În continuarea celor analizate ieri aș vrea numai să amintesc că cele trei figuri, ce domină prin însemnătatea lor perioada de tranziție dintre secolele XVI și XVII și pe care am încercat să le caracterizez, Giordano Bruno, Baco de Verulam și Jakob Böhme, ne indică tuturor că în interiorul acestora se dădea o luptă pentru înțelegerea omului, pentru a ști ceva despre însăși ființa lui, și că în același timp în aceste trei figuri trăia o anume incapacitate de a ajunge la o asemenea cunoaștere a omului. Această dispariție a vechii cunoașteri despre om și faptul că lupta cea mai cinstită, cea mai onestă a spiritelor cele mai proeminente nu conduce la o nouă cunoaștere a omului, reprezintă o caracteristică, ce se observă clar în această epocă pe care am indicat-o.
A trebuit să arătăm de asemenea, că din limba bâiguită, specifică lui Jakob Böhme, răsună ca un fel de dor aprins de a recunoaște Cosmosul în om, omul în Cosmos și că din tot ceea ce reușește să asocieze Jakob Böhme la o astfel de cunoaștere a Cosmosului și a omului răzbate la lumină ceva, ce pentru concepția antroposofică actuală reprezintă un fel de indicație asupra ființei omului preterestru, a omului de dinainte de a coborî în existența pământească, și că totuși la Jakob Böhme nu găsim o descriere clară a acestei ființe. Eu exprimam aceasta prin următoarele cuvinte: Jakob Böhme descrie în cuvinte bâlbâite ființa omului preterestru, însă în așa fel, că omul pe care el îl descrie ar trebui să moară de fapt, ca ființă spiritual-sufletească în lumea spirituală, înainte să poată coborî pe pământ. Jakob Böhme zugrăvește oarecum un rudiment al omului preterestru. La el exista deci o incapacitate de a înțelege cu adevărat Cosmosul în om, omul în Cosmos.
Dacă-l privim apoi pe filosoful poetizant Giordano Bruno, găsim la el, prezentat în imagini, o cunoaștere a Cosmosului de factură grandioasă. Găsim de asemenea și încercarea de a-l introduce în această imagine cosmică grandioasă pe om, deci din nou încercarea de a cunoaște Cosmosul în om, pe om în Cosmos. Însă nu se ajunge la o asemenea cunoaștere. Imaginile puternice ale lui Giordano Bruno sunt frumoase și grandioase, ele cutreieră pe de o parte în infinituri, iar pe de altă parte în adâncurile sufletului omenesc. Însă ele rămân într-un nedefinit, sunt chiar confuze, imprecise. În tot ceea ce spune Giordano Bruno găsim o încercare de a descrie omul prezent în Universul spațial și Universul spațial însuși.
Așadar, în timp ce Jakob Böhme arată într-un mod insuficient spre omul preterestru, la Giordano Bruno vedem o prezentare confuză a omului, cum el trăiește pe pământ în legătură cu Cosmosul spațial, deci Cosmosul existent pentru omul pământesc, însă o descriere pur insuficientă. Căci o viziune cu adevărat suficient de pătrunzătoare a raportului omului față de Cosmos în prezent oferă o perspectivă asupra omului preterestru și o perspectivă asupra omului postterestru, așa cum am arătat eu cu puțin timp în urmă aici la Goetheanum în așa-numitul Curs Francez [Nota 39].
Iar la Baco de Verulam, Lord Bacon, vedem din nou că el nu mai are de fapt niciun fel de reprezentare tradițională despre om. Despre vechile cunoștințe despre natura umană, care au parvenit de la vechile contemplări clarvăzătoare și despre vechile adevăruri misteriale, nu găsim absolut nimic la Baco de Verulam. Însă Baco de Verulam își îndreaptă privirea în afară, în lumea perceptibilă pentru simțuri, și îi trasează intelectului omenesc sarcina de a combina fenomenele și lucrurile acestei lumi senzoriale, de a găsi legi și așa mai departe. El transpune deci contemplarea sufletului omenesc în lumea în care omul trăiește ca suflet de la adormire până la trezire, însă el nu ajunge aici decât la niște imagini despre natura neomenească. Aceste imagini, dacă sunt luate logic și abstract, așa cum le ia Lord Bacon, prezintă doar natura omenească exterioară. Dacă sunt viețuite, ele devin treptat ceva, ce oferă o perspectivă a existenței omului după moarte. Căci tocmai printr-o cunoaștere reală a naturii poate fi obținută o privire clarvoyantă exactă asupra ființei omului după moarte. Astfel, Bacon este și el unul dintre aceia care, la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, luptă pentru acea cunoaștere a omului în Cosmos, a Cosmosului în om. Dar și forțele sale sunt insuficiente, căci ceea ce apare în simpla imagine – în viețuirea sufletească nemaiexistând realitatea veche – nu a fost intensificat de el până la a deveni o nouă viețuire. El stă întrucâtva înaintea porții ce duce la cunoașterea vieții de după moarte, însă nu ajunge la această cunoaștere.
