În toate timpurile, de la începutul evoluției omenești conștiente și până astăzi, cele trei mari idealuri ale omenirii sunt numite adevărul, frumosul, binele. Putem spune: Aceste trei idealuri, adevărul, frumosul, binele, sunt numite, dintr-un anumit instinct, marile țeluri, sau cu mult mai bine spus, marile caractere ale strădaniei omenești. În tipurile de demult se știa desigur mai mult despre ființa omului și legătura sa cu Cosmosul, și de aceea erai și în stare, când se vorbea despre astfel de lucruri, precum adevărul, frumosul, binele, să te gândești la ceva concret, nu cum este cazul astăzi, în epoca noastră iubitoare de abstract. Iar știința spirituală antroposofică este din nou în stare să indice un asemenea concret bine definit. Desigur, nu întotdeauna venim prin aceasta împotriva unei înclinații a timpului nostru – căci epoca noastră iubește imprecisul, nedefinitul, nebulosul –, atunci când este vorba să depășim lucrul comun. Să ne lămurim astăzi ce legătură are conținutul cuvintelor adevăr, frumos, bine cu ființa omului.
Dacă ne aducem în fața ochiului sufletesc această ființă a omului, trebuie să privim mai întâi corpul fizic al omului. Acest corp fizic al omului este privit de fapt astăzi doar în mod exterior. Nu suntem conștienți de faptul că acest corp fizic este construit în cele mai mici amănunte, în privința formei, în privința funcționării sale, în existența preterestră. Desigur, în existența sa preterestră omul trăiește într-o lume pur spirituală, însă în această lume spirituală el elaborează, împreună cu ființe superioare – acest lucru l-am spus în conferințele ținute cu puțin timp în urmă de mine –, prototipul spiritual, forma spirituală a corpului fizic [Nota 62]. Ceea ce noi avem aici drept corp fizic, este pur și simplu o copie, o imagine fizică a ceea ce omul însuși a elaborat, ca un fel de germene spiritual, în existența preterestră.
Dacă avem acest lucru în vedere, trebuie să ne spunem: Aici, în existența pământească, omul simte ca aparținându-i corpul său fizic. Însă omul actual nu conștientizează prea mult ce înseamnă să ai un sentiment despre corpul tău fizic. Noi vorbim despre adevăr, însă știm doar foarte puțin că sentimentul pentru adevăr are legătură cu sentimentul general pe care îl avem despre corpul nostru fizic. Când omul se confruntă cu o simplă realitate, el poate fie să țină morțiș să-și facă o reprezentare care corespunde exact acestei realități, care este deci adevărată, fie, dintr-o inexactitate, dintr-o comoditate interioară sau chiar direct dintr-o adversitate față de adevăr, deci dintr-o înclinație spre minciună, el își poate forma o reprezentare care să nu corespundă, care să nu se suprapună cu această realitate. Dacă omul gândește adevărul despre un lucru, el este în concordanță cu sentimentul pe care îl are de la corpul său fizic, și chiar de la legătura corpului său fizic cu existența preterestră. Doar din neglijență sau înclinație spre minciună avem nevoie să ne formăm o reprezentare care nu concordă cu realitatea, ceea ce este într-o anumită măsură similar cu a face o gaură în acel ceva care ne ține în legătură cu existența noastră preterestră. Noi sfâșiem ceva din legătura cu existența preterestră atunci când ne dedăm unui neadevăr. Ceea ce noi elaborăm în existența preterestră este o țesătură spirituală fină, dacă mă pot exprima astfel, care apoi se contractă și formează în replică corpul nostru fizic. Am putea spune, că acest corp fizic este legat prin multe fire de existența preterestră, iar atunci când ne dăruim unui neadevăr, rupem aceste fire. Simpla conștiență intelectuală, atât de proprie omului astăzi, la începutul epocii sufletului conștientei, este ca și cum ar fi sfâșiată în felul tocmai indicat, fapt ce nu se observă. De aceea se dăruie omul astăzi atâtor iluzii cu privire la legăturile cu existența cosmică, în care stă de fapt.
