Aș dori astăzi să continui puțin tema pe care am abordat-o în aceste ultime două zile. Este vorba aici să recunoaștem, din momentele evolutive care au condus la viața spirituală a prezentului, că pe de o parte concepția antroposofică asupra lumii devine o necesitate, iar pe de altă parte să înțelegem că această concepție antroposofică asupra lumii are, de asemenea, adversari. N-aș vrea, desigur, să mă refer tocmai în momentul de față – lucru ușor de înțeles – la o anume caracteristică a unui adversar sau a altuia, ci aș don să tratez tema cât se poate de în general, pentru că nu este câtuși de puțin vorba de a ne fixa privirea asupra uneia sau alteia dintre adversități, ci este vorba propriu-zis, ca Societatea Antroposofică să devină, dacă vrea să existe ca atare, conștientă de poziția ei în viața spirituală, și în acest scop trebuie să facă ceva pentru a se consolida. Nu spun ceva deosebit de nou pentru astăzi, căci sunt abia câteva săptămâni de când eu am spus în mod explicit, că această consolidare a Societății Antroposofice ar fi o necesitate. [Nota 45]
Nouă trebuie să ne devină foarte clar, că antroposofia este situată în lăuntrul unei civilizații, civilizația actuală, a cărei istorie pentru Europa și America coboară propriu-zis doar până în epoca, despre care eu am vorbit adesea: aproximativ până în secolul al IV-lea după Christos. Acest secol al IV-lea de după Christos se află exact la mijlocul celei de-a patra perioade postatlanteene. Am atras deseori atenția asupra faptului, că răspândirea Creștinismului, întregul mod de înțelegere al Creștinismului în primele trei până la patru secole creștine, era unul fundamental diferit de cel de mai târziu.
Astăzi noi ne gândim adesea, dacă urmărim istoria retroactiv, că avem epoca modernă, în urmă mergem până la Evul Mediu, aici ajungem la ceea ce se cheamă migrația popoarelor, apoi ajungem la imperiul roman, apoi mai departe se ajunge la antichitatea greacă, și față de această antichitate greacă se gândește și se simte în mod asemănător cu acela, în care se gândește și se simte față de ceea ce există ca istorie europeană mai târzie, de la epoca romană a cezarilor încoace. Însă aceasta nu este deloc așa. Există de fapt o prăpastie adâncă între ceea ce mai stă încă în conștiența omului de astăzi ca o imagine vie a istoriei, și anume tot parcursul de până la epoca romană, și ceea ce a precedat-o ca viață grecească. Să evocăm foarte pe scurt acest lucru. Dacă cercetăm Grecia lui Pericle sau Platon sau Phidias, sau chiar Grecia lui Sophocle și Eschil, vedem că ceea ce stă la baza constituției sufletești a acestei civilizații grecești duce în urmă la vechea cultură misterială, la vechea spiritualitate. Iar această epocă greacă mai avea încă înainte de toate în ea mult din ceea ce eu am caracterizat ieri drept viețuire vie a proceselor reale din interiorul omenesc, și anume, din ceea ce am desemnat drept proces-sare, drept proces-sulf, drept proces-mercur. Trebuie să avem clar în minte, că gândirea și simțirea grecească erau apropiate de ființa omenească, în timp ce epoca care a urmat începând din secolul al IV-lea, căreia ea i-a pregătit deja calea și care este reprezentată în mod deosebit prin cele trei figuri pe care le-am menționat în aceste două zile, se distinge prin pierderea, pentru conștiența omenească, a ființei omenești.
