Astăzi, în cadrul Cursului anunțat, aș dori să adaug o considerație la cele spuse anterior, care, desigur, urmează să ducă ceva mai departe niște rezultate aduse de știința spirituală despre om; rezultate care urmează să arate cum este plasat omul în Univers. Despre om noi vorbim în așa fel, că prima dată ne întoarcem privirea spre organizarea sa fizică, apoi spre ceea ce se dezvăluie cercetării spirituale: corpul eteric sau al vieții, corpul astral și organizarea-Eu. Dar noi nu înțelegem încă această alcătuire a omului, dacă enumerăm pur și simplu aceste lucruri unul după altul, căci fiecare dintre aceste componente este într-un mod diferit dispusă în Univers. Iar noi ne putem face în general o reprezentare despre locul omului în Univers, doar dacă înțelegem dispunerea diferitelor componente în cadrul acestuia.
Dacă privim omul, așa cum îl avem noi în față, atunci aceste patru componente ale naturii omenești sunt îmbinate într-un mod greu de deosebit inițial, sunt într-o interacțiune, iar pentru a le înțelege trebuie mai întâi să le separi cumva, să le privești pe fiecare în parte în raportul lor specific față de Univers. Noi nu vom putea face această considerație într-un mod cuprinzător, însă o putem face dintr-un anumit punct de vedere, dacă procedăm în felul care urmează.
Dacă privim omul mai mult la partea periferică a lui, la exterior, la aspectul lui, acolo ne întâmpină în primul rând simțurile. Noi știm, desigur, din alte considerații antroposofice, că anumite simțuri le descoperim doar dacă [Nota 22] mergem oarecum sub suprafața formei omenești, în interiorul omenesc. În principal însă, am putea găsi și simțurile care ne informează despre propriul nostru interior, mai întâi într-un mod cu totul inconștient, în punctul lor de plecare, pe partea interioară a suprafeței omului. Astfel încât se poate spune, că tot ceea ce este simț la om se găsește la suprafață. Este suficient să luăm unul dintre cele mai frapante simțuri, de exemplu ochiul sau urechea, și vom găsi că omul trebuie să aibă anumite impresii din exterior. Cum stau lucrurile cu ele în realitate, acesta, bineînțeles, este primul lucru care trebuie văzut, printr-o examinare mai amănunțită, printr-o cercetare mai amănunțită, pe care noi l-am și făcut deja aici, în acest spațiu, pentru câteva simțuri. Însă după cum se prezintă lucrurile în viața de zi cu zi, putem oarecum spune: Un astfel de simț, precum ochiul sau urechea, percepe lucrurile prin impresii exterioare.
Poziția omului în spațiul pământesc este de așa natură, că putem ușor deduce, că direcția principală în care au loc acțiunile lucrurilor, în care vin influențele de la ele pentru ca el să ajungă la percepții senzoriale, este aproximativ „orizontală”. O examinare mai exactă ar putea arăta de asemenea, că afirmația pe care am făcut-o acum este pe deplin corectă. Căci dacă ni se pare că am percepe dintr-o altă direcție, aceasta se bazează pe o iluzie. Oricare direcție de percepție trebuie să cadă în cele din urmă în plan orizontal, planul orizontal evoluând paralel cu pământul. Așadar, dacă eu aș desena schematic, ar trebui să spun: Dacă aceasta este suprafața pământească și pe ea omul perceptor, direcția principală a percepției sale este aceasta, care merge paralel cu pământul (v. desenul de mai jos stânga). În această direcție evoluează direcțiile întregii noastre percepții.
Și dacă îl privim pe om, vom putea de asemenea spune cu ușurință: Percepțiile vin din exterior, merg oarecum din exterior către interior. – Ce le aducem noi în întâmpinare din interior? Le aducem în întâmpinare gândirea, forța de reprezentare. Nu trebuie decât să vă imaginați acest proces. Vă veți spune: Dacă eu percep prin intermediul ochiului, impresia vine din exterior, forța de reprezentare vine din interior (v. desenul de mai jos dreapta). Când văd o masă, impresia vine din exterior. Faptul că eu pot păstra masa și după acea în amintire cu ajutorul unei reprezentări, pentru aceasta vine din interior forța reprezentării. Astfel încât putem spune: Dacă ne reprezentăm schematic un om, direcția de percepere este din exterior spre interior, iar direcția de reprezentare din interior spre exterior. Ceea ce avem în vedere aici se referă la percepțiile vieții de zi cu zi ale omului pământesc, așa cum se prezintă el exterior în actuala perioadă de dezvoltare a pământului. Ceea ce eu am menționat mai sus este situația actuală a conștienței obișnuite. Dacă însă dumneavoastră parcurgeți literatura antroposofică, veți găsi că există și alte stări de conștiență decât acelea care există pentru omul pământesc în viața de zi cu zi.
