Vremurile în care trăim sunt atât de grave, încât nu se pune problema să ne gândim la eventuale relații personale. Așa că, vă rog să-mi permiteți să exprim pe scurt, numai în câteva cuvinte, onorabililor care conduc ședința mulțumiri cordiale pentru frumoasele lor cuvinte și să trec imediat la ceea ce vreau să vă spun, după ce nu ne-am văzut de mai mult timp, aici, în Olanda.
Condițiile în care trăim sunt mult mai serioase decât conștientizează majoritatea oamenilor. Aceste condiții le putem aborda din punctele de vedere pe care ni le pune la dispoziție studiul de mulți ani al științei spiritului. Noi știm că trăim într-o epocă al cărei specific s-a manifestat în secolul al XV-lea. Atunci a început să-și dezvolte încet particularitățile. Iar cei care în calitate de inițiați în condițiile spirituale ale evoluției umanității pot superviza această evoluție știu că cea de a doua parte a secolului al XIX-lea a înregistrat un nivel scăzut al evoluției umane în cadrul civilizației, mai ales al celei europene. Acest nivel scăzut, pe care-l putem caracteriza prin ieșirea la suprafață a unui val de egoism la toți membrii omenirii civilizate, a unui egoism cum nu a existat mai înainte, și-a extins tentaculele acaparatoare în cel de al XX-lea secol, iar aceste tentacule țin încă omenirea pe loc.
Când spun că un val de egoism a ieșit la suprafață în întreaga civilizație actuală eu nu vorbesc despre ce se numește în sens curent egoism, ci despre egoism așa cum îl vom analiza în dimineața de azi, și cum este cunoscut celui care este inițiat în tainele evoluției recente a umanității.
Cunoaștem mădularele naturii umane. Știm că de mai mult timp mădularele sufletești ale naturii umane sunt prinse într-o evoluție specială, într-o remodelare specială. Dacă ne reîntoarcem în vremuri străvechi ale evoluției umanității, avem de-a face, în cadrul evoluției străvechi indiene, cu o formare specială a corpului eteric uman, apoi începe o formare specială a corpului astral; o evoluție mediană a avut loc în intervalul de timp al evoluției europene care a început în jurul anului 747 înainte de Christos în sudul Europei, și care a luat sfârșit în prima treime a secolului al XV lea. Atunci a început epoca evoluției umane în care ne mai aflăm în prezent. În anul 747, înaintea Misteriului de pe Golgota, începe acea fază a evoluției umanității în care s-a dezvoltat așa-numitul suflet al rațiunii sau al afectivității. Și tot ce prețuiește in prezent omenirea drept cultură greacă s-a dezvoltat atunci pentru că în acel timp sufletul rațiunii sau al afectivității s-a aflat în faza sa cea mai înaltă de evoluție. În timp ce se dezvolta minunata cultură greacă, ceea ce numim sufletul rațiunii sau al afectivității se afla într-o mișcare ascendentă. Încă nu-și atinsese punctul său culminant Astfel de puncte culminante sunt întotdeauna, într-un anumit sens, pentru omenire și timpuri de încercare. S-ar putea spune că grecii au viețuit cu o prospețime juvenilă sufletul rațiunii sau afectivității. Din această prospețime juvenilă a unei rațiuni încă nepătrunsă de egoism, plecând de la această prospețime juvenilă a dispoziției sufletești umane, a luat naștere civilizația greacă atât de admirată de lumea care a urmat. Latinitatea, romanitatea, a preluat ceva din acest caracter al sufletului rațiunii. Cel care are o înțelegere profundă pentru ceea ce exista în cultura romană știe că rațiunea ajunge aici la un punct culminant. Din această cauză romanii au elaborat noțiuni atât de abstracte, au elaborat ceea ce nu existase în întregul Orient, ceea ce, așa cum o cunoaștem, nu existase în Europa nici în cultura greacă: romanii au elaborat noțiunile de drept, noțiunile juridice. În prezent, lumea este studiată superficial; se consideră că ceea ce gândim despre ius, despre drept, ceea ce lăstărește din sufletul rațiunii al romanilor ar fi existat deja în Orientul vechi, la Hamurabi sau alții. Acest lucru nu este adevărat. Decalogul, cele zece porunci, cât și alte documente ale acelui timp erau cu totul altceva decât noțiunile noastre, moderne, de drept. Acestea sunt ceva abstract, ceva ce nu mai este foarte apropiat sufletului omenesc. Tot ce constituie evoluție a sufletului rațiunii și-a atins punctul culminant în cadrul civilizației europene, într-o epocă care este puțin studiată istoric, dar care pentru cel ce vrea să cerceteze evoluția umană în sens spiritual este deosebit de importantă și semnificativă.
