Noi am considerat corelaţia dintre raporturile Pământului şi ale Universului cu lumea animală şi cu omul, într‑un anumit mod. În zilele următoare vom continua aceste consideraţii, dar astăzi aş dori să găsim trecerea înspre alte domenii care vor trebui să ne preocupe în viitor. Şi aici aş dori să indic, pentru început, după cum a fost deja expusă evoluţia Pământului în Cosmos în cartea mea Ştiinţa ocultă în schiţă [Nota 10], că va trebui să abordăm ca punct de pornire atunci când intră în discuţie această evoluţie, străvechea fază saturniană a Pământului. Această fază de Saturn trebuie reprezentată în sensul că în ea se mai afla conţinut încă tot ceea ce aparţine de sistemul nostru planetar. Planetele actualmente individuale ale sistemului nostru planetar, de la Saturn şi până la Lună, erau corpuri cereşti dizolvate pe atunci în vechiul Saturn – care, după cum ştiţi, consta doar din eterul căldurii. Aşadar vechiul Saturn, care nu ajunsese nici măcar la densitatea aerului, ci era un eter al căldurii, conţinea la început dizolvat eteric în el, ceea ce s‑a configurat autonom mai târziu, ceea ce s‑a individualizat în fiecare planetă.
Distingem apoi a doua metamorfoză a evoluţiei Pământului, care a fost denumită, rezumativ, de mine, faza solară a Pământului. Pe atunci, din sfera de foc a lui Saturn s‑a configurat treptat sfera de aer străbătută de lumină, strălucind şi scânteind de lumină, a Soarelui.
Avem apoi cea de‑a treia metamorfoză, în care după ce s‑au repetat stările anterioare, se constituie, pe de o parte, elementul solar, care mai conţinea încă pe atunci Pământul şi Luna, şi ceea ce – dumneavoastră aveţi lucrurile descrise în Ştiinţa ocultă – a constituit pe atunci separarea de ansamblu a lui Saturn.
Dar avem în acelaşi timp, în această fază lunară, separarea care apare între Soare şi ceea ce constituia pe atunci o unitate între Pământ şi Lună. Şi eu am descris adesea că regnurile naturii pe care le cunoaştem noi astăzi nu existau pe atunci, că Pământul nu includea o masă minerală şi – dacă‑mi este îngăduit să mă exprim aşa – era alcătuit dintr‑o materie cornoasă, astfel încât părţi solide de natură cornoasă se detaşau din cadrul masei lunare, devenită deja apoasă, înălţându‑se oarecum ca nişte stânci cornoase din cadrul acesteia. Apoi s‑au constituit raporturile din cadrul celei de‑a patra metamorfoze, care sunt raporturile noastre pământeşti actuale.
Acum, dacă e să însemnăm succesiv aceste patru metamorfoze, avem pentru început starea vechiului Saturn, ca glob de căldură ce conţinea încă, dizolvat în el, tot ceea ce a constituit ulterior sistemul nostru planetar, apoi vechiul Soare, vechea Lună şi starea actuală de Pământ. În cadrul acestei evoluţii cu patru stadii, putem distinge două mari perioade. (Se desenează)
Tabla 5Gândiţi‑vă numai cum în cadrul evoluţiei de la Saturn până la Soare, substanţa ajunge abia până la starea gazoasă! Evoluţia porneşte de la globul de foc; globul de foc se metamorfozează, se densifică până la globul de aer, care este însă deja impregnat de lumină, strălucind de lumină. Aceasta este prima parte a evoluţiei.
