Din referirile anterioare dumneavoastră ați observat că este de datoria mea să vorbesc în această perioadă despre una dintre sarcinile Societății Antroposofice, și anume despre conștiența pe care aceasta trebuie să o cucerească. Iar astăzi aș dori să arăt în primul rând, că această conștiență poate fi cucerită doar prin înțelegerea reală, din punct de vedere spiritual-științific, a întregii sarcini culturale și civilizatorii a prezentului. Cu diferite ocazii [Nota 67] eu am încercat să caracterizez din acest punct de vedere, ce anume se înțelege prin căderea în păcat/păcatul originar, amintită în toate confesiunile religioase. Confesiunile religioase vorbesc despre această cădere în păcat, aflată la punctul de pornire al evoluției istorice a omenirii, iar noi am văzut prin diferitele expuneri din anii trecuți, că această cădere în păcat, pe care astăzi nu este nevoie să o caracterizez mai exact, este o expresie pentru ceea ce a intervenit cândva în cursul evoluției omenirii: dobândirea independenței omului față de puterile divin-spirituale care îl conduc.
Conștiența despre această independență a intervenit, după cum știm, abia atunci când în evoluția omenirii s-a arătat sufletul conștienței, deci în prima jumătate a secolului al XV-lea după Christos. Despre acest moment noi am discutat mereu și mereu în ultimele noastre abordări. Însă în fond, întreaga evoluție a omenirii, descrisă în istorie și mituri, este un fel de pregătire pentru acest moment important al conștientizării de către om a libertății sale, a independenței sale, o pregătire pentru faptul că omenirea trebuie să ajungă pe pământ să lupte, pentru a dobândi o capacitate de decizie independentă față de puterile divin-spirituale. Și astfel, diferitele credințe religioase indică un eveniment cosmic-pământesc, prin care instinctele spiritual-sufletești, care în timpurile foarte vechi erau singure hotărâtoare în ceea ce făcea omenirea, au fost înlocuite prin această formă de decizie liberă a omului. După cum am spus, acum nu vom discuta în detaliu ce anume trebuie să înțelegem prin aceasta – însă chestiunea este astfel concepută de către confesiunile religioase, că omul, în ceea ce privește impulsivitatea morală a lui, s-a situat în opoziție față de puterile spirituale conducătoare, față de puterile Iahve sau Jehova zicem noi, dacă ne referim la Vechiul Testament. Așadar, dacă avem în vedere această interpretare, chestiunea se prezintă în prima instanță ca și cum omul, de la un anumit moment al evoluției sale, nu ar mai fi simțit că în el erau active puterile divin-spirituale, ci că de acum încolo era activ el însuși.
Prin aceasta, privitor la întreaga concepție morala a omului a intervenit senzația, prin care el se simțea păcătos, pe când dacă ar fi rămas în vechea stare – în starea de a fi condus instinctiv de către puterile divin-spirituale –, ar fi fost incapabil de comitere a păcatului. În timp ce atunci ar fi fost incapabil să păcătuiască și ar fi rămas fără păcat, ca o simplă creatură a naturii, prin această independență față de puterile divin-spirituale el a devenit capabil să păcătuiască. Și apoi, în omenire a apărut această conștiență a păcatului: Eu ca om nu păcătuiesc, decât dacă găsesc din nou drumul meu înapoi către puterile divin-spirituale. Ceea ce eu decid prin mine însumi este din capul locului cu păcat, iar eu pot să-mi cuceresc nevinovăția doar dacă găsesc din nou drumul înapoi către puterile divin-spirituale.
Această conștiență a păcatului a apărut cel mai puternic după aceea, în Evul Mediu. Și tot atunci a început să se dezvolte și intelectualitatea oamenilor, care anterior nu era de fapt o facultate distinctă. Astfel, ceea ce omul a dezvoltat ca intelect sau conținut intelectual al său, a fost într-o oarecare măsură infectat, să zicem așa – și asta cu un anumit drept – de această conștiență a păcatului. Numai că nu s-a spus, că intelectul, care s-a dezvoltat începând cu secolele III și IV după Christos, a fost de asemenea contaminat de conștiență păcatului. Inițial, conștiență păcatului intelectual s-a dezvoltat neobservată în înțelepciunea scolastică a Evului Mediu.
Această înțelepciune scolastică a Evului Mediu își spunea: Oricât de perspicace ajunge să fie intelectul în om, prin el nu se va putea înțelege decât natura fizică exterioară. Prin simplul intelect se poate dovedi cel mult existența unor forțe divin-spirituale; însă nu se poate cunoaște nimic despre aceste forțe divin-spirituale, poți doar crede în existența lor. Poți crede ceea ce au revelat ele însele, fie prin Vechiul Testament, fie prin Noul Testament.
