Expunerile de dinaintea plecării mele și chiar cu săptămâni mai devreme au avut toate ca temă indicarea felului în care ceea ce numim știința spiritului poate trece, poate interveni în viața adevărată, cum ceea ce numim lumea se află într-o anumită legătură interioară cu ce viețuim interior. Și în timp ce supervizați aceste expuneri, vă rog să vă puneți încă o dată întrebarea ce ar însemna pentru evoluția generală a omenirii dacă rezultatele cele mai importante, cele mai pătrunzătoare ale științei spiritului de orientare antroposofică, ar pătrunde în viața oamenilor care acționează în plan social. S-ar ști că omul, în timp ce ajunge la conștiență în corpul fizic, conservă în acest corp ceva care face trimitere la timpuri de dinaintea nașterii, respectiv dinaintea concepției, că el a fost într-o stare care aducea cu sine dorul acestei vieți dintre naștere și moarte, care îi inocula sentimentul că sufletul care a trăit mult timp numai într-o lume spirituală are nevoie, pentru a putea progresa, de perceperea lumii prin simțurile corporale, dar și de acționarea din corpul fizic.
Dacă ar fi înțeleasă corect, acestă cercetare conștientă a pre-existenței sufletului nu ar rămâne numai o idee teoretică, ci ar pune stăpânire și pe sentiment și voință și ar deveni prin aceasta o forță de viață nemijlocită.
Aceasta putem s-o vedem la oamenii prezentului. Toți prezintă o mare lipsă de inițiativă. Această lipsă de inițiativă care acționează în mod paralizant asupra tuturor forțelor necesare pentru a readuce viața în decădere la una ascendentă poate fi ameliorată numai dacă omul devine conștient de apartenența sa la lumea spirituală. Acest lucru nu poate însă fi inoculat în suflet prin argumentări teoretice, ci numai prin clarvederea vie a ceea ce a fost omul înainte de a fi coborât în lumea fizică.
Dacă timpul petrecut de om aici între naștere și moarte nu este obiect al unei credințe confuze, ci este rezultatul unei cunoașteri clare, ea nu acționează atât de abstract în om, așa cum o face în prezent confesiunea religioasă, ci concret, ca forță nemijlocită. Munca omului se extinde dincolo de moarte. Dar prin faptul că omul preia în sine asemenea reprezentări se revarsă viață în tot ceea ce el poate ști.
Avem în prezent o cunoaștere extinsă asupra naturii. Cu privire la cunoașterea exterioară putem spune: Omenirea a progresat enorm. Ultimii ani sângeroși au arătat că acest progres nu a putut schimba omul sub aspect moral. Și, de fapt, oameni ca Wallace [ Nota 20 ] pe care l-am menționat adeseori, mai de mult, când am vrut să subliniez tocmai acest lucru, au avut dreptate când au spus: Noi am viețuit un enorm progres cu privire la cunoașterea lumii exterioare, dar cu privire la calitatea morală, omenirea este la fel ca în vremurile primordiale, ea nu a făcut niciun progres.
Acest progres trebuie totuși să se producă în această perioadă istorică, căci oamenii nu mai pot rămâne cu dispoziția lor sufletească actuală. Dar cum trebuie să se întâmple aceasta? Cum poate fi vitalizată concepția mai mult teoretică despre lume? Să luăm un exemplu aparent grosolan. Noi folosim pentru viața umană lignitul. Știm că lignitul reprezintă resturile unor vechi păduri, este, așadar, material vegetal. Dar care este legătura dintre substanța vegetală, întreaga lume vegetală, și om? ‒ Dacă se calculează pentru un număr mic de milenii cât dioxid de carbon conține aerul datorită faptului că noi expirăm dioxid de carbon, că la fiecare expirație cedăm aerului dioxid de carbon, vom vedea că acesta reprezintă o cantitate enormă. Dioxidul de carbon ar face să dispară omenirea în cursul unor milenii, ar suprima viața. Dar plantele preiau dioxidul de carbon, separă carbonul, își construiesc cu ceea ce preiau din produsele eliminate de om propriul lor corp, iar plantele care au acoperit cândva Pământul alcătuiesc la rândul lor ceea ce sunt, în prezent, zăcămintele noastre de lignit.