Astfel încât noi putem spune: Jakob Böhme mai oferă încă o cunoaștere în sensul tradițiilor vechi privitoare la omul preterestru, care însă este insuficientă. Giordano Bruno stă în fața unui tablou cosmic, care i l-ar putea da pe omul prezent, pe omul pământesc cu sufletescul său pe de o parte, și cu fundalul Cosmosului pe de altă parte. Numai că Giordano Bruno rămâne la o zugrăvire insuficientă a Cosmosului și la o zugrăvire la fel de insuficientă a vieții sufletești, care la el se rezumă la o simplă monadă însuflețită.
Lord Bacon arată deja felul cum trebuie să se dezvolte știința naturală, faptul că știința naturală trebuie să caute scânteia spiritului în materia brută printr-o cunoaștere omenească liberă. El indică această cunoaștere omenească liberă, însă ea nu capătă niciun conținut. Pentru ca să capete conținut, el ar fi trebuit să-l indice pe omul postterestru. Acest lucru el nu-l poate face. De asemenea, și facultatea lui cognitivă rămâne neputincioasă.
Tot ceea ce în epocile anterioare ale evoluției omenirii pământești a putut fi extras din interior drept cunoaștere vie, a dispărut complet în acea epocă. Omul a ajuns oarecum în situația, ca atunci când privea în interiorul său și voia să dobândească din interior o cunoaștere a lumii, să rămână gol. Se poate spune deja, că omul se pierduse într-o anumită măsură pe sine însuși, se pierduse cu viața interioară de cunoaștere. I-a rămas privirea asupra lumii exterioare, asupra naturii exterioare, asupra a toate, în afară de om.
Jakob Böhme, așa cum am arătat deja ieri, a mai putut extrage încă ceva din înțelepciunea populară, cum ar fi: în ființa omenească trăiesc trei principii, pe care el le-a numit sare, mercur, sulf. Aceste cuvinte mai semnifică încă în limba sa ceva din limbajul nostru chimic de astăzi, însă ceva complet diferit. Căci dacă comparăm noțiunile utilizate astăzi în chimie cu ceea ce bâiguie Jakob Böhme într-un mod grandios, această bolborosire a lui Jakob Böhme nu mai are absolut niciun sens. Cuvintele fuseseră utilizate pentru altceva. Și pentru ce au fost ele utilizate? La ce mai erau ele folosite în înțelepciunea populară, din lăuntrul căreia a creat Jakob Böhme? Da, atunci când Jakob Böhme vorbea despre o acțiune a salinului, a mercuricului, a sulfuricului în om, el vorbea despre ceva concret, despre ceva real.
Când omul vorbește astăzi despre el însuși, el vorbește despre sufletesc în pure abstracțiuni, care nu mai au niciun conținut pentru el; realitatea dispăruse din noțiunea de om. Jakob Böhme mai culege ultimele fărâme, să zicem așa. Natura exterioară, perceptibilă pentru simțuri, combinativă pentru intelect, stătea înaintea omului. Însă în această natură exterioară se făcea cunoștință cu procese, se făcea cunoștință cu lucruri, dar apoi, în secolele care au urmat până în ziua de azi, și omul a fost explicat pe baza a ceea ce s-a putut cunoaște în natură. Trebuia ca omul să fie înțeles prin intermediul extraomenescului, să zicem așa. Și prin faptul că se căuta înțelegerea omului prin acest extraomensc, se compunea, fără să se știe dacă aceasta concordă într-adevăr și cu ființa omenească, corpul său.
