În ultimul timp noi am vorbit despre raporturile pe care omul le avea în epocile mai vechi față de natură, față de întregul Cosmos, și despre raporturile pe care el le are astăzi față de acestea. De exemplu, eu am atras atenția, cât de real, de concret viețuia omul în timpurile de demult natura, că el o putea viețui mai concret deoarece și el se viețuia pe sine însuși mai deplin. Am atras atenția că odinioară omul își simțea procesul său de gândire ca un fel de proces – spus în mod simplist – de depunere de sare în organismul propriu. Atunci, în organismul propriu se solidifică ceva, așa ceva simțea omul atunci când gândea. El simțea oarecum, că gândurile străbat ființa sa iradiind-o, iar el simțea un fel de formă de schelet eterico-astrală. El simțea o deosebire, atunci când privea un cristal de formă cubică, sau unul alungit. El simțea deci în sine gândurile ca un proces de întărire, de solidificare. Iar voința o simțea în sine ca pe un foc, ca un proces de căldură ce radiază în interior.
Prin faptul că omul simțea în sine atât de precis, atât de bogat, el putea să simtă mai bine și natura exterioară, și prin aceasta să trăiască mai concret în această natură exterioară. Am putea spune că în prezent omul a ajuns să nu mai cunoască din interiorul său omenesc mult mai mult decât niște imagini oglindite, care sunt proiectate în lăuntrul său de lumea exterioară. El cunoaște aceste imagini în oglindă ca amintiri. El știe ce viețuiește sau a viețuit afectiv, însă foarte abstract afectiv, în legătură cu ele. Însă această senzație de a fi străfulgerat, iradiat, străluminat și străbătut în mod cât se poate de viu de căldură în organismul propriu, omul din ziua de azi nu o mai cunoaște. Omul știe astăzi despre propriul său interior doar atât cât îi poate spune lui doctorul sau naturalistul. Nu mai există o viețuire interioară adevărată. Însă tot ceea ce omul cunoaște în lumea exterioară, corespunde întotdeauna exact celor pe care el le cunoaște în lumea sa interioară. Întrucât omul nu știe despre sine cu mult mai mult decât ceea ce îi spune naturalistul sau medicul, la fel el rămâne și în privința lumii exterioare în abstract. El se interesează doar despre legile naturale, care sunt gânduri abstracte. Însă o viețuire împreună cu natura există de fapt doar la modul instinctiv, pe care omul nu-l poate niciodată tăgădui. Și prin aceasta omul a pierdut treptat înțelegerea faptului, că în natură acționează realmente forțe elementare. S-a pierdut prin aceasta o viață bogată a naturii.
Omul numește astăzi ceea ce a primit din timpurile anterioare în legătură cu viața naturii, mituri, basme. Desigur, aceste mituri și aceste basme se exprimă în imagini, însă imaginile fac trimitere la un spiritual care domnește în natură, care inițial este un spiritual elementar în contururi imprecise, dar care este totuși un spiritual, pe care dacă îl pătrunzi, arată un spiritual superior. S-ar putea spune: în vechime omul relaționa nu numai cu plantele, pietrele, animalele, ci relaționa și cu spiritele elementare, care trăiesc în pământ, apă, aer, foc și așa mai departe. Pierzându-se pe sine însuși, omul a pierdut și această viețuire a spiritelor naturii.
Acum, desigur, nu poate avea loc așa ușor un fel de resuscitare visătoare a acestor spirite naturale în conștiența omenească, căci aceasta ar conduce la superstiție. Este nevoie de un comportament nou față de natură, de cooptare a conștienței omenești. Trebuie cumva să-ți poți spune: Da, odinioară oamenii priveau în însuși lăuntrul lor, ei aveau o percepere vie a ceea ce exista în propria lor ființă omenească. Ei făceau cunoștință prin aceasta cu anumite spirite elementare. Ceea ce șușoteau în lăuntrul omenesc acele spiritualități, care începeau să vorbească lăuntric sufletului omenesc atunci când omul își îndrepta atenția spre interior, erau viețuiri interioare ale cunoașterii mai vechi, pe care oamenii le exprimau în imagini.
