Gândurile exprimate în timpul prezenței mele actuale s-au referit la felul în care se poate obține deplină seriozitate de viață din cunoașterea antroposofică legată de marile sarcini ale timpului nostru. Când se spune „față de marile sarcini ale timpului nostru” nu trebuie să ne gândim neapărat la ceea ce plutește oarecum desupra oamenilor și care trebuie reglat prin autoritate peste capetele celorlalți, ci trebuie să ne fie clar că absolut tot ce are loc în mod cotidian conține în sine, este oarecum străbătut de ceea ce aparține marilor sarcini ale timpului. Acest lucru ar trebui să impregneze sufletele noastre ca o primă consecință a concepției noastre antroposofice. Căci această concepție antroposofică despre lume ne determină să recunoaștem că spiritualul trăiește în totul, nu îl aflăm undeva în înălțimi abstracte, ci în viața ambientală, în care existăm zilnic. Și tocmai acest lucru trebuie să-l aplicăm marilor sarcini ale vieții și micilor evenimente și acțiuni zilnice.
Dacă focalizăm viața actuală din acest punct de vedere, putem să ne întrebăm: Ce componente spirituale conține viața noastră? Ce anume trăim în mod spiritual, în această perioadă, noi ca oameni? ‒ Astăzi mai dăinuie resturile unor mărturisiri de credință vechi, mai există diferite confesiuni care își adună aderenții în comunități și le transmit pe o cale oarecare ceea ce este tradițional, ceea ce este considerat ca fiind credință în natura umană veșnică. Această credință este comunicată în cele mai variate forme, în cele mai diferite nuanțe prin intermediul diferitelor confesiuni. Oamenii trăiesc în această credință și cred că satisfac prin aceasta nevoile sufletelor lor. Pe lângă această credință, în prezent mai avem ceea ce provine de la știința care se transmite în instituțiile noastre de instruire. Această știință s-a dezvoltat treptat, urmărind doar cercetarea materialului fizic-sensibil, cel mult împânzind-o cu unele reprezentări spirituale nesatisfăcătoare, care însă sunt deja pe cale de dispariție. Din ce în ce mai mult predomină tendința de a considera știință numai ceea ce este descoperit prin observarea fizic-sensibilă și care poate fi cel mult combinat pe calea rațiunii.
Din orice direcție am privi societatea civilizată actuală, vom constata că oamenii se adapă la aceste două surse: pe de o parte, preiau ceea ce li se prezintă ca știință serioasă, exactă, pe care o primesc în baza autorității; căci în baza autorității preia știința cel care nu lucrează el însuși într-unul din domeniile științei, marea majoritate a oamenilor. Pe lângă ceea ce acceptă ca instruire din revistele de popularizare a științei, cu privire la fenomenele astronomice, fizice, chimice, în legătură cu ceea ce este biologic, zoologic, mineralogic, botanic, istoric etc., pe lângă faptul că preiau aceste lucruri și spun: Toate acestea trebuie să fie adevărate căci ne vin de la instanțele autorității, pe lângă toate acestea, oamenii acceptă ceea ce le transmit diferitele confesiuni. Nu se aruncă nicio punte între cele două surse, deoarece din partea confesiunilor oamenii sunt învățați de cele mai multe ori că nu trebuie să amestece știința și credința, că nu trebuie să confunde într-un fel oarecare știința și credința. Ridicarea la o înțelegere conștientă a acestei stări de fapt nu are loc decât în cazuri extrem de rare. Lumea depune eforturi numai pentru a recunoaște ceea ce se comunică oamenilor drept adevăr exact, prin canalele obișnuite, de către autoritățile științifice. Dar nu se urmărește cum stau lucrurile în adevăr, cu ajutorul metodei de cercetare prin care se obține calitatea științifică afirmată.
Chiar dacă se urmărește geneza a ceea ce s-a transmis în timp drept confesiune și este comunicat în prezent în mod tradițional omenirii de reprezentanții oficiali ai acestor confesiuni, ridicarea la o conștientizare deplină a ceea ce se află de fapt în aceste lucruri are loc în cazuri rarisime. Și atunci când se întâmplă, numai rareori se ajunge la perceperea acestor fapte în lumina corectă. Să admitem că cineva se ridică, să spunem, în cadrul confesiunii catolice sau protestante împotriva a ceea ce este numit dogmă; atunci acea dogmă va fi considerată un nonsens, se va ridica împotriva ei, eliminând-o, dar nu se va găsi posibilitatea de a se pune ceva în locul ei.
