În ultimele conferințe am vorbit aici despre căderea în păcat și ridicarea din păcat și am desemnat ridicarea din păcat drept ceva ce trebuie recunoscut, din conștiență generală a omenirii din epoca actuală, drept un fel de ideal pentru năzuința omenească și voirea omenească. Eu am reliefat mai mult latura formală a căderii în păcat, felul cum se exprimă ea încă în timpul nostru, arătând cum interferează căderea în păcat viața intelectuală. Ceea ce se spune despre limitele cunoașterii naturii, este în fond izvorât din concepția că omul nu ar avea forța interioară de a ajunge la spiritual, că de aceea el nici nu trebuie să aspire la o ridicare din contemplarea pământescului. Și eu spuneam: Dacă astăzi se vorbește despre limitele cunoașterii naturii, aceasta este de fapt doar felul intelectual modern de a vorbi despre împovărarea cu păcate a omului, obișnuit în timpurile vechi, în special de-a lungul civilizației Evului Mediu. Astăzi aș dori mai mult să vorbesc despre o latură materială a chestiunii și să arăt, că omenirea epocii actuale nu poate, dacă rămâne la concepțiile care s-au ivit în cursul evoluției moderne, în special în cursul evoluției intelectualiste, să atingă țelul pământesc. Conștiența generală din ziua de azi a căzut deja, prin conștiența căderii în păcat, în mrejele acesteia. Intelectualismul are deja astăzi caracterul de degradare, de ruinare, și anume al unei degradări atât de puternice, încât dacă cultura intelectualistă rămâne așa cum arată ea în prezent, nu se poate vorbi sub nicio formă despre atingerea țelului pământesc pentru omenire. Astăzi este necesar să știm că în adâncurile sufletelor omenești domnesc încă forțe, care sunt oarecum mai bune decât cultura conștienței care s-a instaurat până în ziua de azi.
Pentru a înțelege aceasta este necesar să avem clar în fața ochilor imaginea acestei culturi a conștienței. Această cultură a conștienței a izvorât pe de o parte dintr-o anumită concepție a omului gânditor, iar pe de altă parte dintr-o anumită concepție a omului voitor. Omul simțitor se află între aceștia, el fiind înțeles dacă se ia în considerare pe de o parte omul gânditor și pe de altă parte omul voitor. În ziua de azi omenirea își întrebuințează gândirea exclusiv pentru a cunoaște în cât mai mare măsură regnurile naturale din exterior, și de asemenea pentru a înțelege viața umană în sensul felului de gândire dobândit din concepția obișnuită despre natură. Astăzi înveți să gândești pe baza științei naturale, iar apoi se privește și viața socială cu această gândire, care a fost educată la școala științelor naturii, așa cum se obișnuiește astăzi.
Se crede de multe ori, că această simțire pe care o avem despre omul gânditor, despre omul care privește reflexiv natura, este imparțială. Se vorbește despre orice, despre lipsa de idei preconcepute/premise a științei și altele asemenea. Însă eu am accentuat adesea: cu această lipsă de idei preconcepute nu s-a ajuns prea departe. Căci tot ceea ce utilizează astăzi gânditorul atunci când se dedică cercetărilor științifice, după care se orientează apoi în viață restul omenirii, totul s-a dezvoltat din modurile anterioare de a gândi. Și anume, gândirea modernă s-a dezvoltat în întregime din gândirea Evului Mediu. Chiar și ceea ce se spune de către adversarii gândirii Evului Mediu, este gândit – și acest lucru eu l-am accentuat deja – cu metodele de gândire, care s-au dezvoltat chiar din gândirea Evului Mediu. Iar o trăsătură caracteristică esențială a gândirii Evului Mediu a pătruns în gândirea de azi prin faptul, că gândirea însăși este privită după felul cum se aplică ea la natura exterioară, prin faptul că mersul gândurilor/ideilor nu este de fapt deloc analizat, că nu se obosește nimeni să își formeze o concepție, care să se aplice la analizarea gândirii însăși. Despre gândirea însăși, despre viața ei interioară bogată, nu se ia notă.
