De când ne-am văzut ultima oară aici, mișcarea noastră antroposofică are de consemnat unele progrese importante. După ce am plecat, am pregătit la Stuttgart o serie mai lungă de conferințe care trebuiau ținute mai întâi în Germania. Activitatea mea din zilele de mijloc ale lunii februarie era destinată pregătirii acestor conferințe. Apoi, după jumătatea lui februarie, a început, prin activitatea unui număr mai mare de prieteni ai noștri, înainte de toate profesorii școlii Waldorf și colaboratorii din Stuttgart, dar și a unor prieteni mai tineri care au aderat la mișcarea antroposofică în ultima vreme, o activitate de prezentare de conferințe extinsă în cele mai importante orașe ale Germaniei, care se va încheia abia când va începe cursul universitar din Stuttgart, la 12 martie.
Această activitate s-a născut din înțelegerea necesității de a face ceva temeinic pentru mișcarea antroposofică și pentru tot ceea ce este rezultatul ei ‒ sau cel puțin ar trebui să fie ‒, ceea ce este legat de ea. Este, bineînțeles, greu să obții săli pline în orașele în care pentru cauza noastră lucrează grupuri mici de prieteni. Cu toate acestea, în vremea actuală dificilă, trebuie făcut tot ce este posibil.
Concret, conferințele au avut drept scop, pe de o parte, să arate cum trebuie să se implice știința spiritului de orientare antroposofică în marile probleme culturale și ale civilizației prezentului, și, plecând de aici, să prezinte consecințele concepției antroposofice de bază pentru viața socială. Pe această direcție au mers conferințele ținute și care încă vor mai fi prezentate într-un mare număr de orașe germane. Dr. Boos [ Nota 62 ] a contribuit cu activitatea sa la această serie de conferințe și va mai contribui și în alte orașe ale Germaniei; și vom vedea dacă înaintarea puternică pe care am încercat să-o facem prin aceasta, găsește înțelegerea în prezentul nostru, acea înțelegere de care prezentul nostru ar avea atâta nevoie.
După ce, la 17 februarie, au fost terminate conferintele din Germania m-am putut deplasa în Olanda pentru a putea acționa acolo, printr-o serie de conferințe, pentru mișcarea antroposofică. Conferințele prezentate și-au propus să arate că știința spiritului de orientare antroposofică izvorăște din cerințele civilizatoare ale prezentului, că ar putea fi ceva esențial și important pentru acele suflete ale prezentului care sunt cu adevărat interesate de cunoaștere. Am conferențiat într-o serie de orașe olandeze pe două teme, Știința spiritului de orientare antroposofică în esența ei și în relația sa cu marile probleme ale civilizației contemporane și Probleme de viață pedagogice, de instruire și practice, din punctul de vedere al științei spiritului de orientare antroposofică.
Despre aceste probleme am vorbit la 19 februarie la Amsterdam, la 20 februarie la Hilversum, la 21 februarie la Utrecht; la 22 februarie am ținut apoi, în orele după-amiezii, o conferință cu proiecții de diapozitive despre construcția noastră de la Dornach. La 23 februarie am ținut o conferință la Haga, la 24 februarie din nou la Utrecht; la 25 februarie am ținut o conferință la Universitatea tehnică de la Delft despre formarea economică sub influența tripartiției organismului social. Conferința din 26 februarie a fost anunțată dar nu a mai avut loc, pentru că trebuia să-mi menajez vocea, căci la 27 februarie trebuia să conferențiez dimineața, într-o ramură, în fața prietenilor noștri universitari, la Haga, și în seara aceleiași zile din nou la Haga despre problemele educației și instrucției din punctul de vedere al științei spiritului. În după-amiaza zilei de 28 februarie am ținut la Haga o conferință cu proiecții de diapozitive despre construcția noastră de la Dornach, iar în seara aceleiași zile a doua conferință oficială la Amsterdam. La 1 martie am ținut o conferință la Universitatea din Amsterdam pe tema „Antroposofie și filosofie". La 2 martie am ținut o conferință oficială la Rotterdam. La 3 martie am ținut o conferință oficială la Hengelo [ Nota 63 ], în Olanda. Este un loc deosebit de interesant pentru că este, de fapt, creat în mod artificial. În anii 60, 70 ai secolului al XIX-lea, mai mulți industriași au realizat aici amenajări