Datorită faptului că pentru procesele care au loc în lăuntrul pielii omenești se combină acele procese care se observă afară, în natura senzorială, se realizează într-un anumit mod un fel de compunere a unei fantome omenești. Dar în acest mod nu te mai apropii de om. Când vorbești atunci despre om, vorbești desigur despre gândire, simțire, voință, însă acestea rămân niște abstracțiuni, rămân niște imagini mentale palide, umplute de așa-zise viețuiri interioare. Căci aceste viețuiri interioare nu sunt decât reflectări ale naturii exterioare. Cum se angrenează spiritual-sufletescul în entitatea corporală a omului, despre aceasta nu se mai avea de fapt nicio bănuială. Iar ceea ce se transmisese tradițional din vechea cunoaștere clarvăzătoare, nu mai era înțeles.
Ce are de spus la toate acestea știința noastră spirituală antroposofică de astăzi? Amintiți-vă tot ceea ce s-a spus în legătură cu aceasta. Dacă privim mai întâi corporalul omului, aici avem de-a face cu procese ce se desfășoară pornind de la simțuri. Avem de-a face cu procese ce se desfășoară pornind de la hrănirea omului. Și de asemenea, vedem și procese în care hrănirea și percepția senzorială oarecum se suprapun. Când omul mănâncă, el primește în el alimentele. El primește deci în el substanțele exterioare ale naturii. Totodată însă el le gustă. Așadar, o percepție senzorială se amestecă cu un proces, care pătrunde în om din natura exterioară.
Să luăm chiar acest proces, în care hrănirea se petrece însoțită de percepțiile gustative. Aici, în timp ce are loc percepția gustativă și se inițiază procesul de hrănire, găsim la început faptul că substanțele exterioare sunt dizolvate în sucurile existente în organismul omenesc. Toate substanțele exterioare, pe care planta le absoarbe din natura nevie, sunt inițial plăsmuite în principiile lor, au o formă. Ceea ce pe Pământ, în natura nevie, nu este dotat cu o formă, este de fapt pulverizat. Noi trebuie de fapt să căutăm pentru toate substanțele, cristale. Iar acele substanțe pe care le găsim sub formă necristalizată, lipsite de formă sau ca praf sau ceva asemănător, sunt de fapt cristalizări distruse. Planta își ia substanțele ei din natura nevie cristalizată și le combină în forma pe care o poate avea ea. Din plantă, animalul își ia la rândul lui substanțele, și așa mai departe. Astfel încât putem spune: Afară în natură, tot ceea ce există își are o formă, o configurație. Când omul absoarbe aceste configurații, el le dizolvă, le descompune. – În aceasta constă unul dintre aspectele sub care se prezintă procesele care au loc în om: în descompunerea formelor naturii exterioare. Toate acestea se transformă în elementul apos, în starea lichidă.
Când însă omul asimilează acest element apos, lichid, el recompune interior formele pe care mai întâi le-a descompus. El creează aceste forme. Dacă înghițim niște sare, noi o dizolvăm cu ajutorul lichidului din organismul nostru, însă în interior recompunem ceea ce a fost sare. Dacă am mâncat o plantă, dizolvăm substanțele plantei, însă în interior noi facem o muncă de restructurare. Însă această restructurare nu o facem acum în elementul lichid, ci în corpul eteric al omului.
Să presupunem că dumneavoastră vă transpuneți cu gândul în timpurile de demult ale evoluției omenirii. Un om lua, de exemplu, niște sare în corp. El dizolva sarea, apoi o recompunea în corpul său eteric. El însă putea percepe tot acest proces, cu alte cuvinte, el putea viețui din lăuntru gândul relativ la forma de sare. Omul mânca sare, dizolva sarea, în corpul său eteric exista cubul de sare, iar din aceasta el știa: sarea are forma de cub. Și astfel, viețuindu-se interior pe sine, omul viețuia totodată natura în interior. Gândurile cosmice deveneau gândurile sale. Ceea ce el viețuia ca imaginațiune, ca o imaginațiune ca de vis, erau configurații ce se plăsmuiau eteric în om, configurații ce se arătau în lăuntrul omului, dar care erau configurațiile Cosmosului.
Acum a venit timpul ca omul să piardă această facultate, de a viețui interior procesul său de dizolvare și procesul de recompunere în corpul eteric, fiind din ce în ce mai mult constrâns de a-și pune întrebarea referitoare la natura exterioară. El nu mai putea viețui interior prin contemplare faptul că sarea este structurată în formă de cub. El trebuia să cerceteze în natura exterioară care este forma sării. Astfel, omul a fost deturnat de la interior și dirijat către exterior. Schimbarea radicală, care a făcut ca omul să nu mai viețuiască interior gândurile cosmice prin autopercepția corpului său eteric, s-a produs începând cu secolul al XV-lea, și a ajuns la o oarecare dezvoltare în perioada în care au trăit, de exemplu, Giordano Bruno, Jakob Böhme și Baco de Verulam.