Vedeți, are loc o peregrinare uimitoare. La început, predomină aspectul calitativ; este de la sine înțeles că lignitul nu a luat naștere din respirația noastră, ci din alte ființe, dar trebuie avut în vedere acest aspect calitativ. Ceea ce noi eliminăm formează baza a ceea ce reutilizăm din pământ. Atât de departe putem gândi potrivit rezultatelor teoretice la care a ajuns știința naturii!
Știința spiritului ne conduce și mai departe. Vă amintesc că v-am spus: Omul își depune corpul său fizic în timp ce merge cu partea sa spiritual-sufletească în lumile spirituale. ‒ Dar eu v-am mai spus: Acest corp fizic care este depus reprezintă ceea ce pământul reconstruiește.
Așa cum prin expirație dăruim lumii vegetale cărbunele, tot astfel dăruim întregului Pământ trupul nostru. Iar ceea ce vedem în jurul nostru este în întregime produsul unor ființe cum suntem noi înșine, care au fost precursoarele noastre în perioadele Lună, Soare și Saturn, primele trei încarnări premergătoare ale sistemului nostru planetar. Ele au predat pământului ceea ce alcătuiește în prezent întregul Pământ. În lumile viitoare va dăinui din noi ceea ce eliminăm ca fiind corporalitatea noastră. Este un gând de o importanță imensă, dacă îl urmărim. Căci prin cunoașterea naturii, care altminteri rămâne înjumătățită, noi obținem o conexiune a omului cu întreaga ambianță. Este de mare importanță să obținem aceasta. Căci dacă avem în vedere ceea ce am pus la baza cercetării noastre, trebuie să spunem: În omul întreg, nu numai în gândirea noastră, ci în întregul om, până în corporalitatea sa exterioară, trăiește ceea ce prelucrăm în idealurile noastre morale. Modul dualist de abordare care nu poate arunca o punte între imaginea naturală a lumii și ordinea morală a lumii nu-și poate reprezenta cum ceea ce avem în idealurile noastre morale se leagă de procesele noastre musculare. Dacă privim lumea în felul în care am făcut-o în expunerile noastre, se vede cum se încorporează ceea ce avem în idealurile noastre morale în procesele noastre corporale. Se văd întrețesute în mod unitar procesele spirituale și cele corporale.
Acest mod de a privi lucrurile ar trebui să devină general. Dacă el ar fi preluat în educarea copiilor, am avea oameni care nu ar concepe lumea în sensul teoriei Kant-Laplace, care s-ar fi format plecând de la o nebuloasă, din care s-au concentrat stelele, sorii și planetele, din care apoi s-au format, prin sudura a unor materii lipsite de esență morală, oamenii, care se retransformă în produse pur naturale, ci ceea ce țâșnește în noi ca fiind ideal moral ar fi una cu ceea ce, la punctul de plecare al evoluției lumii noastre, s-a aflat într-o existență pur naturală. Iar noi oamenii ne-am recunoaște ca fiind meniți să implementăm existenței naturale ceea ce viețuim ca fiind ideal moral. Am recunoaște în lumi viitoare că ceea ce viețuim acum ca fiind moral apare sub formă de legi naturale.
Dacă copiii ar crește sub influența unei astfel de concepții, ei s-ar plasa în lume astfel încât s-ar simți a fl membrii ai Cosmosului și prin aceasta ar avea sentimente de viață provenind din acele forțe pe care le-ar absorbi în sine odată cu cunoașterea Cosmosului. Da, ei ar ști, în timp ce sunt educați pentru a acționa, că ceea ce fac este impregnat în întregul lumii. Dacă ar exista acest sentiment, omul care se întreabă: Oare ce sunt eu de fapt pe această lume? se vede stând aici singuratic, desprins din forțe naturale nedeterminate, pătruns de idealuri morale asemănătoare unor baloane de săpun. Un astfel de om se poate simți paralizat. Când privește în lumea stelelor le vede trecând prin spațiul cosmic, dar nu are legătură cu acesta; ele însele sunt lumi ce iau naștere în mod natural, se degradează în sine, fără sens și fără spiritualitate internă.