Aceste ființe, care de fapt își aveau patria în organele omenești, dintre care una locuia, așa-zis, în creierul omenesc, alta în plămânul omenesc, alta în inima omenească – căci atunci îți percepeai interiorul nu așa cum îl descrie anatomistul astăzi, ci ca o ființă elementară acționând viu –, ele puteau vorbi omului. Și când astăzi se încearcă prin știința inițiatică găsirea căii către aceste ființe, căpătăm față de aceste ființe un sentiment foarte precis, o simțire foarte precisă. Îți spui: Aceste ființe vorbeau odinioară omului prin interiorul omenesc, prin fiecare părticică a acestui interior omenesc. Ele nu puteau trece dincolo de pielea omenească. Ele populau pământul, însă ele locuiau în om. Ele erau în om și vorbeau către el, îi transmiteau din interior cunoștințele lor. Oamenii puteau ști ceea ce era de aflat despre această existență pământească, din lăuntrul pielii omenești, să zicem așa.
Apoi, odată cu evoluția omenirii către libertate și către independență, aceste ființe au pierdut pe pământ locuința lor din om. Ele nu se mai încorporează în carnea omenească și în sângele omenesc, și de aceea nu pot locui pământul în specia umană. Însă ele continuă să existe în sfera pământească, și ele trebuie să atingă un anumit țel pământesc împreună cu omul. Acest lucru ele îl pot face doar dacă omul le restituie astăzi într-o anumită măsură ceea ce le datorează din trecut. Și vom spune atunci, dacă prin știința inițiatică pășim din nou pe calea spre contemplarea acestor ființe: Aceste ființe au ocrotit și îngrijit odinioară cunoașterea omenească, noi le datorăm mult din ceea ce suntem, căci ele ne-au pătruns și străbătut în viața noastră anterioară de pe pământ, și prin ele am devenit ceea ce am devenit. Numai că ele nu au ochi fizici și nici urechi fizice. Cândva ele au trăit împreună cu oamenii. Acum ele nu mai locuiesc în om, însă sunt prezente în domeniul pământesc. Noi trebuie să ne spunem aproximativ aceasta: Ele au fost odinioară educatorii noștri, acum au îmbătrânit, și noi trebuie la rândul nostru să le restituim ceea ce ele ne-au dat atunci. Aceasta însă noi n-o putem face decât dacă în actuala fază de evoluție ne apropiem de natură cu spirit, dacă în ființele naturii nu căutăm numai ceea ce caută înțelegerea abstractă astăzi, ci în ființele naturii căutăm imaginativul, acel ceva care este accesibil nu numai judecății intelectuale moarte, ci și vieții depline, care este accesibil simțirii.
Dacă noi căutăm aceasta în spiritualitate, aceasta însemnând în spiritul concepției antroposofice despre lume, aceste ființe se apropie iarăși de noi. Ele privesc și ascultă, să zicem așa, cum noi înșine ne adâncim antroposofic în natură, și atunci ele au ceva din noi, pe când prin cunoașterea fiziologică și anatomică obișnuită nu au nimic și trebuie să sufere îngrozitor de această lipsă. Ele nu primesc nimic din sălile de curs unde se predă anatomia și din sălile de disecție, nu primesc nimic de la laboratoarele de chimie și cabinetele de fizică. Față de toate acestea ele au sentimentul: Este cumva pământul complet gol, a devenit cumva pământul pustiu? Oare acei oameni, cărora noi le-am dat odinioară ceea ce aveam noi, nu mai trăiesc pe pământ? Nu mai vor ei să ne conducă din nou, singurii care o pot face, către lucrurile din natură?
Nu vreau să spun prin aceasta decât că există ființe care așteaptă astăzi ca noi să ne unim cu ele așa cum ne unim cu ceilalți oameni, într-un sentiment de reală cunoaștere, pentru ca aceste ființe să poată participa la ceea ce învățăm noi, să cunoască lucrurile, să lucreze cu ele. Când omul studiază astăzi în sensul obișnuit fizica sau chimia, el este, față de ființele ocrotitoare și sfătuitoare, care odinioară au făcut din el ceea ce este astăzi, nerecunoscător. Căci aceste ființe trebuie, față de tot ceea ce dezvoltă astăzi omul în conștiența sa, să înghețe în domeniul pământesc. Iar omenirea le devine din nou recunoscătoare acestor ființe ocrotitoare și îngrijitoare, abia atunci când va accepta să caute din nou spiritul, pentru ceea ce pe pământ ea vede cu ochii, aude cu urechile și apucă cu mâinile. Căci aceste ființe au posibilitatea să viețuiască împreună cu omul tot ceea ce pătrunde spiritual percepțiile senzoriale. Aceste ființe nu sunt în stare să trăiască împreună cu omul prin ceva ce este înțeles doar în mod materialist. Așa ceva este exclus pentru ele. Noi oamenii însă le putem fi recunoscători acestor ființe, cărora le suntem datori, doar dacă luăm cu adevărat în serios ceea ce se află în spiritul concepției antroposofice despre lume.
