Biblioteca antroposofică


Corecturi

Rudolf Steiner
OMUL CA ARMONIE A CUVÂNTULUI COSMIC CREATOR, FORMATOR ŞI CONFIGURATOR

GA 230

A TREIA CONFERINŢĂ

Dornach, 21 octombrie 1923

Am încercat să‑l încadrăm pe om în Univers dintr‑un anumit punct de vedere. Astăzi vom realiza o consideraţie care poate rezuma ansamblul. Noi trăim pe Pământ, în cadrul vieţii noastre fizice, fiind înconjuraţi de evenimente şi realităţi care se află aici datorită substanţei fizice a Pământului, formată în diverse moduri, configurată în fiinţele regnurilor naturii şi în statura omenească. În toate acestea fiinţează substanţa fizică a Pământului. Să numim astăzi această substanţă fizică – deoarece va trebui să vorbim imediat despre opusul său – substanţa fizică a Pământului, aşadar ceea ce se află la baza diferitelor formaţiuni ale Pământului, şi să diferenţiem de aceasta ceea ce există în contrast cu această substanţă fizică în Univers, adică substanţa spirituală, care se află, de exemplu, la baza propriului nostru suflet, dar care se află şi în restul Universului la baza acelor formaţiuni spirituale care se unesc cu formaţiunile fizice.

Nu reuşim să ne descurcăm dacă vorbim doar despre o materie fizică sau o substanţă fizică. Trebuie să vă gândiţi că în imaginea generală a lumii noastre noi trebuie să încadrăm entităţile Ierarhiilor superioare. Aceste entităţi ale Ierarhiilor superioare nu au substanţă pământească, nu au nici o substanţă fizică în ceea ce am numi noi corporalitate a lor. Ele au doar substanţă spirituală. Astfel încât noi putem privi la lumea terestră şi deveni conştienţi de substanţa fizică; dar putem privi la lumea extraterestră, şi atunci devenim conştienţi de substanţa spirituală.

În ziua de azi se cunoaşte prea puţin despre substanţa spirituală, şi de aceea se vorbeşte şi despre acea fiinţă pământeană, care aparţine totodată lumii fizice şi celei spirituale, despre om, ca şi cum el nu ar avea decât substanţă fizică. Dar realitatea nu este aceasta. Omul poartă întrutotul în sine o substanţă spirituală şi una fizică, şi el poartă în sine această substanţă spirituală şi substanţă fizică într‑un mod atât de particular încât este surprinzător pentru cel care nu este obişnuit să dea atenţie acestor lucruri. Anume, dacă luăm în considerare ceea ce îl aduce pe om în mişcare, aşadar membrele acestuia, şi ceea ce se continuă spre interior pornind de la aceste membre, ca activitate de schimburi metabolice, este incorect să vorbim, în principal, de substanţe chimice. Veţi vedea în continuare mai amănunţit acest lucru. Vorbim corect despre om numai dacă îi considerăm tocmai aşa‑numita sa natură inferioară, în sensul că la baza ei se află o substanţă spirituală. Astfel încât dacă vrem să desenăm schematic omul, trebuie să facem în felul următor.

Trebuie să spunem că partea de jos a organismului omenesc reprezintă de fapt o formaţiune de substanţă spirituală, şi cu cât urcăm spre capul omului cu atât este omul alcătuit mai mult din substanţă fizică. Capul este alcătuit, în esenţă, din substanţă fizică. Dar trebuie să spunem că picioarele, oricât de paradoxal ar părea, sunt alcătuite, în esenţă, din substanţă spirituală. Astfel încât dacă ne îndreptăm înspre cap, va trebui să desenăm omul astfel (se desenează – Tabla 4, mijloc) încât să lăsăm să treacă substanţa spirituală în substanţă fizică; substanţa fizică este conţinută în mod deosebit în capul omului. Dimpotrivă, substanţa spirituală este deosebit de frumos răspândită, aş spune, acolo unde omul îşi întinde în spaţiu braţele sau picioarele. Este realmente aşa, ca şi cum pentru braţe şi picioare principalul, esenţialul, este că sunt umplute de această substanţă spirituală. Este realmente aşa că pentru braţe şi picioare substanţa fizică pluteşte doar oarecum în substanţa spirituală, în timp ce capul este, într‑adevăr, o formaţiune compactă de substanţă fizică. – Dar la o astfel de formaţiune cum este omul, nu este suficient să discernem doar substanţa, ci trebuie să deosebim, în alcătuirea sa, şi forţe. Şi aici trebuie să facem din nou deosebirea dintre forţele spirituale şi cele fizic‑terestre.