Acest lucru se întâmplă dintr-un motiv, care reiese din considerațiile de până acum. Eu am spus cândva aici [Nota 78], că gândurile pe care și le face omul modern despre natură sunt de fapt cadavre de gânduri. Atunci când noi reflectăm asupra regnurilor naturii, noi gândim în gânduri-cadavru; căci viața acestor cadavre de gânduri se află în existența preterestră a omului. Ceea ce noi dezvoltăm astăzi ca gânduri despre regnurile naturii, și chiar și despre viața omului, este, prin faptul că gândim, mort; însă aceasta a trăit în existența noastră preterestră.
În existența noastră preterestră, înainte ca noi să fi coborât în încorporarea noastră pământească fizică, gândurile abstracte moarte, pe care noi le dezvoltăm astăzi aici pe pământ conform obișnuințelor epocii noastre, erau vii, erau ființe elementare-vii. Atunci noi trăiam în aceste gânduri ca ființe vii, cumva așa cum trăim noi astăzi aici pe pământ în sângele nostru. Acum aceste gânduri au sucombat aici pentru existența pământească, din care cauză au devenit abstracte. Însă gândirea noastră este ceva mort doar atât timp cât noi o folosim în analizarea naturii exterioare. Ea, gândirea, se revelează în noi ca ceva viu îndată ce noi privim în noi înșine, căci în noi înșine ea continuă să lucreze, desigur, pentru conștiența obișnuită de astăzi într-un mod inconștient. Atunci, în noi lucrează în continuare ceea de a trăit în existența preterestră. Căci forțele acestei gândiri vii sunt cele care iau în posesie organismul nostru fizic la încorporarea pământească. Forța acestor gânduri preterestre vii este cea care ne face să creștem, care ne formează organele. Așa încât, atunci când cercetătorii obișnuiți ai teoriei cunoașterii vorbesc despre gândire, ei vorbesc despre ceva mort. Căci dacă ar voi să vorbească despre natura adevărată a gândirii, nu despre cadavrul ei, ei ar trebui să își dea seama, că ar trebui să privească în interior, iar în interior ar observa că nu există o autonomie a ceea ce debutează aici pe pământ odată cu nașterea sau cu concepția omului, ci că în această muncă interioară a gândului continuă să trăiască forța vie a gândirii preterestre.
Chiar și atunci când privim copilul încă foarte mic – nu vreau să mă refer astăzi la embrionul uman din corpul matern –, chiar și în copilul mic, care își duce visător-dormitând viața sa terestră, noi vedem în ceea ce crește în copil, chiar și în ceea ce se agită și țipă în el, vedem încă, dacă suntem în stare să recunoaștem ceea ce se oferă privirii, forța vie a gândirii preterestre. Și atunci înțelegem cum se face că, de fapt, copilul încă dormitează visător și abia mai târziu începe să aibă gânduri. Aceasta se bazează pe faptul că în prima perioadă a vieții copilului mic, în care el încă dormitează visând, întregul său organism este cuprins de gânduri. Când însă organismul se consolidează treptat în sine, atunci pământescul/solidul și aposul/lichidul din organism nu mai sunt așa puternic cuprinși de gând, ci doar aericul/gazosul și caloricul/focul. Astfel încât noi putem spune: La copilul mic, toate cele patru elemente sunt cuprinse de gând. – Dezvoltarea de mai târziu constă tocmai în faptul că doar aericul și caloricul sunt cuprinși de gând, căci gândirea noastră de adult este caracterizată prin aceea că noi introducem de fapt forța gândirii doar în procesul nostru de respirație continuă și în procesul nostru de încălzire permanentă a corpului.