Jakob Böhme mai primise încă firimiturile înțelepciunii populare, care lui i-au vorbit în felul următor: Omul dizolvă toate substanțele din afară pe care le îngurgitează. Este un proces asemănător cu acela prin care dizolvi sare în apă. Omul poartă această apă în sine, în fluidul său vital. Toate substanțele sunt, în măsura în care sunt substanțe hrănitoare, sare. Aceasta se dizolvă. În sare, prin săruri, sunt exprimate gândurile cosmice pe pământ. Iar omul recompune aceste gânduri cosmice în corpul său eteric. Acesta este procesul-sare. Așa exprima Jakob Böhme bâiguind, ceea ce în timpurile de demult mai era încă recunoscut prin viețuire interioară. Dacă însă nu luminezi cele spuse de Jakob Böhme cu mijloacele antroposofice, nu poți descifra în mod just frazele bâiguite de el și să interpretezi tot felul de lucruri mistic-nebuloase din ele. Așa încât se poate spune mai bine: Jakob Böhme a asociat procesul de gândire, procesul prin care îți reprezinți lumea în imagini, cu procesul-sare, cu procesul de dizolvare și de recompunere a ceea ce a fost dizolvat. Acesta era procesul-sare al său.
Câteodată este înduioșător, dacă sub aceasta nu s-ar ascunde aroganța multor oameni, să vezi cum aceștia îl citesc pe Jakob Böhme, iar acolo unde la el stă scris cuvântul sare, cred să fi înțeles ceva, când de fapt ei nu înțeleg absolut nimic. Apoi ei vin cu nasul pe sus și spun că au citit Jakob Böhme și că aceasta este o înțelepciune extrem de profundă. Această înțelepciune nu trăiește însă în interpreți, în aceia care fac asemenea afirmații. Dacă n-ar suna arogant, ar fi chiar înduioșător să-i vezi pe oameni vorbind despre ceva, ce Jakob Böhme însuși nu înțelegea decât aproximativ, preluând înțelepciunea populară și transpunând-o în niște fraze bâiguite.
Prin aceasta însă ni s-a atras atenția asupra unei înțelepciuni și științe a timpurilor vechi de un cu totul alt gen, o înțelepciune care era viețuită pe când omul avea autopercepția proceselor din corpul său eteric, care lui i se înfățișau drept gândurile cosmice care se repetau în el. Cosmosul clădit conform gândurilor, pe care le vedem încorporate în cristalizările pământului, pe care omul le replăsmuiește în corpul său eteric și le viețuiește prin cunoaștere: aceasta era acea cunoaștere veche, care a dispărut la un moment dat.
Dacă te transpui într-un vechi Misteriu și tragi cu urechea la descrierea pe care o făcea un astfel de inițiat misterial despre Univers, ajungi să percepi spiritual-sufletește ceva, precum cuvintele pe care eu tocmai le-am pronunțat: Pretutindeni în Univers acționează gândurile cosmice, acționează Logosul. Uitați-vă la cristalizările pământului! În ele sunt încorporate toate cuvintele Logosului universal.
Simțul gustativ este doar unul dintre multele simțuri. Ceea ce aude omul și ceea ce vede el, trebuie tratat în mod asemănător, chiar dacă aici sarea trebuie concepută deja în mod exterior, sub o formă mai mult eterică. Însă omul recepționează prin simțurile sale ceea ce este încorporat în săruri și o replăsmuiește în corpul său eteric, o viețuiește în sine. Gândurile universale se repetă în gândurile omenești, se cunoaște Cosmosul în om, omul în Cosmos. Vechii inițiați expuneau aceasta cu o enormă plasticitate, cu o intensă concretețe, din cunoștințele lor oniric-vizionare despre Univers și despre om.