tabla 4   Tabla 4

În cazul forţelor, lucrurile se petrec invers. În timp ce substanţa membrelor şi a schimburilor metabolice este spirituală, forţele care acţionează acolo – de exemplu forţa gravitaţională din picioare – sunt fizice. Şi în timp ce substanţa capului este fizică, forţele care intră în joc acolo sunt spirituale. În cap acţionează forţe spirituale, pe când substanţa spirituală a membrelor şi schimburilor metabolice este străbătută de forţe fizice. Omul poate fi înţeles pe deplin numai dacă se face deosebirea între partea de sus a corpului, alcătuită din cap şi partea superioară a toracelui, care sunt de fapt substanţă fizică străbătută de forţe spirituale – trebuie să spun că în respiraţie lucrează forţe spirituale de natură inferioară – şi partea de jos a omului, ca formaţiune de substanţă spirituală, în care acţionează forţe fizice. Trebuie să ne fie clar cum se manifestă aceste lucruri de fapt, la om. Omul îşi extinde natura sa de cap în întregul organism, astfel încât capul, prin ceea ce este el datorită faptului că este substanţă fizică prelucrată de forţe spirituale, îşi extinde întreaga sa esenţă în partea de jos a omului. Ceea ce este omul prin substanţa sa spirituală în care lucrează forţe fizice, este reflectat, la rândul său, în partea de sus a omului. Ceea ce acţionează în om se întrepătrunde reciproc. Dar omul poate fi înţeles totuşi numai dacă îl considerăm în acest mod ca fiind alcătuit din substanţialitate fizică şi spirituală şi dintr‑un dinamism de forţe.

Acest lucru este de o mare importanţă. Căci dacă facem abstracţie de manifestările exterioare şi abordăm doar fiinţa lăuntrică, ni se arată, de exemplu, că nu trebuie să intervină nicio perturbare în repartizarea substanţelor şi a forţelor la om.

De exemplu, dacă substanţa fizică pătrunde în ceea ce ar trebui să fie substanţă pur spirituală la om, aşadar dacă în sistemul schimburilor metabolice se afirmă prea puternic substanţa fizică, substanţă care de fapt ar trebui să tindă spre cap, aşadar dacă schimburile metabolice sunt pătrunse prea puternic de entitatea capului, atunci omul se îmbolnăveşte, atunci iau naştere anumite tipuri de maladii. Iar sarcina vindecării va consta în a paraliza, a elimina excesul de substanţă fizică ce se afirmă în această substanţialitate spirituală. Pe de altă parte, dacă sistemul digestiv – cu particularitatea sa de a fi prelucrat de forţe fizice în substanţă spirituală – este trimis în sus, spre cap, atunci, dacă mă pot exprima aşa, capul omenesc devine prea spiritualizat, atunci intervine o spiritualizare prea puternică a capului. Şi atunci, pentru că şi aceasta reprezintă o stare maladivă, trebuie trimise suficiente forţe fizice nutritive, astfel încât acestea să ajungă la cap fără să fie spiritualizate.