Încercați acum să vă faceți o imagine, chiar dacă doar aproximativ și vag, despre ce anume este perceput prin intermediul omului pământesc. Vedeți cele ce există pe pământ în culori, le auziți sub formă de sunete, le percepeți ca senzații calorice, și așa mai departe. Vă formați contururi pentru ceea ce este perceput, astfel că dumneavoastră percepeți lucrurile în forme. Însă situația în care noi ne știm aici împreună cu mediul nostru înconjurător, este doar starea actuală a conștienței obișnuite de zi cu zi. Există fără îndoială și alte stări de conștiență, care la omul pământesc rămân mai mult inconștiente, care sunt refulate în adâncurile vieții sufletești, care însă pentru această viață omenească sunt de o importanță la fel de mare, adesea chiar mai mare decât faptele de conștiență, care se epuizează în ceea ce am menționat eu până acum.
Pentru constituția omenească, pentru ceea ce este omul pe pământ, ceea ce există în cadrul suprafeței pământești este la fel de important cu ceea ce există împrejurul pământului. Circumferința pământului, ceea ce există în jurul lui, este ceea ce este perceptibil pentru simțurile obișnuite, care prin forța de reprezentare ce vine în întâmpinarea percepției senzoriale poate deveni dintr-o dată conștiență omului pământesc obișnuit.
Dar să privim în primul rând interiorul pământului. O gândire obișnuită vă va spune că interiorul pământului se sustrage conștienței obișnuite. Desigur, noi putem săpa în pământ pe o distanță mică, iar apoi, în galerii, în mine să zicem, să observăm la fel cum observăm la suprafață. Însă aceasta nu este altceva decât atunci când de la un om observăm cadavrul. Când observăm un cadavru, noi observăm doar ceva ce de fapt nu mai este omul întreg, ci un rest al omului întreg; cel care poate privi în mod just aceste lucruri, trebuie chiar să spună: este opusul omului. Realul omului pământesc este omul care umblă viu, iar acestuia îi este croit pe măsură ceea ce poartă în el ca oase, mușchi și așa mai departe. Omului viu îi corespunde ca un adevăr scheletul, musculatura, sistemul nervos, îi corespund inima, plămânii și așa mai departe. Când am în fața mea cadavrul, acesta nu mai corespunde omului. Pentru plăsmuirea aflată în fața mea drept cadavru, nu există absolut niciun motiv pentru ca un plămân, o inimă sau un sistem muscular să existe acolo. De aceea ele se și descompun. Ele își mențin o perioadă forma care le-a fost impusă. Însă un cadavru este în realitate un neadevăr, căci așa cum este el, nu poate dura, trebuie să se descompună. El nu este o realitate. Tot așa nici ceea ce găsesc eu în interiorul pământului atunci când îl sap nu este o realitate, deoarece pământul închis acționează altfel asupra omului care stă pe el, decât ceea ce observă omul cu simțurile sale drept ambianță a pământului atunci când stă pe el. Când dumneavoastră analizați inițial sufletește chestiunea, puteți spune: Ambianța pământului este în măsură de a acționa asupra simțurilor obișnuite ale omului și de a fi înțeleasă prin capacitatea de reprezentare a conștienței pământești obișnuite. Ceea ce este în interiorul pământului acționează de asemenea asupra omului, însă aceasta nu acționează în direcție orizontală, acționează de jos în sus. Ea străbate tot omul (desenul de mai jos stânga, săgeata roșie). Iar în timpul conștienței obișnuite omul nu percepe în același mod ceea ce acționează aici de jos în sus, ca atunci când percepe cu simțurile sale obișnuite ceea ce există în mediul său ambiant pământesc. Căci dacă omul ar percepe ceea ce acționează de jos din pământ la fel cum percepe ceea ce există în mediul înconjurător pământesc, atunci el ar trebui să aibă oarecum un fel de ochi sau un fel de pipăit, pentru a pătrunde în pământ fără să sape o galerie sau puț, și să străbată prin el așa cum străbate prin aer cu privirea atunci când privește ceva. Când dumneavoastră priviți prin aer, nu săpați o gaură prin aer. Dacă ați săpa o gaură prin aer și abia apoi ați privi, ați vedea mediul ambiant așa cum ați vedea pământul într-o mină. Dacă deci dumneavoastră nu ați avea nevoie să săpați o gaură pentru a vedea interiorul pământului, ar trebui să aveți un organ de simț, care să poată vedea fără a săpa găuri în pământ, pentru care deci pământul, așa cum este el, ar fi transparent sau străveziu pentru simțire. Într-o anumită privință el și este așa pentru om. Însă în viața pământească obișnuită omului nu îi devin conștiente percepțiile despre care vorbim. Ceea ce ar percepe omul atunci, sunt diferitele metale ale pământului.