Așadar, forța gândurilor urcă, aș spune eu, de la părțile mai solide ale organismului fizic la părțile mai volatile, mai ușoare ale corpului. Prin aceasta gândirea devine tocmai acel element autonom, care ne poartă apoi prin viața dintre naștere și moarte. Doar atunci când dormim, când deci forța gândurilor cucerită pe pământ, care este mai slabă, cuprinde organismul fizic nu pe calea ocolită prin căldură și aer, doar atunci, în somn, forța preterestră a gândurilor se impune în continuare. Și în felul acesta noi putem spune, că omul actual află ceva clar despre natura adevărată a gândirii abia atunci când el trece la o reală examinare interioară a omului, a lui însuși. Tot restul teoriei cunoașterii rămâne, în fond, un lucru abstract, fără valoare. Dacă privim așa cum trebuie aceasta, trebuie să spunem: Dacă concepem procesul de reprezentare, de gândire, se deschide pretutindeni privirea în existența preterestră.
Gândirii Evului Mediu, care avea încă o anumită tărie, i-a fost interzis însă să acceadă la existența preterestră. Preexistența omului a fost, dogmatic, proclamată o erezie [Nota 79]). Ceea ce omenirii i s-a impuls forțat secole la rând, cu aceasta omenirea s-a obișnuit. Gândiți-vă numai la epoca din dezvoltarea omenirii moderne de până, să zicem, în anul 1413 [Nota 80]. Atunci, această omenire a fost obișnuită, prin interzicerea gândirii asupra existenței preterestre, să nu-și dezvolte direcția gândurilor, spre unde ar fi putut ajunge ea după existența preterestră. Orientarea gândurilor către existența preterestră a fost complet eradicată. Dacă până în 1413 omenirii nu i s-ar fi interzis să gândească asupra existenței preterestre, evoluția ar fi luat un cu totul alt curs, iar noi am fi viețuit, nu probabil, ci putem spune chiar cu siguranță – pare paradoxal ceea ce spun eu, însă este totuși un adevăr –, următorul fapt: Când, să zicem, în 1858 a apărut darwinismul [Nota 81],care privea evoluția naturii în mod exterior, prin cealaltă obișnuință a gândurilor i s-ar fi aprins de pretutindeni, din toate regnurile naturii gândul existenței preterestre. S-ar fi întemeiat o știință naturală în lumina existenței preterestre a omului. În locul acesteia, omenirea a fost dezobișnuită să observe existența preterestră, apărând acea știință naturală care vedea omul, așa cum am spus-o de atâtea ori, doar ca punctul terminus al regnului animal, deci neputând să ajungă la o viață individuală preterestră, deoarece animalul nu are o viață individuală preterestră.
Astfel încât putem spune: Când zorii intelectualismului au început să licărească, din vechea concepție a căderii în păcat/a păcatului originar s-a născut porunca, de a nu vorbi despre preexistență. De aceea, știința naturală a fost copilul direct al căderii în păcat rău înțeleasă, și a prosperat pe acest sol. Și noi avem o știință naturală păcătoasă, noi avem o știință naturală născută nemijlocit din înțelegerea greșită a căderii în păcat. Aceasta înseamnă că dacă această știință naturală ar rămâne în continuare, pământul nu și-ar putea atinge țelul evoluției lui, iar omenirea ar dezvolta o conștiență care nu provine din legătura cu originea ei divin-spirituală, ci din detașarea de originea ei divin-spirituală.
Așadar, în ceea ce se dezvoltă astăzi sub influența intelectualismului noi avem realmente – nu doar teoretic, o vorbire despre limitele cunoașterii naturale, ci în mod pozitiv-material –, o omenire coborâtă deja sub nivelul ei. Dacă ar fi să vorbim în sensul Evului Mediu, adică cu cuvintele Evului Mediu, ar trebui să spunem: Știința naturală a ajuns în stăpânirea diavolului.
Da, istoria vorbește aici într-un mod ciudat. Când știința naturală a început să se remarce cu rezultatele ei sclipitoare, pe care nici astăzi eu nu le voi combate câtuși de puțin, oamenii, care mai simțeau încă ceva din adevăratul caracter al omului, se temeau că știința naturală ar putea aduce omul în apropierea diavolului. Frica și teama de atunci, care mai licărește încă palid în Faust atunci când acesta își ia adio de la Biblie și se îndreaptă spre natură, este teama că omul ar porni la cunoașterea naturii nu sub semnul ridicării din păcat, ci sub semnul căderii în păcat. Chestiunea merge realmente mult mai profund decât se crede de obicei. Și în timp ce la începutul Evului Mediu mai persistau încă tot felul de simțăminte tradiționale, de teamă că pudelul diavolesc s-ar putea ține scai de cercetătorul naturalist, în epoca modernă omenirea și-a tras peste urechi tichia de noapte și nu mai reflectează absolut deloc la aceste lucruri.