Trebuie focalizat ce forță de viață ar putea deveni pentru omenire concepția asupra spiritului. Asupra acestui lucru trebuie făcut mereu referință, căci tocmai acest aspect oamenii îl înțeleg cel mai puțin. Ei vorbesc despre faptul că această concepție ar urmări fuga din lume. Fuga din lume o determină concepția actuală. De ce? Ea lucrează cu dogmele trecutului, care în trecut aveau un sens pozitiv, pentru că proveneau dintr-o anumită clarvedere instinctivă. Această clarvedere instinctivă a dispărut, oamenii nu mai au legătură cu ea. Dogmele care au fost păstrate nu mai sunt înțelese. Problema nu este că dogmele ar fi false, greșite, ci că omenirea actuală nu are legătură cu ele. În afară de ceea ce s-a păstrat ca dogme, omenirea posedă, în prezent, o știință a naturii lipsită de spirit. Antroposofia vrea să ofere o știință a naturii plină de spirit, o știință a naturii care vitalizează omul. Ceea ce există ca o cunoaștere a spiritului în natură se transformă în om, la fel cum se transformă alimentele sub raport fizic în forță socială. Dacă s-ar dori o abordare serioasă a acestor lucruri s-ar constata cum cunoașterea spiritului este preluată ca hrană a sufletului, este digerată ‒ dacă-mi pot permite această expresie ‒, pentru a-și face apariția ca forță socială. Noi nu vom obține impulsuri sociale în niciun alt mod decât preluând cunoștințe spirituale din natura înconjurătoare. Cine crede în prezent că poate prelua impulsuri sociale dintr-un alt impuls gândește aproximativ la fel cu cel care, reflectând asupra modului de a hrăni omul cât se poate de bine, îi interzice mâncarea. Cine vorbește în prezent de modelare socială și nu o asociază cu cunoașterea spirituală face, în legătură cu ordinea socială din omenire, același lucru ca cel care, vrând să hrănească omul, îi prescrie o cură de înfometare. Acest lucru reprezintă o absurditate profundă în concepțiile actuale ale omenirii.
Ceea ce introducem din lumile spirituale în timp ce intrăm în această viață între naștere și moarte este în întregime o imagine. În fond, viața noastră sufletească este o viață de imagine și această viață de imagine a fost animată în timpuri mai vechi de ceea ce era prezent ca fiind spiritual în concepția despre natură. Nu exista în timpurile vechi o concepție despre natură care să fi fost lipsită de spirit. Oamenii de azi citesc despre concepțiile mai vechi despre natură, ei nu află nimic despre o știință a naturii care să fi fost lipsită de spirit. Cine se întoarce în secolele al XIII-lea, al XIV lea și află ce se vorbea atunci despre natură ‒ poate să ia în râs aspectul copilăros, aspectul superstițios ‒, găsește esențial faptul că toate aceste lucruri au fost prezentate ca fiind străbătute de spirit. În prezent, ne străduim cât de mult posibil să vedem fenomenele naturale ca fiind lipsite de spirit. Ba chiar privim ca fiind o perfecțiune a observațiilor faptul de a vedea totul lipsit de spirit.
Dar ceea ce noi preluăm lipsit de spirit din natură nu poate interveni în prezent în niciun fel în mod vitalizator în existența în imagini. Nu vrem să admitem să fim doar imagine, pură imagine, imaginea unei vieți trecute care nu vrea să fie fecundată de viața prezentului. Căci această viață a prezentului trebuie să fecundeze viața trecută, pentru a putea fi purtată din nou prin poarta morții în lumi spirituale. Numai privită astfel, în mod viu, poate știința spiritului să ofere omului ceea ce-i trebuie.