importante de tip industrial și, printr-o gândire cu adevărat industrial-socială, Hengelo a fost construit treptat. Acest lucru apare cu deosebită claritate la lumină când vizitezi școala elementară de acolo. Am avut puțin timp, dar am vizitat instituția și ne-a sărit în ochi faptul că acești copii sunt altfel decât, de exemplu, cei pe care îi primim, în prezent, să spunem, în prima clasă primară a școlii Waldorf. Aceștia ne vin pur și simplu din popor, așa cum este acesta ca rezultat al civilizației actuale. La Hengelo s-au realizat mai întâi anumite amenajări de tip industrial, și oamenii care au fost aduși să populeze locul au lucrat acolo din anii 70 ai secolului trecut; copii lor lucrează acum în stabilimentele industriale construite acolo, iar copiii acestor oameni, așadar, a doua generație, au frecventat școala de mici. Acest lucru se observă foarte clar; ei nu sunt copii luați de pe stradă, ci au fost dădăciți în mod artificial de-a lungul mai multor generații de o civilizație izvorâtă din modul de gândire de atunci, bineînțeles în avantajul lor, dar pregătiți întru totul artificial, și ei poartă amprenta unei civilizații artificiale. Este greu să întâmpini prejudecata care este în prezent atât de răspândită, tocmai când te plasezi într-un astfel de mediu. Eu m-am referit în diferite conferințe la felul în care peste Europa s-a răspândit un val de liberalism, tocmai când începea ultima treime a secolului al XIX-lea, un val de spiritualitate liberă care, dacă ar fi putut găsi o prelungire înspre partea spirituală, ar fi putut furniza realizări deosebit de importante. În loc de aceasta, am fost întorși spre reacțiune, pentru că aveam un spirit științific materialist care nu mai corespundea voinței liberale de atunci. Este uimitor modul în care se desfășoară aspectele karmice.
De exemplu, am ținut în ultimele zile această conferință la Hengelo pentru industriașii de acolo, oameni care sunt legați de de acest loc, și am văzut cum încă mai acționează în prezent acel lucru căruia de fapt i-a fost rupt vârful, căruia nu-i lipsește decât prelungirea spirituală. Când m-am întors din nou aici, am scos întâmplător din rafturile mele o carte care prezintă un anumit interes în legătură cu aceste aspecte. Această carte, care în sine nu este deosebit de importantă ‒ o carte care tratează probleme filosofice [ Nota 64 ] ‒, este redactată de un fost filosof universitar din Bonn, Jurgen Bona Meyer; dar este un exemplar care a aparținut cunoscutului materialist Arnold Dodel, care a activat la Zürich. Răsfoind această carte se poate vedea în ce măsură a citit-o. Peste tot, până la pagina 114 ‒ ea are 460 de pagini ‒, se găsesc însemnările sale făcute cu creionul, și se poate vedea cum materialismul atacă „în stil taurin” ceea ce vrea să se pună în valoare din vechea filosofie; chiar dacă în maniera neîndemânatică a filosofului de la Universitatea din Bonn se poate vedea cum atacă materialismul, cum ceartă materialismul, pe lângă aceasta, materialismul se manifestă cu o aroganță de necrezut. Vedeți dumneavoastră, dragi prieteni, aceasta este ceea ce atunci a frânt începutul unei voințe de mai bine și ne arată că este neapărat necesară o adâncire într-o viață spirituală, dacă vrem să progresăm în planul civilizației, dacă nu vrem să intrăm în declinul care este atât de clar perceptibil pretutindeni, dar mai ales în domeniul economic, dacă nu vrem să ne prăbușim în decădere. Faptul că anii 60-70 nu au lăsat să crească o viață spirituală constituie cauza care a determinat, de fapt, toată nenorocirea timpului nostru.
În afara acestor conferințe, ținute în cele mai variate locuri, am avut spectacole de euritmie, și anume, la 20 februarie la Hilversum, la 22 februarie la Amsterdam, la 26 februarie la Rotterdam, la 27 februarie la Haga. La 27 februarie la Haga au avut loc trei manifestări culturale: dimineața, o manifestare a ramurii, după-amiază un spectacol de euritmie și seara conferința oficială. Apoi, a mai fost un spectacol de euritmie la 2 martie la Amsterdam, la care însă nu am putut fi prezent, la care domnul Stuten [ Nota 65 ] a rostit cuvântul introductiv, pentru că în acea zi trebuia să țin conferința mea oficială la Rotterdam.