Cine priveşte la omul sănătos şi la cel bolnav, va putea recunoaşte foarte curând utilitatea acestei diferenţieri, dacă este interesat de adevăr, şi nu de aparenţa exterioară. Dar aici mai intervine ceva considerabil diferit. Ceea ce intervine – faptul că omul se simte pe sine ca o fiinţă structurată în modul pe care l‑am expus – rămâne pentru început, pentru conştienţa actuală obişnuită, în subconştient. Acolo există deja, şi apare ca un fel de dispoziţie lăuntrică, dispoziţie de viaţă a omului. Şi este adus în conştienţa deplină numai de către contemplarea spirituală, şi eu vă pot descrie această contemplare spirituală doar astfel: Cel care cunoaşte prin actuala ştiinţă iniţiatică această taină a omului, anume că de fapt cel mai important organ, organul principal, organul esenţial care are nevoie de substanţă fizică, este capul, pentru ca el să poată prelucra această substanţă fizică cu forţele spirituale; şi cel care ştie, de asemenea, că în omul metabolic şi al membrelor esenţialul este substanţa spirituală, care are nevoie de forţele fizice pentru a dăinui – de forţa gravitaţională, forţa echilibrului şi celelalte forţe fizice –, cel care străvede spiritual această taină a omului şi priveşte apoi înapoi la existenţa terestră a omului, se vede de fapt pe sine însuşi ca om, ca pe un imens datornic faţă de Pământ. Căci, pe de o parte, el trebuie să‑şi spună că pentru a‑şi menţine fiinţa umană are nevoie de anumite condiţii, dar de fapt prin aceste condiţii el devine datornic Pământului. El sustrage necontenit ceva Pământului. El ajunge în situaţia de a trebui să‑şi spună că ceea ce poartă el ca substanţă spirituală în sine în timpul vieţii pământeşti este de fapt ceva de care are nevoie Pământul. El ar trebui de fapt să lase această substanţă Pământului atunci când trece prin poarta morţii, căci Pământul are nevoie necontenit de substanţă spirituală pentru înnoirea sa. Dar omul nu poate face aceasta, căci atunci nu şi‑ar putea parcurge calea din răstimpul de după moarte. El trebuie să ia cu sine această substanţă spirituală pentru viaţa dintre moarte şi o nouă naştere, pentru că are nevoie de ea, pentru că altfel el ar dispărea după moarte dacă nu ar lua cu sine prin moarte această substanţă spirituală.

El poate parcurge acele transformări pe care trebuie să le parcurgă numai prin aceea că duce în lumea spirituală, prin poarta morţii, această substanţă spirituală a membrelor şi metabolismului său. Omul nu ar putea să ajungă la viitoarele sale încarnări dacă i‑ar da Pământului această substanţă spirituală, pe care de fapt i‑o datorează. El nu poate să se achite de datoria sa. El rămâne un datornic. Este ceva care nu poate fi îmbunătăţit cu nimic atât timp cât Pământul se află în starea sa medie de evoluţie. La sfârşitul existenţei Pământului, lucrurile vor fi altfel.

Cel care priveşte viaţa cu privirea spirituală, iubiţii mei prieteni, nu are numai acele dureri şi suferinţe, să spunem şi acea fericire şi bucurie pe care o dă viaţa obişnuită, ci prin contemplarea spiritualului apar sentimente cosmice, suferinţă şi bucurie cosmică. Iar iniţierea nu poate fi separată de apariţia unor astfel de suferinţe cosmice, cum este, de exemplu, aceea că trebuie să‑ţi spui: Pur şi simplu prin faptul că eu îmi menţin fiinţa omenească, trebuie să ajung dator Pământului. Eu nu îi pot da Pământului ceea ce ar trebui să îi dau, dacă aş proceda întrutotul corect din punct de vedere cosmic.

Asemănător se petrece cu ceea ce există în substanţa capului. Prin faptul că de‑a‑lungul întregii vieţi pământeşti forţe spirituale lucrează în substanţa materială a capului, această substanţă a capului este înstrăinată Pământului. Căci omul trebuie să preia substanţa pentru capul său de la Pământ. Dar pentru a fi om, el trebuie să pătrundă necontenit această substanţă a capului său cu forţele spirituale din afara Pământului. Iar când omul moare, se produce mare perturbare pentru Pământ, deoarece el trebuie să ia înapoi substanţa capului omenesc, care i‑a devenit atât de străină. Atunci când omul a trecut prin poarta morţii şi şi‑a predat substanţa capului său Pământului, atunci această substanţă a capului, care de fapt este întrutotul spiritualizată, care poartă în sine rezultate spirituale, acţionează, în fond, otrăvitor, perturbator în întreaga viaţă a Pământului. De fapt, omul ar trebui să‑şi spună, dacă ar vedea aceste lucruri, că de fapt ar fi corect să ia cu sine această substanţă prin poarta morţii, pentru că ea este mai adecvată regiunii spirituale în care păşeşte omul între moarte şi o nouă naştere. Dar el nu poate face aceasta. Căci, dacă omul ar prelua cu sine această substanţă pământească spiritualizată, el şi‑ar crea necontenit un element ostil, ca un duşman, pentru întreaga sa evoluţie dintre moarte şi o nouă naştere. Şi acesta ar fi lucrul cel mai înspăimântător care i se poate întâmpla omului, dacă ar lua cu sine această substanţă spiritualizată a capului. Căci aceasta ar acţiona necontenit la nimicirea evoluţiei sale spirituale dintre moarte şi o nouă naştere.