O astfel de dogmă este, de exemplu, aceea a Trinității, a triplei personalități a Ființei divine. Cine se referă la dogmă așa cum o oferă în prezent confesiunile religioase are posibilitatea de a se manifesta împotriva ei, dacă se plasează pe punctul de vedere al modului actual de a gândi științific. Căci el va putea dezvălui foarte ușor ce este nonsens în legătură cu această dogmă. Însă cel care merge pe firul care conduce la modul cum a apărut o astfel de dogmă află că dogmele s-au transmis în omenire într-un lung interval de timp, însă la baza formării acestor dogme se află ceea ce adeseori am caracterizat ca fiind clarviziunea instinctivă a treptelor timpurii ale omenirii, clarviziunea atavică, privirea în lumea spirituală. Așadar, din această clarviziune au provenit asemenea dogme, și ai putea să spui: Dogma Trinității a apărut din înțelegeri profunde, fundamentale, pătrunzând în structura existenței lumii. Cândva, această dogmă a fost un adevăr esențial recunoscut. Ea reprezenta o înțelegere profundă a adevărului. Dar această situație a existat în acel timp străvechi în care, așa cum am spus, facultățile sufletești umane, forțele cunoașterii care reprezentau un fel de clarviziune instinctivă erau în armonie cu această dogmă. Ulterior dogma s-a transmis. Ea nu se mai potrivește cu formarea actuală a forțelor sufletești. În general, pentru fiecare om care a viețuit această dogmă la apariția ei au trecut de la acel timp mai multe vieți pământene. Sufletele au avut diferite trăiri în timpul acestor vieți pământene. În lumea exterioară, dogma s-a conservat, a fost transmisă din generație în generație. În prezent, ea a căpătat o astfel de formă, încât din cuvintele cu care este comunicată nu mai poate fi înțeleasă. Iar acele suflete s-au născut din nou; din ambianța bisericească le este prezentată dogma. Nu există nicio legătură omenească interioară între ceea ce este oferit de către confesiuni sufletelor omenești și ceea ce acestea se străduiesc să afle, să știe. În prezent, supărător nu este faptul că dogmele sunt false, ci că ele sunt o formă de a cuprinde adevărul care nu mai corespunde condițiilor actuale, dogmele nu mai vin în întâmpinarea a ceea ce este o necesitate a sufletelor. Astfel încât putem spune: Aceste dogme sunt predicate în prezent, fiind, de fapt, rostite în gol. Iar aceia care le mărturisesc fac această mărturisire de credință nu în sensul adevărului sufletesc interior, căci, în general, ei nu înțeleg dogmele. Dar a accepta ceea ce nu înțelegi este un neadevăr interior. Și de la acest neadevăr interior provine faptul că se produc atâtea daune care provin din caracterul mincinos al lumii.
Ceea ce s-a transmis prin omenire ca falsitate este cu adevărat de nemăsurat. În fond, nu este de mirare că așa stau lucrurile, din simplul motiv că atunci când sufletele trăiesc în neadevărul interior menționat le lipsește un simț pentru neadevăr în viața exterioară. La acest lucru ar trebui să reflecteze cei care cred că trebuie să ia în prezent apărarea confesiunilor tradiționale. Este un aspect deosebit de serios de care trebuie să ne ocupăm.
S-ar putea spune că sufletele care între timp au trecut prin diferite vieți pământene au evoluat dincolo de dogme de când au apărut aceste confesiuni. Așa cum trebuie luate în serios acele probleme pe care le-am expus în ultimele două conferințe, tot astfel trebuie manifestată o seriozitate vitală față de concepția despre viețile pământene repetate.
Dar să examinăm din același punct de vedere ceea ce îi este oferit omenirii actuale de știința exterioară. Astăzi se formează o știință care își are originea în observarea sensibilă, fizică. Acest lucru trebuie îngemănat cu ceea ce trăiește ca suflet uman în noi înșine, care trebuie să preia, să se umple cu ceea ce este material de observație fizic-sensibil.