Așadar omul, care în timpurile anterioare s-a simțit păcătos relativ la moralitatea sa – păcătos înseamnă însă: despărțit de puterile divine-spirituale acest om, care tot timpul s-a simțit păcătos din punct de vedere moral, s-a simțit oarecum, în înțelepciunea scolastică, păcătos din punct de vedere intelectual. El își atribuia facultatea de a avea un intelect doar pentru lumea fizic-senzorială. El își spunea: Eu ca om sunt prea rău, pentru a mă ridica prin propriile forțe în acea regiune a cunoașterii, unde pot să sesizez și spiritul. – Nu se observă cât de dependentă este această cădere intelectuală în păcat de căderea morală în păcat. Ceea ce se strecoară aici în înțelegerea intelectualității omenești, este continuarea directă a căderii morale în păcat.
După ce înțelepciunea scolastică trece în concepția modernă natural-științifică, se uită complet legătura cu vechea cădere morală în păcat, și chiar se tăgăduiește, așa cum am accentuat eu adesea, legătura strânsă a noțiunilor natural-științifice moderne cu vechea scolastică. Și se vorbește în știința naturală modernă de faptul că omul ar avea limite în cunoaștere, că el ar trebui să se mulțumească doar cu contemplarea lumii fizic-senzoriale. Despre aceasta vorbește un Du Bois-Reymond [Nota 68], alții vorbesc de faptul că omul ar avea limite în cercetarea sa și, în general, în întreaga sa gândire.
Aceasta este însă o continuare directă a scolasticii. Deosebirea este doar aceea, că scolastica a presupus următorul lucru: Dacă deci intelectul omenesc este limitat, el trebuie să se ridice, dacă se vrea să se știe ceva despre lumea spirituală, la altceva decât este intelectul, și anume la revelație. Concepția natural-științifică ia doar jumătate din întreg, lasă revelația așa cum este ea, însă apoi se situează cu totul pe poziția, care, dacă se presupune revelația, are doar o posibilitate – se situează pe poziția: Capacitatea omenească de cunoaștere este prea rea, pentru a se ridica în lumile divin-spirituale.
Dar pe vremea scolasticii, în special în timpul maximei ei înfloriri de la mijlocul Evului Mediu, nu exista o asemenea dispoziție sufletească ca astăzi. Pe atunci se presupunea, că dacă omul își folosește intelectul, el își poate procura cunoștințe despre lumea senzorială; și se mai resimțea, atunci când se utiliza intelectul, că s-ar mai viețui încă ceva din contopirea omului cu lumea senzorială. Se ajungea atunci la părerea, că dacă vrei să știi ceva despre spiritual, ar trebui să se ajungă la revelație, care nu mai poate fi pricepută, deci nu mai poate fi înțeleasă intelectual. Încă nu se observase – și asupra acestui lucru trebuie să privim cu atenție! –, că în noțiunile/conceptele pe care le-au elaborat scolasticii despre lumea senzorială era strecurată spiritualitate. Noțiunile scolasticilor nu erau într-atât de lipsite de spirit precum sunt astăzi. Scolasticii, cu noțiunile pe care ei și le formau despre natură, se apropiau de om, astfel încât omul nu era încă exclus cu totul din cunoaștere. Căci scolasticii erau absolut convinși, cel puțin cei din curentul realist, că gândurile sunt date oamenilor din afară, că nu sunt fabricate de ei în interior. Astăzi domnește părerea că gândurile nu sunt date din afară, ci sunt fabricate în interior. Prin aceasta omul a ajuns treptat, în decursul evoluției sale, să lase să-i scape din mână ceea ce nu se referă la lumea senzorială exterioară.
Și vedeți dumneavoastră, ultima consecință a acestei renunțări la tot ceea ce nu se referă la lumea senzorială exterioară, este teoria evoluționistă în sensul darwinist. Goethe a făcut primele începuturi la o teorie evoluționistă adevărată, care urcă până la om. Dacă recitiți scrierile sale în această direcție [Nota 69], veți vedea că el s-a poticnit doar atunci când voia să ajungă la om. El a scris și o excelentă carte de botanică, a scris multe lucruri foarte potrivite despre animal, întotdeauna însă cu probleme atunci când voia să ajungă la om. Intelectul, care este aplicat doar la lumea senzorială, nu ajunge pentru a se apropia de om. Lucrul acesta se vede într-o așa de mare măsură tocmai la Goethe: nici Goethe nu poate spune nimic despre om. Teoria metamorfozei a sa nu se întinde până sus la om. Dumneavoastră știți că noi, în cadrul concepției antroposofice, a trebuit să extindem această teorie a metamorfozei [Nota 70] complet în sensul lui Goethe, însă mergând mult dincolo de el.