Aceasta a dispărut treptat în cursul Evului Mediu în spatele unei înțelepciuni pur logice, care era foarte importantă, desigur, dar una pur scolastică, iar aceasta s-a prelins în păturile de jos, devenind înțelepciune populară. Am putea spune, că ceea ce odinioară era o înaltă înțelepciune cosmică și umanistă a trecut în cugetările populare, făcute de niște oameni care mai înțelegeau puțin din ele, care mai simțeau că acolo li s-a păstrat o imensă comoară. Și printre acești oameni a trăit Jakob Böhme, care a asimilat lucrurile, iar acestea, prin propriul lui talent, au prins viață în el, putând spune mai mult decât spunea poporul. Însă și el n-a putut ajunge decât la un limbaj bâiguit.
În Giordano Bruno nu mai trăia decât sentimentul general: trebuie să cunoști Cosmosul, trebuie să cunoști omul. Însă facultatea lui de cunoaștere nu era suficientă să spună ceva atât de concret, precum: Gândurile cosmice sunt afară un Logos cosmic, care se încorporează în cristale. Omul recepționează gândurile cosmice dizolvând salinul, percepându-se și scrutându-se pe sine și făcând ca salinul să se recompună în corpul său eteric, unde viețuiește gândul concret despre Cosmosul multiform și acel gând concret despre interiorul omenesc, din care răsare, plăsmuindu-se eteric, o lume la fel de bogată – precum lumea exterioară. Imaginați-vă aceste gânduri infinit de bogate! La Giordano Bruno, gândul cosmic și gândul omenesc se contopesc, să zicem așa, într-o descriere generală a Cosmosului, care, desigur, așa cum spuneam, cutreieră în infinituri, însă rămâne abstract. Și ceea ce trăiește în om drept Cosmos replăsmuit, s-a contopit într-o descriere a monadei vii: în fond, un punct dilatat și nimic mai mult.
Ceea ce v-am descris, era într-un anumit sens convingerea vechilor înțelepți ai Misteriilor. Era știința lor. Însă în afara faptului că vechii înțelepți ai Misteriilor puteau, prin metoda lor specială învăluită în vis, să dobândească o asemenea știință, ei mai aveau, de asemenea, posibilitatea să intre realmente în legătură cu ființele Cosmosului. După cum aici pe pământ un om intră conștient în legătură cu un altul, tot așa acești vechi înțelepți intrau în legătură cu ființe spirituale ale Cosmosului. ,Și de la aceste ființe spirituale ei învățau cealaltă parte, pe care o găsim la ei: De la aceste ființe spirituale ei învățau, că numai omul lasă din nou să se stingă încet, să amurgească, ceea ce el a plăsmuit astfel în corpul eteric, prin care, propriu-zis, el este interior o repetare a Cosmosului – un mic cosmos, un microcosmos, o renaștere eterică a Cosmosului mare, a Macrocosmosului –, că el lasă din nou să se stingă în elementul aer, prin procesul respirator, ceea ce a plăsmuit în acest mod drept cosmos interior.
Așadar, omul putea învăța, că Cosmosul renaște în el în multe forme, astfel încât el viețuia un cosmos plăsmuit interior. Din apa vieții* interioară a lui apărea eteric, interior, întregul Cosmos (vezi desenul de mai jos liniile curbe). Aceasta era vechea clarvedere. Dar acesta este un proces real, un fenomen real. El există și în omul modern, numai că el nu-l poate viețui interior.
* germ.: Lebenswasser = apa vie (basm).
Acele ființe, cu care vechiul înțelept putea stabili legături reale, îi indicau lui nu numai apa vie a lui, din care a fost născut acest microcosmos, ci și aerul vieții lui, aerul pe care omul îl primește odată cu respirația și se răspândește în tot organismul. Ceea ce este răspândit acolo, se varsă oarecum din nou peste tot acest microcosmos, face figurile ce sunt înăuntru neclare (hașura roșie de pe desen). Micul cosmos, minunat plăsmuit eteric, începe ici și colo, prin faptul că respirația vine peste el, să amurgească, să zicem așa, să devină neclar. Ceea ce era multiform plăsmuit devine una, deoarece în elementul aeric trăiește omul astral, după cum în elementul apos trăiește omul eteric. Omul astral trăiește acolo în interior, și prin distrugerea gândurilor eterice, prin metamorfozarea gândurilor eterice în forță prin astralul din omul aeric, se naște voința, și odată cu voința forțele de creștere, care se înrudesc cu voința.