Anul marcant la care ne putem referi ca fiind în mod cu totul deosebit important pentru evoluția europeană este 333 după Misteriul de pe Golgota. Anul 333 după Misteriul de pe Golgota [ Nota 58 ] reprezintă mijlocul celei de a patra epoci postatlanteene. Este acel moment în care în Europa exista concomitent o cunoaștere fluctuantă a lumii și o cunoaștere fluctuantă a omului. Nu mai este prezent astăzi nimic din cunoașterea pătrunzătoare a lumii pe care o aveau grecii, în schimb există o oscilație între dorul după cunoașterea lumii și dorul după cunoașterea de sine, după cunoașterea proprie. Sufletul uman al popoarelor europene a trecut prin multe încercări în acest interval, al patrulea postatlanteean. Romanitatea se pregătea atunci pentru apusul său. Ea a lăsat moștenire atunci limba sa, ea și-a lăsat moștenire omenirii europene bagajul său cultural valoros. Și așa a trăit apoi omenirea din cea de a doua jumătate a acestei a patra epoci postatlanteene până în cel de al XV lea secol, când a început epoca noastră.
Din epoca anterioară, în care cei mai mulți dintre noi au parcurs una sau mai multe vieți, am introdus în cea de a cincea epocă postatlanteeană ‒ parțial prin ereditate fizică, dar mai ales prin aceea că am fost suflete încarnate anterior ‒ moștenirea celei de a patra epoci postatlanteene. În tot ce este în prezent civilizația noastră trăiește această moștenire a celei de a patra epoci postatlanteene.
Noi am integrat în mod activ rațiunea, gândirea, în sufletul rațiunii. Aceasta înseamnă mult. Sufletul conștienței, care aduce pe om la înțelegerea propriu-zisă a Eului său, a pus stăpânire la începutul acestei a cincea epoci mai întâi pe gândire, pe viața de reprezentare, pe intelect. Omenirea a devenit înțeleaptă, dar înțeleaptă în cadrul sufletului conștienței. Aceasta reprezintă în evoluția omului epoca de fasonare a egoismului până la rafinament. Acest timp al egoismului noi nu trebuie doar să-l atacăm criticându-l, ci trebuie să-l recunoaștem, în ciuda faptului că aduce cu sine atâtea ispite, în ciuda faptului că aduce pericole sufletești și exterioare atât de mari, ca fiind cel în care conștiența Eului se manifestă cu intensitatea cea mai mare. Prin aceasta devine posibil ca omul să preia în sine sentimentul corect al libertății. Acest sentiment al libertății noi nu l-am avut în încarnările anterioare, în epocile anterioare ale evoluției umanității. Trebuia să trecem prin egoismul care oferă atâtea tentații, pentru a ajunge la dorul de libertate pe care îl are omenirea modernă. Ține de cele mai importante cunoștințe antroposofice faptul că știm că trebuia să preluăm ceva pentru a depăși o etapă importantă a evoluției omenirii, etapa dezvoltării libertății. Dar tocmai din această cauză trebuie să fim conștienți că această depășire este însoțită de multe ispite, de multe pericole pentru umanitate, în legătură cu spiritualul-sufletesc și cu corporalul. Cunoașterea orientată antroposofic trebuie să ne dea posibilitatea de a prelua sentimentul deplin al libertății, dar totodată de a-l înnobila, de a-l pătrunde cu o cunoaștere spirituală a lumii, care, în ciuda sentimentului prezent, matur, al Eului, conduce omenirea la soluționarea sarcinilor, care nu sunt numai sarcini ale egoismului, ci ale întregii evoluții a umanității, ba chiar ale întregii evoluții a Pământului, ale întregii evoluții a lumii.
În această privință, ne aflăm în prezent în fața unui punct de cotitură în întreaga noastră civilizație. Suntem într-o perioadă a încercărilor. În fața oamenilor se ridică mari sarcini. Dar recunoașterea acestor sarcini este deosebit de dificilă, și este îngreunată prin faptul că tocmai am trecut prin perioada marelui egoism.
Noi dormim de la adormire până la trezire. Ne aflăm într-o stare de conștiență atenuată. Cei mai mulți dintre dumneavoastră cunoașteți somnul ca fiind starea negativă în care conștiența este atenuată. Dar nu în același mod este apreciată perioada de veghe. Acest timp al veghei, timpul de la trezire până la adormire, era altfel perceput în cea de a patra perioadă postatlanteeană. În prezent oamenii cred că sunt treji, așa cum erau treji cei care trăiau, să spunem, în preajma Misteriului de pe Golgota. Nu aceasta este situația. Întreaga constituție sufletească era alta. Oamenii vegheau pe atunci altfel. Ei aveau o conștiență mult mai puternică a corpului lor. Omul actual știe extrem de puține lucruri despre procesele corporale. Grecii, nu grecii timpului mai târziu, ci grecii timpului presocratic sau preplatonic, știau multe despre procesele corpului propriu. Grecul cu adevărat cultivat privea spre Soare. De la Soare el primea lumina. Odată cu aceasta el avea și sentimentul că absoarbe ceva eteric, că absoarbe lumina în interior. Și când gândea spunea: Lumina, Soarele, gândește în mine. Acesta era pentru grecul presocratic un sentiment real. El nu gândea atât de abstract cum gândim în prezent despre aceasta. El spunea: Soarele gândește în mine; el își lasă lumina să absoarbă prin mine; lumina care afară iradiază lucrurile, care afară face ca lucrurile să fie vizibile, acționează în mine în timp ce se oglindește în ea însăși astfel încât în mine încolțesc gândurile. ‒ Gândurile pe care le avea în sine erau pentru grec lumină solară. În același timp, ele reprezentau pentru el ceea ce trăia în macrocosmos grație acțiunilor unor entități divin-spirituale.