Omul vede de cele mai multe ori astăzi în cele legate de sănătatea lui fizică, doar ceva fizic. Însă omul acționează foarte puternic în corpul fizic, în special în constituția sistemului nervos, dacă rupe în acest mod, prin dăruirea față de neadevăr, firele care îl leagă cu existența preterestră. Prin sentimentul pe care îl are de la corpul lui fizic, omul are de fapt sentimentul său de existență spirituală în lume. Acest sentiment interior de existență spirituală îl avem, dacă firele noastre, care duc de la corpul fizic la existența preterestră, nu sunt rupte. Dacă ele se rup, atunci omul trebuie – el face aceasta inconștient – să creeze un înlocuitor pentru sentimentul său sănătos de existență spirituală, pentru sentimentul său de a fi, de a exista. Și atunci el este constrâns, din anumite considerente convenționale – după cum s-a spus, el face aceasta inconștient –, din considerente ce s-au înrădăcinat, să-și atribuie sieși un sentiment de existență. Însă omenirea a ajuns treptat și în ceea ce privește acest sentiment de existență într-o nesiguranță interioară, care se răsfrânge cu totul asupra corpului fizic. Oare acest sentiment pur de existență spirituală, pe care îl găsim cu atât mai mult în omenire cu cât mergem mai mult în urmă în istorie, există el cu putere astăzi?
Reflectați doar puțin la toate modalitățile prin care omul vrea să fie ceva în ziua de azi, nu însă prin viața sa interioară spirituală originară! El vrea să fie ceva, prin faptul că primește un titlu sau altul de la profesia sa, să zicem. El vrea să fie, de exemplu, secretar sau actuar, și are apoi convingerea, dacă printr-o convenție ființa sa este desemnată astfel, că el este / există; când de fapt important este ca omul să-și poată conferi sieși această existență din sentimentul său interior, făcând complet abstracție de orice exterioritate.
Dar ce îl consolidează pe om în sentimentul său de a fi, de a exista? Vedeți dumneavoastră, aici, în existența pământească, noi trăim de fapt în lume, care este doar o copie a realității adevărate. Noi chiar și înțelegem această lume fizică în mod corect doar dacă o privim ca o copie a realității adevărate. Însă noi trebuie să simțim legătura noastră cu lumea spirituală. Noi putem face aceasta doar dacă ceea ce ne ține uniți cu existența preterestră rămâne intact.
Iar această consolidare se întâmplă printr-o iubire preexistentă, necondiționată, dacă mă pot exprima astfel, pentru adevăr și veracitate. Nimic nu consolidează mai mult sentimentul veritabil, originar de a exista al omului, decât simțul pentru adevăr și veracitate. A te simți obligat să verifici mai întâi lucrurile pe care le spui, să te simți obligat să cauți mai întâi, pentru lucrurile pe care le spui, limitele în cadrul cărora poți să le spui, aceasta contribuie la consolidarea interioară reală a sentimentului de existență demnă de om. Iar acest sentiment de existență este strâns legat de simțirea spiritualității în corpul fizic – astfel încât noi să trebuiască să recunoaștem o strânsă înrudire a corpului nostru fizic cu ceea ce este idealul adevărului.
Corpul nostru eteric sau al vieții, acest corp al forțelor plăsmuitoare noi ni-l dobândim – și acest lucru l-am explicat de asemenea pe larg în conferințe, care au putut fi reluate abia în ultimul timp – puțin înainte de coborârea [Nota 63]) noastră din existența preterestră în existența terestră. Noi concentrăm într-o oarecare măsură forțele lumii eterice, pentru a ne construi propriul nostru corp eteric. În privința acestui corp eteric, lucrurile au stat de asemenea mai bine în timpurile mai vechi ale evoluției omenirii – dacă mă pot exprima astfel –, decât în omenirea actuală. Omenirea actuală nu are un sentiment prea dezvoltat pentru acest corp eteric. Din contră, ai sentimentul că față de realitatea acestui corp eteric există o atitudine batjocoritoare. În cadrul acestui corp eteric, sentimentul este consolidat însă prin viețuirea frumosului.