Ceea ce este de spus aici este faptul că pretutindeni se poate observa cu claritate la oameni un anumit dor de hrană sufletească, de ceea ce poate să facă să progreseze sufletul. Printre spectacolele de euritmie proiectate au avut loc cele de la Köln, Essen, și vor avea loc la Mannheim, Karlsruhe, Freiburg și Stuttgart. Alte aspecte pe care aș vrea să le menționez sunt de natura celor ce au trebuit să fie discutate adeseori aici, care însoțesc ca o umbră mișcarea noastră: cu cât mișcarea noastră își dovedește mai mult necesitatea ei interioară, cu atât devine mai mare adversitatea. Această adversitate se caracterizează prin aceea că pe măsura întinderii ei, a creșterii ei, devine mai josnică. Astfel, de exemplu, la 28 februarie, la Amsterdam, când am pătruns în clădirea pentru concerte, un om împărțea manifeste [ Nota 66 ] care cuprindeau în variante deosebit de josnice aproximativ aceleași lucruri, care sunt popularizate și aici de revista preotului Kully și de alte publicații asemănătoare.
Vedeți, așadar, că lucrurile nu sunt localizate, ci sunt răspândite în întreaga lume și se face totul pentru a le propaga. Trebuie să repet faptul că opoziția este mult mai bine organizată, mult mai activă decât este societatea de antroposofie sau decât activitatea desfășurată de ea în acest sens. Dacă se începe o acțiune oarecare, se găsesc mulți dintre prietenii noștri cărora nu le place aceasta, care vor să ne lăsăm pălmuiți și să ne purtăm vânătăile fără a ne apăra în vreun fel.
În această privință, întâlnim situații nostime când observăm, de exemplu, felul în care se prezintă, am spune comic, „Școala de înțelepciune” din Darmstadt a contelui Hermann Keyserling. Aceasta a scos un fel de prospect, un caiet destul de gros, Calea ce duce la perfecțiune, care a apărut cu o banderolă cum poartă cărțile în care se spune că atacurile mele ar fi fost „lichidate”: „Anularea atacurilor lui Steiner”. ‒ Această scriere are efectiv ceva deosebit de comic. Este aproape ceea ce mi-a spus acum câteva zile cineva care citise această scriere, că, în fapt, ea ar avea drept conținut ideea că cel care nu s-a mișcat pe parchetul Școlii de înțelepciune de la Darmstadt ar fi un prostănac! ‒ Acesta este aproximativ conținutul Căii ce duce la perfecțiune. Dar destul de nostim este și următorul aspect. Dumneavoastră știți că în conferința oficială de la Stuttgart eu l-am numit în mod intenționat pe contele Hermann Keyserling mincinos, pentru că el mințise cu adevărat, și acest lucru el mi l-a luat în nume de rău; în timp ce spune că judecățile pe care eu le-am emis cu privire la filosofia lui le poate lua asupra sa ‒ el să le ia asupra sa! ‒, el ia atitudine, vestind cu o motivație îndoielnică: El spune că dacă eu, Steiner, aș fi spus pur și simplu că ceea ce el afirmă nu corespunde adevărului, acest lucru l-ar fi înțeles; el nu are timpul necesar pentru a face o cercetare specială a lui Steiner, din această cauză trebuie să se înțeleagă că ar putea difuza și lucruri eronate. ‒ Acest lucru este caracteristic pentru toți acești ignoranți ai prezentului care, pe lângă faptul că sunt ignoranți, mai sunt și leneși, îngrozitor de leneși, și din lenea lor mai deduc și un anumit drept de a nu cunoaște anumite lucruri. Dacă, așadar, le reproșezi că ar fi mințit, ei spun că nu au timp să facă cercetări-Steiner, aceasta înseamnă că ei nu ar avea timp pentru a se convinge de lucrurile pe care le afirmă. Evident că nu pot face cercetare-Steiner, dar atunci ar trebui să-și țină gura cu privire la lucrurile pe care nu le știu; vreau să fiu politicos. Dacă își țin gura, nimeni nu le va reproșa ceva, dar dacă trâmbițează lucruri incorecte și apoi spun că nu au timp să le cunoască în mod corect, acesta este un simptom al decăderii morale și intelectuale înfiorătoare a așa-numiților oameni actuali ai spiritului, a unui astfel de om de spirit cum este contele Hermann Keyserling.