Totodată ele erau pentru el ceea ce îl ridica, de fapt, deasupra demnității sale umane obișnuite, înălțându-l spre divin. Când percepea în sine lumina solară ca gândire el se simțea ridicat deasupra pământescului. ‒ Și când mânca grecul considera acest proces prin care prelua ceea ce Soarele nu dă în mod direct, ci vine din pământ ca pe o necesitate vitală, dar se simțea în același timp transformat în hrana care devenea el însuși, trecând prin gura lui, prin organele sale digestive. El se simțea una cu aceste alimente, la fel cum se simțea una cu lumina Soarelui. Și percepea gravitația Pământului în timp ce digera. Se simțea oarecum ca șarpele, nu prea apreciat de el, ci observat mai mult cu timiditate, care iese șerpuind din pământ, și care după ce a mâncat își mistuie hrana în mod vizibil. Așa simțea grecul ceea ce se petrecea în corpul său, fie că resimțea lumina solară care gândea în el, fie că viețuia ceea ce îl înlănțuie de pământesc, preluarea hranei. Prin legătura intimă a rațiunii cu corpul său, el simțea ceea ce trăia în el și ca ființă fizică într-un mod deosebit de energic. Acest lucru îl puteți deduce și din ce vă voi spune în continuare.
Noi vedem oamenii și, când îi redăm prin pictură, credem că reproducem ceva din ceea ce noi înșine viețuim. Nu este adevărat că putem viețui aceasta. Am face-o doar dacă am putea reproduce ca prin vrajă, în noi, modul în care se simțea omul grec pătruns de întreaga natură. Acest lucru trebuie să-l învățăm din nou pe cu totul alte căi decât îl făceau grecii. Începând cu mijlocul secolului al XV-lea am atins abstract-teoretic o structură sufletească interioară care nu ne mai lasă să ne viețuim corpul, ci care trăiește în reprezentări ce ne fac să ne închipuim că am cucerit gândirea, în beneficiul egoității, pentru Eu. De acest lucru trebuie să fim conștienți. Și trebuie să înțelegem că trebuie să preluăm din nou spiritualitate din știința spiritului de orientare antroposofică pentru ca egoitatea să se umple cu ceva, pentru ca în viața noastră să pătrundă din nou, acum pe o altă cale, ceea ce grecii viețuiau nemijlocit, dar care nu s-a perpetuat. Pentru grec mersul era o necesitate naturală, asemănător cu zvâcnirile fulgerelor, cu rostogolirea tunetelor. El nu știa nimic despre libertate. El cunoștea omul. El știa despre om chiar mai mult decât se crede în prezent. El deținea, de exemplu, cuvinte care arătau clar că avea cunoștință despre legătura dintre spiritual-sufletesc și fizic-corporal. Cuvintele grecești, acele cuvinte care au rămas de la greci sunt în prezent mult mai semnificative decât cele care provin din concepția noastră patologică sau terapeutică. Hipocondria, de exemplu, definește cartilaginozitatea abdomenului inferior. Este ceea ce grecii au numit plecând de la cunoașterea modului în care se manifestă cartilaginozitatea într-o anumită parte a corpului prin acțiunea spiritual-sufletescului. Aceste denumiri reprezintă mult mai mult decât bănuiesc oamenii actuali și decât poate scoate medicina actuală din gândirea ei abstractă, chiar dacă experimentează, disecă etc. Astăzi noi trebuie să revenim la adevăruri, la realități, lucru ce poate fi realizat prin știința spiritului.