Din nou avem de-a face nu cu un cuvânt abstract, voință, ci cu un proces concret. Avem procesul concret, că astralul cuprinde aericul și se întinde peste ceea ce este eteric-apos. Prin aceasta are loc realmente un proces asemănător aceluia din natură, care se desfășoară pe o altă treaptă, atunci când ceva plăsmuit, format, este distrus prin foc. Acest proces era considerat în timpurile de demult un proces sulfuric. Și din procesul sulfuric interior s-a dezvoltat ceea ce este viețuit apoi sufletește drept voință omenească.
În timpurile vechi, pentru a exprima ceva pur imaginativ, plastic, nu se folosea cuvântul abstract gândire, ci, dacă se vorbea de gândire și respectivul era un cunoscător adevărat, se vorbea despre procesul-sare, care tocmai v-a fost descris. Nu se vorbea în mod abstract despre voință, ci, dacă erai un cunoscător, se vorbea despre sesizarea aericului străbătut de astral, despre procesul-sulf, în care sălășluiește la origine voința, voința contemplată. Și se spunea, că echilibrul dintre cele două procese – căci sunt procese opuse – este realizat prin procesul-mercur, prin ceea ce are și formă și este și fluid, prin ceea ce pendulează oarecum încolo și încoace de la eteric la astral, de la apos la aeric.
Ideile abstracte, așa cum au fost ele dezvoltate treptat de scolastică și preluate de știința naturală modernă, nu existau câtuși de puțin la vechii gânditori. Dacă acestor gânditori de demult li s-ar fi dat noțiunile noastre abstracte de gândire, simțire și voire, ei s-ar fi închipuit asemenea unui brotac pus într-un spațiu vidat al unui recipient, din care s-a scos aerul cu o pompă de aer. Așa s-ar fi simțit vechii gânditori cu noțiunile noastre abstracte. Ei ar fi gândit: Cu acestea nu poți trăi sufletește, din punct de vedere sufletesc nu poți lua nici măcar o gură de aer. Pentru ei n-ar fi însemnat nimic. Ei nu vorbeau despre un simplu proces de gândire abstract, despre un simplu proces de voință abstract, ci despre un proces-sare, despre un proces-sulf, iar prin acestea ei înțelegeau pe de o parte ceva spiritual-sufletesc, dar pe de altă parte ceva material-eteric. Aceasta era pentru ei o unitate, și prin faptul că sufletul acționa pretutindeni în corporal, că corporalul era cuprins pretutindeni de sufletesc, ei își reprezentau acțiunea cosmică.
În scrierile Evului Mediu de până în secolele XIII, XIV, XV, mai întâlneai încă această veche concepție, ce poseda cunoștințe pline de conținut, însă viețuite interior. Acestea au dispărut în perioada în care au trăit Giordano Bruno, Jakob Böhme, Baco de Verulam. Ideile au devenit abstracte. Omul a fost obligat să nu mai privească în lăuntrul său, ci afară în natură. Așa cum vă spuneam, vechii gânditori s-ar fi simțit cu ideile noastre ca un brotac sub un recipient vidat al unei pompe de aer. Noi însă putem avea aceste idei. Cei mai mulți oameni nu-și imaginează, ce-i drept, nimic atunci când vorbesc de gândire, simțire și voire, decât cel mult niște imagini în oglindă/reflectări ale naturii exterioare, care apar în ei. Însă tocmai în epoca modernă se poate dobândi ceva, ce în timpurile de demult nu era posibil. Ești oarecum părăsit de automatismul cunoașterii ce vine din interior. În intervalul de timp începând din secolul al XV-lea și până acum, omul nu mai găsește pur și simplu nimic, atunci când privește în interiorul său. Când privește afară în natură, el își face niște idei abstracte. Însă aceste idei abstracte pot fi intensificate din nou exterior, pot dobândi din nou conținut (interior n.t.), prin faptul că pot fi viețuite. Cu aceasta suntem, desigur, abia la început, însă acest început ar vrea să-l facă cunoașterea spirituală antroposofică.
Toate aceste procese, asupra cărora v-am atras atenția, procesul-sare, procesul-sulf, sunt procese ce nu se petrec deloc în natura exterioară. Sunt procese pe care omul le poate recunoaște doar în interiorul său. În natura exterioară ele nu se întâlnesc. În natura exterioară se întâmplă ceva, care față de aceste procese sunt într-un raport asemănător cu raportul pe care îl au procesele dintr-un cadavru față de procesele dintr-un om viu.