La ce a ajuns de fapt intelectualismul modern în știința naturală? El a ajuns doar la înțelegerea evoluției animalelor, până sus la maimuță, și apoi a anexat omul, fără să poată avansa interior către el. Aș putea spune, că noțiunile au devenit, cu cât omul se apropia mai mult de animalele superioare, tot mai incapabile să înțeleagă ceva. Și nu este deloc adevărat că omul înțelege măcar animalele superioare, de exemplu. El crede doar că le înțelege.
Și astfel, înțelegerea omului a ieșit treptat complet în afara înțelegerii lumii, deoarece din noțiuni a dispărut înțelegerea. Noțiunile au devenit tot mai lipsite de spirit, ajungându-se astăzi ca noțiunile lipsite de spirit, care privesc omul doar ca punctul final al regnului animal, să formeze conținutul întregii gândiri; acestea sunt insuflate deja copiilor începând în primii ani de școală, prin aceasta nemaiputând-se privi în cadrul culturii generale spre ființa omului.
Știți, desigur, că eu am încercat odată să tratez cunoașterea într-un cu totul alt fel. Aceasta se întâmpla pe când am scris Filosofia libertății [Nota 71] a mea și preambulul acesteia Adevăr și știință [Nota 71], cu toate că ecouri se află deja în Teoria cunoașterii în concepția despre lume a lui Goethe [Nota 71] din anii optzeci. Eu am încercat să privesc chestiunea dintr-un cu totul alt unghi. Am încercat să arăt direcția spre care se poate avânta omul modern dacă ajunge la gândirea pură, la această gândire pură volițională, care este ceva pozitiv, real, dacă acționează în el nu în sensul tradițional, ci dintr-o modelare interioară liberă. Iar în „Filosofia libertății” a mea eu am căutat, din această gândire purificată, impulsurile morale.
Astfel că evoluția anterioară s-a desfășurat în așa fel, încât s-a ajuns din ce în ce mai mult să se conceapă omul ca prea rău pentru a acționa moral, iar această fire de prea rău a omului a fost introdusă și în intelectualitatea sa. Dacă este să mă exprim grafic, aș spune următoarele (vezi desenul de mai jos): Omul s-a dezvoltat în așa fel, că ceea ce știa el despre sine ca om a devenit tot mai subțire. Aceasta (luminos) a devenit tot mai subțire. Sub suprafață s-a dezvoltat însă din ce în ce mai mult aceasta (roșu), ceea ce trăiește în gândirea reală, nu în gândirea abstractă.
Apoi, la sfârșitul secolului al XIX-lea, a venit momentul în care, ceea ce am caracterizat eu prin culoarea roșie să nu mai fie observat, iar prin ceea ce am caracterizat prin culoarea deschisa să nu mai fie crezut că ar fi în legătură cu ceva divin-spiritual. Conștiența păcatului a smuls omul din divin-spiritual; forțele istorice, care s-au ridicat, nu l-au putut trage înăuntru.
Însă cu Filosofia libertății a mea eu am vrut să spun: Situați-vă măcar odată în adâncurile sufletului; atunci veți găsi că omului i-a rămas ceva, și anume gândirea reală, energică, care vine de la el însuși, gândirea pură, care nu mai este o simplă gândire, ci este plină de simțire, plină de sentiment, iar în final se implică în voință, și ea poate deveni impulsul pentru acțiunea morală. – Și din acest motiv eu am vorbit de intuiția morală, în care în cele din urmă intră, ceea ce altfel este doar fantezie morală. Însă ceea ce s-a intenționat de fapt cu Filosofia libertății poate deveni atât de adevărat viu, doar dacă se poate parcurge din nou înapoi drumul pe care s-a mers – și anume, de scindare treptată față de conținutul divin-spiritual al lumii, mergându-se până la intelectualizare. Dacă se găsește din nou spiritualitatea din natură, va putea fi găsit din nou și omul. Și de aceea eu am explicat odată, într-o conferință pe care am ținut-o demult în Mannheim [Nota 72] – lucru foarte puțin remarcat – că omenirea se află realmente, în evoluția ei actuală, la punctul de a reface în sens invers drumul căderii în păcat. Și anume, căderea în păcat a fost percepută ca o cădere morală în păcat, ea a influențat în cele din urmă și intelectul; intelectul s-a simțit la limitele cunoașterii. Și fie că vechiul teolog vorbește despre păcat, fie Du Bois-Reymond vorbește despre limitele cunoașterii naturii, este în fond unul și același lucru, exprimat sub altă formă. Eu am atras atenția asupra faptului că trebuie înțeles spiritualul, desigur filtrat până la gândirea pură, și că de aici se poate reface în sens invers drumul căderii în păcat, că prin spiritualizarea intelectului este posibilă ridicarea din nou la divin-spiritual.