În cea de a patra epocă postatlanteeană, în care oamenii au parcurs într-o anumită măsură ceea ce este cunoașterea de sine fizică, înțelegerea corporal-umanului ‒ aproximativ în prima treime a sa ‒, se plasează cel mai mare eveniment al evoluției umane, Misteriul de pe Golgota. Ce caracterizează timpul în care se înscrie Misteriul de pe Golgota? Dacă ne întoarcem mai mult înapoi, întâlnim în timpurile vechi, în epoca greacă, în epoca egipteano-caldeeană, în cea persană, în cea indiană veche, o cunoaștere nemijlocită a întregii entități umane. Această cunoaștere dispare apoi. Ultimele resturi ale acesteia se găsesc în timpul în care a avut loc Misteriul de pe Golgota. Atunci mai exista ceva din cunoașterea instinctivă veche a umanității. De exemplu, personalitățile care ne sunt descrise de Evanghelii ca fiind apostolii sau ucenicii Domnului mai posedau ceva din cunoștințele vechi, dar în mod instinctiv, nu trăind cu claritate în sufletele lor. Și alții mai aveau astfel de cunoștințe. În acea vreme, astfel de cunoștințe erau în mare parte pe cale de dispariție, dar totuși mai existau. Ele erau în stare muribundă, de stingere, dar mai rămăseseră suficiente pentru ca un mare număr de oameni să poată înțelege Misteriul de pe Golgota; atunci a fost inserat în evoluția acelui timp Apostolul Pavel, care a devenit el însuși văzător al lumii spirituale. Prin toate acestea s-au creat condițiile pentru a fi înțeles într-un mod originar, instinctiv, Misteriul de pe Golgota. Mulți oameni se aflau deja într-o fază de evoluție ulterioară. Mai ales grecii cultivați și romanii cultivați aveau deja noțiuni mult prea abstraete pentru a înțelege Misteriul de pe Golgota. Dar anumiți oameni își păstraseră ultimele resturi ale cunoașterii vechi, clarvăzătoare, tradiții clarvăzătoare, și au înțeles că aici într-adevăr o forță extraterestră, Christos, s-a atașat de un om terestru, Iisus din Nazaret. 333 a fost anul în care puteai întâlni ultimii urmași ai celor care în Europa mai înțelegeau Misteriul de pe Golgota, dar nu cum ni-l redă știința spiritului de orientare antroposofică ‒ aceasta încă nu exista ‒, ci prin intermediul resturilor vechii cunoașteri, a celei rămase din gnoză etc. Mai exista aici o anumită cunoaștere spirituală. În sufletele omenești trăia o moștenire umană străveche. Cu ajutorul acesteia ei puteau înțelege Misteriul de pe Golgota.
Ce a rămas din Misteriul de pe Golgota? Tradiție rațională. Gnoza veche a devenit teologie, înțelegere pur logieă a divinului. Teologie, pură înțelegere logică, nu intuire clarvăzătoare a divinului.
Și aceasta s-a întâmplat, începând cu anul 333, până la începutul fatalului secol al IX-lea, când la cel de al optulea Conciliu ecumenic din anul 869, de la Constantinopol, a fost proclamat ca dogmă faptul că omul nu este alcătuit din trup, suflet și spirit, ci numai din trup și suflet, iar sufletul are unele calități spirituale. În acest context a fost anulată dogmatic trihotomia, cum se numea atunci ‒ singura cunoaștere a faptului că omul este alcătuit din trup, suflet și spirit ‒, și a trebuit să fie acceptată dogma că omul este alcătuit doar din trup și suflet ca fiind singura credință corectă. Filosofii moderni pretind că au o cunoaștere lipsită de prejudecăți și vorbesc despre trup, pe de o parte, și de suflet, pe de alta. Despre spirit ei vorbesc într-un mod pur frazeologic, căci nu-l cunosc. Ei l-ar cunoaște doar dacă ar recunoaște știința spiritului de orientare antroposofică. Această „filosofie lipsită de prejudecăți” care se predă în prezent, adeseori, ce este ea de fapt? Ea este dogma celui de al optulea Conciliu ecumenic din anul 869. Și în timp ce marii filosofi ai timpului nostru afirmă că fac o știință lipsită de prejudecăți, ei nu toarnă, de fapt, în forme noi nimic altceva decât ceea ce a impus ca dogmă cel de al optulea Conciliu al creștinismului.
Acest lucru trebuie înțeles. Trebuie să vă fie clar că referirea la spirit în cadrul nașterii civilizației moderne a fost considerată periculoasă deja în a doua jumătate a celei de a patra epoci culturale postatlanteene. Azi ne aflăm în fața îndatoririi de a atrage din nou atenția asupra spiritului care într-o perioadă îndelungată a civilizației europene a fost declarat ca fiind diavolul. În fond, după anul 333 nu au rămas decât tradițiile vechii christologii.
Pentru ceea ce este artistic se recunoaște mai ușor că a rămas tradiție. Priviți, de exemplu, tablourile lui Cimabue [ Nota 59 ], aici veți vedea că în ele mai trăia o lume, care de îndată ce iese la iveală la Giotto [ Nota 60 ], devine alta. La Cimabue mai trăiește ceva, așa cum mai trăiește la Dante, de exemplu, pe care oamenii ulteriori nici nu-l mai viețuiesc. Dar această aflare în lumea spirituală care mai este prezentă la Cimabue a încetat mai târziu. Pentru Cimabue era încă un lucru de la sine înțeles să se facă un fundal auriu. Icoana rusească nu reprezintă ceva care ar fi fost pictat după un model, ci ceva în care mai trăiesc tradiții vechi, tradiții rămase dintr-o clarviziune care mai era prezentă în timpul Misteriului de pe Golgota și care făcea inteligibil Misteriul de pe Golgota. Apoi au sosit timpurile în care tradițiile au fost menținute prin mijloace exterioare, prin forță. Apoi a venit timpul celui de al XIX-lea secol, când obișnuita vioiciune sufletească, care a dat roade atât de bogate în știința naturii și în tehnică a fost aplicată și teologiei. Dar ce a devenit ea în teologie? Din Iisus Christos, din întruparea unei entități extraterestre a rezultat „omul modest din Nazaret”, omul cel mai excepțional, dar nu purtătorul unei entități extraterestre. Naturalismul a devenit Teologia. Cu cât teologii moderni Îl concep mai uman pe Iisus din Nazaret, cu cât au mai puțin prilejul de a face christologie cu atât mai mult le place aceasta. Ei ar vrea să se ridice și în teologie numai până la descrierea omului Iisus din Nazaret, nu până la înțelegerea lui Christos ca o entitate extraterestră care a locuit în omul Iisus din Nazaret.