Să presupunem, de exemplu, că omul de azi își așază pe masă un pește, că închide o pasăre într-o colivie și privește exterior cu simțurile sale peștele, că privește exterior pasărea cu simțurile sale. El este însă într-atât de egoist în cunoașterea sa, încât rămâne fixat pe ceea ce percepe nemijlocit. Neegoist în cunoaștere devii abia atunci când nu vezi numai peștele în apă și pasărea în aer, ci când la forma peștelui și la forma păsării observi că peștele este un animal [creat] de apă și pentru apă, că pasărea este un animal [creat] de aer și pentru aer. Să ne reprezentăm, că o apă curgătoare nu o examinăm cu intelectul chimistului, spunând: Ei da, aceasta este o combinație chimică de hidrogen și oxigen, H2O – ci că privim apa așa cum este ea în realitate. Atunci vom găsi în ea, probabil, pești; găsim că acești pești dezvoltă spre în față o substanță corporală moale în organe respiratorii curioase, și că aceasta înconjoară scheletul, rămas moale datorită apei, cu un maxilar delicat, aș spune eu – un maxilar peste care se depune substanța corporală. Această substanță corporală poate să-ți pară într-un fel că a provenit direct din apă, desigur, din apa în care cad razele de soare. Dacă ai un simț pentru faptul că razele de soare (roșu) cad în această apă, o străluminează și o încălzesc iar peștele înoată contra acestei ape străluminate și încălzite, capeți un sentiment despre cum te întâmpină această căldură solară atenuată de către apă, despre cum te întâmpină această lumină solară scânteind datorită apei.
Când peștele vine spre mine, să zicem așa, înotând, când îndreaptă spre mine dinții săi, dacă mă pot exprima astfel, însă această apă străluminată-străîncălzită depune peste maxilar în ritmul respirator substanța corporală moale a peștelui, când peștele, cu forma sa aparte de cap, îndreaptă spre mine maxilarul său îmbrăcat în substanța corporală delicată amintită, simt cum cu acest pește vine spre mine apa străluminată și străîncălzită. Iar apoi simt, pe de altă parte, cum în înotătoare (albastru) este activ ceva diferit. Prin aceasta învăț să simt treptat – astăzi doresc doar să sugerez –, cum aici, în aripioara cozii, în celelalte aripioare, avem lumina diminuată, diminuată atât de mult, încât ea nu mai poate constrânge substanța corporală să se înmoaie, învăț să simt cum aici ea acționează întăritor. Învăț astfel treptat să cunosc în ceea ce îndreaptă spre mine peștele, în capul său, solarul, în aripioarele sale întărite învăț să cunosc lunarul, faptul că el reflectă [lumina]; pe scurt, eu voi fi în stare să plasez peștele în întregul element-apă.
Și privesc acum pasărea, care nu are posibilitatea să-și formeze capul în apă înotând contra apei pătrunse de căldura soarelui, pătrunsă de lumina soarelui, sau împreună cu apa pătrunsă de căldura soarelui, pătrunsă de lumina soarelui; pasărea care este dependentă de aer. Învăț să cunosc încordarea, efortul, care acum se află în respirația sa, unde nu mai acționează apa asupra branhiilor ajutând respirația, ci unde respirația devine o încordare. Învăț să cunosc cum pătrunderea cu căldură a soarelui, străluminarea soarelui acționează altfel în aer, iar eu îmi dau seama cum substanța aviară este respinsă de maxilarul păsării. Cunosc, cum la pasăre este ca și cum eu aș împinge înapoi toată carnea de pe dinți, iar maxilarul s-ar îndrepta întărit înainte. Învăț să recunosc de ce pasărea întinde spre mine ciocul său, în timp ce la pește maxilarul este acoperit în mod delicat de substanța corporală. Învăț să recunosc, cum capul de pasăre este o creație a aerului, însă a aerului care datorită soarelui este încins, străluminat interior. Învăț să recunosc ce deosebire puternică există între apa pătrunsă de căldură și lumină, care este creatoare de pești, și aerul pătruns de căldură și lumină, care este creator de păsări. Învăț să înțeleg, cum datorită acestei deosebiri întregul element în care trăiește pasărea devine un altul; cum înotătoarea de pește capătă prin elementul-apă iradierea ei simplă, cum penele de pasăre își capătă dispunerea lor prin faptul că acolo aerul, în care acționează lumina solară și căldura solară, intervine într-un anumit mod.