Imaginați-vă numai câte metale conține în el pământul! După cum dumneavoastră percepeți în mediul dumneavoastră ambiant animale, plante, minerale, lucrări artistice de diferite tipuri, tot așa percepeți venind din interiorul pământului în sus metale. Însă percepțiile metalelor, dacă ar ajunge cu adevărat la conștiența dumneavoastră, nu ar fi niște percepții obiective/concrete, ci niște imaginațiuni. Iar aceste imaginațiuni urcă în permanență de jos în sus în om. După cum din planul orizontal vin impresiile vizuale, exact așa afluează continuu în noi de jos în sus radiațiile metalelor; prin om acționează în sus nu percepțiile vizuale ale mineralelor, ci ceva din natura interioară a mineralelor, sub formă de imaginațiuni, de imagini. Omul nu percepe aceste imagini, ci ele se diluează. Ele sunt oarecum reprimate, deoarece conștiența pământească a omului nu este de așa natură încât el să poată percepe imaginațiunile. Ele se diminuează la nivel de sentimente.
Dacă vă imaginați, de exemplu, tot aurul care există în pământ, în prăpăstii și așa mai departe, inima dumneavoastră va percepe realmente o imagine, care corespunde aurului din pământ (desenul de mai jos stânga, violet/lila deschis). Doar că această imagine este o imaginațiune, și de aceea ea nu este percepută, ci atenuată la nivelul unui simplu sentiment interior de viață, un sentiment de viață pe care omul nu-l poate deloc interpreta, cu atât mai puțin să poată percepe imaginea corespunzătoare. La fel este cazul și cu alte organe. De exemplu, ficatul percepe tot staniul pământului [Nota 23] într-o anumită imagine, și așa mai departe.
Toate acestea sunt impresii subconștiente, care se exprimă doar în simțirea interioară generală. Astfel încât dumneavoastră puteți să spuneți: Dacă în planul orizontal percepțiile vin din ambianța pământească și dinspre interior acestora le vine în întâmpinare forța de reprezentare, de jos în sus vin percepțiile metalelor, în special percepțiile metalelor, iar lor le vine în întâmpinare pentru conștiență, la fel cum forța de reprezentare vine în întâmpinarea percepțiilor obișnuite, simțirea (desenul din stânga, săgețile galbene). Însă oamenilor actualei vieți pământești aceasta le rămâne imprimat în mod haotic și neclar. La suprafață ajunge doar un sentiment general al vieții.
Dacă omul pământesc ar avea înzestrarea pentru imaginațiune, el ar putea ști pur și simplu că ființa sa este în legătură și cu metaliferul pământului. De fapt fiecare organ omenesc este un organ de simț, iar dacă noi îl folosim într-un alt scop, el este totuși un organ de simț. Utilizarea lui în viața pământească este de fapt un substitut. Împreună cu toate organele pe care le are, omul percepe de fapt ceva. Omul este cu totul și cu totul un organ de simț, și la rândul lui, ca un mare organ senzorial, el este specificat, diferențiat în organele sale individuale, ca organe specifice de simț.