Cel ce este inițiat în prezent în evenimentele cosmice ale spiritului trebuie să vadă unele lucruri altfel decât o pot face oamenii după judecata exterioară. Europa Centrală, care trăiește în prezent o soartă atât de tragică, a suportat, printre alte lucruri care nu sunt de discutat aici, și pe acela de a-l considera pe Adolf Harnack [ Nota 61 ] mare cărtutrar, pe acel om care a ajuns să spună că Fiul nu ar aparține Evangheliei, ci numai Tatăl, iar Evanghelia trebuie astfel înțeleasă încât să nu se vorbească decât despre Iisus din Nazaret și despre ceea ce acesta a predicat despre Dumnezeu-Tatăl. Conform teologiei lui Harnack ar trebui eliminată înălțarea privirii spre spiritualitatea lui Christos. În Europa Centrală, teologia lui Harnack a însemnat tăgăduirea creștinismului, contestarea acestuia, a însemnat întemeierea acelei concepții despre lume care declară în mod expres: Nu vrem să mai știm nimic despre spiritualitatea lui Christos. Lucrul cel mai semnificativ pentru omenirea de astăzi este faptul că peste noțiunile cele mai importante pentru viață se suprapun acum cele mai ciudate concepții.
Astfel, omenirea actuală știe ce este somnul de la adormire până la trezire, dar nu este atentă la ce este celălalt somn, de la trezire până la adormire, când ne mișcăm în cotidian și ne dăruim unor iluzii, unor visuri cu privire la faptele cele mai importante. Omenirea mai nouă nu doarme numai noaptea în pat ‒ acesta este cel mai bun somn ‒, ea doarme, în egoismul ei, și când se baricadează în interiorul ei, când nu învață să cunoască trupul uman, dar nici nu vrea să se ridice la cunoașterea spirituală de sine. Este un altfel de mod de a dormi decât cel din timpul care se scurge de la adormire la trezire. Pentru a înțelege acest lucru trebuie în mod obligatoriu să cunoaștem natura adormirii și a somnului din timpul scurs de la adormire la trezire. Ce se întâmplă atunci, de fapt, cu omul? De ce, în concepția rațională a omului modern, dormitul ar însemna pentru structura sa sufletească același lucru ca și pentru grecul din Antichitate? Grecul nu veghea, și egipteanul nici atât, cum veghează omul de azi, și nici nu dormea astfel. Noi trebuie să cunoaștem, pentru fiecare epocă, structura sufletească care o caracterizează. Când sufletul uman, așadar Eul și corpul astral, se desprind în somn de corpul fizic și de cel eteric, care rămân culcate, unde se află sufletul, așadar Eul și corpul astral?
Cu descrieri exterioare cum ar fi aceea că un nor se ridică deasupra corpului fizic răspunsul nu ne este dat, deși pentru clarviziunea exterioară, pentru clarviziunea cea mai exterioară, acesta este un fapt. Trebuie privit spre interior. Trebuie privit spre ceea ce sufletul viețuiește propriu-zis între adormire și trezire. La omul actual, sufletul trăiește între adormire și trezire acele experiențe prin care pe de altă parte trec sufletele care încă nu s-au încorporat pe Pământ. Să luăm un eveniment care mi-a fost adus la cunoștință chiar acum, înainte de a fi început conferința: unui antroposof i s-a născut o fetiță. Acum un an ea se afla în lumea spirituală și încerca să coboare în lumea fizică. Așadar, ea a fost în lumea spirituală în toate deceniile anterioare cu care noi suntem mai în vârstă decât această fetită care s-a născut acum. În timpul în care am dormit, și noi am trăit, de la adormire până la trezire, tot în lumea pe care a parcurs-o această fetiță înainte de concepție, respectiv înainte de naștere. Aceasta este și lumea noastră. Sufletele încă neîntrupate trăiesc niște experiențe; împreună cu aceste trăim noi în cea de a cincea epocă postatlanteeană când dormim și în toate evenimentele care sunt asemănătoare cu cele pe care le viețuiesc astfel de suflete în lumea spirituală. ‒ În schimb, cu ceea ce noi ignorăm, dormind în starea de veghe de la trezire până la adormire, noi trăim în moștenirile provenind de la vechea viață pământeană. Ceea ce a rămas de la culturile indiană, iraniană, egipteană, ceea ce însă a fost viețuit spiritual pe Pământ, cu aceasta trăim cu totul încleștați în mod egoist în interiorul nostru, pentru că o aducem cu noi în încarnarea actuală. Cu această trăim noi în viața diurnă, ignorând prin dormire prezentul ‒ căci acesta conține foarte