Eu spuneam: Asemenea personalități, precum Bruno, Jakob Böhme și într-o anumită măsură și lord Bacon, s-au luptat pentru obținerea unei cunoașteri a ființei omenești. Cu toată această luptă, ei nu au reușit să se apropie cu adevărat de ființa omenească. Dacă de la epoca romană mergem în urmă la epoca grecească, toată această discuție despre străinătatea ființei omenești încetează să aibă un sens, căci grecul se știa stând ca om în lăuntrul Cosmosului. Grecul nu a avut noțiunea de natură, noțiune care a apărut mai târziu și care în cele din urmă a sfârșit prin conceperea naturii drept un mecanism. Despre grec s-ar putea spune: el privea norul, vedea căzând din nor ploaia, vedea urcând din nou în ceață ceea ce vine din pământ ca fluid, și vedea cu o deosebită vivacitate, dacă privea în el însuși cu o privire axată încă pe concret, circulația sângelui său. Și el nu simțea o deosebire atât de radicală între apa ce urcă și cade în natură, și propria lui circulație sanguină, așa cum a fost resimțit mai târziu. Grecul mai înțelegea încă ceva din ceea ce se ascunde în cuvintele: Cosmosul în om, omul în Cosmos.
Acestea sunt lucruri, ce de fapt nu pot fi luate suficient de profund, căci ele conduc în interiorul structurii sufletești, care pentru istoria exterioară există doar fragmentar. Nu trebuie deloc uitat, cum în secolul al IV-lea de după Christos au început să fie complet distruse toate resturile culturii clarvăzătoare. Desigur, omenirea din ziua de azi știe din nou câte ceva, din ceea ce s-a dezgropat mai târziu. Însă n-ar trebui să uităm, că ceea ce a dat mai târziu impulsurile culturii occidentale s-a născut pe ruinele anticului elenism, acel elenism extins, care nu era numai în Europa de Sud, ci a ajuns până departe în Asia. N-ar trebui totuși să uităm, că în perioada dintre mijlocul secolului al IV-lea și mijlocul secolului al V-lea, o mulțime de temple, ce aveau un conținut imagistic, plastic de o imensă importanță, de o inestimabilă valoare relativ la tot ceea ce a creat elenismul, au ars. Toate acestea, omenirea din ziua de azi, care nu judecă decât după documente exterioare, nu le mai vede. Trebuie să ne amintim un cuvânt precum acela al unui scriitor din acea vreme [Nota 46], care într-o scrisoare spunea: Epoca veche este pe sfârșite. Toate sanctuarele izolate, răspândite pe diferite câmpii, de dragul cărora țăranii lucrează pe pământurile lor, sunt distruse. De unde să-și mai ia lucrătorii ogoarelor bucuria pentru munca lor?
Nici nu ne putem închipui astăzi cât de mult s-a distrus de la mijlocul secolului al IV-lea până la mijlocul secolului al V-lea. Distrugerea monumentelor exterioare a mers în paralel cu stăruința de a stârpi viața spirituală grecească, care s-a și împlinit prin lovitura cea mai amară, primită odată cu închiderea Școlii de filosofie din Atena [Nota 47] în anul 529. Da, în istoria exterioară nu se poate privi la fel în urmă în epoca romană și în cea greacă. Și cu siguranță este just, că civilizația noastră, de-a lungul întregului Ev Mediu și până în epoca prezentă, datorează, de exemplu ordinului benedictin, să zicem, infinit de mult. Însă sfântul Benedict [Nota 48] a distrus mai întâi, în lăcașul în care a întemeiat biserica mamă pentru Ordinul benedictin, și sanctuarele/odoarele păgâne. Toate acestea trebuiau mai întâi să dispară, și au dispărut.
Este realmente greu de înțeles, cu niște sentimente omenești normale, să zicem așa, cum peste întreaga Europă de Sud, peste Orientul apropiat, Africa de Nord, a putut trece un astfel de impuls al distrugerii. Lucrul devine de înțeles abia atunci când îți este limpede, că întreaga conștiență a omenirii a devenit alta în acea epocă, că realmente este incorectă afirmația, aceasta am spus-o deja de multe ori, că natura, sau în general Cosmosul, nu ar face salturi [Nota 49]. În istorie se produc astfel de salturi. Iar constituția sufletească a omenirii civilizate în secolele al II-lea și al III-lea ale epocii de după Christos, a fost cu totul diferită față de ceea ce a devenit ea ulterior.