Când adevărul și veracitatea devin o viețuire reală, noi stăm într-un anumit sens corect în lăuntrul corpului nostru fizic. Când dezvoltăm un sentiment corect pentru frumos, noi stăm în mod corect în corpul nostru eteric sau al forțelor plăsmuitoare. Frumosul este în strânsă legătură cu corpul nostru eteric, tot așa după cum adevărul este în legătură cu corpul nostru fizic.
Puteți să vă lămuriți cel mai bine despre ceea ce spun eu aici, gândindu-vă la importanța pe care o are un lucru cu adevărat frumos, care este realizat prin artă. Iar ceea ce am de spus aici este valabil pentru toate artele. Când avem în față un om izolat, așa cum ne apare el în carne și oase, știi că ai în față un om dintre mulți/multe. Acest un om nu are de fapt niciun sens fără multe altele, ce trebuie să fie în mediul lui înconjurător. El face parte dintre multe, multele fac parte din el. Este suficient să ne gândim, ce puține rădăcini are omul fizic pământesc în existență fără ceilalți/celelalte. Când însă noi înfățișăm un om prin arta plastică, sculptural sau pictural, fie prin arta dramatică, deci prin artă în general, noi tindem să creăm ceva suficient lui însuși, ceva armonios, desăvârșit în sine, care poartă deja o întreagă lume în sine – după cum omul poartă de fapt în corpul său eteric întregul Cosmos, căci el concentrează forțele eterice din întregul Cosmos, pentru a-și plăsmui corpul său eteric în cadrul existenței pământești.
Timpurile mai vechi ale omenirii au avut un simț dezvoltat pentru frumusețe, desigur, așa cum și-au reprezentat ele frumusețea; însă oricum, aveau mai multă înțelegere pentru frumusețe decât are omenirea astăzi. Dar lucrurile stau în așa fel, că omul nu poate fi om, în adevăratul sens al cuvântului, dacă nu are un simț pentru frumusețe. Căci a avea un simț pentru frumusețe înseamnă să recunoști că există corp eteric. A nu avea un simț pentru frumusețe, înseamnă să nu ții cont, să nu admiți că există corpul eteric.
Despre toate acestea omul actual nu are nici cea mai vagă presimțire în conștiența sa. Când grecul se apropia de templul său, sau chiar și atunci când în templu zărea statuia zeului, era cuprins de căldură și simțea oarecum în sine o lumină solară interioară. Și el simțea în sine ca un fel de înzestrare cu forțe, care radiau în ființa sa, care radiau în diferite organe. Un grec, care a trecut pragul templului său și zărea statuia zeului, spunea din lăuntrul inimii sale: Niciodată nu-mi simt atât de clar conformația corpului până în vârful degetelor mele, ca atunci când statuia zeului se află în fața mea. Niciodată nu simt cum se boltește fruntea mea deasupra nasului meu, niciodată nu simt aceasta atât de profund dinspre interior, ca atunci când intru în templu și statuia zeului stă în fața mea. Într-atât de străbătut afectiv, de încălzit, de luminat interior, chiar de divin-dotat interior se simțea, am putea spune, grecul față de frumusețe. Aceasta însă nu era nimic altceva decât starea de a simți prin intermediul corpului eteric. Iar grecul avea un cu totul alt sentiment și față de urât decât un om modern. Un om modern simte urâtul cel mult într-o formă foarte abstractă, am putea spune – dacă vrem să-l localizăm – după chip. Grecul simțea rece în întregul corp față de ceva urât, iar față de ceva extrem de urât i se făcea pielea de găină. Această simțire reală a corpului eteric este ceva, în sensul cel mai eminent caracteristic vremurilor mai vechi. În cursul evoluției omenirii omul a pierdut o parte din omenescul său. Toate aceste lucruri despre care am vorbit acum, care tind să urce complet spre cap, deoarece intelectul raționalist, abstractizarea, își are organul în cap, toate acestea, care înainte erau viețuite astfel, rămân de fapt pentru omul modern inconștiente.