multe evenimente spirituale sesizabile ‒, dar noi ne încleștăm de reprezentările pe care le avem din trecut, pe care le menținem chiar cu încăpățânare în vorbirea noastră, căci pentru noi vorbirea conține în mare parte elemente vechi de înțelepciune cristalizate. Noi ne opunem ca aceste bunuri de înțelepciune să acționeze în vreun fel asupra sufletelor noastre. Azi vorbim, de exemplu, despre cuțit și foarfece (în limba germană, Messer și Schere, n.tr.) și în general nu reflectăm când focalizăm acțiunea de tăiere cu foarfecele că la baza cuvântului se află substantivul tuns (în limba germană, das Scheren, n.tr.) pe care-l găsiți scris pe orice firmă de frizerie. Iar la baza cuvântului cuțit se află o reprezentare morală; acesta este legat de măsură (în limba germană, das Mass, n.tr.), de a doza, a măsura (în limba germană, zumessen, n.tr.). Lucrurile care se află cristalizate în cuvinte reprezintă viață spirituală veche. În prezent, folosim cuvintele fără a gândi, lucrurile însă se odihnese in profunzimile ființei noastre. Când vorbirea se desprinde din noi, viețuim timpuri pământene vechi. De la trezire la adormire noi trăim spiritual timpuri vechi, dormind; iar de la adormire până la trezire viețuim acele evenimente care indică coborârea sufletelor în viața pământeană.
Acestea sunt realități, sunt adevăruri. Omenirea trebuie să-și însușească aceste adevăruri dacă vrea să nu facă cunoștință numai cu forțele declinului, ci și cu forțele de răsărire. Ar fi bine dacă un număr mai mare de oameni ar face seara, înainte de adormire, altceva decât fac de obicei. Gândiți-vă puțin care este, pentru mulți oameni, ultimul lucru pe care-l fac seara când se duc la culcare. Pentru omul actual ar fi corect să-și spună: Aș vrea să pătrund în acea lume în care există forțe de răsărire, în care sunt viețuite forțele care conduc sufletele spre viața pământeană, în care aceste forțe sunt viețuite spiritual. În prezent, omul viețuiește între adormire și trezire forțe ale viitorului. El ar trebui să-și dezvolte, din această cauză, o dorință vie pentru acele învățături care vorbesc despre lumea spirituală, care dezvoltă o stare de conștiență despre ceea ce viețuiesc sufletele când se află într-o stare asemănătoare, dar conștientă, cu sufletele între adormire și trezire. Din această lume trebuie să vină marile impulsuri care pot face să înainteze civilizația, care pot vindeca civilizația. De aici trebuie să vină impulsurile spirituale și cele social-economice care trebuie să se desfășoare ca forțe vindecătoare ale civilizației noastre. Căci în vremea noastră trebuie să avem din nou posiblitatea de a înțelege spiritual Misteriul de pe Golgota.
Ce este oare esențial ‒ sau să spunem lucrul esențial, căci există multe aspecte esențiale ‒ în Misteriul de pe Golgota? Un Dumnezeu, o entitate supraterestră a coborât, a sălășluit în Iisus din Nazaret. O calitate a unor astfel de entități este aceea că ele nu mor. Toate acele entități pe care le găsiți descrise în cartea mea Știința ocultă în schiță ca fiind entități ale ierarhiilor superioare, ale Îngerilor, ale Arhanghelilor etc., până la cele mai înalte, Serafimii și Heruvimii etc., nu mor ca oamenii; puteți vedea care este destinul vietii lor ‒ ei nu mor cum mor oamenii. Ce a luat asupra sa Christos care a ieșit în evidență dintre aceste ierarhii superioare? El a murit într-un corp omenesc. Aceasta este tranziția sa cea mai importantă spre adevăr în cadrul omenirii. El a murit într-un corp uman. El a străbătut acea viețuire a morții pe care alți zei care sunt legați de Pământ nu o parcurg. Acest aspect mai era întru câtva înțeles până în anul 333, și trebuie să învățăm să înțelegem din nou că, în fapt, o entitate extraterestră a viețuit moartea și prin aceasta s-a integrat în evoluția Pământului, a trăit alături de noi în evoluția terestră. Dar trebuie să avem marea smerenie de a recunoaște că această entitate se află deasupra a ceea ce poate viețui structura sufletească umană. Această entitate a coborât din lumi în care nu se moare. Ce ființe slujesc entitatea Christos? Nu toate au ajuns la același sacrificiu; nu toate au coborât pe Pământ și au murit. Entități, începând cu Îngerii și până la ierarhiile superioare, îl slujesc pe