Avem apoi acea parte a evoluţiei în care începe Luna să joace un rol. Căci Luna a jucat rolul care i‑a făcut posibil să configureze acele formaţiuni cornoase de stânci. În decursul metamorfozei Pământului, Luna iese afară, devenind satelit, dar lasă anumite forţe în interiorul Pământului. De exemplu, forţa gravitaţională este întrutotul ceva rămas de la Lună din punct de vedere fizic. Pământul nu ar fi dezvoltat forţa gravitaţională dacă nu i‑ar fi rămas acele resturi ale incluziunii lunare; Luna însăşi s‑a desprins de Pământ. Luna este acea colonie din spaţiul cosmic al cărei aspect spiritual l‑am descris de curând, în zilele trecute. Ea are o cu totul altă substanţialitate decât Pământul, dar ea a lăsat în urma ei în Pământ ceea ce se poate denumi, în sens larg, magnetism al Pământului; forţele Pământului, anume forţa gravitaţională a Pământului, efectele care pot fi desemnate ca datorându‑se greutăţii, s‑au păstrat de la Lună. Astfel că putem spune: Avem aici (Tabla 5, cele două cercuri din stânga, albastru, roșu) stările de Saturn şi de Soare, care au constituit, în esenţă, metamorfoze calde, străbătute de lumină, dacă e să le luăm laolaltă; iar aici (Tabla 5, cele două cercuri din dreapta, galben, alb) avem stările de Lună şi de Pământ; aceasta este metamorfoza lichidă, susţinută de Lună, căci lichidul se constituie în timpul metamorfozei lunare şi se păstrează apoi în timpul metamorfozei Pământ, iar elementul solid a fost creat prin forţele gravitaţionale.
Aceste două metamorfoze se diferenţiază de fapt în mod considerabil, dar trebuie să ne fie clar că tot ce a existat în prima fază se regăseşte şi în cea de‑a doua. Ceea ce a fost vechiul glob de foc al lui Saturn a rămas ca substanţă a căldurii în interiorul tuturor metamorfozelor următoare, iar dacă noi mergem în ziua de azi pe suprafaţa Pământului şi găsim peste tot căldură, această căldură pe care o găsim pretutindeni este un rest al vechii evoluţii saturniene. Pretutindeni unde găsim aer sau corpuri în stare gazoasă avem de a face cu nişte rămăşiţe ale vechii evoluţii solare. Şi dacă ne adâncim privirea în aerul iluminat de Soare, atunci, dacă ne pătrundem de sentimentele legate de această evoluţie ar trebui să ne spunem: În acest aer iluminat de Soare avem rămăşiţe ale vechii evoluţii solare; căci dacă această veche evoluţie solară nu ar fi existat, nu ar exista nici înrudirea dintre aerul nostru ş razele Soarelui de afară. Numai pentru că Soarele a fost unit cândva cu Pământul, astfel încât lumina Soarelui strălucea în Pământ, care era încă aeric pe atunci, căci Pământul era un glob de aer, care îşi iradia lumina lăuntrică în spaţiul cosmic, numai în felul acesta a putut interveni mai târziu metamorfoza ulterioară, actuala metamorfoză a Pământului, în care Pământul nostru este înconjurat de o atmosferă aerică ce se lasă pătrunsă din afară de razele Soarelui. Dar aceste raze ale Soarelui au o profundă înrudire lăuntrică cu atmosfera Pământului. Pe aceste raze ale Soarelui nu trebuie să ni le imaginăm aşa cum afirmă fizicienii actuali în mod grosier ca pe nişte raze, ca pe nişte proiectile ce se deplasează prin atmosfera gazoasă, căci aceste raze ale Soarelui au o înrudire lăuntrică profundă cu atmosfera. Iar această înrudire este efectul ulterior al existenţei comune de odinioară din timpul metamorfozei solare. Toate sunt înrudite între ele, astfel încât stările anterioare intervin din nou în stările ulterioare, într‑un mod divers. Dar în răstimpul în care s‑a desfăşurat în mic şi mare evoluţia Pământului, aşa cum o găsiţi descrisă în Ştiinţa ocultă şi cum v‑am schiţat‑o eu aici pe scurt, s‑a dezvoltat tot ceea ce se află pe Pământ, în jurul Pământului şi înlăuntrul Pământului.