Aceasta este latura materială a chestiunii. În cuvintele despre limitele cunoașterii naturii nu avem doar niște cuvinte teoretice sub influența căderii în păcat, ci astăzi există realmente o degradare a omenirii în domeniul intelectualist-empiric ca urmare a căderii în păcat. Căci dacă aceasta n-ar fi existat, nu am avea, de exemplu, o astfel de teorie evoluționistă așa cum o avem astăzi, ci atunci, prin cercetarea obișnuită, care arată și în realitate aceasta, s-ar fi evidențiat următoarele: Avem deci, să zicem, pești, mamifere inferioare, mamifere superioare, om. Astăzi se construiește o linie evolutivă aproximativ în felul acesta, care decurge în mod direct. Faptele însă nu susțin absolut deloc aceasta. Dumneavoastră veți găsi peste tot: Acolo unde se trasează această linie evolutivă, faptele nu se potrivesc.
Cercetarea natural-științifică este propriu-zis grandioasă; ceea ce spun cercetătorii naturii despre ea nu se potrivește. Căci dacă s-ar privi chestiunea fără idei preconcepute, s-ar obține aceasta: Om, mamifere superioare, mamifere inferioare, pești. Trec, desigur, peste amănunte. Se ajunge deci într-un timp, pornind de la om, de la mamiferele superioare, de la mamiferele inferioare și așa mai departe, până la un punct de origine, în care totul este încă spiritual, și la care se vede cum omul își începe evoluția sa direct de acolo și încet, încet își primește spiritualitatea sa mai înaltă, cum ființele inferioare se trag tot de acolo, însă nu primesc o spiritualitate superioară. Aceasta rezultă nemijlocit din fapte. O părere corectă asupra acestor fapte am avea-o dacă obișnuințele de gândire omenești ar fi fost astfel dirijate – nu prin interzicerea de a crede în preexistență, în existența preterestră –, încât un spirit ca Darwin, de exemplu, să nu poată ajunge nicidecum să înțeleagă că lucrurile ar putea fi așa cum au fost ele prezentate aici, ci să ajungă la cealaltă idee tocmai din obișnuințele de gândire, nu din vreo necesitate a cercetării.
La fel ar fi fost posibil să se perfecționeze în linie dreaptă teoria metamorfozei a lui Goethe. Goethe, așa cum v-am explicat în repetate rânduri, s-a împotmolit cu teoria metamorfozei a sa. Examinați, fără idei preconcepute, cum arată această problemă la Goethe. El s-a împotmolit: El a privit planta în evoluția ei, a ajuns la planta originară, apoi a ajuns la om, a încercat să analizeze metamorfoza oaselor la om; aici el s-a împotmolit, s-a împotmolit complet.
Uitați-vă numai la ceea ce a scris Goethe despre morfologia sistemului osos la om [Nota 82]: genial, pe de o parte. Pe baza unui craniu de berbec fărâmat, care i-a sărit în ochi la Lido în Veneția, el a recunoscut că oasele capului sunt vertebre modificate. Însă el nu a mers mai departe.
Am atras atenția asupra unei notițe [Nota 83], pe care am găsit-o pe timpul șederii mele la Weimar în Arhiva-Goethe [Nota 84], în care Goethe nota: întregul creier al omului este un ganglion al șirei spinării metamorfozat. Însă nici de data asta nu a mers mai departe. Această frază este scrisă cu creionul într-un caiet de notițe, și s-ar putea spune, dacă privim ultimele trăsături de condei ale acestei notițe, că Goethe era nemulțumit de toată povestea, că voia să meargă mai departe. Numai că cercetarea respectivă nu era suficient de avansată. Astăzi ea este destul de avansată, este chiar suficient de mult avansată pentru a da un răspuns la această problemă. Dacă privim omul începând de la un stadiu embrional încă timpuriu, este fără discuție că forma osului cranian actual ar fi provenit cumva dm vertebrele măduvei spinării – acest lucru este indubitabil. Cine cunoaște embriologia din ziua de azi știe, că din ceea ce avem noi astăzi la om nu putem trage concluzia că oasele craniene ar fi vertebre metamorfozate. De aceea, bineînțeles, se poate spune: Când mai târziu Gegenbaur [Nota 85] a cercetat încă o dată chestiunea, s-a găsit pentru oasele craniene, în special pentru oasele feței, altceva decât a presupus Goethe.