Christos care s-a unit cu evoluția terestră. Dar noi nu le recunoaștem dacă nu ne lansăm în cunoașterea supraterestră a ierarhiilor superioare. Ceea ce conduce la Christos trebuie căutat prin cunoașterea lumilor superioare. Avem nevoie de știința spiritului pentru a putea ajunge din nou la cunoașterea lui Christos. Căci Christos este pe Pământ, dar ceea ce-L înconjoară este în lumea ierarhiilor superioare. A fost marea ispită a omenirii timpurilor mai noi aceea de a străbate știința naturii cu marile ei triumfuri, de a prelua în sine exclusiv cunoașterea forțelor naturale exterioare. Dar dincolo de toate aceste forțe naturale trăiesc entitățile spirituale, dincolo de aceste științe ale naturii trăiesc, conducând și diriguind, entitățile spirituale care-I slujesc lui Christos. Christos este în tot ce este evoluție terestră. Ființele supraterestre care îl slujesc sunt cunoscute numai prin știința spiritului. Din această cauză, știința spiritului are față de înnoirea creștinismului o sarcină de o importanță imensă. Știința spiritului nu o putem practica în prezent dacă o privim numai ca pe o problemă personală. Ea este o problemă a întregii lumi civilizate: Și din această cauză a fost o necesitate interioară, încă de la început, în interiorul cercului care a păstrat denumirea Societate antroposofică, ca știința spiritului să fie pusă altfel în practică decât în Societatea teosofică. Societatea teosofică a avut încă de la începuturile ei, în întreaga ei constituiție, un caracter sectant, ceva care lua în calcul egoismul timpului mai nou. Antroposofiei i-a revenit sarcina să ia în calcul conștiența modernă, să ia în calcul ceea ce este cultura exterioară a conștienței moderne, în care trebuia să introducă rezultatele cercetării spirituale. Față de aceasta, toate micile dispute și ciorovăieli nu intră în discuție. Esențial era că eu trebuia să mențin pură acea mișcare a spiritului care ia în calcul întreaga știință modernă. În această privință, nu mă interesează dacă unul sau altul recunoaște sau nu un lucru. Chiar dacă toată lumea ar tuna și ar fulgera, chiar dacă toată lumea ar critica, nu despre aceasta este vorba, ci despre faptul ca știința spiritului pe care eu o reprezint să fie în consonanță cu mentalitatea științifică modernă și cu conștiința morală modernă. ‒ Eu a trebuit să dau prioritate Filosofiei libertății și propovăduirii karmei. A trebuit să aud adesea cu strângere de inimă în cercul teosofilor cum aceștia spuneau că dacă pe cineva îl atinge o suferință, sau dacă cineva este, din punct de vedere social, o ființă chinuită apartinând unei clase sau caste inferioare, acest lucru se întâmplă pentru că se află în karma lui, el a meritat aceasta. ‒ Aceasta era o tălmăcire a ideei de karma pe care o făceau oamenii egoiști ai secolului al XIX-lea sau al XX-lea. Acești oameni nu reflectau la faptul că noi nu trăim numai în această viață pământeană, ci că vom trăi și în vieți viitoare. Și în prezent nu trebuie să privim tot timpul înapoi, la ceea ce am avut în viețile pământești trecute, ci trebuie să reflectăm și la faptul că acel lucru pe care-l viețuim acum, în viețile pământene viitoare va trebui să-l privim retrospectiv ca fiind ceva pentru întâia oară. Libertatea este în deplină consonanță cu ideea karmică, numai că tot ce există în cartea de conturi a vieții se află într-un context karmic.
Dacă fac suma destinului de viață potrivit activului și pasivului și apoi stabilesc diferența, ajung la un bilanț al vieții, dar din această cauză cifrele luate separat nu sunt supuse unei necesități naturale, tot așa cum cifrele individuale ale cărții de conturi a comerciantului nu depind de așa ceva, și în final redau totuși cu necesitate un bilanț. Astfel, libertatea poate fi perfect asociată cu ideea de karmă. Nu ne este îngăduit să ne dăruim comodității unui fatalism când prezentăm ideea de karmă ca pe un lucru pe deplin justificat. Tot astfel, știința spiritului trebuie să fie în acord deplin cu conștiința modernă, cu mentalitatea morală a umanității moderne. Din această cauză, aproximativ când s-a produs catastrofa care se datorează sufletește, spiritual și fizic egoismului omenirii moderne a apărut necesitatea de a lucra cu știința spiritului la scară mare.