Există, în prezent, mulți oameni care luptă împotriva dogmelor vechilor cărți de știință religioasă, pentru că le găsesc lipsite de sens. Ele nu sunt în niciun caz lipsite de sens, nici măcar o dogmă ca aceea a Treimii, care are chiar un sens profund. Cu mijloacele vechii arte a clarvederii instinctive, oamenii o citeau chiar din natură. Și au existat milenii în evoluția umanității în care această dogmă a dat umanității enorm. Bisericile exterioare au conservat astfel de dogme. În prezent, acestea sunt ceva mai mult decât un text. Oamenii nu au nevoie de a dezvolta o relație cu ceea ce este obiectul unei clarvederi vechi. Rămâne ceva care nu are nicio legătură cu oamenii datorită naturii lor actuale, în timp ce cândva era o hrană sufletească vie. În afara acestor dogme noi avem știința exterioară a naturii, știința naturii eliberată de spirit, care ne omoară sufletul dacă nu va fi spiritualizată.
Acestea sunt cele două rele fundamentale pe care știința spiritului, așa cum este ea înțeleasă aici, le are în vedere. Ea vrea să dea sufletului din nou ceva care poate vitaliza acest suflet, care îi poate inocula forță, astfel încât sufletul să fie nemijlocit un mădular al întregului Cosmos și care să simtă în acțiunea sa socială acea responsabilitate care provine din faptul că mica noastră acțiune ca oameni izolați are o importanță cosmică pentru întreaga evoluție a viitorului. Noi trebuie să privim în afară, dincolo de cercul îngust pe care-l trasăm în prezent printr-o formare lipsită de spirit. Căci această îngustare a realizat-o însăși omenirea și vrea s-o desăvârșească. Din această cauză știința spiritului are atâtea dificultăți, pentru că, în fond, ea vrea să fie mai mult decât ceea ce se află în cuvinte, în gânduri, în idei, vrea să fie ceea ce curge ca un sânge al vieții prin gânduri, prin idei, prin cuvinte și picură în sufletul omului. Din această cauză când reprezinți știința spiritului este mult mai important cum vorbești decât ce vorbești. În prezent, vedem lupta acerbă care se dă între materialism și spiritualism și care se datorează faptului că oamenii nu vor să admită că zicala: între două afirmații opuse adevărul se află undeva la mijloc [ Nota 21 ], are o justificare profundă.
Este adevărat că Dumnezeu se află în noi? ‒ Este un adevăr că Dumnezeu se află în noi. ‒ Este adevărat că noi ne aflăm în Dumnezeu? ‒ Adevărat este că ne aflăm în Dumnezeu. ‒ Cele două afirmații sunt opuse. Ambele sunt adevărate, Dumnezeu este în noi, noi suntem în Dumnezeu. Adevărul, întregul adevăr se găsește la mijloc. Esența oricărei dispute de idei se bazează pe faptul că oamenii urmăresc mereu o unilateralitate, care este adevărată, dar este un adevăr unilateral, în timp ce adevărul adevărat se găsește între două afirmații opuse, undeva la mijlocul întregului. Ambele trebuie cunoscute, dacă vrem să ajungem la adevăr. În prezent, de exemplu, urmărind evoluția lumii, trebuie să ai voința de a cunoaște existența materială; în niciun caz nu trebuie căzut în patima acelor oameni care spun: Noi vrem să ne ocupăm de spirit, nu vrem să cunoaștem materia. ‒ Pe cât este posibil trebuie să se cunoască materia, este un aspect al strădaniei cunoașterii și voinței umane; celălalt aspect este de a cunoaște spiritul. Căci între acestea se află, de fapt, ceea ce trebuie să ne străduim să obținem; greșesc și aceia care spun că lumea nu este decât materie, și cei care spun că lumea nu este decât spirit. Ce este materia? Materia, așa cum o cunoaște omul, este ceea ce a rămas din acesta după ce spiritul a redevenit spirit. Propria dumneavostră formă de om nu este altceva decât ceea ce a fost cândva gândul lui Dumnezeu (vezi desenul), ceea ce a fost cândva acțiunea gândurilor divine.