Când chimia actuală vorbește de procese sulfurice, de procese saline, atunci aceste procese sulfurice și saline se află, față de ceea ce Jakob Böhme mai putuse primi de la înțelepciunea populară, într-un raport asemănător cu raportul proceselor dintr-un cadavru față de procesele dintr-un om viu. Totul este mort, în timp ce aceste concepții vechi aveau viață interioară. Se privea deci în lăuntrul unei lumi noi, care nu există în preajma omului pământesc. În schimb aveai darul de a vedea, cu ajutorul cunoașterii trăite personal, ceea ce nu există jur-împrejurul omului, ci aparține unei alte lumi. În clipa în care știi cu adevărat ceva despre aceste procese-sare și procesele-sulf, privești în lăuntrul vieții preterestre a omului. Căci viața pământească se deosebește de viața prepământească a omului prin faptul că aici, în lumea senzorială exterioară, procesele vii -sulf și -sare apar ca moarte. Ceea ce noi, prin simțurile noastre, percepem devitalizat în jurul nostru între naștere și moarte, este în acele procese -sulf și -sare viu, însă noi viețuim aceasta în existența preterestră. Aceasta înseamnă, că înțelegerea reală a acestor procese, despre care Jakob Böhme mai bâiguia încă, echivalează cu o privire contemplativă în existența preterestră.
Faptul că Jakob Böhme nu vorbește despre această existență preterestră, se explică prin aceea că el nu o poseda realmente, ci doar o bâjbâia. Această capacitate a omului de a privi în existența preterestră s-a pierdut, și totodată s-a pierdut și acea legătură cu ființele spirituale ale Lumii, ce indică în procesul sulfuric existența postterestră. Întreaga constituție sufletească a omului a devenit alta. Iar în această metamorfozare a dispoziției sufletești s-au situat Giordano Bruno, Jakob Böhme și Baco de Verulam.
Ieri am atras deja atenția, că oamenii nu mai au astăzi nici cea mai vagă idee despre modul în care se situa omul în epocile mai vechi. De aceea ei nu apreciază prea tare niște informații ce vin din trecut, dintr-un trecut relativ nu prea îndepărtat. Am indicat idea grandioasă despre nașterea lui Merlin. Putem da și alte exemple. Vedeți dumneavoastră, noi interpretăm acum pe scenă povestea celor trei Magi [Nota 40], am interpretat-o de nenumărate ori. Însă această povestire despre vizita celor trei Magi la copilul Iisus, este redată și în poemul vechi german despre „Heliand” [Nota 41]. După cum știți, acest poem conduce în urmă în epocile relativ timpurii ale Evului Mediu, el a luat naștere în Europa centrală. Aici însă avem ceva foarte curios. Aici aflăm, că legat de această vizită a celor trei regi din Răsărit se mai întâmplă și altceva. În „Heliand” cei trei regi povestesc, că ei vin din niște ținuturi, în care odinioară era altfel decât acum, adică în perioada de la începutul erei noastre; căci ei erau urmașii unor predecesori, care încă mai erau infinit mai înțelepți decât puteau fi ei atunci. Și ei aveau în special un strămoș, așa povestesc acești trei regi, care a trăit cu mult timp înaintea lor, dar acest strămoș mai era unul dintre aceia care putea discuta între patru ochi cu Dumnezeul său. Și când a fost să moară, acest strămoș i-a adunat pe toți membrii numeroasei sale familii și le-a spus că Dumnezeul său i-ar fi revelat că odată, în viitor, va apărea un Rege al lumii, pe care îl va vesti o stea.
Și dacă cercetăm unde există un semn exterior al acestui străbun, găsim – chiar și literatura de specialitate ne indică acesta, lucru ce poate fi dovedit și exterior – că el este Valaam din cartea a patra a lui Moise din Vechiul Testament [Nota 42]; că acești Trei Regi Sfinți, Regii din Răsărit, se referă la Valaam, care este un fiu al lui Beor, despre care acolo, în cartea a patra a lui Moise, se spune că discuta între patru ochi cu Dumnezeul său, și că el își orânduise întreaga sa viață pământească în sensul discuției intime cu Dumnezeul său. Dacă luăm în considerare toată această realitate, găsim pur și simplu, că în epoca în care în Europa centrală apărea Heliand, mai exista încă o conștiență a faptului că odinioară oamenii comunicau cu Dumnezeu. În oameni trăia o reprezentare reală a acestui proces.