Şi acum putem spune, dacă privim Pământul actual, că înlăuntrul Pământului avem ceva care determină substanţa solidă: Luna interioară, ancorată esenţial în magnetismul Pământului; Luna interioară care determină existenţa elementului solid în general, existenţa a ceva ce are greutate, iar forţele greutăţii sunt cele care au dat naştere elementului solid din cel lichid. Avem apoi domeniul pământesc propriu‑zis şi domeniul lichid, care apare în cele mai variate forme, de exemplu ca apă freatică, dar şi ca apa ce se înalţă sub formă de vapori pentru a se reîntoarce sub formă de ploaie, etc. Găsim apoi, de jur‑împrejur, elementul aeric pătruns de elementul foc, de resturile vechiului Saturn. Astfel încât noi trebuie să indicăm şi la Pământul actual ceva ce provine de la Saturn‑Soare, sau Soare‑Saturn. Noi putem spune întotdeauna că tot ceea ce se află în aerul cald şi străbătut de lumină, este Saturn‑Soare. Şi noi privim în sus şi găsim aerul nostru străbătut de efectele lui Saturn şi de efectele Soarelui şi ceea ce s‑a dezvoltat în decursul timpului ca atmosferă înconjurătoare Pământului, care nu este însă decât un efect ulterior al metamorfozei solare. Este ceea ce găsim atunci când ne îndreptăm privirea în sus. (Se desenează – Tabla 5, dreapta)
Dacă ne îndreptăm privirea în jos, găsim urmările a ceea ce ar interveni în decursul ultimelor două metamorfoze. Avem greutatea, elementul solid, forţa gravitaţională, solidificarea; avem elementul lichid şi Pământul‑Lună. Noi putem diferenţia strict aceste două părţi ale existenţei Pământului. Dacă veţi citi încă o dată Ştiinţa ocultă, veţi vedea că prin întreaga stilizare apare acolo un moment crucial în locul în care metamorfoza solară trece în metamorfoza lunară. Astfel, şi în ziua de azi mai există un contrast net între ceea ce este sus, saturnian, şi ceea ce este jos, lunar‑terestru‑lichid. Noi putem face foarte bine deosebirea între saturnian‑solar‑aeric şi lunar‑pământesc‑lichid. Unul este sus, celălalt este jos.
Prin faptul că în evoluţia Pământului s‑a dezvoltat, în mare, tot ceea ce ţine de Pământ, privirea celui care abordează cu ştiinţa iniţiatică aceste lucruri cade pentru început asupra varietăţii lumii insectelor. Oricine poate presimţi că această lume a insectelor cu aripile lor fluturânde trebuie adusă în legătură cu ceea ce se află sus, cu elementul saturnian‑solar‑aeric. Şi este întrutotul aşa. Dacă privim fluturele, el flutură în aer, în aerul străbătut de lumină, cu aripile sale în culori sclipitoare. El este purtat de aripile aerului. Abia dacă atinge ceva care este lunar‑pământesc‑lichidic. Elementul său este lumea de sus. Dacă cercetăm apoi evoluţia acestei fiinţe, ajungem în mod ciudat tocmai la această mică insectă în perioadele de început ale metamorfozei Pământului. Ceea ce scânteiază în ziua de azi în aerul străbătut de lumină ca aripă a fluturelui s‑a constituit ca predispoziţie în timpul vechiului Saturn, şi s‑a dezvoltat în continuare pe vechiul Soare. Acolo a luat naştere ceea ce‑i face posibil fluturelui şi în ziua de azi să fie de fapt o creatură a luminii şi aerului. Soarele îşi datorează lui însuşi darul de a răspândi lumina. Dar el datorează darul pe care îl are lumina sa de a provoca în substanţe aspecte de foc, scânteietoare, influenţei lui Saturn‑Jupiter‑Marte. Şi de fapt, natura fluturelui nu poate fi înţeleasă de cel care o caută pe Pământ. Noi trebuie să căutăm forţele active din natura fluturelui la Soare, Marte, Jupiter şi Saturn. Dacă intrăm mai amănunţit în această minunată evoluţie a fluturelui – eu am descris‑o deja aici [Nota 11] în legătură cu omul ca întrupare cosmică a memoriei – aflăm că fluturele zboară mai întâi strălucind în lumină şi purtat de aer deasupra Pământului. Fluturele îşi depune oul. Omul materialist îşi spune: Fluturele îşi depune oul – dar el neglijează total aspectul esenţial al fenomenului, căci întrebarea pe care ar trebui să ne‑o punem este: Cui îi încredinţează de fapt fluturele oul său, atunci când îl depune?