Contemplați omul care este prins în vâltoarea vieții. El poartă în sine sufletul care a trecut prin vieți terestre, care nu găsește în confesiunile religioase ceva de care s-ar putea atașa. Dar el se atașează, cel puțin pentru anumite domenii ale vieții, de ceea ce în prezent are un caracter științific acceptat. Trebuie să se pună întrebarea: Ce se întâmplă cu sufletul uman când se atașează de această știință, recunoscută, care nu face observații decât în domeniul fizic-sensibil? Sufletele care se încorporează în prezent în organismele fizice au preluat, în fapt, în încarnări anterioare, ceea ce corespundea cu totul altor relații ale lor cu natura, cu ambianța, cu lumea decât ceea ce este preluat în prezent de această știință. Se pot găsi relativ puține suflete încorporate în prezent care în viața lor anterioară erau încarnate astfel încât să lege, de exemplu, de o anumită știință ceea ce li se spunea despre fenomenele naturale sau de un anumit fel de reprezentări prin intermediul spiritualului. O astfel de știință a naturii golită de spiritualitate, cum a fost dezvoltată în ultimele trei-patru secole, nu a existat înainte. Ceea ce îi era oferit omenirii în acele timpuri mai vechi ca știință a naturii, într-o vreme care nu este foarte îndepărtată de noi, era de așa natură încât concomitent cu conturarea unei stări de fapt sensibile se mai manifesta ceva ce satura cu spiritual această stare de fapt sensibilă. De aici vine și faptul că mulți oameni ai prezentului care nu țin neapărat șă fie în pas cu vremea nu găsesc în știința naturii actuală nimic care să-i satisfacă, o ignoră, nu se ocupă de ea, în schimb scormonesc și scot la iveală tot felul de hârțoage vechi și cercetează ce știință a naturii a transmis oamenilor Basilius Valentinus sau alții ca el. Este adevărat că în reprezentările care se elaborau atunci mai trăiau tot felul de aspecte spirituale, dar, în general, profundul respect al celor care se ocupă în prezent de aceste lucruri se bazează pe aceea că nu le înțeleg și că ei consideră ca fiind foarte profund ceea ce nu este înțeles.
Ceea ce este important în acest domeniu este faptul că sufletele omenești care sunt încorporate în corpuri actuale nu mai au legătură reală cu vechea știință, iar cu ceea ce oricine este hrănit în școală ele sunt burdușite, așa încât preiau materialul științei care a luat naștere pe baza observației sensibil-fizice. Dar ce se găsește, de fapt, aici, atunci când cercetăm problema din perspectivă interioară?
În prezent, noi intrăm în trupurile noastre cu ceea ce au viețuit sufletele noastre în vieți anterioare, dar pătrundem într-un anumit mod, astfel încât nu mai avem nicio relație cu ceea ce au viețuit sufletele în vieți pământene anterioare. În cursul diferitelor vieți pământene anterioare, noi ne-am format sufletele în așa fel ‒ așa trebuia să se întâmple pentru că era pregătirea pentru dezvoltarea libertății ‒ încât ele sunt golite de ceea ce au preluat mai înainte, nu mai au nicio relație cu ceea ce preluaseră mai înainte, sunt străine de ceea ce trăiește de fapt în lume. În această privință, noi nu mai aducem în sufletele noastre nimic din trăirile vieților terestre anterioare. Desigur, aducem cu noi rezultatele calităților noastre morale, dar nu preluăm din trăirile anterioare, din viețile pământene anterioare, ceea ce ar putea conduce la o știință înnăscută a tainelor lumii modelată într-un anume fel. Sufletele nu mai intră în prezent în corpuri așa cum intrau, de exemplu, în corpurile grecilor. Sufletul care trecuse prin naștere în viața grecească aducea în corpul fizic o forță acumulată prin vechea știință, astfel încât putea împrospăta corpul fizic cu forță de viață spiritual-sufletească. Astăzi lucrurile stau altfel. De cele mai multe ori, în zilele noastre, sufletul care intră în corp are pentru acesta un efect distrugător. Acest efect este din ce în ce mai pronunțat, constatându-se că sufletele care se nasc în prezent au ceva distrugător pentru corp, paralizează corpul, îl împânzesc cu forțe ale morții. Dacă evoluția ar merge în acest sens, am ajunge sigur la declinul vieții pământene. Oamenii ar deveni tot mai slabi sub raportul voinței, ar arăta că nu se pot ridica la cuprinderea unor impulsuri active, ar trece prin viață înțelegând-o în mod automat. Cât de trist este să vedem în prezent ce rar se lasă oamenii cuprinși de idei vii. Oamenii prezentului suferă de scleroză sufletească, agită idei moarte, nu-i preocupă decât ce preiau prin tradiții, le frământă în capul lor și devin automatisme.