Dar acum aș dori să vă atrag atenția asupra unui lucru, care vă poate ilustra foarte clar felul cum arată propriu-zis această schimbare bruscă. Astăzi, când vorbim de stările de veghe și somn, trebuie să spunem: Corpul fizic și corpul eteric rămân în pat, iar Eul și corpul astral ies afară; sufletesc-spiritualul iese din corpurile fizic și eteric. – Într-o anumită perioadă a epocii vechi indiene, așa ceva nu s-ar fi spus, s-ar fi spus exact invers. În somn, așa s-ar fi spus, spiritual-sufletescul omului pătrunde mai adânc în corpul fizic, coboară mai mult în corpul fizic. – Deci exact pe dos.
Se ține foarte puțin seama de acest lucru. Vreau doar să atrag atenția, de exemplu, că atunci când a fost întemeiată Societatea Teosofică [Nota 50], oamenii care au întemeiat-o au auzit câte ceva prin intermediul indienilor despre niște adevăruri spirituale, iar cele auzite atunci și le-au însușit. Atunci au auzit ei acest lucru, despre ieșirea Eului și a corpului astral. Fără îndoială, indienii au spus atunci așa ceva. În secolul al XIX-lea era normal să o spună, căci în India se poate observa adesea ceea ce este real. Când însă apoi niște oameni din Societatea Teosofică povestesc cum că aceasta ar fi fost de asemenea o înțelepciune veche indiană, aceasta este un nonsens, căci vechiul indian spunea exact inversul: Când omul doarme, sufletesc-spiritualul intră mai adânc în corpul fizic. Și acesta era cazul și în epocile mai vechi. Iar despre faptul că în somn spiritual-sufletescul ar cuprinde mai mult corpul fizic decât în stare de veghe, căci aceasta stă în evoluția omenirii, grecul mai avea, într-un anumit sens, desigur, o anumită conștiență.
Astăzi, întrucât noi trebuie să descriem lucrurile în mod nemijlocit din punctul de vedere al percepției spirituale, trebuie să spunem pe drept: Vechii înțelepți, și chiar și populația greacă, aveau o clarvedere instinctivă, care era de tip visător. Așa o descriem noi din punctul nostru de vedere. Pentru oamenii de atunci aceasta nu era visătoare. Ei chiar se simțeau treji în această stare de clarvedere. Aceasta era chiar o intensitate mai mare a conștienței lor, când percepeau lumea în imagini puternice, vii, așa cum am descris eu ieri. Însă ei știau totodată: atunci ei pătrund în interiorul omului și văd cele ce se petrec în om și știu, pentru că omul este în Cosmos, că acestea sunt procese cosmice. Și atunci ei știau: În somn omul pătrunde și mai mult în corpul lui fizic. În somnul profund, această conștiență devenea apoi din nou estompată, crepusculară, de-a dreptul inconștientă. Iar acest lucru oamenii îl atribuiau influenței corpului fizic, care cuprinde sufletul și îl introduce propriu-zis în păcat. Și tocmai din această contemplare s-a născut vechea conștiență a păcatului. Această conștiență a păcatului conduce de fapt, dacă nu o luăm în forma sa evreiască, înapoi în păgânism, iar acolo ea izvorăște dintr-o conștiență a cufundării în corpul fizic, care nu lasă sufletul destul de liber, pentru a trăi în lumea spirituală.
Dacă însă dumneavoastră gândiți până la capăt ceea ce vă descriu eu aici, vă veți spune: Acest om din vechime avea o conștiență a faptului că el este o ființă spirituală, că el trăiește într-un corp fizic ca ființă spirituală. Lui nici nu-i trecea prin minte să numească om ceea ce vedea fizic la om. Cuvântul om conduce de fapt în urmă la un sens apropiat de „gânditorul” [Nota 51]. Deci nu omul, cu o față mai mult sau mai puțin roșie sau palidă, cu două brațe și două picioare pe care îl vedem, ci acela care locuia în această locuință a corpului fizic drept spirit-suflet.