Așadar, omul are de jos în sus percepții de metale, percepției de metale corespunzându-i viața de sentimente. Sentimentele noastre sunt reacții la tot ceea ce acționează metalic asupra noastră dinspre pământ, exact așa cum forța noastră de reprezentare este o reacție la tot ceea ce ajunge în percepția senzorială din mediul înconjurător. Însă după cum omul are de jos în sus efectele metalifere, la fel acționează de sus în jos în noi, din spațiul cosmic, mișcarea și forma corpurilor cerești. Așadar, după cum noi în mediul nostru înconjurător avem percepția senzorială, tot astfel avem, pentru o conștiență care ar acționa ca o conștiență inspirată, inspirații de la fiecare mișcare planetară, de la constelația stelelor fixe. Și după cum noi contrapunem percepțiilor senzoriale obișnuite forța de reprezentare, tot astfel contrapunem mișcărilor corpurilor cerești o forță (vezi desenul de mai sus, săgețile galbene) care este opusă impresiilor stelare (și planetare n.t.), iar această forță este forța de voință. Noi am putea percepe ceea ce este situat în forța noastră de voință ca inspirație, dacă am conta pe o conștiență inspirată.
Studiind omul în acest fel, trebuie să ne spunem: În conștiența pământească a omului noi găsim în primul rând acel ceva în care el este mai treaz, viața senzorială și de reprezentare. În conștiența pământească obișnuită noi suntem de fapt complet treji doar în această viață senzorială și de reprezentare. În schimb, viața noastră de sentimente este doar visătoare. Viața noastră de sentimente nu este mai intensă, mai luminoasă decât visele, doar că visele sunt imagini, în timp ce viața de sentimente este dispoziție sufletească generală, în speță aceea a simțirii, determinabilă prin viață. Această simțire are la bază însă acțiunea metalelor pământului. Și mai profund – aceasta am explicat-o adesea – și mai înăbușit trăiește conștiența voinței. Omul nu știe propriu-zis ce este voința din el. Am exprimat deseori aceasta sub această formă: Omul are gândul, că el ar întinde brațul și ar apuca cu mâna ceva. El poate avea acest gând cu o conștiență trează. Apoi el vede pe de altă parte starea de fapt, a apucării. Ceea ce se întâmplă însă între cele două, această năvălire în interior a voinței în mușchi și așa mai departe, rămâne la fel de ascunsă conștienței obișnuite precum trăirile somnului profund fără vise. În simțire noi visăm, în voire dormim. Însă această voință dormitândă din conștiența obișnuită este totodată reacția omului la impresiile stelare, după cum în reprezentările sale el răspunde la impresiile senzoriale ale conștienței obișnuite. Iar ceea ce omul visează în sentimentele sale, aceasta este reacția la acțiunea metalelor pământului.
Când astăzi noi, ca oameni pământești, veghem/suntem treji, atunci percepem lucrurile din jurul nostru. Facultățile noastre de reprezentare reacționează la acestea. Pentru aceasta noi avem nevoie de corpul nostru fizic și de corpul nostru eteric. Fără corpurile fizic și eteric noi nu putem dezvolta forțele care acționează perceptiv, care dezvoltă reprezentări. Astfel că noi, dacă vrem să ne reprezentăm aceasta schematic, putem spune: corpul fizic, corpul eteric se umplu pentru conștiența diurnă cu impresiile simțurilor și ale facultății de reprezentare (vezi desenul de mai jos galben). Apoi, dacă omul doarme, corpul său astral și organizarea-Eu a sa sunt în afară. Ele sunt cele care primesc acum impresiile de jos și de sus. Ele, Eul și corpul astral, sunt cele care de fapt dorm în ceea ce este curent metalifer ce vine din pământ și în ceea ce sunt curenții mișcărilor planetare și ai constelațiilor stelelor fixe ce vin de sus. Ceea ce este produs în ambianța pământului, dar care nu are o acțiune în planul orizontal ca forță, ci acționează ca forțe de sus în jos, aceasta este situația în care ne aflăm noi în timpul nopții.