În adevăr, lucrurile stau astfel: dacă mergi în prezent prin lume cu un simț nealterat de prejudecăți și observi oamenii nu poți să-i deosebești între ei. Efectiv nu-i poți deosebi. Vorbești cu A, cu B, cu C; toți povestesc același lucru. Fiecare crede că povestește ceva personal, dar nu poți să găsești o deosebire între ei, toți spun același lucru. Ai de-a face numai cu un fel de oameni, în diferite exemplare, și uneori te întrebi dacă nu ești victima unei iluzii, dacă cel cu care vorbești azi nu este același cu cel cu care ai vorbit ieri. Aceasta corespunde însă întru totul și cu ceea ce rezultă din observarea vieților pământene succesive în corelație cu viața pământeană actuală. Sufletele nu mai aduc cu ele ceea ce au avut înainte, ceea ce trecea de la o viață pământeană la alta și care reapărea, chiar dacă cu o forță din ce în ce mai redusă, și care exista ca o știință înnăscută. Acest lucru nu mai este de actualitate. Și dacă de astfel de suflete se leagă numai ceea ce este știință a naturii observată exterior, fizic-sensibil, atunci ele se umplu cu o știință a efemerului, cu o știință care nu exprimă în imagini-idei ceea ce exterior este trecător. Secolul al XIX-lea, pentru a se deda unei iluzii înfiorătoare în această privință, a adăugat la mai vechea Lege a conservării materiei așa-numita Lege a conservării energiei [ Nota 19 ]. El a inventat aceste legi pentru a se iluziona că în natură nimic nu se menține, ci totul este trecător, că și materia și energia sunt trecătoare. Nu mai rămâne nimic din suflet, dacă reîncarnările se repetă în viitor, decât automatul uman, când acesta se umple cu materialul științific naturalist obținut prin observații făcute cu ajutorul simțurilor. Căci o astfel de știință nu exercită nicio forță vitalizatoare, nicio forță fecundantă asupra sufletului.
Sufletul se naște în prezent, venind din vieți pământene anterioare, dorind cu înfocare să fie fecundat de ceva pentru a putea să progreseze prin viețile pământene următoare. Dar preluarea exclusiv a științei aspectelor trecătoare ale lumii nu-i oferă sufletului decât moartea, omoară sufletul. Acest lucru trebuie înțeles cu toată seriozitatea. Dacă se va continua și în viitor să se perpetueze neînțelegerea pentru dogmele devenite învechite, atunci, printr-o știință a naturii nepătrunsă de spirit, ar avea loc paralizarea, omorârea sufletului. Acesta ar trebui să sufere o a doua moarte. Depinde întru totul de om și de umanitate să mențină sufletul viu. Nu este îngăduit omului să se lase pradă acelei pasivități comode, în timp ce spune: Sunt o ființă veșnică, iar nucleul meu ființial îmi va fi menținut în orice circumstanțe. ‒ Aceasta nu corespunde adevărului. Acest nucleu ființial veșnic este desigur prezent în om, dar el trebuie să fie fecundat tocmai în această perioadă, dacă nu este să moară. Și nu există un alt mijloc de a menține sufletul viu decât rupând-o cu observațiile pur fizic-sensibile și fundamentând o adevărată știință a spiritului, arătând cum trăiește spiritul în toate lucrurile ce sunt observate cu ajutorul simțurilor, inclusiv în realitățile naturale fizice. Este esențial să nu se accepte nimic care este doar simplă înregistrare a materialului fizic-sensibil, ci să se ceară ca orice material fizic-sensibil să fie impregnat cu reprezentări ale spiritualului care trăiește în acesta, care nu trebuie să fie alungat. Întrucât în acest caz, când sufletele care vin din viețile terestre anterioare preiau această știință a naturii plină de spiritualitate, sunt fecundate, și prin aceasta sunt puse în situația de a-și purta mai departe vitalitatea în viețile terestre următoare. Dăinuirea sufletului, sănătatea acestuia, ba chiar dăinuirea vieții însăși a sufletului, eliminarea morții sufletești a omenirii țin de spiritualizarea cunoașterii naturii.