Dacă trec de la modul simplist-rudimentar de a privi lucrurile, la o astfel de concepere a lor încât să nu fiu prea leneș, și atunci când vine peștele pe masă să văd totodată apa și dacă pasărea este în colivie să văd totodată aerul, dacă nu mă limitez să văd aerul dimprejurul păsării doar atunci când ea zboară în aer, ci să simt și să contemplu plăsmuitorul aeric al formei, atunci se însuflețește, atunci se animă în mine ceea ce trăiește deja în forme. Și în felul acesta eu învăț să înțeleg ce deosebire este să viețuiești în natura exterioară un pachiderm, un hipopotam să zicem, și un animal cu piele moale, de exemplu un porc. Învăț să cunosc că hipopotamul este predispus să-și expună mai mult pielea luminii directe a soarelui, în timp ce porcul își retrage continuu pielea de la expunerea directă la lumina solară, are o predilecție pentru ceea ce se sustrage luminii solare. Pe scurt, eu învăț să cunosc în fiecare ființă în parte domnia naturii.
De la animalele individuale ies și mă duc către elemente. Părăsesc cărarea chimistului, care spune că apa se compune din doi atomi de hidrogen și un atom de oxigen. Părăsesc analiza fizică, care spune că aerul este compus din oxigen și azot. Trec la contemplarea concretă. Văd apa plină de pești. Văd înrudirea dintre apă și pește. Îmi spun: Este totuși ceva cât se poate de ciudat să consider apa doar în abstracțiunea ei, drept hidrogen și oxigen. În realitate, apa, împreună cu soarele și luna, este creatoare de pești, iar prin pești, spre sufletul meu vorbește natura elementară a apei. Este pur și simplu o abstracțiune să consider aerul drept un amestec de oxigen și azot, aerul străluminat și străbătut de căldură, care împinge înapoi carnea de pe ciocul păsărilor și care formează într-un mod specific organele respiratorii la pește și la pasăre. Prin pește și pasăre aceste elemente îmi exprimă o anumită particularitate a lor. Gândiți-vă cum în acest fel totul devine bogat interior și cum totul este sărăcit interior, dacă despre natura care ne înconjoară vorbim doar într-un mod material.
Da, vedeți dumneavoastră, față de tot ceea ce eu am descris acum, ceea ce ne întâmpină în știința spirituală de orientare antroposofică ne dă pretutindeni un imbold. Căci ceea ce ne întâmpină în știința spirituală antroposofică nu se vrea a fi luat în același mod ca și produsele civilizației din prezent, ci vrea să fie un stimulent pentru o contemplare deosebită a lumii.
Dacă s-ar simți ceea ce eu tocmai am vrut să caracterizez acum, atunci o unire a oamenilor într-o astfel de Societate, precum cea Antroposofică, ar face din această Societate o realitate. Căci atunci fiecare om care aparține acestei Societăți Antroposofice și-ar spune cu o anumită îndreptățire: Eu sunt recunoscător ființelor elementare, care au activat odinioară în ființa mea omenească și au făcut din mine ceea ce sunt de fapt astăzi, care odinioară au locuit în interiorul pielii mele și mi-au vorbit prin intermediul organelor mele. Ele au pierdut acum posibilitatea de a-mi vorbi prin organele mele. Dacă însă eu privesc în acest mod fiecare lucru din lume, felul cum el s-a format din întreaga natură, dacă iau în serios descrierile care îmi sunt date în antroposofie, atunci eu, în sufletul meu, vorbesc o limbă, pe care aceste ființe o înțeleg din nou. Eu sunt atunci recunoscător față de aceste ființe spirituale.
Aceasta se înțelege atunci când se spune: În Societatea Antroposofică nu trebuie vorbit doar despre spirit în general – aceasta o face și panteistul –, ci în Societatea Antroposofică trebuie să conștientizezi că poți trăi din nou împreună cu spiritul. Atunci, în Societatea Antroposofică își va face din nou intrarea ca de la sine, acest „a trăi în spirit” împreună cu alți oameni. S-ar spune: Societatea Antroposofică este aici pentru a înapoia ocrotirea și îngrijirea de care am beneficiat în timpurile de demult, și s-ar conștientiza realitatea spiritului care domnește în lăuntrul Societății Antroposofice. Iar dintre vechile sentimente și vechile simțăminte, care trăiesc astăzi în mod tradițional printre oameni, ar dispărea multe și s-ar dezvolta un sentiment real al unei misiuni bine precizate a Societății Antroposofice. Și tot ceea ce s-ar mai dezvolta în rest, și-ar căpăta abia acum sensul său adevărat.