Și un rest, tradus în elementul artistic al acestei conștiențe despre omul spiritual-sufletesc, a existat cu precădere în marea majoritate a civilizației grecești – în acea formă plastic-artistică minunată a epocii grecești. Și chiar dacă ființa templelor, cultele erau sub multe aspecte într-o enormă decadență, se poate spune totuși, că în chipurile de zei și templele distruse existau imagini, care indică acea veche structură sufletească. Eu aș spune: în formele lucrurilor distruse stătea înscris cu caractere puternice vechea conștiență spiritual-sufletească a omenirii.
Dacă un inițiat al Misteriilor din preistoria greacă ar veni astăzi la noi cu aceeași conștiență pe care a avut-o atunci, nu cu cea dintr-o altă încarnare, care mereu a fost alta, și ar discuta cu noi despre aceste lucruri, ar spune: Voi, oamenii moderni, voi dormiți cu toții! – Da, aceasta ar spune el: Voi oamenii moderni, voi dormiți cu toții! Noi eram treji, căci noi vegheam în corpul nostru, noi veghem ca oameni-spirit în corpul nostru. Noi știam că eram oameni, fiindcă în corpul nostru noi ne știam deosebiți de acest corp. Ceea ce voi numiți a veghea, era pentru noi a dormi, căci în timp ce voi vegheați și vă îndreptați simțurile voastre spre lumea exterioară și vă explicați câte ceva despre lumea exterioară, dormiți în ceea ce privește omul din voi. Voi sunteți cei adormiți, noi eram cei treji.
Așa ar spune el. Și dintr-un anumit punct de vedere el ar avea perfectă dreptate. Căci astăzi este așa: Noi veghem de la trezire până la adormire, când, după cum spunem noi, suntem în corpul nostru fizic ca om spiritual-sufletesc. Însă acum noi nu știm absolut nimic despre noi, noi dormim în ceea ce privește ființa noastră însăși. Când însă suntem în lăuntrul Cosmosului, care este în afara noastră, atunci noi dormim, și anume de la adormire până la trezire. Aici noi trebuie să învățăm să veghem. Omul modern trebuie să învețe să vegheze în afara corpului său, atunci când este cu adevărat în lumea exterioară.
De aici dumneavoastră puteți vedea, că avem de-a face cu o stare tranzitorie. Noi ca omenire suntem adormiți față de vechea stare de veghe, acum aflându-ne exact în momentul în care trebuie să ne trezim față de noua stare de veghe. Și ce vrea să fie antroposofia în această privință? Antroposofia nu este altceva decât aceasta: ea a devenit mai întâi atentă la faptul că omul trebuie să învețe să fie treaz în afara sa. Și ea vine și îl scutură pe omul modern – pe care omul din vechime l-ar numi un adormit – îl scutură, iar el nu vrea să se trezească.
Antroposofia se simte câteodată precum Gallus pe lângă omul care doarme Stichl! [Nota 52] Antroposofia atrage atenția că păsările pădurii cântă. „Las’ să cânte”, spune prezentul, „am capul greu, de-abia am adormit” și așa mai departe. „S-a crăpat deja de ziuă!” „Ei, lasă să se crape, ziua-i destul de lungă!”* Dar, desigur, nu întotdeauna se exprimă aceasta cu aceste cuvinte; ci antroposofia spune: Lumea spirituală vrea deja să intre, sculați-vă! – Ei, las-o să lumineze, lumina spiritului, ’s ist sho alt gnua dazua! – Realmente așa este: antroposofia vrea să-l trezească pe cel care doarme. Căci ceea ce cere civilizația modernă este tocmai o trezire. Iar omenirea vrea să doarmă, vrea să doarmă în continuare.