Din aceste fapte și nu dintr-o prejudecată oarecare provine strădania noastră de a realiza această spiritualizare a științei naturii. Iar dacă omenirea se întoarce împotriva acestei spiritualizări, o face pentru că este instigată, tocmai pentru că este neștiutoare față de semnificația propriu-zisă a faptelor, este instigată de spirite pe care le cunoaștem bine și care se pot pune în valoare în natura umană cu atât mai mult cu cât sufletele au adus mai puțin cu ele din încarnările anterioare. Din întreaga structură a vieții noastre actuale, care, spiritual, se compune din știință a naturii eliberată de spirit și din mărturisiri de credință golite de sens, rezultă un comportament ostil și absurd mereu reînnoit împotriva voinței de a spiritualiza cunoașterea naturii. Nu putem sublinia îndeajuns cât este de necesar în vremurile noastre să se înțeleagă în profunzime interioară o asemenea stare de lucruri și să se ia o poziție corespunzătoare. Nu putem acorda suficient credit respingerii unei științificități pătrunse de spiritualitate, fie că izvorăște în felul în care am auzit că a fost menționat azi după-amiază ‒ nu știu în ce măsură se bazează pe adevăr relatarea faptului că ar fi fost boicotate conferințele ținute săptămâna trecută printr-o decizie a studenților ‒, fie sub o altă formă. În prezent, scrierile care sunt îndreptate împotriva științei spiritului pot fi adunate în stive mari. Ceea ce se valorifică în curente cu adevărat întunecate, impure, cei cărora le place să ignore aceste lucruri le vor putea conștientiza cu intensitate într-un timp destul de scurt. În prezent este mai comod să fii neatent la aceste lucruri, decât să le acorzi atenție.
Dar nu ne mai aflăm în acel punct în care să putem face drumul înapoi, și anume să nu mai fim discutați de lume. Din această cauză nu este posibil decât mersul înainte. Dar acest mers înainte este legat de o autoimplicare activă în formele tot mai agresive a ceea ce, deși nu le putem numi discuții, le spunem totuși „discuții” ale timpului. Numai dacă ne reușește acțiunea ce rezultă prin confluență, numai dacă fiecare își face treaba ce-i revine, luând atitudine în favoarea științei spiritului, și dacă nu ne temem să caracterizăm în orice situație în mod nefardat și fără rețineri, acolo unde este prezentă, o ostilitate evidentă împotriva științei spiritului, numai atunci poate exista speranța de a reuși. Nu este vorba de a prinde din zbor și de a lua poziție combativă doar când apare o adversitate împotriva științei spiritului. Acest lucru este, bineînțeles, întru totul necesar în unele cazuri. Căci, în definitiv, când o adversitate rezultată dintr-o înțelegere greșită sau dintr-un echivoc se ridică împotriva științei spiritului, acest lucru reprezintă un fenomen secundar. Acest lucru este ceva secundar care, în mod normal, trebuie să fie pus în lumina corectă. Este, de la sine înțeles, secundar faptul că ‒ am comunicat acest lucru de curând într-o conferință publică ‒ oameni ca Frohnmeyer spun despre figura principală a grupului plastic de la Dornach, care poate fi considerată ca fiind figura lui Christos, că ar reprezenta statuia „omului ideal”, „sus cu trăsături «luciferice», jos cu trăsături animalice”. ‒ Este cu siguranță necesar să facem trimitere la aceasta, dar nu pentru a apăra pur și simplu știința spiritului, ci dintr-un motiv mult mai profund, mai important. Cine este în stare să lanseze în lume un neadevăr atât de înfricoșător, acela acționează în mod nociv prin tot ce scrie și vorbește, deși el ar trebui să acționeze în mod educativ. Și nu numai faptul că cineva spune la un moment dat o minciună atât de grosolană este important, ci, plecând de la acest simptom, pentru că un om poate minți într-un asemenea mod ne dăm seama pe ce căi merg, în prezent, anumiți conducători ai omenirii. După atacurile îndreptate împotriva științei spiritului putem recunoaște ce calitate are simțul actual al adevărului. Și în acest câmp lărgit trebuie să se desfășoare activitatea în domeniul spiritual. Despre aceasta este vorba. Nu trebuie să ne retragem speriați în fața acestei lipse de simț al adevărului în toate domeniile. Omenirea trebuie să înțeleagă că nu se poate lucra pentru întâmpinarea viitorului decât cu un simț real al adevărului, în cazul în care sufletele trebuie să găsească calea din încarnarea acestei perioade în încarnarea perioadei următoare. Nu este vorba de ceva formal, ci de viața reală a sufletelor în cursul vieților terestre succesive. Trebuie să căutați, și veți găsi, legătura dintre lipsa de realism interioară a gândirii pe care am caracterizat-o mai înainte ‒ în credințe aduse sufletului în mod exterior, fără a se stabili o concordanță cu adevărul ‒ și falsitatea din lumea exterioară. În definitiv, este uimitor, că asemenea ipocrizie apare cu atâta forță mai ales la cei care ar trebui să fie, de fapt, învățătorii lumii și marii păstrători ai sigiliului adevărurilor religioase.