Dacă cercetaţi unde îşi depune fluturele oul, veţi găsi pretutindeni că oul fluturelui este depus în aşa fel încât să nu se poată sustrage influenţei solare. Căci influenţa solară nu este pe Pământ numai acolo unde Soarele luminează direct asupra Pământului. Eu am atras adesea atenţia cum îşi depun ţăranii cartofii iarna în pământ şi‑i acoperă cu pământ, pentru că ceea ce ajunge în pământ în timpul verii ca forţă a luminii Soarelui şi căldură a Soarelui se află în timpul iernii tocmai în interiorul pământului. Cartofii degeră la suprafaţa pământului. Dar ei nu degeră, ci rămân cartofi buni dacă sunt puşi într‑o groapă şi sunt acoperiţi cu pământ, deoarece pe timp de iarnă efectul Soarelui se află în pământ. Pe timpul iernii noi trebuie să căutăm efectul Soarelui de vară sub pământ. De exemplu, dacă vom coborî în luna decembrie la o anumită adâncime sub suprafaţa solului, vom regăsi acolo efectele Soarelui din iulie. În luna iulie Soarele îşi iradiază lumina şi căldura pe suprafaţa solului. Lumina şi căldura pătrund treptat mai adânc în pământ. Dacă vrem să căutăm în decembrie ceea ce am vieţuit drept forţă solară pe suprafaţa Pământului în iulie, atunci trebuie să săpăm o groapă şi acolo se găseşte, în luna decembrie, la o anumită adâncime, ceea ce era în luna iulie la suprafaţa pământului. Acolo depune ţăranul cartofii; în Soarele din iulie. Aşadar Soarele nu este numai ceva care poate fi găsit prin raţiunea grosieră, materialistă, ci Soarele se află de fapt în multe domenii, numai că acest lucru este strict reglat în Cosmos în conformitate cu anotimpurile.
Iar fluturele nu‑şi depune oul decât acolo unde oul poate rămâne, într‑un anumit fel, în legătură cu Soarele. Astfel încât este o exprimare incorectă să se afirme că fluturele îşi depune oul undeva pe Pământ. Căci el nu face deloc aceasta. El îşi depune oul în sfera Soarelui. Fluturele nu coboară deloc până la Pământ. El îşi găseşte locul unde este Soare în sfera Pământului, pentru a‑şi depune oul, astfel încât acest ou se află întrutotul sub influenţa Soarelui. El nu ajunge deloc sub influenţa Pământului.
Ştiţi apoi că din acest ou al fluturelui iese o omidă. Omida iese afară şi rămâne sub influenţa Soarelui, dar ajunge şi sub o altă influenţă. Omida nu s‑ar putea deplasa dacă nu s‑ar adăuga şi o altă influenţă. Iar aceasta este influenţa lui Marte.
Dacă vă reprezentaţi Pământul (se desenează – Tabla 5, dreapta) şi pe Marte gravitând în jurul său, influenţele lui Marte sunt pretutindeni acolo sus, şi ele se menţin. Nu se pune problema că Marte se află într‑un loc anume, căci contează întreaga sferă a lui Marte, iar când omida iese din ou ea se târăşte de fapt în sfera lui Marte. Apoi ea devine pupă şi formează în jurul său un cocon. Eu v‑am descris faptul că un cocon reprezintă dăruirea omizii faţă de Soare, şi că firele care se torc acolo sunt toarse în direcţia razelor de lumină. Omida este expusă luminii, urmează razele de lumină, toarce, se opreşte când este întuneric, apoi toarce mai departe. Şi acolo totul este, de fapt, lumină cosmică solară, lumină solară pătrunsă de materie. Atunci când consideraţi, de exemplu, coconul viermelui de mătase – din mătasea căruia se alcătuiesc veşmintele de mătase –, ceea ce se află în mătase este întrutotul lumină solară întreţesută în materia viermelui de mătase. Acesta toarce din propriul său trup substanţa mătăsii pe direcţia razelor de Soare, şi în felul acesta formează un cocon în jurul său. Dar pentru ca lucrurile să se petreacă în felul acesta este nevoie de influenţa lui Jupiter. Razele de Soare trebuie modificate prin influenţa lui Jupiter.