Cel mai demn de remarcat este faptul că din punct de vedere științific acești oameni nu pot totuși face nimic, nu pot face nimic pentru că sunt prea comozi, în măsura în care ocupă poziții științifice sau se află în oarecare poziții literare, încât să se ocupe în mod serios de știința spiritului. În această situație se află și profesorul Fuchs [ Nota 67 ] din Gottingen. Pentru că aceste persoane nu știu ce să facă cu știința spiritului, recurg la alte mijloace, iar aceste alte mijloace constau în a aduce mișcarea la distrugere într-un mod îndoielnic. Când am ajuns la Stuttgart, revenind din Olanda, am fost surprins de articolul ziarului „Frankfurter Zeitung”, care între timp a mers, natural, mai departe, fiind supraintitulat, din cauza măsurilor noastre cu privire la problema Sileziei Superioare, „Trădarea germanității”, care vorbește de trădare de țară și tot felul de alte lucruri posibile. Este caracteristic faptul că se folosesc astfel de mijloace pentru a distruge atacând ceva pe la spate.
Aceste lucruri sunt o dovadă a josniciei cu care reprezentanții vieții spirituale actuale recurg la asemenea mijloace, și puteți deduce din aceasta că niciun cuvânt nu s-a rostit aici în mod nejustificat, că am fost obligat să caracterizez într-un mod corespunzător chiar instituțiile noastre formatoare, și anume facultățile. Faptul că avem nevoie de o metamorfoză fundamentală, că avem nevoie de o remodelare fundamentală a facultăților noastre trebuie din ce în ce mai mult înțeles. Și, plecând de la acest punct de vedere, trebuie să salutăm cu mare bucurie faptul că, în ciuda adversității turbate care ia naștere împotriva noastră, un cerc mic de tineri studenți lucrează pentru introducerea științei spiritului de orientare antroposofică în însăși structura facultății. Aceasta se vede din unele inițiative cum este cursul universitar care va fi ținut la facultatea din Stuttgart și care va începe la 3 aprilie.
Acestea am vrut să vi le spun, dragii mei prieteni, pentru a vă oferi o imagine a activității din ultimele săptămâni.
Ceea ce aș vrea să aduc azi în fața dumneavoastră este un fel de rezumare a unor adevăruri pe care le cunoaștem deja, dar care trebuie să apară mereu în fața sufletelor noastre dacă vrem să ne formăm impulsuri din profunzimea cunoașterii bazate pe știința spiritului, impulsuri pentru ceea ce este necesar în prezent acțiunii umane. Eu v-am vorbit și în alte rânduri despre modul în care coacționează diferite curente în lumea globală în care este plasat omul, și știm denumirea lor: lucifericul, ahrimanicul și ceea ce într-o anumită măsură constituie starea de echilibru a celor două curente și care pentru noi se exprimă cel mai bine în curentul Christos. Dumneavoastră știți că grupul statuar din punctul central al clădirii noastre [ Nota 68 ] trebuie să aducă în expresie tocmai taina acestei trinități a lucifericului-ahrimanicului-christicului.
Când observăm omul, care, în definitiv, reprezintă confluența forțelor Cosmosului, putem vedea cum aceste trei curente acționează trecând prin el. Noi știm că la om trebuie să deosebim organizarea capului, care este purtătorul sistemului neurosenzorial, că avem de deosebit sistemul ritmic, care cuprinde în partea sa principală ritmul respirator și circulația sângelui, așadar, tot ceea ce se petrece ritmic, că, apoi, ceea ce trebuie să fie considerat a fi cel de al treilea mădular al omului exterior este sistemul metabolic și că acesta este intim legat de desfășurarea sistemului membrelor. Noi știm însă că putem înțelege și sufletește această trinitate a ființei umane. Căci sistemul neurosenzorial, sistemul capului, este în esență purtătorul a tot ce este reprezentare, viață a gândurilor, sistemul ritmic este purtătorul a tot ce este viață a sentimentelor, iar sistemul metabolismului este purtătorul vieții voliționale. Trebuie însă să ne fie clare următoarele: o adevărată conștiență de zi, o conștiență de veghe străbătută de lumină deplină avem numai prin sistemul nostru neurosenzorial, prin viața de reprezentare care se dezvoltă în acest sistem neurosenzorial. Sistemul ritrnic, pe care l-am putea numi și sistemul pieptului, este purtătorul vieții afective. Aici, în partea mediană a sufletului, se dezvoltă sentimentele. Și ceea ce constituie contrafortul corporal al sentimentelor este sistemul ritmic. Despre această viață a sentimentelor am vorbit deseori; ea nu este străbătută de conștiență clară ca ființa de reprezentare. Dacă înțelegem viața sufletească umană, nu putem spune altfel decât: Viața sufletească nu are o mai mare luminozitate a conștienței decât viața de vis. Viața de vis, care se petrece în imagini, și viața sentimentelor sunt la fel de conștiente dar și la fel de inconștiente. Ele se comportă însă diferit, pentru că viața de sentimente nu se trăiește în imagini, ci în ceea ce este specific esențialității sufletești care nu se conturează în imagine. Visele se viețuiesc în imagini. Prin aceasta se deosebește viața de sentiment de viața de vis. Dar în privința intensității conștienței cele două nu se deosebesc.