Prima sarcină a omului actual care vrea să aibă o legătură cu viața spirituală este de a căuta falsitatea, ipocrizia devenită istoric-culturală. Este uimitor cât de profund a erodat această ipocrizie istoric-culturală. Ea este o caracteristică a epocii noastre. Din politică, în care și-a cultivat plantele ei de mlaștină, a pătruns și în alte câteva domenii. Și și-a făcut apariția și starea în care oamenii de-abia mai pot face deosebirea dintre ceea ce corespunde adevărului și ceea ce este fals cu privire la anumite fenomene ale vieții. Vedeți cum un anumit fenomen al vieții, falsitatea, pe care îl întâlnim la tot pasul, își joacă rolul atât în viața de toate zilele cât și în situațiile importante ale vieții. În definitiv, falsitatea a izvorât în zilele noastre din aceeași înclinație, indiferent dacă ea apare la domnii luminați ‒ oricum, luminați de o lumină ciudată ‒ care s-au adunat la Geneva sau dacă apare la diferiți flecari de cafenea burghezi și proletari. Ceea ce a trăit ca spirit la Geneva în flecărelile de cafenea burgheze sau proletare este iubit ca neadevăr și aș vrea să spun, în paranteză ‒ cei prezenți să nu mi-o ia în nume de rău, căci în paranteză pot totuși s-o spun ‒, că el nu este eliminat nici din cadrul Societății antroposofice. Această ipocrizie este un fenomen istoric-cultural al prezentului și de el trebuie să ne ocupăm. Înainte de orice, el nu trebuie să fie scuzat în niciun domeniu, ci trebuie să fie caracterizat, trebuie să fie pus în fața contemporanilor noștri. Noi retrăim faptul că, dacă necesitatea urgentă pentru indicarea lipsei de sinceritate este scoasă în evidență, aceasta ne este luată în nume de rău și de persoane care fac parte din mișcarea antroposofică, deși faptul că trebuie să trăiască în mijlocul falsității îi incomodează într-o anumită privință.
Lucrurile pe care le-am prezentat azi, gândite în legătură cu cele spuse în cele două conferințe anterioare cu privire la reîncorporarea sufletelor în lumea civilizată actuală, ca și cu privire la interesul de a nu lăsa să ajungă la oameni ceea ce este hotărâtor și ar trebui să ajungă la ei în epoca actuală, poate să ne dea o idee despre marea seriozitate a sarcinilor timpului în care trăim.
Aceste sarcini sunt pătrunse de cea mai profundă seriozitate. Și din această cauză, pentru că este atât de necesar să se plece de la acest punct de vedere, am vorbit ultima oară despre cât este de dureros faptul că astăzi îmi este solicitat atât timp, fără a avea posibilitatea de a continua munca antroposofică mai veche, așa cum era ea înainte de a se ivi necesitatea de a se lucra la aspectele care au fost discutate adeseori aici. Dacă vrem să ne plasăm în relație corectă cu aceste lucruri, este necesar acest punct de vedere, necesar tocmai pentru că pleacă din spiritul marilor sarcini ale timpului.
