsesc și alte lucruri cu același conținut de adevăr. Omul respectiv a fost făcut acum câtva timp doctor în teologie. El predă într-o facultate de teologie, unde este înscris ca docent. Vă puteți imagina cu ce conținut de adevăr poate fi pătrunsă învățătura predată de un om care are o astfel de legătură cu adevărul și care spune că el ar fi văzut ceea ce descrie.
Așa stau în prezent lucrurile cu veridicitatea celor care vor să reprezinte oficial creștinismul. Vă întreb: Oare nu dovedesc acești reprezentanți creștini, adică anticreștini ‒ anticreștini din pricina simțului lor neadevărat, mincinos ‒, necesitatea unei înnoiri a creștinismului? Nu sunt acești învățători dovada vie a faptului că creștinismul necesită o înnoire? Poate acesta este și motivul pentru care avem în acești oameni dușmanii cei mai categorici; trebuie să iasă la iveală ce fel de creștini sunt acești oamenii Acest lucru ei, desigur, nu îl vor. Ei vor să pescuiască mai departe în ape tulburi, vor să răspândească peste tot defăimările și neadevărurile lor și apoi să se prezinte ca luminători ai creștinismului.
Să înscriem azi acest lucru în inimile noastre: avem nevoie, atunci când ne gândim la Misteriul de Crăciun, să privim efectiv spre o naștere. Nu trebuie numai să sporovăim despre sărbătoarea Crăciunului, ci avem nevoie să privim spre ceva care trebuie să renască în timpul nostru. Adevăratul creștinism, în adevăr, trebuie să renască. Avem nevoie de o sărbătoare a Crăciunului cosmic. Știința spiritului vrea să fie cea care pregătește în mod corect o sărbătoare a Crăciunului cosmic printre oameni.