Desigur, noi putem să spunem cu o anumită satisfacție interioară: Da, aici, la această clădire, care a avut acum un sfârșit atât de trist, au lucrat în timpul războiului, când popoarele Europei se dușmăneau, șaptesprezece națiuni. Însă ceea ce este real ca Societate Antroposofică ia naștere abia atunci când diferitele naționalități șterg ceea ce le ține captive în cadrul îngust al naționalității și pentru ele coeziunea antroposofică devine una reală; atunci când ceea ce se aspiră în mod abstract prin alipirea la Societatea Antroposofică este resimțit ca ceva real. Pentru aceasta însă sunt necesare niște pregătiri foarte precise, hotărâte.
Într-un anumit sens, reproșul pe care lumea exterioară îl face antroposofilor, că în Mișcarea antroposofică se vorbește mult despre înaintarea spirituală, dar se vede puțin din această înaintare spirituală a antroposofilor individuali, este un reproș îndreptățit. Această înaintare ar fi pe deplin posibilă. Citirea corectă a fiecărei cărți în parte oferă posibilitatea unei adevărate înaintări sub raport spiritual. Însă pentru aceasta este nevoie ca acele lucruri despre care am vorbit ieri: cum că corpul fizic este construit în mod just prin simțul pentru veracitate, corpul eteric prin simțul pentru frumusețe, corpul astral prin simțul pentru bunătate, să devină cu adevărat reale, să fie luate în serios.
Dacă noi vorbim mai întâi de veracitate – această veracitate ar trebui să fie, să zicem așa, marea [forță] pregătitoare pentru toți cei care aspiră cu adevărat să se asocieze într-o Societate Antroposofică. Veracitatea este primul lucru care trebuie dobândit în viață, și veracitatea trebuie să devină altceva pentru aceia, care vor să devină recunoscători ocrotitorilor și îngrijitorilor lor din timpurile antice, decât este ea pentru unii care nu știu și nu vor să știe nimic despre un astfel de raport față de ocrotitorii și îngrijitorii de odinioară ai omenirii.
Acei oameni, care nu vor să știe nimic despre aceasta, n-au decât să stăpânească lucrurile după ideile lor preconcepute, n-au decât să spună, dacă ceva le pică bine, că se întâmplă una sau alta, n-au decât să spună, dacă le place, că acest om așa este el făcut, că este tocmit așa sau așa. Însă cel care vrea să dezvolte în sine o veracitate interioară, nu are niciodată voie să meargă mai departe decât vorbesc către el realitățile lumii exterioare. Și el ar trebui propriu-zis, la modul strict, să aibă mereu în vedere cum își formulează cuvintele, să le cântărească cu grijă, astfel încât referitor la lumea exterioară să redea doar starea de fapt constatată.
Gândiți-vă numai cum se obișnuiește în lumea de azi, să se presupună într-un anume mod ceea ce îi place cuiva, și în plus să se considere că așa și este. Antroposofii ar trebui să se obișnuiască, să separe de mersul strict al faptelor toate prejudecățile lor și să descrie doar mersul pur al faptelor. Prin aceasta, antroposofii ar deveni de la sine un fel de ființe corectoare față de ceea ce se obișnuiește astăzi.
Gândiți-vă numai la tot ceea ce ni se relatează astăzi prin intermediul ziarelor. Ziarele se simt obligate să relateze orice, indiferent dacă se poate constata că lucrurile stau așa sau nu. Și de multe ori se simte, atunci când cineva povestește ceva, că lipsește strădania de a specifica cum s-a constatat acest lucru conform realității sale. Apoi auzi de multe ori judecata: Dar de ce n-ar putea să fie așa? – Cu siguranță, când te apropii în felul acesta de lume încât despre o afirmație oarecare spui: de ce n-ar putea fi și așa? – nu poți ajunge la o veridicitate interioară. Căci ceea ce noi cultivăm în noi prin contemplarea lumii senzoriale exterioare trebuie, și asta tocmai printre antroposofi, să fie astfel coordonat, încât să se rămână strict la constatarea faptelor, care au apărut cuiva în fața ochilor în lumea senzorială exterioară. Urmărirea unui asemenea țel în lumea civilizată de azi ar avea, desigur, o consecință foarte curioasă. Dacă prin cine știe ce minune s-ar întâmpla ca mulți oameni să fie siliți să-și cizeleze în așa fel cuvintele încât ele să corespundă exact faptelor, lumea ar amuți pe scară mare. Căci majoritatea cuvintelor care se vorbesc astăzi nu corespund faptelor constatate, ci provin din tot felul de păreri, din tot felul de pasiuni.