Dacă deci în timpurile vechi s-a pus accentul pe căderea morală în păcat și evoluția omenirii era gândită în sensul acestei căderi morale în păcat, astăzi trebuie să ne gândim, ca ideal al omenirii, la repararea acestei căderi în păcat pe calea spiritualizării cunoașterii, pe calea re-cunoașterii, a cunoașterii reînnoite a conținutului spiritual al lumii. Prin căderea morală în păcat omul s-a îndepărtat de zei. El trebuie să găsească din nou calea zeilor pe drumul cunoașterii. Omul trebuie să transforme coborârea sa într-o urcare. Omul trebuie ca din spiritul curat, inocent al propriei sale ființe, prin energie și forță interioară, să își propună țelul, idealul de a lua din nou în serios căderea în păcat. Căci ea trebuie luată în serios. Ea se întinde până la fondul discursurilor despre cunoașterea naturii din prezentul nostru. Omul trebuie, prin forța cunoașterii sale, să aibă curajul să adauge încet, încet la căderea în păcat o ridicare din păcat, un efort de ridicare din păcat, ceea ce lui îi poate reuși printr-o cunoaștere spiritual-științifică reală, veritabilă a timpului nostru.
S-ar putea spune astfel: Dacă privim în urmă în evoluția omenirii, conștiența omenească așază la începutul evoluției istorice a omenirii pe pământ căderea în păcat/păcatul originar. Însă odată, căderea în păcat trebuie să fie compensată; ei trebuie să i se contrapună o ridicare din păcat. Iar această ridicare din păcat poate proveni doar din epoca sufletului conștienței. Așadar, în epoca noastră a venit momentul istoric, în care idealul suprem al omenirii trebuie să fie ridicarea spirituală din păcat. Fără aceasta, evoluția omenirii nu poate înainta.
Aceasta este ceea ce eu am explicat odată în acea conferință de la Mannheim. Eu spuneam atunci, că în epoca modernă, la căderea morală în păcat s-a adăugat și căderea intelectuală în păcat, în special în concepțiile natural-științifice, iar acesta este marele semnal istoric, că ridicarea din păcat ar trebui să înceapă.
Ce înseamnă însă această ridicare spirituală din păcat? Aceasta nu înseamnă altceva, decât să-l înțelegi realmente pe Christos. Aceia care mai înțelegeau încă ceva despre aceasta, care nu l-au pierdut complet pe Christos prin teologia mai nouă, au spus despre Christos că el a venit pe pământ, că s-a încorporat ca o ființă de o factură superioară într-un corp pământesc. Ei au acuplat la ceea ce s-a vestit în Scripturi despre Christos. S-a vorbit tocmai despre Misterul de pe Golgota.
Astăzi însă a venit vremea, în care Christos trebuie să fie înțeles. Oamenii se împotrivesc față de această înțelegere a lui Christos, iar felul cum se împotrivesc este extraordinar de caracteristic. Vedeți dumneavoastră, dacă în aceia care spun că îl înțeleg pe Christos ar trăi măcar o scânteiuță din ceea ce este Christos cu adevărat, ce ar trebui să se întâmple atunci? Atunci lor ar trebui să le fie clar: Christos a coborât pe pământ ca o ființă cerească; el a vorbit deci către oameni nu cu o limbă pământească, ci cu una cerească. Așadar, noi trebuie să ne străduim să îl înțelegem, trebuie să ne străduim să vorbim o limbă cosmică, o limbă extrapământească. Aceasta înseamnă că noi nu trebuie să restrângem știința noastră doar la lucrurile pământești, căci pământul era un tărâm nou pentru Christos, noi trebuie să extindem știința noastră la Cosmic. Noi trebuie să învățăm să înțelegem elementele, trebuie să învățăm să înțelegem mișcările planetare, trebuie să învățăm să înțelegem constelațiile fixe și influența lor asupra a ceea ce se întâmplă pe pământ. Atunci ne apropiem de limba pe care a vorbit-o Christos.
Aceasta este însă ceva ce coincide cu ridicarea spirituală din păcat. Căci de ce a fost omul constrâns să înțeleagă doar ceea ce trăiește pe pământ? Tocmai fiindcă el avea conștiența păcatului, fiindcă el se considera pe sine prea rău, pentru a înțelege lumea în spiritualul ei, în aspectul ei extrapământesc. Și acesta este, de fapt, motivul pentru care se vorbește ca și când omul nu ar putea să cunoască nimic în afară de cele pământești. Acest lucru l-am caracterizat ieri atunci când am spus: Omul înțelege peștele doar pe masă și pasărea tot numai pe masă, în colivie. – În știința naturală civilizată a noastră, cu siguranță, nu există o conștiență a faptului că omul se poate ridica deasupra acestei cunoașteri pur pământești, căci această știință disprețuiește tot ceea ce trece dincolo de pământesc. Încearcă să vorbești măcar despre stele, și imediat te expui batjocurii direcției natural-științifice.