Cu totul învăluită în inconștient, așa cum este omul în somn, de la adormire la trezire, este viața volițională, al cărei contrafort corporal este sistemul metabolic și sistemul membre. Cu privire la voință, omul este, în timp ce veghează, o ființă adormită. El vede numai ceea ce se înfăptuiește prin voința sa, pe care apoi și-o reprezintă așa cum își reprezintă și altceva. Dar ceea ce este de fapt activ în voință, trăirea sufletească interioară din voință, pe aceasta o ignoră dormind, așa cum ignoră viața de sentimente.
Totuși, să observăm această trăire a voinței care doarme, respectiv contrafortul său corporal, această viață dormindă a metabolismului și a membrelor. Omul nu se află, cu toată ființa sa, numai în ambianța fizică, naturală, ci și într-o lume spirituală. El se află în Cosmos, indiferent de gradul de conștiență cu care se manifestă această ființă. Acum să observăm voința. Putem să spunem așa: Dacă acesta este Cosmosul spiritual (vezi, în desen, partea luminoasă, albul), pe care momentan nu vreau să-l caracterizez ‒ știți că „Cosmos spiritual” este foarte universal, întotdeauna poți să izolezi numai o parte din acesta ‒ atunci acesta (roșul) ar fi o anumită parte a Cosmosului spiritual, anume aceea căruia îi aparține în mod preferențial viața noastră de voință, respectiv viața membrelor și metabolismului. Astfel încât, dacă gândiți viața volițională ca fiind sufletească, viața metabolică, a membrelor, ca fiind corporală și vă întrebați cum este aceasta inserată într-un Cosmos spiritual, această relație cu un Cosmos spiritual este reprezentată prin acest desen. Iar pentru noi se naște întrebarea: Ce este albul acesta? Despre roșu știm că este viața de voință umană observată în plan sufletesc, sau viața metabolică, a membrelor, observată în plan corporal; dar ce este ceea ce aparține acestei vieți? ‒ Aș vrea să mă exprim și cu alte cuvinte. Când observați o componentă oarecare a organismului unui om, de exemplu, ficatul, veți spune: Ficatul are importanță în cadrul întregului organism. ‒ La fel, putem considera în cadrul unui mare organism, a unui organism al lumii, care aici este reprezentat în alb, întregul sistem uman al metabolismului și al membrelor, sistemul volițional ca fiind un mădular. Și atunci se naște întrebarea: Care este marele organism cosmic al lumii în care sunt inserate viața volițională umană și viața metabolismului și a membrelor?
Domeniul în care sălășluiește omul în ceea ce privește cel de al treilea mădular al său este viața cosmică a acelei entități spirituale pe care Biblia o numește Elohim [ Nota 69 ]. Efectiv, așa cum noi trăim în natura exterioară pe care o vedem cu simțurile noastre, așa trăim cu cea de a treia parte a ființei noastre, pe care de fapt o ignorăm dormind în activitatea sa, împreună cu Elohimii.
Să vorbim despre aceste lucruri mai în amănunt. Să observăm această viață a Elohimilor în întreaga evoluție cosmică. Dacă recitiți cartea mea Știința ocultă, veți afla că acestea sunt Spiritele formei; ele au apărut ridicându-se de pe trepte anterioare de evoluție. Dacă mergem înapoi, ajungem la treapta anterioară a evoluției numită existența cosmică lunară. Atunci, aceste Spirite ale formei erau Arhaii, Forțe primordiale, Începuturi primordiale. Dacă ne întoarcem și mai în urmă, la existența solară, îi găsim ca Arhangheli, dacă ajungem la existența saturniană, ei erau Îngeri. Deci ei s-au înălțat din acele timpuri și au ajuns la existența de Elohimi, la existența de Spirite ale formei.