Se poate spune că omul, prin entuziasmul pentru adevăr și veracitate, dezvoltă în adâncuri inconștiente cel puțin un sentiment pentru o existență preterestră. Iar o epocă care nu are niciun sentiment pentru existența preterestră a omului, nu are nici un simț just pentru adevăr și veracitate. Însă tocmai un simț puternic dezvoltat și energic pentru adevăr, care îl unește strâns cu acest trecut preterestru, îl face propriu-zis pe om, prin viețuiri mai intime ale prezentului pământesc, cumva trist. O viață sufletească cinstită în sine, care dezvoltă totodată un entuziasm puternic pentru adevăr și veracitate, va fi întotdeauna la început, dacă trăiește în acest entuziasm pentru adevăr și veracitate, tristă față de prezent, și nu poate fi consolată decât prin aprinderea în suflet și încălzirea la flacăra sentimentului de frumusețe. Prin frumusețe noi devenim iarăși bucuroși, comparativ cu tristețea, care ne cuprinde întotdeauna atunci când dezvoltăm un mare entuziasm pentru adevăr și veracitate, care întotdeauna ne spune, chiar dacă într-un mod intim și delicat: Ah, adevărul nu este posibil decât în existența preterestră, aici, în această lume pământească, avem doar un ecou al adevărului. Odată ce am părăsit lumea preterestră, am pierdut de fapt situarea corectă în substanța adevărului. Noi ne putem păstra relația noastră corectă față de existența preterestră doar prin entuziasmul față de adevăr și veracitate.
Printr-un sentiment veritabil, adevărat față de frumusețe, omul se racordează cumva din nou aici, în existența terestră, la existența preterestră. Și n-ar trebui subestimată niciodată în întreaga educație, în întreaga cultură și civilizație exterioară importanța frumuseții. O lume culturală plină până la refuz de mașini urâte și de fum, de coșuri de fabrică și care se lipsește de frumusețe, este o lume care nu vrea să reînnoade o legătură din partea omului cu existența preterestră și îl rupe pe om de existența preterestră. Se poate spune, nu ca o simplă comparație, ci în deplinul adevăr: Un oraș pur industrial este un domiciliu predilect pentru toți acei demoni, care ar dori să-l facă pe om să uite, că el are o existență preterestră în spiritualitate.
Însă dăruirea omului față de frumusețe se plătește prin aceea, că frumosul nu se înrădăcinează în realitate, tocmai în ceea ce privește frumusețea sa. Cu cât facem mai frumoasă forma omenească, de exemplu prin sculptură sau pictură, cu atât mai mult noi trebuie să ne mărturisim, că aceasta nu corespunde unei realități exterioare din existența pământească. Este, oarecum, doar o consolare prin aparența frumoasă, și de aceea o consolare, care de fapt ne satisface doar până în clipa în care trecem prin poarta morții.
Da, această lume a spiritualității, în lăuntrul căreia noi stăm deplin în existența noastră preterestră, ea este mereu prezentă. Nu trebuie decât să întindem brațul, și el ajunge în lumea, care este lumea spiritualității, în care noi ne aflăm în existența noastră preterestră. Dar deși această lume este mereu aici, omul are propriu-zis contact cu ea doar în inconștientul cel mai profund, atunci când el arde incandescent în entuziasmul pentru adevăr și veracitate. Dacă însă omul se aprinde pentru frumos, pentru frumusețe, aceasta este, aș putea spune eu, un punct de ancorare în existența pământească.