Dacă mai vrem să auzim ceva cât de cât acceptabil despre legătura omului cu animalitatea, trebuie să ne îndreptăm privirea spre extrapământesc, căci din pământesc mai pot fi încă explicate plantele, nu însă și animalele. De aceea mai devreme eu a trebuit să spun: Omul nu înțelege corect nici maimuța, animalele nu mai pot fi explicate. Dacă vrem să înțelegem animalele, trebuie deja să recurgem la extrapământesc [Nota 73], căci ele sunt stăpânite de forțe aflate în afara pământescului. Ieri v-am arătat aceasta prin exemplul peștelui. Vă spuneam că forțele solare și lunare acționează în apă în cazul peștelui și, dacă mă pot exprima astfel, îi extrag forma, îl plăsmuiesc din apă; tot așa pasărea este plăsmuită de către aer. Întreaga lume animală este explicabilă din extrapământesc, iar omul cu atât mai mult. Dacă începi să vorbești despre extrapământesc, te expui imediat ironiilor. Curajul de a vorbi iarăși despre extrapământesc trebuie să rezulte dintr-o concepție cu adevărat spiritual-științifică. Căci a fi om de știință a spiritului este astăzi mai mult o chestiune de curaj decât de dotare intelectuală. Este în fond o chestiune de moralitate, căci trebuie de asemenea să te contrapui unei moralități, și anume căderii morale în păcat.
Și astfel, noi trebuie să spunem: Noi trebuie să învățăm mai întâi limba lui Christos, și anume τῶν ούρανῶν – ton uranón –, limba cerului în grecește. Noi trebuie să învățăm din nou această limbă, pentru a lega un sens de ceea ce a vrut Christos pe pământ. Așadar, în timp ce până acum s-a vorbit despre Creștinism, s-a descris istoria Creștinismului, astăzi se pune problema de a-l înțelege pe Christos, de a-l înțelege ca pe o ființă extrapământească. Iar acest lucru este identic cu ceea ce se poate numi idealul ridicării din păcat.
Dar desigur, de formularea acestui ideal este legat un lucru foarte greu, căci după cum știți, conștiența păcatului i-a făcut pe oameni umili, smeriți. Deseori, aceia care se închipuie a fi cei mai smeriți, sunt și cei mai orgolioși. Cel mai mare orgoliu îl întâlnim astăzi la cei care tind astăzi spre așa-numita simplitate a vieții. Ei nu țin seama de adevărurile realmente spirituale pe care le caută sufletul smerit în înălțarea interioară, și spun: Acestea trebuie toate căutate în simplitatea pură. Asemenea naturi naive – ele se privesc chiar pe sine însăși drept naturi naive –, sunt deseori astăzi figurile cele mai trufașe. Însă întotdeauna au existat, în timpul conștienței reale a păcatului, oameni smeriți, oameni umili; smerenia era privită încă drept ceva întrețesut omenirii. Și treptat, fără motiv, s-a ridicat la suprafață orgoliul, trufia. De ce? Da, aceasta eu o pot spune din nou, cu cuvinte asemănătoare acelora pe care le-am rostit aici către dumneavoastră în această perioadă. De ce oare a ajuns să crească orgoliul? El a ajuns să crească, deoarece nu s-a auzit acel „Stichl, trezește-te!” [Nota 74] Oamenii au adormit. În timp ce înainte te simțeai cu toată intensitatea treaz în sentimentul de păcătos, s-a intrat încet, încet în starea de somn, și doar se mai visa despre conștiența păcatului. Înainte erai treaz în conștiența de păcat, atunci se spunea: Omul este păcătos, dacă nu întreprinde nimic care să-l aducă din nou pe calea către puterile divin-spirituale. – Atunci erai treaz. Poți privi aceasta cum vrei astăzi, însă în mărturisirea de a fi păcătos se trăia treaz. Însă oamenii au ațipit – și atunci veneau visele, iar visele șopteau: În lume domnește o cauzalitate, în sensul că anteriorul determină întotdeauna ulteriorul. Și astfel ajungem, ca ceea ce vedem în cerul stelelor ca atracție și respingere a corpurilor cerești, să o transpunem la nivelul moleculelor și să imaginăm un mic sistem cosmic printre molecule și atomi.