Dacă dumneavoastră ați face încercarea să ajungeți la imaginație din conștiența obișnuită astfel încât să existe o conștiență imaginativă reală, atunci, ca urmare a epocii actuale a evoluției omenirii, aceasta ar trebui să se întâmple astfel încât toate organele omenești să fie cuprinse în mod egal de această conștiență. Nu trebuie să fie cuprinsă, să zicem, doar inima, ci trebuie să fie cuprinse toate organele în mod egal. Mai înainte am spus că inima percepe aurul care este în pământ. Ea însă niciodată nu poate percepe doar aurul, căci lucrurile stau astfel: Atât timp cât Eul și corpul astral sunt unite cu corpul fizic și corpul eteric, așa cum este cazul la omul normal în stare de veghe, nicio percepție, de niciun fel, nu poate deveni conștientă. Putem spune că corpul astral și organizarea-Eu din regiunea inimii sunt capabile să știe ceva despre această emanație a elementului metalifer din pământ, abia atunci când Eul și corpul astral sunt făcute, așa cum este cazul la imaginație, independente, până la un anumit grad, de corpurile fizic și eteric. Și atunci se poate spune: Centrul de influență pentru emanația curentului aurului se află în corpul astral în regiunea inimii. Inima percepe, deoarece corpul astral aferent acestei porțiuni a inimii este perceptorul propriu-zis. Organul fizic nu percepe, ci corpul astral percepe.
Dacă s-a dobândit conștiența imaginativă, atunci întregul corp astral, și de asemenea și întreaga organizare-Eu, trebuie să fie într-o astfel de stare, încât percep acele părți care corespund tuturor organelor omenești. Aceasta înseamnă că omul percepe atunci întreaga bogăție metaliferă a pământului, desigur diferențiată. Detalii din aceasta el poate percepe doar dacă s-ar antrena în mod special în acest scop, și cu deosebire pentru studiul său ocult, pentru a cunoaște bogăția metaliferă a pământului. Această cunoaștere este ceva ce nu trebuie să fie o cunoaștere obișnuită pentru om în epoca actuală. Astăzi omul nu ar trebui să pună această cunoaștere în slujba vieții sale practice și spre a-i aduce un folos. Întrucât aceasta este lege în Cosmos; dacă cineva ar voi, chiar și în cea mai mică măsură, să pună această cunoaștere a metalelor pământului în slujba vieții practice obișnuite, i s-ar lua imediat cunoașterea imaginativă.
Se poate însă întâmpla, printr-o stare maladivă, undeva în om sau în general, ca legătura strânsă, care ar trebui să existe de fapt între corpul astral și organe, să fie întreruptă, astfel încât omul, într-o foarte mică măsură, să doarmă veghind, să zicem așa. Dacă doarme cu adevărat, corpul său fizic și corpul său eteric pe de o parte, și corpul său astral și Eul pe de altă parte, sunt despărțite. Însă există și un somn atât de ușor, încât, abia observabil, omul merge ca buimăcit de colo-colo într-o stare, care cuiva i se poate părea chiar foarte interesantă, deoarece astfel de oameni par ciudat de „mistici”, au niște ochi mistici și altele asemenea. Acest lucru se datorează faptului că există un somn foarte ușor chiar și în timpul stării de veghe, întotdeauna există un fel de vibrare a corpurilor fizic și eteric față de organizarea-Eu și corpul astral. Această vibrație se face încolo și încoace. Iar astfel de oameni sunt atunci predispuși la a fi folosiți drept senzori de metale. Însă capacitatea de a simți ici sau colo un metal special în pământ, se bazează întotdeauna pe o anumită predispoziție maladivă. Desigur, îndată ce chestiunea este privită pur tehnic și este pusă în slujba interesului tehnic-pământesc, cuiva îi poate fi absolut indiferent – ca să mă exprim deloc elegant –, dacă oamenii sunt puțin bolnavi sau nu. Nu contează așa de mult nici prin ce mijloace se realizează acest beneficiu. Însă lăuntric privit, din punctul de vedere al unei concepții superioare despre lume, dacă omul ajunge în acest mod să perceapă în ambianța pământească nu numai în plan orizontal, ci și în jos, și anume nu prin foraje, ci direct, este întotdeauna ceva maladiv. Atunci, natural, este necesar ca omul să nu facă cunoscut, ceea ce el exprimă acolo, și în mod obișnuit. Dacă se ia un stilou și se așterne pe hârtie