* Traducere aproximativă a cuvintelor în dialect: „Lass ’s nur singen”... „ham kloane Kepf, ham bald ausgeschlofa”... „Der Himmel kracht scho!” „ – Ei, lass’n kracha, er is scho alt gnua dazua!”
Iar eu aș dori să spun: în Jakob Böhme, deoarece el folosea întru totul înțelepciunea populară, în Giordano Bruno, deoarece el trăia în lăuntrul unei comunități spirituale, care pe atunci încă mai păstra multe lucruri din timpurile vechi, în ei trăia, desigur, o amintire a vechii stări de trezie. În Lord Bacon trăia de fapt impulsul de justificare a noii stări de adormire. Aceasta este, și mai profund spus decât am putut-o noi face în ultimele două zile, caracteristica epocii noastre. Omul prezentului nu poate fi la fel de treaz, în ceea ce privește ființa omenească, precum omenirea timpurilor vechi. Căci el nu pătrunde cumva mai adânc, atunci când doarme, în corpul lui fizic, ca omul de atunci, ci el iese afară în timpul somnului. Însă el trebuie să învețe să iasă afară din corpul său fizic și atunci când este treaz, căci numai atunci va ajunge să se cunoască din nou ca om. Însă tendința de a păstra starea de somn este foarte mare. „Stichl, uite, căruțașii se aud deja pe stradă!” „Ei las’ să se audă, avem încă mult timp înainte.”*
* Traducere aproximativă a cuvintelor în dialect: „Stichl, dö Fuhrleut kleschn scho auf der Strossn!” „Ei; lass ’s nur kleschn, habn noch goar wait z’foarn.”
Du Bois-Reymond – nu Gallus din sceneta cu nașterea lui Christos, ci Du Bois-Reymond – spune: Omul are limite în cunoaștere [Nota 53], el nu poate pătrunde în fenomenele naturale, în secretele fenomenelor naturale, el trebuie să se limiteze. Da, spune antroposofia, însă trebuie tins totuși mai departe, mai departe și tot mai departe! Impulsul spre spiritualitate răsună deja. – Ei – spune Du Bois-Reymond –, lasă să răsune, mai este încă mult până să se dezvolte, până știința naturală ajunge, la sfârșitul zilelor pământești, să pătrundă toate secretele naturii.
Sub multe raporturi aici găsim tocmai o justificare a dormitului. Căci vorbele despre limitele cunoașterii naturii sunt tocmai o justificare a continuării dormitului, în ceea ce privește pătrunderea ființei omenești în natură. Iar somnifere pentru aceasta, prezentul găsește suficiente – și despre aceasta s-a vorbit aici de multe ori. Astăzi se vrea, pe cât posibil, să se dea ascultare doar la ceea ce se poate vizualiza, la ceea ce se poate vedea, eventual, chiar printr-un film. Însă oamenilor nu le place să asculte ceva, dacă trebuie să participe acolo și cu capul, în care mai lucrează și ceva înăuntru. Căci de fapt se tinde să se petreacă visând secretele cosmice, să nu se participe activ interior cu gândirea. Însă aceasta este calea pentru a te trezi: mai întâi să începi cu gândirea, căci gândul vrea să fie transpus în activitate. De aceea am insistat eu atât de energic cu decenii în urmă în Filosofia libertății [Nota 54] a mea asupra acestei gândiri.