Iar visarea a mers mai departe. Și visul s-a sfârșit prin aceea că îți spuneai: Noi nu putem cunoaște nimic, în afară de ceea ce ne oferă experiența senzorială exterioară. Și s-a numit supernaturalism, dacă se merge dincolo de experiențele senzoriale. Însă acolo unde începe supernaturalismul, încetează știința. Și aceste vise erau debitate în tirade sforăitoare, ca de exemplu Du Bois-Reimond în „Granițele cunoașterii naturii”, în adunările naturaliștilor. Și când apoi visul înceta – uneori acesta nu sfârșește așa de armonios, dacă este un vis de coșmar – dacă însă acest vis sfârșea prin: Acolo unde începe supernaturalismul încetează știința –, atunci nu numai vorbitorul, ci întreg publicul naturalist cercetător trecea din vis într-un somn ferice. Nu mai era nevoie de niciun fel de impuls interior înspre o activitate de cunoaștere interioară; te puteai consola că omul are limite în cunoașterea naturii și că el nu poate trece dincolo de aceste limite. Venise deja timpul să se spună: Stichl, trezește-te [Nota 74], s-a crăpat deja de ziuă! – însă civilizația modernă replica: Lass'n nur krachen, er is scho alt gnua dazua!* – Da, așa stau lucrurile în realitate. Și prin aceasta am intrat într-o completă somnolență a cunoașterii.
* Vorbire în dialect, care s-ar traduce aproximativ prin: Lasă să se crape, ziua-i destul de lungă!
Însă în această somnolență trebuie să răsune ceea ce se acreditează prin cunoașterea spiritual-științifică antroposofică. Din această cunoaștere trebuie să rezulte în primul rând faptul, că omul este în stare să-și fixeze în el ca ideal ridicarea din păcat. Iar acest lucru are la rândul lui legătură cu faptul, că printr-o eventuală trezire poate crește foarte mult și orgoliul, existent și până atunci, ce-i drept, însă doar într-o stare de vis. Și uneori s-a dovedit – aceasta, bineînțeles, fără nicio aluzie – că în cercurile antroposofice ridicarea din păcat nu s-a maturizat încă deplin, însă uneori acest orgoliu deja a căpătat o dimensiune cu totul, nu vreau să spun decentă, ci una cu totul indecentă. Căci este în natura omului, ca mai degrabă să prospere orgoliul decât latura de lumină a chestiunii. Și atunci trebuie înțeles, că odată cu necesitatea ridicării din păcat, omul trebuie să preia în sine, acum cu deplină conștiență, și educația întru smerenie, pe care a parcurs-o. Și el poate face aceasta. Căci dacă prin cunoaștere se ajunge la orgoliu, acesta este un semn că, de fapt, treaba cu cunoașterea nu merge deloc bine. Căci dacă cunoașterea există cu adevărat, atunci, în mod cu totul natural, ea te face smerit. Orgolios devii atunci când se stabilește astăzi un program, un program de reformă, când, să zicem, în cadrul mișcării sociale sau a mișcării feministe se știe de la bun început ce este posibil, ce este corect, ce este necesar, ce este cel mai bine, și fixezi punctele unu, doi, trei și așa mai departe ale programului. Atunci știi totul despre ce este vorba, atunci nici nu te gândești să fii orgolios, când tu în acest timp te declari atoateștiutor. Însă la o cunoaștere adevărată rămâi frumos smerit, căci știi că o cunoaștere adevărată se obține – mă voi exprima simplist – în timp.
Când trăiești în cunoaștere, știi cât de greu se cuceresc cele mai simple adevăruri, uneori în cursul a decenii. Atunci, prin lucrul însuși nu devii orgolios interior. Trebuie însă avut grijă, că atunci când o conștiență deplină a marelui ideal al omenirii actuale, acela de ridicare din păcat, trebuie să fie cerută tocmai de către Societatea Antroposofică, trebuie în același timp să se trezească și vigilența – nu stichllența, ci vigilența – în eventualitatea că se ridică orgoliul.
Omul are nevoie astăzi de o puternică aplecare spre a cuprinde cu adevărat ființa/esența cunoașterii, pentru ca el, cu câteva formule antroposofice despre corpul fizic și corpul eteric și reîncarnare și așa mai departe, să nu devină imediat un prototip de trufie. Această vigilență față de orgoliul obișnuit trebuie realmente cultivată ca un nou conținut moral. La acest lucru trebuie meditat. Căci dacă ridicarea din păcat trebuie să aibă cu adevărat loc, trebuie ca experiențele pe care le facem în lumea fizică să ne conducă pe noi înșine dincolo, în lumea spirituală. Ele trebuie să ne conducă atunci la o dăruire devotată, gata de sacrificiu, cu forțele cele mai lăuntrice ale sufletului, nu însă la dictarea de adevăruri programatice. Atunci ele trebuie să pătrundă înainte de toate în sentimentul de responsabilitate față de fiecare cuvânt care se rostește despre lumea spirituală. Atunci trebuie să domnească strădania de a transpune cu adevărat veracitatea – pe care ți-ai însușit-o mai întâi în contact cu realitățile senzoriale exterioare – în domeniul cunoașterii spirituale. Cel care nu s-a deprins ca în lumea fizic-senzorială să rămână la fapte și să se sprijine pe fapte, nu va deprinde, atunci când vorbește despre spirit, nici veracitatea. Căci în lumea spirituală nu se mai poate deprinde veracitatea, ea trebuie adusă acolo împreună cu tine.