Dacă observăm evoluția noastră umană, trebuie să spunem: Și noi evoluăm. Când vom fi oare la înălțimea la care se găsesc în prezent aceste spirite? ‒ Vom fi la această înălțime după ce vom fi parcurs existențele Jupiter, Venus, Vulcan, și ne vom afla în ceea ce vine apoi. Dacă sintetizați ceea ce am prezentat în Știința ocultă, obțineți șapte trepte de evoluție succesive, s-ar putea spune
și șapte trepte de evoluție. Spiritele formei, Elohimii, au intrat în cea de a opta sferă de evoluție.
Aceasta este ceea ce caracterizează situația Elohimilor. Când s-a ajuns la perioada Pământ, ei se aflau pe treapta pe care noi oamenii o considerăm ca fiind viitoarea perioadă Vulcan. Ei urcă în cea de a opta sferă. A existat marea întrebare cosmică: Cum stau lucrurile sau cum stăteau lucrurile în timpul acestei existențe pământene cu omul? ‒ Vedeți dumneavoastră, omul era în situația în care fusese anterior o componentă din evoluția Elohimilor. Elohimii au evoluat de-a lungul existențelor Saturn, Soare, Lună, până la treapta pe care v-am descris-o acum. Ei au purtat în poala lor omul așa cum am descris în Știința ocultă. Dar tot ce am descris aici se afla în poala Elohimilor. Este ca și cum v-aș descrie ficatul în dezvoltarea sa. Dacă-l descriem în stadiile sale, el se află în poala omului. Aceasta a fost evoluția pe care a avut-o omul, în legătură cu evoluția Elohimilor.
Când s-a trecut la etapa Pământ se punea întrebarea: Vor rămâne oamenii pur și simplu o componentă dependentă în marele organism care urca în sfera a opta, în marele organism cosmic al Elohimilor, sau se vor orienta spre libertate, vor deveni independenți? ‒ întrebarea dacă vor deveni oamenii independenți s-a rezolvat printru-un anumit fapt cosmic foarte precis. Din punct de vedere al sistemului nostru volițional, sufletește, și al sistemului nostru membre-metabolism, corporal, noi suntem componente ale Elohimilor; aici doar dormim. Aici nu suntem separați de ei. Noi suntem scoși din ei, separați de ei, doar în cazul sistemului cap.
Cum s-a făcut această separare a omului? ‒ Prin faptul că anumite entități spirituaie, care dacă în cursul evoluției ar fi progresat corespunzător ar fi devenit Elohimi, nu au devenit Elohimi, ci au rămas în urmă pe treapta de Arhai sau Arhangheli. Putem spune că acestea sunt entități care ar fi putut fi Elohimi. Dar ele au rămas în urmă. Dacă le cercetăm în mod ocult, ele aparțin aceleiași sfere căreia îi aparțin Îngerii, Arhanghelii; dar nu fac parte din specia Îngerilor, a Arhanghelilor sau a Arhailor, ci sunt din aceeași specie cu Elohimii, ca Spiritele formei, numai că au rămas în urmă în evoluția lor și din această cauză au ajuns în aceeași mulțime cu Îngerii, Arhanghelii, se fac cunoscuți în aceeași sferă și din această cauză nu au putut să acționeze asupra întregului om, asupra a ceea ce a fost obținut de om în epoca Pământ, sistemul membre-metabolism, ci au trebuit să se limiteze să acționeze asupra sistemului cap al omului. Astfel încât noi putem spune: Cu privire la sistemul cap al omului ‒ dacă prezint, așadar, aceasta aici ca fiind polul opus al sistemului volițional, al sistemului membre-metabolism (vezi desenul, roz) ‒, aici nu acționează acest mare organism cosmic al Elohimilor pe care îi schițez în desen (galben). În interiorul acestei sfere acționează și Îngeri, Arhangheli și Arhai. Aceste entități, care sunt Elohimi retardați, sunt de fapt adversarii celorlalți Elohimi. Ceilalți Elohimi au rupt legătura cu omul; dar nu i-ar putea acorda libertatea, pentru că ei influențează întregul om. Dimpotrivă, spiritele retardatare ale formei se limitează la cap și prin aceasta îi dau omului rațiunea, înțelegerea. Acestea sunt spiritele luciferice. Ele sunt, așa cum puteți vedea, dătătoare de voință pe o treaptă inferioară. Elohimii dau voința întregului om, ele însă îi dau capului voința sa. Altfel, capul ar fi străbătut numai de reprezentări lipsite de voință. Reprezentările devin raționale numai prin faptul că, străbătute de voință, ele ajung forțe de judecată. Aceasta provine de la aceste spirite.