Problema este însă, că tot ceea ce noi adăugăm în plus la condițiile senzoriale exterioare și tot ceea ce nu corespunde strict doar mersului faptelor, stinge în noi – atunci când le transpunem în reprezentări – facultatea cunoașterii superioare.
S-a întâmplat odată ca la un curs, la care asistau mai mulți studenți la drept [Nota 65], să se interpreteze în fața a douăzeci de oameni o mică scenetă, care a fost foarte bine pregătită. Apoi acești douăzeci de oameni au fost puși să aștearnă pe hârtie ceea ce au văzut. Bineînțeles, se știa foarte exact ceea ce se făcuse acolo, căci fiecare amănunt fusese bine studiat și învățat. Douăzeci de oameni trebuiau să noteze ulterior aceasta; trei dintre ei au notat într-o oarecare măsură corect ceea ce au văzut, șaptesprezece greșit. Și acest lucru s-a întâmplat la un curs de drept, unde s-a ajuns ca cel mult trei să observe corect o situație! Dacă asculți douăzeci de oameni la rând descriind ceea ce ei pretind că au văzut, ceea ce ei descriu nu corespunde de cele mai multe ori câtuși de puțin faptelor. Eu fac cu totul abstracție de situația, în care în viața omenească intervin momente ieșite din comun. S-a întâmplat ca în febra războiului, cineva să ia luceafărul de seară, care sclipea printre nori, drept un avion străin. Desigur, asemenea lucruri se pot întâmpla în stări de tulburare emotivă. însă aceste confuzii sunt însă rare, în viața curentă, în lucrurile mărunte ele se întâmplă continuu.
Când însă este vorba despre devenirea vieții antroposofice, pentru ca acest simț al realității să pătrundă cu adevărat în oameni este nevoie ca ei să se educe, să spunem așa, pentru a dobândi treptat acest simț al realității, pentru ca atunci când observă un fapt exterior conform realității sale, să nu inventeze fantome, atunci când le descrie ulterior. Astăzi nu este nevoie decât să citești ziarele. Nu-i așa, fantomele au fost desființate, însă ceea ce ți se servește în ziare drept informații sigure, sunt în realitate pure fantome, fantome de cea mai rea speță. Iar ceea ce povestesc oamenii, sunt de cele mai multe ori tot niște fantome. Lucrul cel mai elementar, să spunem așa, pentru ridicarea în lumile superioare, este să ne însușim mai întâi un simț pur al realității pentru lumea senzorială. Abia atunci ajungi la ceea ce am caracterizat eu ieri drept veracitate.
Iar la un adevărat simț al frumuseții, pe care am încercat să-l descriu ieri cât mai viu, nu se ajunge decât dacă începem să observăm ceva la lucruri, de exemplu la pasăre să vedem de ce are un cioc, la pește de ce are această pungă ciudată [Nota 66] în față, în care se ascunde un maxilar delicat și așa mai departe. A învăța realmente să trăiești împreună cu lucrurile, abia aceasta conferă simțul pentru frumusețe.
Iar un adevăr spiritual nu poate fi atins în general fără o anumită bunătate, fără un simț pentru bunătate. Căci omul trebuie să aibă capacitatea de a se interesa, de a se dărui unui alt om, lucru pe care eu l-am caracterizat ieri spunând că morala începe de fapt abia atunci, când în propriul tău corp astral ridurile datorate grijilor celuilalt se dezvoltă ca un rid astral de griji. Abia atunci începe morala, altfel morala va fi doar o imitație a unor prescripții sau obișnuințe convenționale. Ceea ce eu am descris în Filosofia libertății a mea drept faptă morală, are legătură cu această empatie, cu această viețuire în propriul corp astral a ridurilor create de grijile sau de zâmbetul celuilalt și așa mai departe. Fără ca în conviețuirea omenească să aibă loc această cufundare a sufletului unuia în ființa celuilalt, nu se poate dezvolta simțul pentru o viață spirituală cu adevărat reală.