Însă vedeți dumneavoastră, astăzi, pe de o parte, în conștiența civilizației actuale se iau puțin în considerare faptele, pe de altă parte însă sunt suprimate pur și simplu de către știință acele fapte care conduc pe cărările juste. Din șirul nesfârșit de fapte nu vreau să evidențiez decât una singură. Există insecte care sunt ele însele vegetariene după ce au crescut [Nota 75]. Ele nu mănâncă nimic din carne, nici măcar alte insecte. Când insecta-matcă ajunge să depună ouăle care sunt fecundate, ea depune aceste ouă într-o altă insectă, astfel încât o atare insectă este umplută doar cu astfel de ouă, prin acul de depunere a ouălor al insectei-matcă. Acum ouăle sunt într-o insectă străină. Când ouăle eclozează, din ouă nu ies insecte întregi, ci mici larve. Acestea sunt însă inițial în insecta străină. Aceste mici larve, care abia mai târziu se metamorfozează în insectele adevărate, nu sunt vegetariene. Ele n-ar putea fi vegetariene, ele trebuie să mănânce din cealaltă insectă. Ele se pot lipsi de carnea celeilalte insecte abia după ce au ieșit afară și s-au metamorfozat.
Gândiți-vă că insecta-mamă, care ea însăși este vegetariană, nu știe nimic în conștiența ei despre mâncatul cărnii, însă își depune ouăle pentru generația următoare într-o altă insectă. Și mai departe: dacă aceste insecte ar mânca, de exemplu, stomacul insectei-gazdă, curând ele nu ar mai avea ce mânca, deoarece insecta n-ar mai putea trăi; dacă ele ar mânca un organ vital oarecare, insecta n-ar putea trăi. Ce fac deci aceste insecte, care tocmai au ieșit din ou? Ele evită orice organ vital și mănâncă doar ceea ce insecta nu are nevoie pentru a trăi, de care ea se poate lipsi, astfel încât ea poate trăi în continuare. Apoi, după ce ele s-au maturizat, ies afară și devin vegetariene și continuă de asemenea ceea ce făcea insecta-mamă a lor.
Da, aici dumneavoastră trebuie, desigur, să spuneți: În natură domnește o inteligență. – Și dumneavoastră puteți vedea pretutindeni, dacă studiați cu atenție natura, această inteligență care domnește în lucruri. Și atunci veți fi mai modești în privința propriei dumneavoastră inteligențe, în primul rând pentru că ea nu este așa de mare precum inteligența care domnește în natură, iar în al doilea rând pentru că ea este doar ca atunci, când extragi puțină apă dintr-un lac și o pui într-o cană. Omul este în realitate o astfel de cană, care captează inteligența naturii. În natură există pretutindeni inteligență, totul, pretutindeni este înțelepciune. Acela care atribuie doar omului, pentru el însuși inteligența, este oarecum la fel de deștept ca unul care ar spune: Afară, în lac sau în pârâu, să fie oare apă? Aceasta este o prostie, nu este niciun fel de apă. Doar în cana mea este apă, cana a produs apa. – Așa gândește omul, că el a creat inteligența, când de fapt el doar a extras-o din marea generală a inteligenței.
Este deci necesar să se aibă realmente în vedere faptele naturii. Însă ele sunt ignorate, atunci când se practică teoria darwinistă, când își pun amprenta actualele concepții materialiste, căci ele contrazic la fiecare pas observația materialistă modernă. Așadar, se ascund aceste realități. Ele sunt pomenite, desigur, însă doar anecdotic, adiacent științei. De aceea ele nici nu sunt apreciate așa cum ar trebui în pedagogia generală din popor. Și astfel există lipsă de veracitate nu numai în prezentarea faptelor deținute, neveracitate există și prin omiterea unor fapte izbitoare, concludente, asta însemnând, să fie ascunse.
Dacă trebuie însă să se ajungă la ridicarea din păcat, atunci va trebui mai întâi ca omul să se educe întru veracitate în lumea senzorială, iar această educație, această deprindere să o introducă apoi în lumea spirituală. Atunci el ar putea să fie veridic și în lumea spirituală. În caz contrar, el le povestește oamenilor cele mai incredibile întâmplări despre lumea spirituală. Dacă și-a însușit inexactități, neveracități pentru lumea fizică, atunci el va povesti doar neadevăruri despre lumea spirituală.