Tabla 6Poate că acum vedeți încă o dată, chiar din această prezentare, privind dintr-un anumit punct de vedere, de ce nu este îngăduit să se folosească noțiuni ipocrite, mărginite, dacă vrem să focalizăm legitățile cosmice. Nu este permis să te uiți la spiritele luciferice pur și simplu peste umăr, dacă îmi este îngăduită această expresie, ci trebuie să ne fie clar că acestea sunt spirite de un ordin superior omului însuși. În fond, ele nu sunt potrivnice omului, sunt potrivnice Elohimilor, pentru că au rămas în urmă și se limitează la capul uman. Acest lucru trebuie să-l focalizăm.
Dacă vă reprezentați ce ar reuși, de fapt, aceste spirite dacă ar avea mână liberă în problema evoluției umane, ajungeți să spuneți: Când s-a ajuns la etapa Pământ, Elohimii au fost înălțați la demnitatea lor, celelalte spirite au rămas în urmă, pe trepte anterioare ale evoluției; ele sunt, așadar, purtătoarele a ceea ce a impregnat pe om din trecut, în existențele Saturn, Soare, Lună, purtătoarele a ceea ce trebuie să fie introdus în om de trecutul sublim pe care l-am parcurs în cele trei metamorfoze ale evoluției.
Prin faptul că au rămas în urmă, opunându-se într-o anumită măsură celor ce aveau în vedere Elohimii pentru oameni, noi putem să le caracterizăm spunând: Aceste spirite care sunt, de fapt, Spirite ale formei, care însă ni se îniațișează în lumea spirituală în cetele Îngerilor, Arhanghelilor și Arhailor, aceste spirite imprimă omului tot ceea ce-l împiedecă să coboare într-o existență deplin pământeană. Ei ar vrea, de fapt, să-l mențină deasupra regnului mineral. Cel mai mult ar dori ca omul să viețuiască numai ce se găsește în lumea vegetală lăstărindă, ce trăiește în lumea animală, ce există în însăși lumea umană. Dar nu ar vrea să-l lase să coboare la lumea minerală moartă. Aceste spirite nu au nicio înclinație de a lăsa să se mijlocească în vreun fel omului ceea ce este în legătură cu tehnica noastră. În această privință sunt într-o anumită măsură turbate, fanatice. Ele ar dori să-l mențină pe om într-o sferă spirituală, nu ar vrea să-l lase să coboare la terestru. Din această cauză sunt și adversari ai Elohimilor, care l-au fixat pe om în pulberea pământului, cum se exprimă Biblia, l-au tras în jos, în domeniul mineral. Acestui fapt îi datorează el libertatea. Dar libertatea pe care omul trebuie s-o viețuiască în plan terestru nu intră în calculul spiritelor, care vor să-l mențină pe om liber de ceea ce este pământesc.
Omul a fost instalat de Elohimi în lumea terestră-minerală. Prin aceasta însă au obținut, la rândul lor, accesul alte spirite. Acum dați atenție deosebirii dintre spiritele despre care am vorbit și spiritele despre care voi vorbi acum. Cele despre care am vorbit sunt în sfera Îngerilor, Arhanghelilor, Arhailor. Le găsim în cetele acestor spirite și ele sunt cele care introduc în capul uman mobilitate, rațiune, activitate creatoare, activitate artistică etc. Prin faptul că omul a fost împins în jos, în regnul mineral, că Elohimii i-au dat o independență care nu este totuși o independență deplină, deoarece el o viețuiește, dormind, în voința sa și în sistemul său membre-metabolism, prin aceasta alte spirite capătă acces. Aceste alte spirite se insinuează în evoluție. Spiritele despre care am vorbit au fost prezente în evoluție, dar au rămas în urmă; ele nu au putut-o parcurge, dar sunt Elohimi rămași în urmă, au fost prezente în Cosmos printre Elohimi și nu vor să-l lase pe om să coboare cu totul pe Pământ. El însă a coborât pe Pământ prin Elohimi. Acum, din afară vin alte spirite. Noi le observăm când ne îndreptăm privirea ocultă spre cetele de Heruvimi, Serafimi și Tronuri. Dintre aceste spirite care aparțin acestor cete unele au rămas în urmă. Ele nu au intrat în aceste cete, au devenit Spirite ale înțelepciunii. Aceste entități spirituale ar vrea să înceapă pe Pământ o creație cu totul nouă, ele ar vrea să conserve pe omul Pământului. Așa cum este încorporat în regnul mineral de Elohimi, ele ar vrea să-l ia drept un început, și plecând de la acest început să conducă mai departe evoluția. Ele ar vrea să dispară orice trecut: Eh, ce trecut ‒ spun ele ‒, asta nu ne mai preocupă; omul a ajuns odată în regnul mineral, acum trebuie să-l rupem de Elohimi, aceștia nu au nevoie de el; să-l rupem de Elohimi și să începem o nouă evoluție. Să-l lăsăm să fie el membrul începător și apoi să evolueze mai departe și mai departe!