Astfel încât, dacă străvedem aceste lucruri, trebuie să ne spunem că şi în felul acesta am devenit datori Pământului; căci noi trebuie să‑i lăsăm necontenit acestuia, pentru că nu îl putem lua cu noi, ceva pe care l‑am primit de la el, dar pe care l‑am făcut inutilizabil pentru el. Noi îi sustragem ceea ce ar trebui să îi lăsăm, iar ceea ce ar trebui să luăm cu noi, ceva pe care l‑am făcut inutilizabil pentru el, îl predăm, odată cu praful pământesc din organismul nostru, Pământului, care suferă infinit de mult ca fiinţă, în întreaga sa viaţă.

Pentru început, tocmai această vedere spirituală depune în sufletele omeneşti un sentiment infinit de tragic. Şi dacă putem cuprinde cu privirea intervale temporale mai mari, evoluţia tuturor sistemelor, atunci pentru contemplarea noastră se revelează, de exemplu, faptul că atunci când Pământul se va îndrepta spre sfârşitul său, această datorie va putea fi compensată, achitată în stadiile ulterioare ale evoluţiei omenirii, pe treptele de Jupiter, Venus şi Vulcan.

Aşadar noi ne creăm o karmă nu numai prin faptul că parcurgem o viaţă pământească, ci ne creăm o karmă, o karmă cosmică, numai prin faptul că locuim pe Pământ ca oameni şi îi sustragem Pământului substanţele.

Acum este posibil să ne întoarcem privirea de la om şi să privim la restul naturii şi să vedem că deşi omul, aş spune, trebuie să se încarce cu această vină de care tocmai v‑am povestit, se creează totuşi necontenit o compensare a acestei vini prin entităţile cosmice. Aici pătrundem în minunate taine ale existenţei, în taine pe care numai dacă le reunim laolaltă vom dobândi o reprezentare despre înţelepciunea Universului.

Ne întoarcem acum privirea de la om înspre ceva înspre care ne‑am îndreptat‑o de multe ori în ultimele zile; să ne îndreptăm privirea către lumea păsărilor, care a fost reprezentată pentru noi în ultimele zile prin vultur. Noi am vorbit despre vultur ca despre reprezentantul lumii păsărilor, care reuneşte laolaltă, ca să spunem aşa, însuşirile şi forţele lumii păsărilor. Şi prin faptul că noi considerăm vulturul, noi considerăm de fapt ceea ce revine în contextul cosmic întregii lumi a păsărilor. Aşadar în viitor eu voi vorbi pur şi simplu despre vultur. Eu v‑am spus că vulturul corespunde de fapt capului omenesc, şi că acele forţe care declanşează gândurile în capul omenesc au dat vulturului penajul său. Astfel încât în penajul vulturului acţionează forţele aerului străbătut de Soare, forţele aerului străbătut de lumină. Acestea apar în penajul vulturului: forţele aerului inundate de lumină.

Acum, vulturul, căruia i se pot atribui unele însuşiri rele, are totuşi o remarcabilă însuşire în privinţa existenţei sale cosmice, anume că în afara pielii sale, în configurarea penelor sale, rămâne tot ceea ce au alcătuit în el forţele aerului străbătut de Soare. Iar ceea ce se petrece acolo se observă doar când vulturul moare.

Atunci când moare vulturul devine limpede ce digestie remarcabilă, aş spune, superficială, are vulturul, în comparaţie cu digestia temeinică a vacii, cu procesul ei de rumegare. Vaca este realmente un animal al digestiei – tot un reprezentant al multor soiuri de animale. În cazul vacii, se digeră temeinic. Vulturul digeră superficial, ca orice pasăre. Digestia este, ca să spunem aşa, doar începută la el. Şi, aş spune, că în cazul existenţei vulturului, dacă privim la ansamblu, digestia este doar un aspect secundar, neînsemnat, al existenţei; ea este tratată înlăuntrul vulturului, ca o problemă secundară. În schimb, tot ceea ce este folosit la penajul vulturului se desfăşoară temeinic. În cazul altor păsări, aceste lucruri sunt elaborate cu o şi mai mare intensitate. Acolo penele sunt cizelate cu o infinită minuţiozitate. Iar pana unei păsări este, de fapt, o formaţiune minunată. Acolo se manifestă cel mai puternic ceea ce am numi materie pământească, pe care vulturul o preia de la Pământ, şi care este spiritualizată de forţele de sus, dar în aşa fel încât ea nu este însuşită de vultur; căci vulturul nu are nicio pretenţie la reîncarnare. De aceea pe el nu îl stânjeneşte ceea ce este determinat în penajul său de către forţele spirituale de sus, care acţionează în materia pământească; pe el nu îl deranjează cum acţionează toate acestea mai departe în lumea spirituală.