ceva, în aceasta avem viața de reprezentare obișnuită, aceasta trebuie să fie moartă. Însă această capacitate de reprezentare, aceasta dezeclipsează, dacă mă pot exprima așa – a dezeclipsa, ca opus la a eclipsa – percepția care vine de jos în sus. Și astfel este necesar să se facă alte semne, atunci când prin niște stări maladive se percepe un metal special în pământ, decât atunci când scrii sau vorbești. Fac remarca că, de exemplu, și apa este un metal. Astfel de persoane bolnave pot fi chiar antrenate nu numai să perceapă inconștient, ci să facă inconștient și semne pentru percepție. Dacă unor astfel de oameni li se pune în mână o nuia, atunci ei fac cu nuiaua semnele. Pe ce se bazează toată povestea? Se bazează pe faptul că există acea ușoară întrerupere a legăturii dintre Eu și corpul astral pe de o parte, și corpul fizic și corpul eteric pe de altă parte, iar omul percepe datorită acestui fapt nu doar ceea ce este lângă el, ci se face pe sine, prin faptul că își deconectează corpul său fizic, ca să mă exprim aproximativ, un organ de simț, și percepe interiorul pământului fără să facă foraje. Când însă acționează această direcție, care de altfel este doar direcția simțirii normale, atunci el nu se mai poate exprima nici corespunzător facultății de reprezentare. El nu o exprimă în cuvinte. El o poate exprima prin semne, în modul arătat.
Într-un mod asemănător, omul poate fi stimulat să aibă percepții care vin de sus. Ele au un alt caracter interior. Ele nu sunt percepții de metale, ci sunt inspirații, care redau mișcările planetare sau reproduc constelațiile stelare. Și atunci omul percepe de sus în jos, după cum percepe de jos în sus constituția pământului, ceea ce intervine tot printr-o stare maladivă, în acest caz Eul detașându-se puțin de corpul astral. El percepe atunci de sus în jos ceea ce dă de fapt lumii o împărțire a timpului, un flux al timpului. Prin aceasta el privește mai profund în cele ce se întâmplă în lume, nu numai înspre trecut, ci și către anumite evenimente, care, desigur, nu sunt unele care să curgă din libera voință omenească, ci din necesitatea ordinii cosmice. El vede atunci profetic în viitor, el privește înăuntrul ordinii temporare.
Prin aceste lucruri eu n-am vrut decât să vă indic fugar, că prin anumite stări bolnăvicioase omul își poate într-adevăr extinde capacitatea sa de percepție. Într-un mod sănătos ea se extinde prin imaginație și inspirație. Diferența între sănătos și bolnav vi se va putea lămuri eventual prin următorul exemplu: Pentru un om normal este un lucru bun dacă el are, să spunem, un miros normal. Dacă un om are un miros normal, el va percepe prin miros obiectele din jurul lui. Dacă însă el are pentru anumite lucruri din jur, care miros, un miros patologic, anormal, se poate întâmpla ca el să capete o idiosincrasie față de anumite obiecte aflate în preajma lui. Pot exista oameni, care prin miros, de exemplu, se îmbolnăvesc cu adevărat dacă intră într-o cameră în care există o singură căpșună; nu este deloc nevoie ca ei să o mănânce. Aceasta nu este chiar o stare de dorit. Cu toate acestea, în anumite împrejurări, se poate întâmpla ca cineva, care nu se uită la om, ci eventual ca printr-un om să poată fi găsite niște căpșuni furate, sau în general niște obiecte mirositoare furate, să folosească această capacitate deosebită a omului. Dacă omul și-ar putea dezvolta facultatea mirosului la fel ca la câini, nu ar mai fi nevoie de câini polițiști, ci s-ar putea folosi în acest scop omul.
Acest lucru nu trebuie însă făcut. De aceea dumneavoastră veți înțelege dacă spun, că nici facultatea de percepție către în jos și către în sus nu trebuie dezvoltată într-un mod incorect, vecin cu boala, căci aceasta acționează de așa manieră, încât este vătămătoare pentru întregul organism al omului. Așadar, a forma, a antrena oamenii pentru a fi de-a dreptul niște senzori de metale, este o acțiune similară cu aceea de a-i forma pentru a fi câini polițiști, câini de urmărire. Doar că aici repercusiunea la nivel omenesc este de o intensitate mult mai mare. Însă așa ceva poate apărea la un om doar prin niște stări patologice.