Aș dori să vă atrag atenția asupra unui lucru, iubiți prieteni. Aș dori să vă amintiți unele vise pe care le-ați avut și să vă întreb, dacă n-ați avut niciodată vreun vis în care dumneavoastră să fi fost un șmecheraș, în orice caz, să fi făcut ceva de care să vă rușinați dacă l-ați face ziua, așa cum l-ați făcut în somn? Cred totuși că ați avut. Desigur, se poate ca mulți dintre cei care stau aici să nu fi avut niciodată un astfel de vis, însă ei pot auzi pe alții povestind, căci vor exista deja unii care știu că uneori visezi lucruri pe care n-ai dori să le repeți în stare trează, de care te-ai rușina. Și aplicați acum aceasta la somnul mare, pe care noi îl putem numi și somnul civilizației prezentului, în care oamenii vor propriu-zis să trateze drept vise toate secretele cosmice. Dar antroposofia vine și spune: Stichl, trezește-te! – Este timpul ca oamenii să se trezească! Multe, asta pot să vă asigur, multe lucruri din cele care se fac în această civilizație adormită, oamenii nu le-ar face dacă ar fi treji; este aceeași situație. Ei vor spune, desigur: Dar cine să creadă asta? – Totuși nici cel care visează nu reflectează la cum ar arăta de fapt în stare trează poznele pe care le face el în vis. Însă, inconștient, există această teamă, de a nu avea voie să faci multe, atunci când te trezești. Desigur, eu nu cred aceasta în mod filistin și mic-burghez, ci cred că multe din cele care astăzi sunt considerate ca foarte în ordine, ar fi altfel privite dacă te-ai trezi.
Și față de așa ceva domnește o teamă îngrozitoare. Nici ficatul nu s-ar mai putea diseca așa ușor, lângă creier!* Față de multe metode de cercetare te-ai rușina iremediabil, dacă te-ai trezi antroposofic. Cum vreți atunci dumneavoastră ca oamenii să se trezească așa ușor, de azi pe mâine, când ei trăiesc în lăuntrul acestor metode! Se face într-un mod ciudat apologia somnului. Gândiți-vă numai ce bucurie uriașă are un om care visează, când după câteva zile se nimerește să se întâmple ceea ce a visat! Trebuie să fi observat măcar o dată atent bucuria uriașă pe care o au visătorii superstițioși, dacă ceea ce au visat se întâmplă – uneori se nimerește să se întâmple –, ei au o bucurie uriașă. Visătorii actualei civilizații calculează după legea gravitației a lui Newton, după formulele care sunt elaborate mai departe de matematicieni, conform cărora planeta Uranus are o anumită orbită. Însă orbita nu concordă cu formulele. Ei visează, legat de aceasta, că acolo ar fi niște perturbații provocate de o altă posibilă planetă. Totul este visat, căci în realitate așa ceva este calculat fără a avea impulsul puternic al unei certitudini interioare. Iar dacă se brodește cu realitatea – ulterior dr. Galle [Nota 55] a descoperit într-adevăr planeta Neptun – atunci visul s-a împlinit. Așa ceva, faptul că cineva îl calculează în somn pe Neptun, să zicem, și acest somn se îndeplinește, este chiar ceea ce se citează astăzi ca argument ce justifică metoda natural-științifică. Este într-adevăr cazul celor care visează, când lor li se împlinește ceva. Sau al lui Mendeleev [Nota 56], care chiar socotește un element după sistemul periodic. Acest vis nici măcar nu este așa de greu, căci dacă ai stabilit sistemul periodic și ceva lipsește, dacă un loc este gol, este relativ ușor să introduci acolo un element și să enumeri câteva proprietăți. Dar acesta este inițial un vis! Dacă se îndeplinește, se merge apoi după aceeași metodă ca în cazul unuia care visează, când acesta vede că după câteva zile se întâmplă să i se verifice visul. Desigur, visătorul nu spune de obicei că i s-a verificat visul, însă în limbajul savanților se spune că chestiunea s-a verificat.
* Traducere mot â mot a frazei germane. Românii au o altă vorbă: A înțelege lucrurile cu ficapul (n.t.)