Dacă însă știm că forma actuală a oaselor craniene conduce înapoi la oasele corporale ale existenței pământești anterioare, atunci se înțelege metamorfoza. Prin morfologia exterioară te afli chiar în învățătura despre viețile pământești repetate. Aceasta stă în linie dreaptă cu teoria metamorfozei a lui Goethe. Este însă imposibil ca acel curent evoluționist, care ulterior a aterizat la Darwin și care și astăzi continuă să fie valabil în știința oficială, să răzbată până la adevăr. Căci căderea în păcat greșit înțeleasă a ruinat gândirea, a adus gândirea la ruină. Chestiunea este chiar mai serioasă decât ești înclinat să accepți astăzi.
Trebuie să-ți fie cât se poate de limpede cum s-a modificat conștiența omenirii de-a lungul timpului, pentru a vedea în lumina adevărată asemenea lucruri, precum acelea pe care eu le-am exprimat acum. Noi spunem astăzi că ceva ar fi frumos. Dacă însă dumneavoastră întrebați astăzi filosofii în ce constă frumusețea – și ei ar trebui, nu-i așa, să știe câte ceva despre aceasta, căci de aceea sunt ei aici –, veți observa că primiți cele mai incredibile abstracțiuni drept răspuns. „Frumos” este pur și simplu un cuvânt, care uneori este utilizat instinctiv corect, din simțire. Însă ceea ce și-a reprezentat un grec, de exemplu atunci când se pronunța în felul lui despre frumos, despre aceasta nu avem nici măcar o bănuială. Nu se știe nici măcar că grecul a vorbit despre Cosmos, care pentru el era ceva foarte concret. „Universul” nostru, acesta este un cuvânt – despre ceea ce se ascunde în acest vălmășag atunci când omul vorbește despre Univers sub influența gândirii actuale, mai bine nu vom discuta astăzi! Grecul vorbea despre Cosmos. Cosmos este un cuvânt care include în sine frumusețea, ornamentalul, podoaba, artisticul. Grecul știa: Atunci când el vorbește despre întregul Cosmos, el nu o poate face altfel decât caracterizându-l cu noțiunea de frumos. Cosmos nu înseamnă doar Universul, Cosmos înseamnă legitatea naturală devenită frumusețe universală. Aceasta este inclus în cuvântul Cosmos.
Și când grecul avea în fața lui o anumită operă de artă frumoasă sau, să zicem, dacă voia să realizeze statuia unui om – cum ar fi făcut el aceasta, cum ar fi executat el o sculptură frumoasă? Dacă luăm și definiția lui Platon [Nota 86], dobândim un sentiment despre ceea ce gândea grecul atunci când voia să-l înfățișeze artistic pe om. În cuvântul pe care el îl folosea pentru aceasta, este conținut aproximativ următorul lucru: Aici, pe pământ, omul nu este deloc ceea ce trebuie să fie. El vine din cer, iar eu l-am înfățișat în așa fel, încât în forma sa se observă originea cerească. – Grecul și-l reprezenta pe om frumos, ca și când el ar fi căzut din cer, ca și cum ar fi venit din cer, unde, bineînțeles, el este complet altfel decât sunt oamenii în forma lor exterioară. Ei nu arată ca și cum ar fi căzut din cer; în forma lor, peste tot, aceștia au semnul lui Cain, al căderii în păcat. Aceasta este reprezentarea pe care o avea grecul. Noi nu trebuie să ne permitem așa ceva în epoca noastră, în care am uitat legătura pe care omul o are cu existența preterestră, adică cu existența cerească. Astfel încât se poate spune, că la greci frumos înseamnă = să reveleze însemnătatea/gloria sa cerească. Atunci noțiunea de frumusețe devine concretă. Vedeți dumneavoastră, la noi ea este abstractă.