Acestea sunt entitățile ahrimanice. Aceste entități ahrimanice vor să distrugă orice trecut și să-i lase omului numai ceea ce el a cucerit pe Pământ.
Vedeți cum se manifestă Elohimii în acest context! Ei ar vrea să lege trecutul de viitor. Spiritele pe care le-am descris anterior vor să impregneze omul cu trecutul său. Celelalte spirite ar vrea să dispară trecutul, să ia de la Elohimi ceea ce este omul ca pulbere a Pământului și să facă un nou început, să realizeze evoluția plecând de la Pământ. Gata cu acest „balon” al Cosmosului, cu Saturn, Soare și Luna, din toate acestea nimic nu trebuie să aibă importanță pentru om. Cu Pământul trebuie să înceapă o nouă evoluție, acesta să devină un nou Saturn, apoi să vină Soarele etc. Este idealul acestor entități. Ele intră cu forța în inconștientul omului, în viața volițională, în viața sistemului membre-metabolism, intră vijelios. Printre entitățile spirituale, ele vor să-i confere omului un interes special pentru tot ce este mineral-material, să-l facă interesat de tot ce este exterior-mașinal, mecanic. Ele ar dori ca tot ce Pământul a adus de pe vechea Lună să fie distrus, ar dori să dispară lumea animală, să dispară lumea umană fizică, să dispară lumea plantelor, din regnul mineral să rămână nurnai legile fizice, dar, mai ales, ca omul să fie luat de pe Pământ; ele ar dori să formeze un nou Saturn din mașini, o lume nouă numai din mașini. Așa ar trebui apoi să meargă lumea mai departe. Acesta este, de fapt, idealul lor. Pe plan științific exterior, ele ar dori să transforme totul în materie. În plan religios, noi avem clar perceptibile aceste două opoziții.
În timpuri mai vechi ‒ știți aceasta din alte conferințe pe care le-am ținut în acest loc ‒, oamenii erau expuși mai mult spiritelor din prima categorie, care acționează asupra capului. Aflăm de la Platon că, în mod cu totul special, atunci când se vorbea despre veșnicia sufletului uman se vorbea despre existența prenatală, despre ceea ce omul își amintește, de fapt, din existența sa anterioară. Aceasta dispare cu cât înaintăm mai mult în Evul Mediu, până când Biserica interzice cu totul credința în preexistență; și în prezent credința în preexistența omului este considerată de Biserică erezie. Avem deci, pe de o parte, înclinația de a ști ceva despre preexistență, iar pe de altă parte avem Biserica ahrimanizată, care nu concepe viața omului decât dincolo de moarte și nu o consideră decât un rezultat a ceea ce acesta a făcut pe Pământ.
Aici aveți o mărturisire de credință: Ceea ce viețuiește omul în lumea fizică el duce prin moarte. Sufletul său se uită mereu înapoi spre aceasta.
De fapt, întreaga viață următoare nu este decât continuarea a ceea ce a existat aici între naștere și moarte. Este exact ceea ce vor spiritele ahrimanice. Întrebarea care se pune omenirii este următoarea: Să se rămână la proliferarea credinței ahrimanice ca și cum după moarte nu mai există decât o viață, sau trebuie să se retrezească conștiența despre preexistență și să se ajungă la legarea preexistenței de postexistență prin ceea ce este echilibrul median?
Știința spiritului trebuie să caute principiul Christos, echilibrul între luciferic și ahrimanic preexistent, pe de o parte, și, pe de altă parte, postexistența. Acestea sunt problemele importante ale prezentului. După ce omenirea s-a dăruit un timp credinței ahrimanice în postexistență, noi trebuie să adăugăm conștiența, cunoașterea preexistenței, pentru a ajunge prin aceasta la o noțiune a umanității depline.