Trebuie mai întâi să înțelegem cu adevărat temeinic, că această civilizație modernă a devenit o civilizație a somnului și că omenirea are nevoie de o deșteptare. Apoi însă va trebui să se discearnă clar tendințele de somn din prezent, de acelea care măcar au o înclinație către o știință spirituală. Trebuie să intervină acele momente, ce intervin adesea la omul care visează, când acesta își dă seama că visează. Iar omenirea ar trebui să aibă astăzi o anume sensibilitate pentru un cuvânt atât de dur – eu am atras adeseori atenția asupra lui – precum acela pe care l-a pronunțat odinioară filosoful atât de energic Johann Gottlieb Fichte [Nota 57]: Lumea care se întinde înaintea omului este un vis, iar ceea ce gândește omul asupra ei este un vis despre vis.
Numai să nu cădem și noi în așa ceva, care ar fi asemănător unei filosofii schopenhaueriene [Nota 58]. Căci afirmând doar epistemologic, că totul nu este decât un vis, câștigi foarte puțin ca om. Nu acesta este scopul, să înțelegi că visezi – acest lucru, faptul că visezi și că omul în general nu poate face altceva decât să viseze, doresc să-l demonstreze foarte clar mulți oameni în prezent, căci, spun ei, dacă ai ajuns la granița acestor vise, dai dincolo de lucrul în sine, de care nu te poți apropia. Lucruri interesante despre această visare în legătură cu realitatea a rostit deseori Eduard von Hartmann [Nota 59], de altfel un gânditor excepțional. El spune clar, că de fapt omul visează tot ceea ce are în conștiență; că la baza tuturor lucrurilor se află un „în sine”, despre care omul nu știe nimic. Așa vorbește Hartmann [Nota 60], care a împins lucrurile până le extrem, de exemplu despre masa în sine în opoziție cu masa pe care o avem înaintea noastră: masa pe care o avem înaintea noastră este un simplu vis, în spatele ei fiind masa în sine. Într-adevăr, Hartmann face deosebirea între masa ca aparență și masa în sine, între scaunul ca aparență și scaunul în sine. El însă nu este deloc conștient, că în cele din urmă scaunul pe care se așază are ceva de-a face cu scaunul în sine, căci pe scaunul ca aparență, pe scaunul visat, nu se poate sta de fapt bine, după cum și cel care visează trebuie să stea lungit într-un pat real. Însă întreaga vorbărie, că lumea este un vis, nu poate fi decât o pregătire pentru altceva. Pentru ce? Pentru trezire, iubiții mei prieteni! Important nu este ca noi să ne dăm seama că lumea este un vis, ci ca de îndată ce avem doar o slabă presimțire că lumea este un vis, să facem ceva să ne trezim! Iar trezirea începe deja cu o cuprindere energică a gândirii, cu o gândire activă. Și atunci pătrunzi în tot restul.
Vedeți dumneavoastră, ceea ce eu am caracterizat acum, acest impuls spre trezire, este un impuls necesar pentru prezent. Desigur, ceea ce apare aici ca antroposofie, poate fi dus în lume. Dacă însă se vrea ca Societatea Antroposofică să fie o Societate, trebuie ca această Societate să semnifice o realitate. Pentru aceasta trebuie ca fiecare individ, care trăiește în Societatea Antroposofică, să simtă această Societate Antroposofică drept o realitate. Și el trebuie să fie profund pătruns de această voință de trezire, și nu cum este de multe ori cazul, să ia imediat drept o jignire atunci când i se spune: Stichl, trezește-te! – Lucrul acesta este deja necesar. Și acest lucru este ceea ce eu aș dori să repet încă o dată doar în câteva cuvinte.
Nenorocirea care ne-a lovit ar trebui, înainte de toate, să fie și un strigăt de deșteptare, de a schimba ceva la Societatea Antroposofică, pentru ca ea să devină o realitate. Această ființă reală este presimțită începând din acea perioadă, pe care eu am caracterizat-o aici cu câteva zile în urmă, la sfârșitul Cursului de Crăciun [Nota 61]. În Societatea Antroposofică trebuie să existe curentul viu de la om la om. În Societatea Antroposofică, în cea mai nouă fază a ei, a apărut așa de des o anumită răceală, o lipsă de iubire în locul încrederii reciproce, iar dacă această lipsă de iubire va crește, Societatea Antroposofică va trebui să decadă.