Vedem apoi, când vulturul moare şi penajul său se descompune – după cum am spus, acest lucru este valabil pentru toate păsările – că materia terestră spiritualizată se întoarce în ţara spiritelor, fiind retransformată în substanţă spirituală.

Vedeţi dumneavoastră, există o înrudire remarcabilă între capul nostru şi vultur. Dar vulturul poate face ceea ce noi nu putem: el trimite necontenit de pe Pământ ceea ce este spiritualizat din substanţa fizică a Pământului, din forţele spirituale.

Acesta este motivul pentru care avem un sentiment atât de deosebit când contemplăm un vultur în zbor. Noi îl simţim ca fiind ceva străin Pământului, ceva care are mai mult de a face cu Cerul decât cu Pământul, deşi el îşi ia substanţa de pe Pământ. Dar cum anume o ia? El o ia în aşa fel încât este doar un hoţ al acestei substanţe a Pământului. Vreau să spun că în legile banale obişnuite ale existenţei Pământului nu a fost prevăzut ca vulturul să primească ceva de mâncare. El o fură, răpeşte această materie, aşa cum, în general, întreg neamul păsăresc îşi fură hrana. Dar vulturul compensează această situaţie. El îşi fură hrana, dar o lasă să fie spiritualizată de către forţele care există ca forţe spirituale în regiunile superioare, şi el duce după moartea sa aceste forţe pământeşti spiritualizate, pe care le‑a furat, în ţara spiritelor. Prin vultur, materia pământească spiritualizată se întoarce înapoi în ţara spiritelor.

Nici viaţa animalelor nu se încheie atunci când mor. Ele îşi au importanţa lor în Univers. Şi dacă vulturul zboară ca vultur fizic, el este doar un simbol al adevăratei sale existenţe; aşa zboară el ca vultur fizic. Dar el continuă să zboare şi după moartea sa! Materia fizică spiritualizată a naturii vulturului zboară în depărtări pentru a se reuni cu materia spiritului din ţara spiritelor.

Dumneavoastră vedeţi că ajungem la minunate taine ale Universului dacă străvedem aceste lucruri. Căci abia atunci înţelegem de ce există de fapt aceste diferite animale şi celelalte configuraţii ale Pământului. Ele îşi au cu toatele marea lor importanţă în întregul Univers, o importanţă enormă.

Să trecem acum la cealaltă extremă, pe care am considerat‑o de asemenea zilele acestea, să trecem la vaca atât de venerată de hinduşi. Aici avem cealaltă extremă. La fel cum este vulturul foarte asemănător capului omenesc, este şi vaca foarte asemănătoare sistemului metabolic al omului. Ea este animalul digestiei. Şi oricât de ciudat ar suna, acest animal al digestiei constă de fapt, în mod esenţial, din substanţă spirituală, în care este încadrată şi presărată materia fizică pe care o ingerează animalul. Aici este substanţa spirituală din vacă (se desenează – Tabla 4 dreapta), iar substanţa fizică pătrunde pretutindeni înăuntru şi este preluată şi prelucrată de substanţa spirituală. Pentru ca acest lucru să se petreacă atât de temeinic, funcţia digestivă a vacii este atât de detaliată, de complexă. Este cea mai temeinică şi mai detaliată activitate de digestie care se poate imagina, şi în această privinţă se poate spune că vaca este fiinţa terestră care realizează cel mai temeinic existenţa de animal. Vaca este în mod temeinic un animal. Ea aduce realmente existenţa animală, egoismul animal, euitatea animală din Univers pe Pământ, în domeniul gravitaţiei Pământului.