Dacă însă este ca omul să fie adevărat, aceasta înseamnă, într-un sens spiritual mai înalt, ca el să nu uite că a trăit în spiritualitate într-o existență preterestră. Când omul se încinge până la incandescență pentru frumusețe, aceasta înseamnă ca el să realizeze în viețuirea sa sufletească, cel puțin în imagine, o recuplare la spiritualul existenței preterestre. Dar cum ajunge omul să dezvolte o forță reală, care să îl introducă nemijlocit în acea lume, din care a ieșit cu ființa sa omenească atunci când a coborât din existența preterestră în existența pământească?
El ajunge la această forță dacă se umple cu bunătate, cu acea bunătate care în primul rând îl acceptă pe celălalt om, cu acea bunătate care nu se oprește la a ști doar despre sine, la a avea interes doar pentru sine, la a simți doar ceea ce există în interiorul propriei sale ființe, cu acea bunătate care poate transpune sufletescul propriu în particularul celuilalt, în ființa celuilalt, în viețuirea celuilalt. Această bunătate presupune o serie de forțe în sufletescul omenesc. Iar aceste forțe sunt caracterizate prin aceea, că îl pătrund realmente pe om cu ceva, cu care el a fost pătruns în deplinul omenesc doar în existența preterestră. Dacă prin frumusețe, prin frumusețea în imagine, omul se conectează cu spiritualitatea din care a ieșit prin coborârea în existența pământească, prin faptul că este un om bun el se adaugă cu existența sa pământească la existența sa preterestră. Iar un om bun este acela care se poate transpune cu sufletescul propriu în sufletescul celuilalt. De această transpunere a sufletescului propriu în sufletescul celuilalt depinde în fond întreaga moralitate, întreaga moralitate adevărată. Moralitatea este aceea, fără de care nu poate fi menținută o configurație socială adevărată a omenirii pământești.
Dacă însă, pe de o parte, această moralitate duce la impulsurile voliționale cele mai importante, care apoi se transpun în realitate prin acțiuni morale superioare, trebuie spus totuși că această moralitate începe în om ca un impuls ce străbate și cuprinde sufletescul, prin faptul că omul se poate emoționa atunci când observă pe fața celuilalt ridurile de îngrijorare și că cel puțin corpul lui astral capătă el însuși aceste riduri de îngrijorare la observarea ridurilor provocate de griji ale celuilalt. Căci după cum sentimentul adevărului și veracității se manifestă printr-o întronare corectă în corpul fizic, după cum arderea și trăirea incandescentă pentru frumos se manifestă în corpul eteric, tot așa binele trăiește în corpul astral al omului. Iar corpul astral nu poate fi sănătos, nu se poate situa corect în lume, dacă omul nu este în stare să îl pătrundă cu ceea ce provine de la bine.
Adevărul se înrudește cu corpul fizic, frumusețea se înrudește cu corpul eteric, bunătatea se înrudește cu corpul astral. Prin aceasta noi ajungem la ceva concret față de cele trei abstracțiuni, adevăr, frumusețe, bunătate, și putem raporta la ființa adevărată a omului ceea ce este conceput instinctiv prin aceste trei idealuri.
Este vorba despre faptul că aceste trei idealuri vor să exprime în ce măsură omul este în stare să realizeze în sine deplin-omenescul. El este în stare, dacă este situat în mod omenesc în sensul adevărului și veracității în corpul lui fizic, nu într-un mod convențional sau natural.
Omul poate aduce deplin-omenescul la o existență demnă de el și prin sentimentul pentru frumusețe, însă doar dacă poate să transforme din ce în ce mai mult corpul său eteric în ceva viu. Deja trebuie spus: Cel care nu simte ceva viu în sine, așa cum am spus că simțeau grecii, ca un instinct natural, atunci când zăreau, când priveau frumusețea, nu are sentimentul just pentru frumusețe. Da, iubiții mei prieteni, la frumos te poți holba, sau îl poți viețui. Astăzi s-a ajuns ca majoritatea oamenilor doar să se holbeze la frumos. Atunci nu este nevoie să-ți activezi nimic în corpul eteric. Însă privitul țintă la frumos nu este și o trăire vie. În momentul însă în care frumusețea este viețuită, se pune în mișcare și corpul eteric.