Tabla 5Apoi, după cum ştiţi, din cocon, din pupă, apare fluturele, purtat de lumină, strălucind în lumină (Tabla 6, sus). El părăseşte încăperea întunecată în care lumina pătrundea ca în interiorul cromlehurilor, aşa cum v‑am descris eu în cazul cromlehurilor vechilor druizi [Nota 12]. Acolo, Soarele ajunge sub influenţa lui Saturn, şi numai împreună cu Saturn poate trimite Soarele lumina în aer în aşa fel încât fluturele să poată străluci în aer în toate culorile sale.
Vedeţi astfel că atunci când privim multitudinea fluturilor care zboară în atmosferă, trebuie să ne spunem că, în fond, aceştia nu sunt deloc o creaţie a Pământului. Ei s‑au născut pe Pământ sub influenţe venite de sus. Fluturele nu coboară cu oul său mai departe în jos de ceea ce primeşte Pământul ca influenţe de la Soare. Cosmosul dăruieşte Pământului marea de fluturi. Saturn dăruieşte fluturilor culorile. Soarele le dăruieşte forţa de a zbura, produsă pin puterea susţinătoare a luminii, ş.a.m.d.
Avem aşadar realmente în fluturi, aş zice, nişte mici făpturi care au fost presărate pe Pământ prin ceea ce se află în Soare şi dincolo de Soare, în sistemul nostru planetar. Fluturii, insectele în general, libelulele, ca şi celelalte insecte, sunt întrutotul daruri ale lui Saturn, Jupiter, Marte şi ale Soarelui. Pământul nu ar putea da naştere niciunei insecte, nici măcar unui purice, dacă planetele care se află dincolo de Soare nu ar dărui, împreună cu Soarele, Pământului, acest dar al lumii insectelor. Iar faptul că Saturn, Jupiter ş.a.m.d. pot fi atât de generoşi, lăsând să fluture în atmosfera Pământului lumea insectelor, se datorează primelor două metamorfoze pe care le‑a parcurs evoluţia Pământului. (Vezi desenul.)
Tabla 6Să cercetă acum care este influenţa ultimelor două faze de metamorfoză, metamorfoza lunară şi cea a Pământului. Şi dacă oul fluturelui nu era încredinţat pe atunci Pământului, trebuie să indicăm faptul că în răstimpul în care s‑a situat începutul celei de‑a treia metamorfoze, a metamorfozei lunare, fluturii nu erau deloc aşa cum sunt în ziua de azi. Nici Pământul nu era atât de dependent de Soare. De fapt, la începutul celei de‑a treia metamorfoze, Soarele mai era încă împreună cu Pământul; el s‑a separat abia mai târziu. De aceea, nici fluturii nu erau încă atât de fragili încât să nu‑şi fi încredinţat germenii, Pământului. Căci în măsura în care îi încredinţau Pământului, ei îi încredinţau totodată şi Soarelui. Apoi a avut loc o diferenţiere. În cadrul primelor două metamorfoze se poate vorbi doar de strămoşii îndepărtaţi ai lumii insectelor. Pe atunci faptul de a încredinţa Pământului germenii însemna totodată a‑i încredinţa Cosmosului; planetelor exterioare şi Soarelui. Abia după ce Pământul s‑a densificat şi a apărut apa, când Pământul a primit forţele magnetice ale Lunii, a intervenit o diferenţiere.