Noi trebuie să clarificăm un lucru. Prietenii noștrii s-au integrat în multe privințe în mișcarea antroposofică așa cum este ea de la începutul acestui secol. Această mișcare antroposofică nu are o realitate numai în planul fizic, ci este permanent o problemă a lumilor spirituale, o problemă nemijlocită a lumilor spirituale. Este de la sine înțeles că și măsurile practice exterioare sunt o problemă a lumilor spirituale, dar nu în sensul în care este mișcarea antroposofică însăși. În legătură cu acest lucru trebuie să spun azi câteva cuvinte. Societatea antroposoitcă, în aspectele ei spirituale, continuă, fie că oamenii care o reprezintă sunt vrednici sau leneși, fie că își dau osteneala sau nu de a duce lucrurile mai departe, merge înainte mai încet sau mai repede, dar rămâne prezentă în realitatea ei spirituală. În ceea ce privește lucrurile practice, care au apărut din cerințele prezentului, acestea trebuie făcute la timpul lor, întrucât este imposibil să le realizezi dacă nu sunt soluționate la momentul potrivit; dacă se fac cu încetineală, ele vin pur și simplu prea târziu. În cadrul mișcării antroposofice, lumea s-a obișnuit în mare măsură ca unele lucruri să se facă repede, altele încet. Și s-a instaurat practica de a se aplica aceasta chiar când nu se poate. În principal, acest lucru se află la baza a ceea ce am vrut să spun, de curând, când am dat indicația de a se revigora izvorul din care curge totul, mișcarea antroposofică însăși. A trebuit să mă refer de mai multe ori la faptul că acum nu este posibil să avem discuții personale. Da, dragii mei prieteni, în ultimele zile ale săptămânii trecute cele câteva persoane care am lucrat cu adevărat la problemele practice am avut timpul ocupat până spre ora trei dimineața. Cu toate acestea, unii se revoltă dacă nu se dă curs dorinței lor de a avea discuții personale. Dar de unde am putea lua timpul necesar pentru aceasta? Acest lucru trebuie să fie înțeles. De aici nu trebuie să rezulte o indolență pentru viața antroposofică, ci, dimpotrivă, ar trebui realizată o întărire a ei. Căci, fiți siguri, dacă va surveni o revigorare a vieții antroposofice, va veni de la sine și tot ce este necesar pentru viața practică. Dar, înainte de orice, trebuie să se manifeste intensificarea vieții antroposofice. Pentru aceasta trebuie să eliminăm din sufletele noastre tot ce ține de reverie. Ceea ce vrea să se încuibeze pe o insulă oarecare a sufletului, care nu se preocupă de ce se întâmplă în viață, paralizează realizarea adevăratelor sarcini ale vieții. Aceste sarcini sunt anihilate când oamenii rămân orbi, rămân impasibili față de ceea ce se desfășoară în viața exterioară, iar ei își caută mântuirea, care reprezintă mai mult voluptatea sufletului lor, pe parcelele lor de viață, prelucrând tot felul de probleme străine vieții, probleme mistice.
Spunând aceste lucruri eu mă refer la o aplicare nemijlocită a ideilor despre marile sarcini al timpului la propria noastră mișcare. Fiecare dintre noi ar trebui să coopereze la întărirea acestei mișcări. Se poate realiza aceasta numai dacă îți formezi un ochi liber și deschis pentru fenomenele de degradare din viața noastră culturală. Pentru antroposofi nu este admisibil să nu-i preocupe aceste fenomene. Nu este admisibil ca ei să nu se intereseze de forța care împinge civilizația actuală în abis. În ciuda faptului că, pe de o parte, nu se percepe cu plăcere, pe de altă parte este mereu uitat, trebuie să atrag atenția că lucrurile nu se îndreaptă de la sine. Iar lenea contemplativă, care pentru mulți este o demonstrație transcendentală, ne dăunează în mod deosebit. În loc de a ne zgâlțâi voința, spunându-ne: Vreau să fac, se meditează asupra condițiilor care există aici sau în altă parte pentru a putea realiza ceva.