Tabla 1Gândiți-vă la cum apa care îngheață capătă formă; tot așa primește formă acest gând divin și devine înveliș uman. Un nou gând divin este pus în valoare în interiorul omului, care apoi este din nou transformat de o formă care în vremuri mai vechi a fost gând. Ceea ce noi considerăm a fi materie nu este nimic altceva decât spirit solidificat, iar ceea ce considerăm a fi spirit uman este formă tânără, este formă în curs de apariție. Spiritul și materia se deosebesc numai prin vârsta de viață. Iar greșeala nu constă în faptul că ne adresăm materiei sau spiritului, ci aceea că vrem să reținem în prezent ceea ce ar trebui să fecundăm pentru a putea deveni viitor.
Dacă pătrundem ceea ce am adus din preexistența noastră în prezent, așadar ceea ce este viața noastră spiritual-sufletească, doar cu știință a naturii seacă, exterioară, lipsită de spirit, noi o durificăm, nu-i permitem să germineze, nu-i permitem să evolueze spre lumi viitoare, o ahrimanizăm.
Și dacă vrem să înțelegem ceea ce este formă, ceea ce este divinitate învechită, ceea ce a cristalizat în forme dintr-o mistică nebuloasă în care am introdus prin reverie toate lucrurile posibile, atunci nu ne sprijinim pe ceea ce divinitatea noastră ne-a dat ca reazem corporal, ci luciferizăm ceea ce este material. Ce este mistica nebuloasă? Omul ar trebui să privească în sine, ar trebui să recunoască în organismul său fizic, plecând din Cosmos, ceea ce este el în această viață dintre naștere și moarte. În loc de aceasta, el fantazează că ar avea în sine o divinitate. El o are în sine; dar nu obține aceasta prin activitate fantezistă, mistică. El luciferizează ceea ce ar trebui să vadă ulterior în forma mai târzie a învelișului corporal. Sunt concepții greșite despre ceea ce este material și despre spiritual care fac ca oamenii să ajungă la confruntări; căci spiritualul și materialul sunt același lucru, dar la vârste de viață diferite.
Aceasta este ceea ce prezentul are nevoie să înțeleagă în mod special. Altfel el nu ajunge la înțelegerea vieții sociale. În prezent, trebuie deja facută experiența de a pătrunde în realitate cu gândirea în adevărul real. Acest lucru oamenii nu-l acceptă. Ei vor să rămână la suprafața lucrurilor.
Zilele trecute mi s-a povestit o istorioară drăguță [ Nota 22 ] care s-a petrecut de curând la Zürich. Unul dintre prietenii noștri a vorbit la Zürich, la o aniversare a Universității, despre importanța științifică a antroposofiei. Acestuia i-a răspuns un om cu gândire socialistă care a spus că oamenii nu ar trebui să fie îndrumați în prezent spre asemenea fantasmagorii mistice, ci spre științele exacte, întrucât chiar Goethe a spus: „În interiorul naturii nu pătrunde niciun spirit creat”.
Ceea ce a afirmat acest delegat elvețian decurge dintr-o privire superficială a lucrurilor pe care le-a spus Goethe, care când citează această sintagmă a lui Haller adaugă: „Aceasta o aud repetată de 60 de ani și de fiecare dată înjur. ...”. Așa se procedează în prezent cu viața spirituală, așa se cunosc lucrurile și, într-un anumit sens, așa ești, în prezent, o autoritate. Aproximativ în această formă se străduiesc oamenii să cunoască lumea. Faptul că unul spune că Goethe ar fi citat sintagma după care, de fapt, el a „înjurat” timp de 60 de ani, sau că altul își permite să spună altceva este în definitiv același lucru. Un economist erudit care lucrează în domeniul economiei naționale a scris o carte despre formarea liberă a prețurilor. În acest sens a avut mult de cercetat privind modul în care, aș spune, economia ar putea fi făcută în mod social. Printre alte lucruri pe care el le discută este și următorul. El spune: Georg Brandes ar fi spus că poporul nu este guvernat în activitățile lui sociale, în cele economice de rațiune, ci de instincte. Din această cauză poporul ar trebui luminat. Ar trebui clarificate lucrurile.