De aceea, o bază deosebit de bună pentru dezvoltarea spiritualității ar fi, dacă ar exista în realitate o Societate Antroposofică unde fiecare se comportă față de celălalt în așa fel, încât viețuiește cu adevărat în acela pe omul devotat ca și el antroposofiei; dacă în Societatea Antroposofică nu s-ar introduce sentimentele și simțămintele „omenești, prea omenești” din ziua de azi. Dacă Societatea Antroposofică ar fi cu adevărat o construcție nouă, în care cel dintâi imperativ ar fi ca omul să vadă în celălalt un antroposof ca și el – atunci Societatea Antroposofică ar fi creată ca o realitate. Atunci ar fi imposibil, de exemplu, ca în cadrul acestei Societăți să apară din nou găști și altele de genul acesta, să apară chiar foarte des tentația, de a se introduce într-o măsură și mai mare în Societate pornirea de antipatizare a oamenilor, fiindcă nasul lor a crescut așa sau altfel – fapt obișnuit astăzi în viața exterioară. Atunci relațiile dintre oameni ar putea fi realmente întemeiate pe ceea ce ei viețuiesc spiritual unul față de celălalt. Însă începutul trebuie făcut printr-o dezvoltare reală a simțului pentru veracitate față de fapte și realități, ceea ce în fond este unul și același lucru cu exactitatea, cu responsabilitatea și grija pentru redarea exactă și precisă pentru ceea ce-i comunici altuia sau, în general, pentru ceea ce spui.
Acest simț pentru veracitate este una dintre condiții. Simțul pentru situarea fiecărei ființe în întreaga lume, pentru simțirea apei împreună cu peștele, pentru simțirea aerului împreună cu pasărea, care apoi se transmite asupra simțului pentru înțelegerea celuilalt om, aceasta ar trebui să fie a doua condiție. Iar simțul pentru bunătate, pentru această împreună-viețuire a tot ceea ce interesează pe celălalt, a tot ceea ce trăiește în sufletul celuilalt, ar trebui să fie a treia condiție. Atunci Societatea Antroposofică ar deveni un lăcaș, în care se tinde să se dezvolte treptat corporalitatea fizică, corporalitatea eterică, corporalitatea astrală, conform țelurilor și ființei lor. S-ar face atunci un început în ceea ce eu, mereu și mereu, trebuie să accentuez: Societatea Antroposofică n-ar trebui să fie un fel de distribuitor de legitimații, pe care sunt înscrise un nume și un număr, la al câtelea membru s-a ajuns, ci Societatea Antroposofică ar trebui să fie pătrunsă cu adevărat de un spirit de comuniune, de o spiritualitate, care are cel puțin predispoziția de a deveni tot mai puternică, de a deveni mai mult decât sunt celelalte spiritualități, astfel încât să se ajungă în cele din urmă, ca pentru om să fie mai important să se simtă în spiritualitatea antroposofică, decât în spiritualitatea rusă sau în spiritualitatea engleză sau germană. Abia atunci există cu adevărat comuniunea.
Astăzi, momentul istoric nu se consideră încă ceva esențial. Însă oamenilor epocii moderne li s-a dat sarcină, să aibă sentimentul de a trăi în istorie și de a ști, că de acum trebuie să ia în serios principiul creștin al general-omenescului, căci altfel pământul pierde țelul lui și importanța lui interioară. Prima dată se poate porni de la faptul că odinioară au existat niște ființe spirituale elementare, care au ocrotit și îngrijit umanitatea noastră, de care noi ar trebui să ne aducem aminte la rândul nostru cu recunoștință; că aceste ființe au pierdut în ultimele secole, în cadrul lumii civilizate a Europei și Americii, legătura lor cu omul; că omul trebuie să învețe din nou recunoștința față de lumea spirituală.
Se va ajunge la niște stări sociale juste pe pământ abia atunci, când față de ființele lumii spirituale dezvoltăm acea puternică recunoștință și acea puternică iubire, care pot exista dacă cunoaștem cu adevărat aceste ființe ca ceva concret. Atunci și simțirea omului pentru om va deveni complet altfel, altfel de cum s-a dezvoltat ea din mai vechile legături în decursul ultimelor secole, ajungând în stările mai noi de acum, în care omul îl simte pe celălalt om, mai mult sau mai puțin, ca pe ceva străin și se consideră important înainte de toate doar pe el însuși, deși el nu se cunoaște deloc pe sine, deși nu poate spune de fapt, fără însă a o recunoaște, decât: Ah, în fond, cel mai mult eu mă iubesc pe mine. – Se poate pune întrebarea: Dar care este de fapt acest cel mai de preț lucru la care tu ții cel mai mult? – Da, la ce țin eu cel mai mult, aceasta trebuie să mi-o spună mai întâi naturalistul, sau să mi-o explice medicul! – Însă omul este de fapt inconștient la nivelul sentimentului, dacă trăiește doar în el însuși.