Dumneavoastră veți putea înțelege lucrurile, care vă parvin de cele mai multe ori într-un mod încâlcit, diletant, confuz, atât în ceea ce privește latura lor teoretică, așa cum puteți dumneavoastră aprecia, așa cum trebuie evaluate aceste lucruri în întregul context lumesc al omului. Aceasta este o latură a chestiunii.
Însă cealaltă latură a chestiunii este că există și o aplicare corectă a acestor cunoștințe. Pentru a procura oamenilor aur, cel care posedă cunoașterea imaginativă nu trebuie să utilizeze forța imaginativă a corpului astral, care se găsește în regiunea inimii. El o poate folosi însă pentru a cunoaște construcția inimii, adevăratele ei sarcini, interioritatea acesteia. El o poate folosi în sensul autocunoașterii umane. Aceasta corespunde în viața fizică și unei utilizări corecte, să zicem așa, a facultății mirosului sau a vederii sau a altor lucruri de genul acesta. Și tot așa se poate cunoaște fiecare organ al omului, dacă putem îmbina ceea ce cunoaștem ca venind de jos și ceea ce cunoaștem ca venind de sus.
Dumneavoastră învățați să cunoașteți inima, de exemplu, dacă cunoașteți conținutul de aur al pământului, felul cum se răspândește el și cum poate fi perceput de inimă, iar pe de altă parte dacă cunoașteți curentul de voință venind de sus de la soare înăuntru, adică contracurentul de la curentul solar ca voință; astfel încât, aducând împreună acțiunea curentului solar de sus, de la zenitul Soarelui, și cunoașterea privitoare la aur venind de jos, lăsându-vă stimulați de conținutul de aur al Pământului pentru imaginație și de Soare pentru inspirație, dumneavoastră puteți căpăta cunoașterea inimii omului. Și la fel este cu cunoașterea celorlalte organe. Dacă omul vrea să se cunoască pe sine, el trebuie să lase realmente, ca elementele acestor cunoștințe să acționeze asupra sa din Cosmos.
Am intrat prin aceasta într-un domeniu, care indică într-un mod și mai concret, decât am făcut-o deja anterior cu alte ocazii, legătura omului cu Cosmosul. Dacă dumneavoastră luați în plus și conferințele pe care le-am încheiat de curând despre dezvoltarea cunoașterii naturii în epoca modernă, veți deduce chiar din conferința de ieri că, în esență, ceea ce omul cunoaște pe actuala treaptă a științelor naturale este elementul mort. El nu se cunoaște pe sine așa cum este el în realitate, ci doar în privința elementului său mort. Iar o cunoaștere adevărată a omului va lua naștere abia atunci când se va privi concomitent ceea ce se cunoaște la om ca organe moarte, ca organe în aspectul lor mort, și ceea ce se poate cunoaște pentru aceste organe ca venind de sus și de jos.
Prin aceasta se obține o cunoaștere în deplină conștiență. Cunoașterea instinctivă anterioară era urmarea unei altfel de inserări a corpului astral în corpul eteric decât este cazul astăzi. Astăzi inserarea este aceasta, că omul poate deveni ca om pământesc un om liber. Pentru aceasta însă este necesar ca omul să cunoască în primul rând prezentul mort, apoi fundamentul de viață al trecutului prin ceea ce urcă de jos în sus de la metaliferul pământului, și elementul stimulator, vivificator ce vine de sus, ca efecte ale planetelor și ale constelațiilor stelelor fixe (vezi desenul de mai jos).
Iar pentru fiecare organ, o adevărată cunoaștere a omului va trebui să caute această triadă: conform elementului mort sau fizic, conform fundamentului de viață sau al sufletescului, conform elementului vivificator sau al spiritualului. Și așa va trebui să se caute pretutindeni, până în fiecare element al naturii omenești, conform fizic-corporalului, conform sufletescului, conform spiritualului. Iar punctul de plecare pentru aceasta trebuie dobândit în mod rațional printr-o apreciere corectă a ceea ce noi am cunoscut până acum drept rezultat al științei naturale. Trebuie recunoscut faptul că stadiul actual al științei naturale ne conduce pretutindeni către mormântul pământesc și că din mormântul pământesc noi trebuie să găsim viul.