tabla 4   Tabla 4

Niciun alt animal nu are acelaşi raport între greutatea sângelui şi întreaga greutate corporală, ca vaca; celelalte animale au fie mai puţin, fie mai mult sânge în raport cu greutatea corporală, decât vaca; iar greutatea are de a face cu forţa gravitaţională, iar sângele cu egoitatea. Nu cu egoul, pe care îl are doar omul, ci cu egoitatea, cu existenţa individuală. Sângele face ca animalul să fie animal, cel puţin animalul superior. S‑ar putea spune că vaca a rezolvat enigma cosmică a modului în care se menţine raportul corect între greutatea sângelui şi greutatea întregului corp, pentru ca ea să fie animal în modul cel mai temeinic posibil.

Vedeţi dumneavoastră, cei vechi nu au denumit arbitrar cercul zodiacal, „zodiac” (Tabla 4 stânga). Acesta este alcătuit din douăsprezece părţi, împărţindu‑şi oarecum întreaga existenţă în aceste douăsprezece părţi. Iar forţele care vin din Cosmos, din zodiac, se configurează tocmai în animale. Dar niciunul dintre celelalte animale nu o face cu aceeaşi exactitate ca vaca. Greutatea sângelui vacii este a douăsprezecea parte din greutatea corpului ei. Greutatea sângelui vacii este a douăsprezecea parte din greutatea corpului ei; la măgar, raportul este de 1/23, la câine de 1/10. Fiecare tip de animal prezintă un alt raport. La om, greutatea sângelui reprezintă 1/13 din greutatea corpului.

Vedeţi dumneavoastră, vaca a înţeles să‑şi exprime în greutate întreaga sa existenţă de animal, s‑o exprime cosmic pe cât de temeinic este posibil. Ceea ce v‑am spus eu mereu zilele acestea, anume că în trupul astral al vacii se vede că ea împlineşte de fapt cele superioare în materia fizică, se exprimă prin aceea că ea menţine raportul de unu la doisprezece în raporturile sale interne de greutate. Acolo ea se află în mod cosmic. Totul la vacă este în aşa fel încât forţele Pământului sunt prelucrate în substanţa spirituală. Greutatea Pământului este forţată să se repartizeze în vacă în raportul zodiacal. Greutatea terestră trebuie să se supună faptului de a lăsa o doisprezecime să se repartizeze pe egoitate. Ceea ce vaca are ca substanţă spirituală este forţat să intre în raporturile pământeşti.

Astfel, vaca aflată pe o păşune este, în realitate, substanţă spirituală care preia, absoarbe în sine materia Pământului, devenind asemănătoare acesteia.

Atunci când vaca moare, substanţa spirituală pe care o poartă vaca în sine este capabilă să fie preluată de Pământ împreună cu materia pământească, spre binefacerea vieţii întregului Pământ. Şi suntem îndreptăţiţi să avem faţă de vacă sentimentul acesta: Tu eşti într‑adevăr un animal de jertfă, pentru că tu dai, în fond, necontenit Pământului ceea ce îi este necesar acestuia şi fără de care nu ar putea dăinui în continuare, fără de care s‑ar durifica şi usca. Tu îi furnizezi necontenit substanţă spirituală şi reînnoieşti activitatea şi viaţa lăuntrică a Pământului.

Şi dacă priviţi, pe de o parte, păşunea cu vacile sale, iar pe de altă parte vulturul care zboară, atunci aveţi o imagine remarcabil de contrastantă: Vulturul care poartă în depărtările ţării spiritului când moare, substanţa pământească devenită inutilizabilă pentru Pământ – pentru că a fost spiritualizată –, şi vaca, ce oferă Pământului materie cerească atunci când moare, înnoind în felul acesta Pământul. Vulturul îi preia Pământului ceea ce acesta nu mai poate folosi, ceea ce trebuie să se întoarcă în ţara spiritelor. Vaca poartă în Pământ ceea ce necesită necontenit Pământul ca forţe înnoitoare din ţara spiritelor.