Ar fi fost oare cinstit și de bună-credință să se proclame că știința spiritului există pentru a ajuta omenirea, și apoi, în vremurile în care cerințele sociale au devenit atât de stringente cum se întâmplă în prezent, să nu avem nicio concepție socială? Nu trebuie oare să progreseze iubirea de oameni până la stadiul de cunoaștere socială? Trebuie să rămânem la declamații frazeologice despre iubirea de oameni? Oare nu trebuie să înaintăm spre impulsuri sociale reale? Priviți evoluția spre impulsuri sociale reale ca fiind rezultatul științei spiritului, ca fiind un rezultat a ceea ce v-am spus azi despre veghe și somn, despre veghea dormindă și despre trezirea somnului prin știința spiritului; priviți-o ca fiind un rezultat al acelei cunoașteri care vă spune că spiritele slujitoare ale lui Christos ne devin clare numai când privim în sus, în lumea spirituală, abia prin aceasta ne redevine prin știința spiritului, ne redevine clar, într-un sens care corespunde omenirii actuale, Misteriul de pe Golgota; priviți ca fiind un rezultat al tuturor acestor aspecte faptul că științei spiritului nu-i este permis să stagneze în cadrul unor loji sau ramuri sectante oarecare, ci că trebuie s-o ducem în afară atât cât putem, fiecare după măsura lui. La Dornach nu trebuia să se creeze un loc sectant, ci un loc în care să poată fi fertilizate toate științele, întreaga viață activă, viața socială, viața artistică. Știința spiritului de orientare antroposofică trebuie să devină o problemă a maselor largi ale umanității, cu toate că, de ceea ce este mai important în ea, ceea ce ne stă mai aproape de inimă, ceea ce ne permite ca forțele din interior să prindă viață, ne ocupăm totuși în cercul mai restrâns al ramurii noastre. Întrucât trebuie să ne adunăm forțele, pentru ca să putem cultiva o anumită cunoaștere superioară, pe care s-o asimilăm mai întâi în aceste ramuri. Această cunoaștere trebuie însă să fie cultivată și formată. Căci trăim, în prezent, într-o epocă în care oamenii de fapt nu știu ce vor pentru că ignoră, dormind, ceea ce este mai important în viața în care vor însă toți o recunoaștere a spiritului. Aceasta trebuie s-o simțim în zona cea mai profundă a inimii, în calitate de pionieri, să spunem, ai înnoirii spirituale, ca antroposofi.
Din această cauză doresc din toată inima ca și în cadrul ramurilor noastre din Olanda să domnească o studiere serioasă, activă și sârguincioasă a ceea poate fi oferit mișcării noastre din lumile spirituale drept cunoștințe. Dar eu doresc să nu se rămână la activitatea în interiorul ramurilor, astfel încât ceea ce este cultivat în ramuri să fie doar punctul de plecare al unei ieșiri printre toți oamenii, pentru ca acele doruri care trăiesc în întreaga umanitate să poată fi satisfăcute prin concepția spiritului de orientare antroposofică. Acesta este motivul pentru care trebuie să înțelegem în ce constau aceste doruri ale umanității moderne. Să nu credem că devenim materialiști prin faptul că spiritualizăm materia. Să ne fie clar faptul că o mare nenorocire se află în fața umanității, dacă nu este recunoscută în mod corect pentru a fi înlăturată.
Cel de al optulea Conciliu ecumenic din anul 869 a eliminat din umanitate privirea asupra spiritului. Cei care sunt chiar materialiști convinși ar vrea să pregătească etapa următoare; ei ar vrea să pregătească abolirea deasemenea a sufletului, și să transforme într-o cunoștință generală dogmatică a vieții moderne și viitoare ideea că omul este numai trup. Anumiți inițiați diabolici cugetă la mijloace pentru a educa în sens materialist ‒ nu prin influențe sufletești, ci prin ingrediente, prin anumite sucuri extrase din natură ‒, pentru a putea pregăti în general în sens materialist omul ca trup. Mai mult, cu alte principii decât cele ale școlii Waldorf ‒ protestele spirituale sunt împotriva materialismului modern ‒, alți oameni gândesc la elaborarea psihologiei experimentale, care face în prezent tot felul de experiențe pentru testarea capacităților. Aceasta este numai treapta premergătoare a ceea ce se vrea de fapt. Nu se mai dorește educarea copilului prin mijloace sufletești, ci cu mijloace materiale exterioare, pentru a dezvolta capacitățile în context corporal. Vom ajunge la automatizarea omului dacă nu reflectăm în timp util la faptul că nu trebuie să fie făcută cale ca după abolirea spiritul, să se ajungă în plus și la abolirea sufletului, ci trebuie să fie făcută calea întoarsă față de cea urmată de la al optulea conciliu, că trebuie să fie făcută calea pentru a regăsi spiritul și de a cultiva ceea ce poate fi din nou aflat din el în omenire în toate domeniile vieții umane practice.
Aceasta aș vrea să fi așezat în sufletele dumneavoastră, în inimile dumneavoastră, după ce mai mult timp nu ne-am putut vedea. Cultivați știința spiritului mai întâi ca o problemă a inimii, așa cum trebuie s-o cultive fiecare om luat individual, pentru a putea progresa. Apoi, cultivați ceea ce ați preluat astfel în dumneavoastră, în timp ce introduceți aceasta în omenire în toate domeniile vieții. Atunci veți găsi treptat calea pentru a face ceea ce este corect, fiecare la locul său, în cadrul timpului actual grav, copleșit de încercări al umanității.