Dacă se înțelege în acest fel acest ideal, de a cărui realitate Societatea Antroposofică poate deveni conștientă, și dacă se impune ceea ce vine dintr-o astfel de conștiență, atunci și din cel mai răuvoitor om va dispărea credința, că Societatea Antroposofică poate fi o sectă. Desigur, adversarii vor spune tot felul de lucruri neadevărate. Însă nouă nu ne poate fi indiferent, dacă ceea ce spun adversarii este adevărat sau neadevărat, cât timp noi dăm ocazia pentru aceasta.
Acum, prin natura lucrurilor, Societatea Antroposofică s-a descotorisit de sectarismul în care, desigur, ea era captivă la început, în special cât timp a fost unită cu Societatea Teosofică. Numai că mulți membri n-au observat încă aceasta astăzi și iubesc sectarismul. Și așa s-a ajuns, ca însăși membrii antroposofi mai vechi, care erau gata-gata să explodeze în urma transformării Societății Antroposofice, dintr-o Societate sectantă în ceva care este conștientă de misiunea ei mondială, ei, care erau aproape să explodeze, au făcut în ultimul timp un salt. La fel de departe de orice spirit sectar poate să fie și Mișcarea pentru înnoire religioasă, dacă își urmează ființa ei. Însă această Mișcare pentru înnoire religioasă [Nota 76] a dat la început ocazia tocmai unui număr de antroposofi mai vechi, să-și spună: Da, acolo, în Societatea Antroposofică, spiritul sectar este din ce în ce mai mult eradicat – aici noi îl putem din nou cultiva! – Și așa se face că Mișcarea pentru înnoire religioasă este de multe ori transformată în cel mai pustiu sectarism tocmai prin antroposofi, ceea ce cu adevărat ea nu avea nevoie.
Vedem deci, că dacă Societatea Antroposofică vrea să devină o realitate, trebuie cultivat în mod pozitiv curajul, de a ne ridica din nou în lumea spirituală. Atunci arta și religia vor înmuguri în Societatea Antroposofică. Chiar dacă inițial ne sunt luate formele noastre artistice [Nota 77], ele trăiesc în însăși ființa Mișcării antroposofice și trebuie mereu și mereu găsite.
Tot așa trăiește adevărata cufundare religioasă în aceia care regăsesc drumul în lumea spirituală, care iau în serios ridicarea din păcat. Ceea ce noi trebuie să eradicăm însă în noi înșine, este înclinația spre sectarism, căci ea este întotdeauna egoistă. Ea vrea întotdeauna să evite situația incomodă de a pătrunde în realitatea spiritului, pentru a se mulțumi cu o savurare mistică, care în fond este o delectare egoistă. Și întreaga retorică, despre faptul că Societatea Antroposofică a devenit mult prea intelectuală, se bazează în fond pe dorința acelora, care vorbesc astfel, de a evita viețuirea consecventă a unui conținut spiritual și pe complacerea mai degrabă într-o delectare egoistă cu extazul sufletesc al unei trăiri mistice imprecise, nebuloase. Pentru o antroposofie reală este necesar altruismul. Un egoism sufletesc pur din partea membrilor antroposofi este tocmai acela de a te opune acestei antroposofii reale, și cu atât mai mult de a o împinge spre un spirit sectar, care vrea doar satisfacerea delectării sufletești, care de la un capăt la altul este ceva egoist.
Acestea sunt lucrurile pe care noi trebuie să le avem în vedere în ceea ce privește sarcina noastră. Prin aceasta nu se pierde nimic din căldura, din simțul artistic și din profunzimea religioasă a aspirației antroposofice. Însă se evită ceea ce trebuie evitat: tendința sectară. Iar această tendință sectară a adus atâta disoluție în Societate, chiar dacă adesea ea venea pe calea ocolită a spiritului de gașcă. Însă spiritul de gașcă a luat naștere în cadrul Mișcării antroposofice tot din cauza înrudirii sale – este desigur o înrudire îndepărtată – cu tendința sectară. Noi trebuie să ne întoarcem la cultivarea unei anumite conștiențe universale, astfel încât doar adversarii, care în mod intenționat spun neadevărul, pot să numească Societatea Antroposofică o sectă. Noi trebuie să răspundem la aceasta prin a combate cu strictețe tendința spre un caracter sectar al Mișcării antroposofice. Trebuie însă să o combatem în așa fel, încât dacă apare ceva, care în sine nu este gândit în mod sectar, precum Mișcarea de înnoire religioasă, să nu o adoptăm imediat fiindcă poate fi modelată mai ușor într-un sens sectar, decât Societatea Antroposofică însăși.
Acestea sunt lucrurile la care noi trebuie să medităm intens. Noi trebuie să înțelegem astăzi, din ființa cea mai lăuntrică a antroposofiei, că antroposofia poate oferi într-un grad înalt omului o conștiență universală, nu o conștiență sectară. De aceea a trebuit să vorbesc în aceste zile tocmai despre aceste sarcini mai restrânse ale Societății Antroposofice.