Da, a existat o dispută interesantă între doi esteticieni, între așa-numitul V-Vischer [Nota 87] – deoarece el se scrie cu litera V [nu cu F, Fischer n.t.] –, șvabul Vischer, un bărbat foarte spiritual, care a scris o Estetică extraordinar de importantă, importantă în sensul epocii noastre, și formalistul Robert Zimmermann [Nota 88], care a scris o altă Estetică. Unul, V-Vischer, definește frumosul drept revelația ideii în forma senzorială. Zimmermann definește frumosul drept armonizarea părților într-un întreg, deci conform formei; Vischer mai mult conform conținutului.
Toate aceste definiții sunt de fapt precum acea renumită creatură, care se tot trage mereu în sus de propria ei chică de păr [Nota 89]. Căci dacă unul spune: Apariția ideii sub formă senzorială – da, dar ce este ideea? Ar trebui să avem mai întâi, ce este ideea. Căci cadavrul gândului, pe care îl are omenirea ca idee când aceasta apare în formă senzorială –, da, atunci din aceasta nu iese nimic! Dacă însă ne întrebăm în sens grecesc: Ce este un om frumos?, atunci aceasta înseamnă ceva. – Un om frumos este acela a cărui formă omenească este într-atât de idealizată, încât el se aseamănă unui Zeu – aceasta este în grecește un om frumos. Cu o astfel de definiție poți începe ceva, într-o astfel de definiție ai ceva.
Se pune problema de a fi conștient, că de-a lungul timpului conținutul conștienței, dispoziția sufletească a oamenilor s-a schimbat. Omul modern crede că grecul ar fi gândit la fel cum se gândește astăzi. Și atunci când se scriu astăzi istorii ale filosofiei grecești, aceasta stă de fapt realmente astfel: de exemplu, dacă Zeller [Nota 90] scrie o istorie excelentă a filosofiei grecești – ea este excelentă în sensul epocii actuale –, acolo este ca și cum Platon nu ar fi predat în Academia platonică, ci în secolul al XIX-lea, așa cum a predat Zeller însuși la Universitatea din Berlin. Îndată ce cuprinzi gândul concret, observi imposibilitatea lui, căci Platon n-ar fi putut preda, bineînțeles, în secolul al XIX-lea la Universitatea din Berlin, aceasta n-ar fi mers. Însă ceea ce s-a preluat de la el, este tradus apoi în noțiunile secolului al XIX-lea și nu mai ai deloc sentimentul, că dacă vrei cu adevărat să-l întâlnești pe Platon trebuie să te întorci cu întreaga ta dispoziție sufletească într-o altă epocă.
Când ți-ai însușit o conștiență despre cum au devenit lucrurile în constituția sufletească a omului, nu vei mai găsi atât de absurd că spunem: în ceea ce privește gândirea lui asupra naturii exterioare și asupra omului însuși, omul a căzut de fapt cu totul în păcat.
Și aici trebuie gândit la ceva, la care oamenii din ziua de azi nu gândesc, pe care ei îl privesc chiar ca ceva sucit/bizar. Trebuie spus, că în cunoașterea teoretică de astăzi, care a devenit populară și care stăpânește astăzi toate capetele până în ultimul colț de lume, până în ultimul sat, trăiește ceva ce doar prin Christos trebuie să fie eliberat/mântuit. Trebuie înțeles întâi Creștinismul în acest domeniu.