Georg Brandes nu este un gânditor profund, dar ni se poate replica: La n universități există X economiști; aceștia sunt luminați. Dar când ocupă cu activitatea economică în ei acționează instinctele la fel ca și în ceilalți oameni, în niciun caz altfel. Căci, așa cum s-au modelat în prezent lucrurile, tocmai din cauza inteligenței foarte dezvoltate, pentru viața socială au rămas numai instinctele. Instinctele acționează. Dar acum este necesar să mergem mai departe. Acum trebuie să ne întrebăm: Cum introducem lumină în această activitate a instinctelor? Acesta este singurul lucru care poate avea importanță socială. Este pur și simplu un nonsens să se creadă că o majoritate de oameni poate fi condusă de instincte. Instinctele provin din conviețuirea oamenilor. Trebuie să existe ceva care să modifice aceste instincte, care să poată pătrunde în instincte. Rațiunea nu poate pătrunde în instincte. Trebuie să ne amintim de vechea clarvedere instinctivă; prin evoluție ea s-a transformat în intelectualismul nostru. Dar acest intelectualism trăiește numai în existența spirituală interioară a omului. Dimpotrivă, forțele de acționare socială exterioară sunt saturate cu instinct. În instinct trebuie să pătrundă ceva care să fie înrudit cu clarvederea instinctivă, dar care să aibă un caracter spiritual, trebuie să pătrundă imaginațiunea. Avem, așadar: vechea clarvedere instinctivă ‒ intelectul ‒ imaginațiunea. Numai imaginațiunea, cum o numim în știința spiritului, dă forța de a aduce lumină în viața instinctivă.
Capacitatea de a înțelege în mod științific, de a crea botanică, zoologie, matematică, aceasta o poate asigura intelectul, dar nu și ceea ce înseamnă coacționarea umană. Pentru aceasta trebuie să pătrundă în el ceea ce am numit imaginațiunea. Acest lucru trebuie avut în vedere. În viața socială care s-a dezvoltat din timpurile vechi până în cele mai noi au acționat instincte umane. Abia în a doua, a treia treime a secolului al XIX-lea omenirea a desăvârșit intrarea în epoca care nu mai acceptă instincte vechi. Puteți verifica acest lucru; la trecerea dintre seolele al XVIII-lea și al XIX-lea în existenta socială mai existau instincte vechi. Neîncrederea în aceste instincte a apărut abia în epoca în care s-a dezvoltat în modul cel mai puternic intelectul. Viața socială a rămas tradiție. Gândiți-vă ce muncă uriașă au trebuit să depună oamenii în secolul al XIX-lea pentru a mai avea concepții morale. Ei au trebuit să conserve în modul cel mai abstract ceea ce fusese păstrat din vremuri vechi. Și vechile idealuri morale s-au putut transmite mai departe doar ca fosile pietrificate. Avem nevoie, în prezent, de o renaștere a moralității, căci numai aceasta poate să asigure din nou și socialul. Aceasta însă nu se poate realiza pornind de la intelect, ci numai cu ajutorul intuiției morale. Fantezia, fantezia morală trebuie să se înalțe la lumea spirituală, pentru a fi fecundată de aceasta. Acest lucru este indispensabil în prezent, altfel omenirea va ajunge la pierderea impulsurilor morale.
Acele crezuri abstracte care tind spre credință nu pot găsi forță pentru viață doar în credință. Credința ajută egoismul sufletului, dar cu egoismul sufletesc se mai poate trăi doar ca om izolat. Dacă însă vrei să te implici în social, este necesar să te pătrundă sângele de viață spiritual-sufletesc, ceea ce însă poate veni numai de la viața spirituală concretă. Aceasta se poate asigura prin mișcarea antroposofică, această conștiență despre forța de viață a concepției antroposofice despre lume.