Aici avem de asemenea ceva, care pentru acești oameni exista intrinsec în viziunea despre istorie, și care nouă ne demonstrează că noi am trecut de la epocile mai vechi, în care oamenii mai trăiau încă într-o lume vie, după cum arătam ieri, la epoca filistinismului. Căci în fond, civilizația noastră este îndeobște civilizația filistină. Chiar și aceia care își închipuie că sunt în afara acestei epoci filistine, în sensul că ei ar putea trăi încă în niște corelații cosmice atât de grandioase, precum ideea despre Merlin, de exemplu, sau tradiția istorică despre Valaam drept strămoș al celor Trei Regi Sfinți, nu sunt câtuși de puțin contrariul filistinului. O, nu, acești oameni nu sunt nefilistini, sunt cel mult boemi.
Vedeți dumneavoastră, când spui aceste lucruri, abia atunci remarci ce schimbare puternică s-a produs în structura sufletească a omenirii relativ la niște lucruri, asupra cărora astăzi nu ne îndreptăm atenția. Dar într-un anumit sens, aceste lucruri s-au prevăzut. Ce am avut noi deja cu secole în urmă? Se știa: odinioară exista o clarvedere, chiar dacă una asemănătoare visului. Pe atunci oamenii pătrundeau cu privirea în astfel de procese, precum procesul-sulf, precum procesul-sare. Prin aceasta ei și-au dobândit posibilitatea să privească în interiorul vieții preexistente.
Anumiți oameni, care nu doreau să ducă omenirea în sus, ci în jos, care într-un anumit sens erau de asemenea inițiați, au prevăzut: Această facultate a oamenilor va dispărea, va veni o vreme în care oamenii nu vor putea spune din ei înșiși nimic despre viața preexistentă. Și astfel, ei au statuat dogmatic: Nu există nicio viață preexistentă, sufletul omului este creat odată cu zămislirea lui fizică. Și astfel, realitatea preexistenței a fost învăluită dogmatic în întuneric [Nota 43]. Acesta a fost primul pas, prima etapă pe drumul de la cunoașterea omului în Cosmos la necunoașterea lui. Căci atunci când dai la o parte o bucată din el, și pe deasupra una atât de importantă precum viața preexistentă, nu mai cunoști omul.
Jakob Böhme, Giordano Bruno și Lord Bacon au trăit în epoca în care această privire în viața preexistentă fusese acoperită de un văl. Ei au trăit într-o epocă, în care nu exista încă ceea ce urma să se descopere ulterior: contemplarea spirituală a lumii exterioare, nu viețuirea interioară ca mai înainte, astfel încât omul, care nu se mai poate găsi în interiorul său, să se regăsească în lumea exterioară.
Cu mult timp în urmă au existat deja alți inițiați, care însă nu doreau ridicarea omului, ci coborârea lui, și care nu voiau să lase să apară această nouă înțelegere, care este de fapt vechea „clarvedere” inversată, și care de aceea căutau mijloace dogmatice de a pune în locul noii cunoașteri simpla credință în viața de apoi, credința goală. Și astfel, în epoca în care a activat Giordano Bruno a fost ștearsă complet, prin statute omenești, posibilitatea unei cunoașteri a omului preterestru, respectiv a omului postterestru [Nota 44]. Iar Giordano Bruno sta acolo ca un luptător; căci el era un luptător/contestatar, mai mult decât Jakob Böhme și mai mult, desigur, decât Lord Bacon, și el sta acolo alături de omul prezentului, neputând transforma, ceea ce îi rămăsese ca înțelepciune dominicană, într-o adevărată viziune asupra Universului. El poetiza ceea ce i se arăta într-un mod nedefinit drept o astfel de viziune asupra Universului.
Însă din ceea ce Giordano Bruno avea doar nebulos înaintea ochilor, trebuie să ia ființă o anumită cunoaștere despre Cosmosul în om, despre omul în Cosmos. Omul întreg trebuie redescoperit, trebuie cunoscut din nou nu printr-o clarvedere renăscută din interior, ci dintr-o clarvedere cucerită în mod liber.
Prin aceasta v-am caracterizat ceea ce trebuie să apară în mod imperios în evoluția omenirii. Iar astăzi ne aflăm în situația că enorm de mulți oameni urăsc, urăsc profund voința de a lăsa să apară o astfel de cunoaștere, sunt dușmanii acestei apariții. Acest lucru poate fi înțeles și pe cale istorică. Se va înțelege atunci, cum aceste adversități dușmănoase împotriva concepției antroposofice despre lume vin din interior.