Poți face binele, mai întâi pentru că este o obișnuință pentru om să facă binele; apoi fiindcă poți fi pedepsit, dacă faci un rău foarte mare; apoi fiindcă oamenii îl respectă mai puțin pe unul care face ceva rău, și așa mai departe. Însă binele se poate face și dintr-o iubire adevărată pentru bine, în sensul descris de mine cu decenii în urmă în Filosofia libertății [Nota 64] a mea. O astfel de viețuire a binelui, care este un bine concrescut în om, conduce întotdeauna la recunoașterea corpului astral omenesc. Și de fapt, în realitate știm ceva despre natura binelui abia atunci când percepem ceva legat de corpul astral din om. Altminteri, dacă entuziasmul pentru bine, pentru binele veritabil, adevărat, pentru binele conceput din iubire, nu conduce la trăirea vie a corpului astral, se rămâne întotdeauna doar la o cunoaștere abstractă sau la o vorbărie abstractă despre bine.
Prin aceasta însă viețuirea binelui nu este, ca în cazul frumosului, doar un fel de conectare la existența preterestră prin imagine, care apoi încetează după ce omul trece prin poarta morții, ci este modul de a te lega cu lumea spirituală, despre care eu am spus că este mereu aici, că nu trebuie decât să întindem mâna pentru a ajunge la ea. Însă în existența reală omul este despărțit de ea. Viețuirea binelui este o legătură cu adevărat reală, care te introduce direct în lumea în care omul pășește atunci când a trecut prin poarta morții. În ceea ce omul exersează aici pe pământ atunci când trăiește în binele adevărat, sunt forțe ce persistă dincolo de poarta morții.
Simțul pentru adevăr și veracitate se află la temelia noastră – dacă se află – ca o moștenire din existența noastră preterestră. Simțul pentru frumusețe se află la temelia noastră – dacă se află – prin faptul că în existența pământească noi vrem să avem cel puțin o imagine a legăturii preterestre cu spiritualitatea. Și într-adevăr, în noi este sădită necesitatea de a nu ne dezlega de spiritualitate, ci de a mai păstra o legătură reală cu spiritualitatea prin bine, pe care noi îl dezvoltăm în noi ca o forță a omului.
A fi adevărat, înseamnă la om să păstreze ferm legătura cu trecutul său spiritual. A avea un simț pentru frumos, înseamnă la om să nu tăgăduiască în lumea fizică legătura cu spiritualitatea. A fi bun, înseamnă la om să construiască un germene pentru
lumea spirituală din viitor.
S-ar putea spune, că cele trei noțiuni, trecut, prezent și viitor, primesc, în măsura în care se instaurează în viața deplin omenească, dacă aceste noțiuni de trecut, prezent și viitor sunt concepute în concretețea lor, un conținut semnificativ prin celelalte noțiuni: adevăr, frumusețe, bunătate.
Omul neadevărat neagă trecutul său spiritual, mincinosul taie firele care există între el și trecutul său spiritual. Persoana lipsită de sensibilitate, care disprețuiește frumosul, vrea să-și întemeieze pe pământ un loc, în care soarele spiritului să nu-l lumineze, în care el să poată hălădui în umbra lipsită de spirit. Omul care tăgăduiește binele renunță, de fapt, la viitorul său spiritual, și ar dori atunci ca acest viitor spiritual să-i fie dăruit într-un fel oarecare prin cine știe ce leacuri exterioare.
Exista un instinct profund, atunci când cele trei idealuri, adevăr, frumusețe, bunătate erau concepute drept cele trei mari idealuri pentru năzuința omenească. Dar de fapt abia epoca noastră este în situația de a da din nou acestor idealuri, care aproape au devenit niște cuvinte goale, un conținut adevărat.
Ei bine, iubiții mei prieteni, mâine voi continua, pe baza celor expuse de mine acum despre adevăr, frumusețe, bunătate, să vorbesc despre încă ceva.