Panteismul este un reproș preferat [ Nota 23 ] care se îndreaptă și împotriva a ceva cum este știința spiritului de orientare antroposofică. Crezurile actuale consideră panteismul ca fiind erezie, o rătăcire care acceptă că în lucrurile ce ne înconjoară ar trăi divinul. Dar de ce crezurile actuale numesc știința noastră a spiritului orientată antroposofic erezie? ‒ Pentru că toate aceste crezuri sunt în întregime străbătute de materialism! ‒ Desigur, când iezuitul consideră lumea din jur ca fiind doar materie este vorba de o hulire a lui Dumnezeu să spui că această materie este Dumnezeu. Dar are vreo vină știința spiritului de orientare antroposofică pentru faptul că iezuitul X nu poate privi lumea din jur decât ca fiind materie? ‒ Ea nu este materie, este spirit, iar ceea ce iezuitul X recunoaște în lumea din jur ca fiind materie știința spiritului de orientare antroposofică consideră iluzie. Desigur, nu explici lumea pe care o consideri aici ca fiind iluzie drept ființarea divină. Numai că una este să consideri divin ceea ce ne înconjoară atunci când, în același timp, recunoști existența exterioară sensibilă ca fiind iluzie și alta când o vezi ca pe o materie grosolană și ai vrea după aceea să o declari ca fiind divinul.
Vedeți cât sunt de departe lucrurile pe care le cred unii și cele care există cu adevărat în știința spiritului de orientare antroposofică. Dar nu ne este îngăduit să obosim în a pune în valoare aceste lucruri. Altfel se poate ajunge la ceea ce s-a scris de curând într-un ziar elvețian ca o obiecție asupra metodei mele de a ajunge la cunoașterea spiritului. Acolo, se spunea că eu aș susține că poți vedea spiritul; dar acest lucru nu este posibil pentru că spiritul nu este ceva sensibil, și numai ceva sensibil poate fi văzut. Spiritul nu poate fi apucat, așadar nimeni nu-l poate vedea.
Vedeți, este cu adevărat un mod dezolant de a prezenta lucrurile, care nu-și are rădăcina în nimic altceva decât în faptul că respectivul spune că el nu ar putea vedea spiritul, așadar că nimeni nu ar putea spune ceva despre spirit; despre spirit nu s-ar putea ști nimic, căci spiritul nu poate fi apucat. Și într-o astfel de accepție se desfășoară întreaga ideație a unui întreg foileton. Acest lucru acționează în prezent atât de devastator, încât oamenii nu au conștiența de a trebui să citească până la capăt sau, în general, de a trebui să ia cunoștință de aceste lucruri. „În interiorul naturii nu pătrunde niciun spirit creat”, acestea sunt primele două rânduri din textul lui Goethe. Dacă rămâi la aceste două rânduri nu observi că Goethe adaugă imediat: „Aceasta o aud de 60 de ani și de fiecare data înjur...”
Ceea ce trebuie noi să observăm în prezent pretutindeni este superficialitatea; nu putem insista suficient asupra acestui lucru. Trebuie să detectăm acest atașament îngrozitor față de superficialitate. El se exprimă, în prezent, acolo unde și exterior acționează îngrozitor, în domeniul socialului, al economicului, unde nu se dorește adâncirea în lucruri, în ceea ce se află în natura lucrurilor.
Azi, cineva mi-a spus, de exemplu ‒ și se spune adesea ‒, că „esența problemei sociale” este greu de cuprins. Mă gândesc că atunci când cineva spune că ceva este greu de cuprins el ar dori să aibă ceva pe care să-l poată cuprinde ușor. Dacă însă nu poți face nimic cu ceea ce abordezi cu ușurință, când nu poți face nimic în viața socială, decât să cârpăcești ceva, este necesar să te orientezi spre ceea ce necesită puțin efort. Faptul că oamenii au vrut să impregneze viața socială cu gânduri ușor de conceput și prin aceasta au ruinat-o a adus o imensă pagubă gândirii sociale actuale. Este frivol să spui că nu trebuie să abordezi probleme greu de înțeles și deci și greu de rezolvat. Este necesar să depășești această greutate aparentă și să te angajezi în înțelegerea problemei. Despre aceasta este vorba. În acest mod serios ar trebui să ne ocupăm de problemele vieții în acest timp grav.
Despre aceasta vom continua să vorbim mâine.