Dacă i s-ar pretinde astăzi unui gânditor în domeniul științei naturale să înțeleagă că gândirea lui trebuie eliberată, atunci el se va apuca cu mâinile de cap și va spune: Fapta lui Christos poate să se fi întâmplat pentru orice în lumea asta, însă spre salvarea de la căderea în păcat a științei naturale – cu așa ceva nu suntem de acord! – Chiar și dacă teologii scriu cărți de știință naturală, cum au făcut-o de altfel de numeroase ori în secolele XIX și XX, unii despre furnici, alții despre altceva, despre creier și așa mai departe –, iar aceste cărți sunt de cele mai multe ori chiar excelente, mai bune decât ale naturaliștilor, deoarece acești oameni pot scrie într-o formă ceva mai citibilă –, chiar și atunci aceste cărți scrise pe tărâm natural-științific respiră cu atât mai mult necesitatea: aici trebuie luată în serios o adevărată christologie, adică noi avem nevoie astăzi tocmai în domeniul intelectualist de o adevărată ridicare din păcat, care să se opună căderii în păcat.
Vedem astfel, pe de o parte, că intelectualismul este devorat/ consumat fără măsură de ceea ce a luat naștere din conștiența păcatului greșit înțeleasă, nu din căderea în păcat, ci din conștiența păcatului greșit interpretată. Căci conștiența păcatului neinterpretată greșit trebuie să-l așeze pe Christos ca o ființă superioară în centrul evoluției pământești, și de aici încolo să descopere calea de ridicare din păcat. În acest scop este nevoie de o analiză particulară mai profundă a evoluției omenești și în domeniul spiritual.
Dacă se cercetează scolastica Evului Mediu așa cum se întâmplă astăzi de obicei, mergând în urmă chiar până la Augustin [Nota 91], să zicem, nu poate rezulta de aici nimic. Nu poate rezulta nimic, deoarece nu se vede altceva decât că conștiența natural-științifică modernă se dezvoltă oarecum în continuare, însă se neglijează latura superioară, transcendentul.
Odată, aici, în această sală, am încercat să descriu scolastica Evului Mediu, astfel încât să se poată vedea toate corelațiile. Odată am ținut aici un mic ciclu despre tomism [Nota 92] și ceea ce are legătură cu acesta. Însă partea dureroasă, atât de puțin folositoare pentru Mișcare noastră antroposofică, este tocmai aceea că astfel de impulsuri nu sunt preluate și continuate, că nu se caută legătura stării natural-științifice strălucitoare de astăzi cu ceea ce trebuie să intervină energic acum în științele naturii! Și dacă nu se caută aceasta, atunci Institutele noastre de cercetare [Nota 93], înființate realmente cu mari sacrificii, ar trebui să rămână nefertile. În ceea ce le privește, este vorba de a folosi în mod real astfel de impulsuri, pentru a putea merge înainte și nu pentru a se lansa în polemici sterile despre atomism.
Știința noastră naturală este astăzi în domeniul ei pozitivist atât de avansată în toate direcțiile, încât tinde să părăsească în sfârșit acele intelectualisme sterile, pe care le avem astăzi în cărțile natural-științifice. Omul este cunoscut îndeajuns de mult, din punct de vedere anatomic, fiziologic, pentru ca, alegându-se metodele corecte de gândire, să se poată ajunge chiar la astfel de concluzii, astăzi aparent îndrăznețe, precum aceea a metamorfozei formei capului din forma corporală din viața anterioară. Însă dacă se rămâne pironit de latura materială, bineînțeles că nu se poate ajunge la aceasta, căci atunci te întrebi într-un mod foarte spiritual/ingenios: Da, dar atunci oasele ar trebui să rămână materiale, ca ele în mormânt să se poată transforma treptat. – Dar noi ne referim la forțele formatoare, care sunt supuse metamorfozei, nu la forma materială, care este una exterioară.
Pe de o parte gândirea a fost încătușată, prin faptul că asupra preexistenței s-a aruncat vălul întunericului. Pe de altă parte se pune problema postexistenței, a vieții de după moarte. Viața de după moarte nu poate fi atinsă însă prin niciun alt fel de cunoaștere, decât printr-o cunoaștere suprasensibilă. Dacă se respinge cunoașterea suprasensibilă, atunci viața de după moarte rămâne un act de credință, care poate fi crezut doar pe baza autorității. O înțelegere corectă a procesului gândirii te poate conduce la viața preexistentă, dacă a gândi asupra acestui lucru nu este interzis. Viața postexistentă poate deveni însă cunoaștere doar printr-o cunoaștere suprasensibilă. Aici trebuie să intervină acea metodă, pe care eu am descris-o în cartea mea Cum se dobândesc cunoștințele despre lumile superioare? [Nota 94] Aceasta însă este de asemenea dezavuată de conștiența epocii actuale.