Vedeți dumneavoastră, construcția a scos la suprafață însușiri extraordinar de frumoase ale antroposofilor; însă în paralel ar trebui să meargă și o revigorare a Societății. Recent, la sfârșitul Cursului nostru, au fost numite pe bună dreptate multe însușiri frumoase, care au ieșit la iveală în timpul construcției, care au ieșit la iveală și în noaptea incendiului. Însă aceste însușiri au nevoie de o conducere, dar înainte de toate și aceasta: ca fiecare, care are ceva de făcut, care are ceva de făcut și în cadrul Societății, să nu aducă în Societate ceea ce astăzi este atât de răspândit, ci înainte de toate, ca fiecare să facă ceea ce are de făcut pentru Societate cu un real interes și participare personală. Și din păcate trebuie să observăm, că acest interes personal și această participare personală lipsesc tocmai acolo unde persoanele fac una sau alta pentru Societate.
Niciun serviciu, care poate fi făcut în Societate pentru Societate, ceea ce înseamnă de către un om pentru un alt om, nu este puțin. Cel mai neînsemnat lucru capătă valoare, dacă este pus în slujba a ceva măreț. Dar acest lucru se uită atât de des. Societatea trebuie să privească cu cea mai mare satisfacție, atunci când o nenorocire puternică a provocat activarea celor mai frumoase însușiri. Însă legat de aceasta n-ar trebui uitat, că atât de ușor paralizează la mulți sârguința și perseverența în treburile de zi cu zi, și în special participarea personală și interesul pentru sarcinile care le revin, încât multe din cele pe care și le-au propus într-o zi, sunt uitate așa de repede. Am vrut să reliefez măcar acum întreaga amploare a contrastului în care se găsește antroposofia față de lume, deoarece mereu se trece cu vederea, că și adversitatea trebuie apreciată.
Faptul că adversitatea există într-un raport obiectiv, trebuie înțeles, trebuie înțeles din mersul cosmic obiectiv. Uneori însă sunt uimit – și eu am exprimat aceasta și în mod public – ce mică este participarea interioară, atunci când adversitatea degenerează în așa măsură, încât colcăie numai și numai de neadevăruri obiective. Noi trebuie să rămânem obiectivi în atitudinea de apărare pozitivă a antroposofiei, dacă vorbim de obiectivitate. Însă noi trebuie de asemenea să ne încumetăm să înțelegem și în mod real, că antroposofia poate dăinui doar în atmosfera de veridicitate; că de aceea noi trebuie să dezvoltăm și un sentiment pentru ce anume înseamnă atunci când se spun atâtea neadevăruri, atâtea calomnii obiective față de ceea ce se face valoros pe tărâm antroposofic. Aici avem nevoie cu adevărat de viață interioară. Iar în acest sens noi avem astăzi din belșug ocazia să ne trezim. Poate, după aceea, impulsul la trezire să se extindă și asupra altor lucruri. Dacă însă vedem pe cineva dormind, în timp ce flăcările neadevărului se întind peste tot, nu trebuie să ne mai mirăm, dacă și un Stichl doarme în continuare.
Așadar, ceea ce eu aș dori să caracterizez în mare, ceea ce eu caracterizez astăzi aici în mic, este următorul lucru: Gândiți-vă, simțiți, meditați în privința trezirii. Mulți tânjesc astăzi, în acest timp când calomniile bat la fereastră, după tot felul de ezoterisme. Da, iubiții mei prieteni, ezoterismul este aici. Apucați-l cu mâna! Însă adevăratul ezoterism din cadrul întregii Societăți Antroposofice este înainte de toate voința de trezire. Această voință de trezire trebuie să-și facă loc în primul rând în cadrul Societății Antroposofice. După aceea ea va fi un punct de iradiere pentru trezirea întregii civilizații actuale.