Vedeţi aici un fel de apariţie a impresiilor. Căci, în mod obişnuit, oamenii cred că această ştiinţă iniţiatică, pe care o studiază, nu oferă de fapt altceva decât concepte, idei; că prin ea îşi umplu capetele cu idei despre suprasensibil la fel cum îşi umplu capetele cu idei despre lumea sensibilă. Dar nu aşa stau lucrurile. Dacă se pătrunde tot mai profund în această ştiinţă iniţiatică, se ajunge să se extragă din adâncurile sufletului impresii şi sentimente despre care nu exista nicio bănuială înainte, dar care există totuşi inconştient în orice om; se ajunge la a resimţi toate fiinţele altfel decât au fost resimţite anterior. Vă pot da o descriere a unui sentiment care face parte din înţelegerea vie a ştiinţei spiritului, a ştiinţei iniţiatice. Anume, omul ajunge să trebuiască să îşi spună: Dacă numai omul ar fi fost pe Pământ, şi dacă recunoaştem adevărata natură a omului, ar trebui să ajungem la disperare în privinţa faptului că Pământul va primi cele de care are nevoie, că se va lua de la el la momentul potrivit materia spiritualizată şi i se va da substanţă spirituală. Această contradicţie dintre existenţa umană şi cea terestră, care provoacă o mare durere, o foarte mare durere, ar trebui resimţită dacă ne spunem: Dacă omul este să fie cu adevărat om pe Pământ, Pământul nu poate fi cu adevărat Pământ datorită omului. Omul şi Pământul au nevoie unul de celălalt, dar omul şi Pământul nu se pot sprijini reciproc! Ceea ce necesită unul dintre ei, se pierde pentru celălalt; şi reciproc. Şi nu ar exista nicio siguranţă în privinţa comuniunii de viaţă dintre om şi Pământ dacă nu ar fi apărut lumea înconjurătoare, astfel încât să putem spune: Ceea ce nu poate duce omul în lumea spiritelor ca substanţă pământească spiritualizată, este dus de lumea păsărilor. Iar ceea ce nu poate da omul Pământului ca substanţă spirituală, este dat de animalele rumegătoare, având ca reprezentant vaca.

Vedeţi dumneavoastră, în felul acesta lumea se constituie într‑un întreg. Dacă ne‑am îndrepta privirea numai asupra omului, am dobândi o nesiguranţă în privinţa existenţei Pământului; dacă privim la ceea ce‑l înconjoară pe om, redobândim această siguranţă.

Acum, veţi fi mai puţin surprinşi că o concepţie religioasă despre lume atât de profund ancorată în spiritual cum este hinduismul, venerează vaca; deoarece ea este animalul care spiritualizează necontenit Pământul, care dă necontenit Pământului acea substanţă spirituală pe care o preia ea însăşi din Cosmos. De fapt ar trebui să lăsăm să devină reală imaginea faptului că sub o turmă de vaci care pasc Pământul se bucură, iar spiritele elementare jubilează, pentru că‑şi primesc din Cosmos hrana promisă datorită existenţei fiinţelor care pasc acolo. Şi ar trebui să aducem într‑o imagine şi cercul aeric al spiritelor elementare ce dansează şi jubilează, înconjurându‑l pe vultur. Atunci am avea imaginea unor realităţi spirituale şi am vedea fizicul înlăuntrul acestor realităţi spirituale; am vedea cum vulturul se continuă prin aura sa, şi am vedea cum în aura sa intervine jubilarea spiritelor elementare ale aerului şi spiritelor focului din aer.

S‑ar vedea această aură remarcabilă a vacii, care contrazice atât de mult existenţa terestră, pentru că este în întregime cosmică, şi s‑ar vedea bucuria spiritelor elementare terestre care observă acum ce anume au pierdut prin faptul că trebuie să‑şi ducă existenţa în întunericul Pământului. Ceea ce apare în vaci este Soare pentru aceste spirite. Aceste spirite elementare care locuiesc în Pământ nu se pot bucura de Soarele fizic, dar se pot bucura de trupurile astrale ale rumegătoarelor.

Da, iubiţii mei prieteni, mai există şi o altă istorie a naturii decât cea care este înscrisă în cărţi. Şi care este, la urma‑urmelor, rezultatul final al istoriei naturii, care este înscrisă astăzi în cărţi?