Aceasta este opusul a ceea ce poate da o Societate Antroposofică. Trebuie înțeles în primul rând, că omul trebuie să iasă din el însuși, că pe om trebuie să-l intereseze, cel puțin în parte, ceilalți oameni cu particularitățile lor, în aceeași măsură în care este interesat de propriile sale particularități. Dacă acest lucru nu se întâmplă, o Societate Antroposofică nu poate dura. Se pot primi membri, aceștia pot subzista o perioadă, deoarece se stabilesc ulterior niște reguli, însă aceasta nu este o realitate. Realitățile nu iau naștere prin faptul că se primesc membri și acești membri au o legitimație prin care ei sunt antroposofi. Realitățile, în general, nu iau naștere niciodată prin ceea ce se scrie sau se tipărește, ci prin ceea ce trăiește. Și se poate, ca lucrul scris sau tipărit să fie o expresie a vieții. Dacă este o expresie a vieții, atunci există o realitate. Dacă însă lucrul scris și tipărit este doar ceva scris și tipărit, care este stabilit convențional în ceea ce privește importanța sa, atunci el este un cadavru. Căci în momentul când aștern pe hârtie ceva, eu îmi năpârlesc gândurile mele. Dumneavoastră știți ce înseamnă „să năpârlești”; când pasărea își leapădă penele sale, este lepădat ceva mort. O astfel de năpârlire este atunci când eu notez ceva în scris. Astăzi oamenii nu mai tind propriu-zis decât după năpârlirea gândurilor: ei vor să transforme totul în ceva scris. Însă unei astfel de păsări i-ar fi îngrozitor de greu, ca după ce tocmai a năpârlit, să năpârlească imediat din nou. Dacă cineva ar dori ca un canar, care tocmai a năpârlit, să năpârlească imediat din nou, el ar trebui în acest scop să imite/să falsifice penele. Da, însă așa este astăzi! Fiindcă oamenii, în general, vor să aibă totul în produsul mort de năpârlire, noi nu mai avem de-a face de fapt decât cu realități contrafăcute, cu imitații de realitate, nu cu realități adevărate. Și ceea ce oamenii dau din ei, sunt de cele mai multe ori realități contrafăcute. Este exasperant, dacă compari aceasta cu ceea ce este o realitate adevărată; dacă vezi că de fapt nu mai vorbesc oamenii. Nu mai vorbește omul. Vorbește domnul consilier ministerial sau domnul avocat, vorbesc niște categorii abstracte. Vorbește domnișoara sau olandezul sau rusul. Ceea ce noi trebuie să tindem însă, este să nu vorbească domnul consilier aulic, domnul consilier ministerial, rusul, neamțul, francezul sau englezul, ci să vorbească omul. Însă omul trebuie mai întâi să existe cu adevărat. El însă nu devine om, dacă se cunoaște doar pe sine. Căci curiozitatea este aceasta: Pe cât de puțin poți respira aerul pe care îl produci singur, tot atât de puțin poate trăi omul, pe care îl concepi tu singur în tine, pe care îl simți doar în tine însuți. Respirați aerul pe care îl produceți dumneavoastră înșivă în sine! Nu puteți face aceasta. Tot așa nu
poate trăi în realitate omul, pe care îl produceți dumneavoastră înșivă în dumneavoastră. Trebuie să trăiți în viața socială prin ceea ce sunt ceilalți oameni, prin ceea ce dumneavoastră trăiți împreună cu ceilalți oameni. Aceasta este o adevărată umanitate, o viață omenească adevărată. A voi să trăiești ceea ce produci doar în tine însuți, ar însemna ca în loc să inspiri aerul din exterior, să te închizi într-un recipient și să respiri din nou același aer, pe care l-ai produs singur ca aer respirator. Atunci, întrucât fizicul este mai necruțător decât spiritualul, ai sucomba foarte curând. Dar și dacă respiri mereu același lucru, pe care îl viețuiești tu singur ca om, mori, numai că nu știi că ai murit, sufletește sau cel puțin spiritual.
Și se pune problema, ca prin Societatea sau Mișcarea Antroposofică să se întâmple ceea ce eu am caracterizat de curând prin cuvintele din sceneta de Crăciun: „Stichl, trezește-te!” Într-una dintre ultimele conferințe eu am caracterizat viața antroposofică spunând, că aceasta trebuie să fie un factor deșteptător, trezitor. În același timp ea trebuie să fie însă o continuă evitare a morții sufletești, un apel continuu la animarea vieții sufletești. În felul acesta, Societatea Antroposofică ar fi de la sine, prin forța interioară a vieții spiritual-sufletești, o realitate.