Acest lucru îl găsim atunci când ne dăm seama că știința spirituală trebuie să învie/însuflețească vechi presimțiri. Presimțiri despre aceste lucruri au existat întotdeauna. În aceste zile eu am dat câteva sfaturi lucrătorilor din diferite domenii. Aș vrea acum să le recomand istoricilor literaturii, ca atunci când vor să vorbească despre goetheanism, să se oprească totuși odată asupra premoniției lui Goethe, pe care ei o găsesc în partea a doua a lui „Wilhelm Meister”,în „Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister”, unde apare o ființă, care printr-o stare sufletesc-spirituală maladivă trăiește mișcările planetare. Ei îi stă alături un astronom. Însă acestei ființe îi stă împotrivă o altă persoană, o femeie care sesizează metale. Ei îi stă alături minerul, geologul. Aici avem o profundă presimțire, o premoniție, care este mult mai profundă decât toate adevărurile fizicii apărute în dezvoltarea natural-științifică de la Goethe încoace, oricât de mari sunt acestea. Căci aceste cunoștințe natural-științifice aparțin mediului înconjurător al omului; în partea a doua a „Wilhelm Meister”-ului său, în „Anii de drumeție ai lui Wilhelm Meister”, Goethe a indicat acele lucruri ce aparțin Lumilor, prin care omul depinde în sus de aștri, în jos de adâncurile pământului.
Despre astfel de lucruri pot fi aflate chiar foarte multe, atât în științele utilitariste, cât și în științele de lux. Dar aceste lucruri vor fi ridicate la rang de tezaur real de cunoaștere atunci când, odată, goetheanismul va fi luat pe de altă parte în serios, într-atât de în serios încât multe lucruri, care la Goethe sunt presimțiri, sunt luminate prin știința spirituală; sau poate, de asemenea, și spiritual-științificul să fie metamorfozat în ceva, care să-ți facă o anumită bucurie istorică, prin faptul că ceea ce acum apare drept cunoaștere, să regăsești prelucrat sub formă romanescă la Goethe ca o presimțire.
Prin toate acesta eu aș vrea să indic totuși faptul, că dacă este vorba ca în cadrul Mișcării antroposofice să se cultive niște preocupări științifice, ele să fie cultivate cu profundă seriozitate, care să nu pună antroposofia în pericolul de a fi deturnată spre chimia actuală sau către fizica actuală sau către fiziologia actuală și altele de genul acesta, ci să includă diferitele științe în curentul adevărat al cunoașterii antroposofice vii. Ar fi de dorit să auzi chimiștii, fizicienii, fiziologii, medicii vorbind antroposofic. Căci aceasta nu va duce într-acolo, încât diverșii specialiști să silească antroposofia să vorbească chimic sau fizic sau fiziologic. Prin aceasta însă antroposofia nu va trezi decât adversitate, în timp ce în final trebuie mers înainte, antroposofia să se dovedească și pentru acești specialiști antroposofie, și nu doar ceva care este luat conform terminologiei sale, unde diferiții termeni sunt suprapuși peste ceea ce există deja. Este complet indiferent dacă în loc de hidrogen, oxigen și așa mai departe se vine cu termeni antroposofici sau cu altfel de termeni, sau se rămâne la vechii termeni. Ceea ce importă este să primești antroposofia cu omul tău întreg. Atunci devii antroposof în mod just și ca chimist, ca fiziolog, ca medic etc.
Eu am vrut ca acest Curs, pentru care mi s-a cerut să fac o prezentare a istoriei gândirii natural-științifice, să aducă cu adevărat, din această considerație istorică, tocmai acea cunoaștere, care să poată deveni și fecundă. Căci a deveni fecund în diversele domenii, cu adevărat fecund, este lucrul de care Mișcarea antroposofică are neapărat nevoie. Despre aceasta voi vorbi în continuare în următoarea mea conferință, pentru cei care vor fi atunci aici.