A apărut de curând continuarea acelei cărţi [Nota 7] a lui Albert Schweitzer [Nota 8] , pe care eu am discutat‑o cândva. Vă amintiţi probabil articolul pe care l‑am publicat cu câtva timp în urmă în «Das Goetheanum», având ca temă această lucrare ce tratează civilizaţia actuală. Introducerea la acest volum al doilea este de fapt un capitol trist al producţiilor spirituale ale prezentului; căci dacă primul volum pe care l‑am discutat atunci mai avea cel puţin o oarecare forţă şi înţelegere pentru a reda ceea ce lipseşte civilizaţiei noastre, acest Cuvânt înainte reprezintă realmente un capitol trist. Căci acolo, Schweitzer încearcă să arate că el ar fi primul care a văzut că, în fond, cunoaşterea nu poate da nimic şi că etica şi concepţia despre lume trebuie dobândită din altă parte decât din cunoaştere.

Acum, în primul rând, despre limitele cunoaşterii s‑a vorbit mult, şi numai dacă eşti atins – cum să spun – de o anumită miopie, poţi crede că eşti cel dintâi care vorbeşte despre limitele cunoaşterii. Căci cercetătorii naturii au vorbit despre asta în toate tonalităţile posibile. Aşadar cineva nu trebuie să se laude că ar fi primul care a descoperit această eroare colosală.

Dar dacă facem abstracţie de aceasta, se arată că tocmai un gânditor atât de remarcabil ca Schweitzer – căci după primul volum el poate fi considerat un gânditor remarcabil – ajunge să spună: Dacă vrem să avem o concepţie despre lume, dacă vrem să avem o etică, trebuie să facem întrutotul abstracţie de ştiinţă şi cunoaştere, căci acestea nu ne dau totuşi nimic. Schweitzer afirmă că aşa cum sunt ştiinţa şi cunoaşterea în ziua de azi – în cărţi şi recunoscute oficial – nu ne conduc la a găsi un sens în lume. Căci, în fond, dacă privim lumea aşa cum o privesc aceste personalităţi nu se poate ajunge decât la concluzia că este lipsit de sens faptul că vulturul zboară – cu excepţia faptului că se poate face din el imagine de blazon –, şi că este util din punct de vedere pământesc faptul că vacile dau lapte, ş.a.m.d. Iar datorită faptului că omul este doar o fiinţă fizică, el are doar o utilitate fizică şi nicidecum vreun sens în ansamblul Universului.

În orice caz, atât timp cât oamenii nu vor să meargă mai departe, ei nu se ridică la un nivel la care să le poată apărea sensul Universului. Trebuie să se treacă la ceea ce poate spune despre lume o ştiinţă spirituală, o ştiinţă iniţiatică, şi atunci vom descoperi acest sens al Universului. Atunci găsim acest sens al Universului pe măsură ce descoperim acele minunate taine din întreaga existenţă, acele taine ce se desfăşoară prin moartea vulturului şi moartea vacii, între care se încadrează moartea leului, care menţine în sine în echilibru substanţa spirituală şi substanţa fizică prin armonia dintre ritmul respirator şi ritmul sângelui, astfel încât el este cel care reglează prin sufletul său grup de câţi vulturi este nevoie şi de câte vaci este nevoie pentru ca procesul corect, atât în sus cât şi în jos, să‑şi urmeze cursul pe care vi l‑am descris.

Vedeţi astfel că cele trei animale: vulturul, leul, taurul sau vaca au fost create dintr‑o minunată cunoaştere instinctivă. Legătura lor cu omul a fost resimţită. Căci dacă omul străvede aceste lucruri, el ar trebui să‑şi spună: Vulturul îmi preia sarcinile pe care nu le pot îndeplini eu însumi cu capul meu; vaca îmi preia sarcinile pe care nu le pot împlini eu însumi prin metabolismul meu, prin sistemul membrelor mele; leul îmi preia acele sarcini pe care nu le pot împlini eu însumi prin sistemul meu ritmic. Şi aşa se constituie din mine şi cele trei animale un tot în contextul cosmic.

Aşa trăim noi în contextul cosmic. Aşa simţim profunda înrudire cu Universul şi învăţăm să recunoaştem cât de înţelepte sunt de fapt acele forţe care guvernează existenţa, în care omul este întreţesut şi de care omul este înconjurat şi străbătut.

Vedeţi aşadar că am putut rezuma în acest mod diversele aspecte care ne‑au întâmpinat pe măsură ce am cercetat relaţia omului cu cei trei reprezentanţi ai animalelor, despre care am vorbit în ultimele săptămâni [Nota 9].