Și astfel avem două lucruri care concură: pe de o parte continuarea efectului interdicției de apropiere față de viața preexistentă a omului, iar pe de altă parte respingerea oripilată a cunoașterii suprasensibile. împreună, cele două fac ca lumea suprasensibilă să rămână ceva de domeniul agnosticismului, respectiv doar al credinței, și atunci Creștinismul rămâne o chestiune de credință, nu de cunoaștere. Și atunci acea știință, care se vrea „știință”, nu consimte apropierea, nu este de acord să aibă în vreun fel de-a face cu Christos. Și atunci suntem în situația în care suntem astăzi.
Însă eu spuneam deja în introducerea la considerațiile de azi: Referitor la conștiența din ziua de azi, care este îmbibată până la refuz de intelectualism, omenirea a suferit consecințele căderii în păcat și nu se va putea ridica, ceea ce înseamnă că nu va putea atinge țelul pământesc. Însă în ciuda acestui fapt, omul astăzi încă este nescindat. Dacă el scoate la lumină aceste adâncuri ale sufletului său, dacă dezvoltă o cunoaștere suprasensibilă în sensul impulsului lui Christos, va putea prin aceasta ajunge din nou și pentru domeniul intelectual la salvarea din mrejele intelectualismului căzut în păcat, dacă mă pot exprima astfel.
Primul lucru care este deci necesar, este să înțelegem că tocmai cercetarea intelectuală empirică trebuie pătrunsă cu ceea ce poate fi sesizat din spiritualitatea lumii, a Cosmosului. Așadar, știința trebuie pătrunsă cu spiritualitate. Însă această spiritualitate nu se poate apropia de om, dacă se cercetează mereu doar lucrurile situate unul lângă altul, conform alăturării lor în spațiu, sau care urmează unul după altul, conform succesiunii lor în timp.
Dacă dumneavoastră cercetați forma capului omenesc, raportată în special la construcția sa osoasă, și pe ea o comparați doar cu restul construcției osoase: oase lungi, vertebre, coaste – atunci nu veți ajunge la nimic. Dumneavoastră trebuie să ieșiți în afara spațiului și timpului și să ajungeți la acele noțiuni, care sunt dezvoltate aici în știința spirituală prin conceperea omului în evoluție de la o existență pământească la altă existență pământească. Așadar, dumneavoastră trebuie să aveți clar în minte: Dacă privim astăzi oasele craniene, ele pot fi privite ca vertebre transformate. Însă ceea ce avem astăzi ca vertebre spinale la om, nu se vor transforma niciodată în oase craniene în domeniul existenței pământești; ele trebuie mai întâi să se degradeze, trebuie mai întâi să se transforme în spiritual, pentru a putea deveni într-o existență pământească următoarele oase craniene.
Când vine după aceea un spirit intuitiv-instinctiv precum Goethe, el vede că formele oaselor craniene sunt vertebre metamorfozate. Însă pentru ca de la această viziune să se ajungă la faptele reale, este nevoie de știință spirituală. Teoria metamorfozelor a lui Goethe capătă un sens abia în cadrul științei spirituale. Fără știință spirituală ea nu are niciun sens. De aceea ea a fost, până la urmă, nesatisfăcătoare chiar pentru Goethe însuși. Însă tocmai de aceea este nevoie de aceste cunoștințe care au legătură cu știința spirituală antroposofică, care îl aduc pe om într-un raport just cu căderea în păcat și ridicarea din păcat. De aceea, astăzi, aceste cunoștințe antroposofice nu sunt doar ceva ce vrea să fie pomenit într-o analiză, ci ceva ce vrea să se instaureze în evoluția omenească drept conținut de viață.