Dragii mai prieteni, dacă de la începutul secolului s-ar fi gândit în felul acesta despre mișcarea antroposofică, ea n-ar fi fost niciodată ceea ce este. Căci oamenii deștepți care au apărut atunci au spus că la München ar trebui lucrat într-un anumit fel, iar cei și mai deștepți făceau deosebire între Schwabing și München, și pretutindeni auzeau cum crește iarba, ceea ce le indica ce calități are locul respectiv. Apoi au venit alții care găseau că la Hanovra și la Frankfurt există condiții cu totul speciale. Această manifestare o întâlneai pretutindeni. Dacă ai fi luat aminte la asemenea afirmații nu s-ar fi făcut niciun pas înainte. Era și atunci un lucru rău, dar în prezent, când este vorba, în multe cazuri, de sarcini ale vieții practice, este un lucru cu mult mai dăunător. Căci în prezent nu se pune problema de a detecta asemenea creșteri ale ierbii, ci de a ne încorda voința pentru a face ceva, pentru a lucra cu adevărat. Este extrem de simplu să spui: Eu resimt în atmosfera transcendentală a unui loc oarecare că acolo nu se poate face un lucru sau altul ‒ este mult mai ușor decât să vrei pur și simplu să faci ceva. În prezent, ar trebui să ne raportăm cât se poate de puțin la lucrurile exterioare, și pe cât posibil să punem în față interiorul. Acest lucru nu este subliniat suficient de des. La aceasta se adaugă faptul că seriozitatea antroposofică trebuie să fie întru totul menținută, că trebuie să fie suscitată cu adevărat forța de a lucra asupra lucrurilor exterioare cu un real interes. Trebuie totuși să știm ce se petrece în lume; și se petrec multe lucruri. Dar este uimitor cum și în cercurile noastre este un slab interes pentru ceea ce se întâmplă în lume.
Vreau să evidențiez un fapt tulburător, care are multe cauze, dar timpul nu ne-ar ajunge azi pentru a le descrie pe toate. Este o realitate faptul că începând din luna mai revista noastră pentru Tripartiție nu a ajuns aproape la niciun abonat. Asta în condițiile în care suntem o societate cu mii și mii de membri. Este în adevăr foarte trist că trebuie să fie consemnat un asemenea fapt, dar el există și este numai unul dintre multe altele. Să credeți că este întru totul adevărat. Aici adversarii sunt cu totul alți flăcăi, ei se află peste tot la postul lor. Și astfel de mașinații se extind. Nu spun aceasta fără reflecție și mai ales fără a chibzui la ce trebuie să ne așteptăm în prezent, dacă nu ne unim toate forțele pe care le avem, dacă nu ne însumăm toate fortele individuale. De asta este nevoie. Acum trebuie să avem suficientă forță în noi, încât să ne putem apuca de lucrări, altfel va fi prea târziu. Și nu văd ca din altă parte să fie întreprins ceva, altfel nu aș ajunge să spun numai despre noi că venim prea târziu.
Există câte ceva în pregătire, înainte de toate participarea unei părți a studențimii la strădaniile noastre. Tocmai de aici poate să vină ce este mai fertil, dacă vom ști să întâmpinăm acest lucru cu înțelegere reală, adevărată; dar trebuie să ne fie și clar acest lucru. Este sigur că nu merge cu idei neclare. Este vorba să se procedeze dintr-o strădanie interioară.
Acestea și încă alte lucruri ar mai fi poate de discutat azi, dar gândesc că ele s-ar putea găsi în voi înșivă, dacă veți dezvolta singuri mai departe ideația pe care am inițiat-o. Să vă dezvoltați în continuare este ceea ce la sfârșitul acestei conferințe aș vrea să exprim ca o dorință. Acum timpurile sunt de așa natură încât nu pot avansa o astfel de dorință pentru împlinirea ei peste ani, ci pot să iau în calcul numai săptămânile până când voi putea fi din nou aici. Avem efectiv nevoie de timp, în adevăr putem pierde orice săptămână pe care nu o folosim.
Din această cauză, dragii mei prieteni, la sfârșitul acestei conferințe aș dori să vă spun două lucruri: mai întâi aș vrea să exprim dorința ca ceea ce am spus azi să fie înțeles până la revederea noastră, în al doilea rând ca această revedere să poată avea loc la timp, ca să poată fi indicate lucruri care se află în direcția acestei dorințe. În acest sens, vă spun la revedere.