Ceea ce aparţine de lumea de sus este aer, căldură; ceea ce aparţine de lumea de jos este apă, pământ. Să considerăm acum acei germeni care au avut destinul să fie încredinţaţi Pământului, în timp ce alţii au fost reţinuţi şi nu au fost încredinţaţi Pământului, ci Soarelui din cadrul aceea ce este pământesc.
Să considerăm acum acei germeni care au fost încredinţaţi Pământului în perioada în care începea cea de‑a treia metamorfoză, metamorfoza lunară. Vedeţi dumneavoastră, aceşti germeni au ajuns sub influenţa acţiunii Pământului, a acţiunii lichidice determinate de Pământ‑Lună, la fel cum au ajuns germenii insectelor doar sub influenţa acţiunii solare şi a ceea ce este dincolo de Soare. Prin faptul că aceşti germeni au ajuns în domeniul efectelor pământului şi apei, au devenit germeni vegetali. Iar acei germeni care au rămas în sfera de sus, au devenit germeni ai insectelor. Şi atunci când a început metamorfoza a treia, au luat naştere germenii vegetali în cadrul celei de a treia metamorfoze a evoluţiei Pământului prin ceea ce a fost transformat pe atunci din element solar în element terestru‑lunar. Dumneavoastră puteţi urmări ceea ce s‑a desfăşurat sub influenţa Cosmosului exterior Pământului, această întreagă evoluţie de la germen prin omidă şi pupă, până la fluture: prin faptul că sămânţa devine terestră nu se dezvoltă un fluture; prin faptul că sămânţa devine terestră şi este încredinţată Pământului – şi nu Soarelui – se dezvoltă rădăcina plantei, care este cea dintâi care ia naştere din germen. Şi în locul omizii care se târăşte în direcţia forţelor ce pornesc de la Marte, ia naştere frunza, care este inserată în spirală pe tija vegetală. Frunza este o omidă ajunsă sub influenţa terestră. Dacă priviţi omida care se târăşte, aveţi în partea de sus ceea ce corespunde frunzei vegetale din partea de jos, constituită prin metamorfozare din ceea ce a devenit rădăcină datorită seminţei, care a fost transpusă din domeniul solar în domeniul terestru
Dacă priviţi partea de sus a plantei, aveţi, concentrându‑se tot mai mult în sus, acolo unde este caliciul, corespondentul pupei (Tabla 6, mijloc). Şi, în fine, fluturele se dezvoltă corespunzător florii, care este la fel de colorată ca fluturele din aer. Circuitul se închide. Şi la fel cum îşi depune fluturele oul, se dezvoltă în plantă sămânţa, care‑i asigură viitorul. Vedeţi deci că dacă privim fluturele ce zboară în aer, îl înţelegem ca pe o plantă înălţată în regatul aerian.
Dezvoltarea fluturelui de la stadiul de ou până la stadiul de adult, sub influenţa Soarelui şi a planetelor de dincolo de Soare, se identifică cu cea a plantei sub influenţa Pământului. Atunci când se ajunge la frunză (vezi desenul), avem influenţa lunară, apoi influenţa lui Venus şi cea a lui Mercur. Apoi are loc o reîntoarcere la influenţa Pământului. Sămânţa este formată sub influenţa Pământului.
Vedeţi aşadar că putem formula două fraze ce exprimă o mare taină a naturii:
Planta este fluturele înlănţuit de Pământ! Fluturele este planta eliberată de Pământ de către Cosmos!
Priviţi fluturele, în general, orice insectă, de la germen până la stadiul de insectă înaripată; el este plantă înălţată în aer, configurată de către Cosmos în aer. Priviţi planta: ea este fluture înlănţuit de Pământ. Pământul primeşte germenul şi îl metamorfozează, echivalent omizii, în formarea de frunze. În ceea ce se contrage, este metamorfozată formarea pupei. Ceea ce se dezvoltă ca fluture îşi are echivalentul în floarea plantei. Şi atunci nu e deloc de mirare că există o relaţie atât de intimă între lumea fluturilor şi a insectelor, pe de‑o parte, şi lumea vegetală pe de altă parte. Căci de fapt entităţile spirituale care stau la baza insectelor şi a fluturilor ar trebui să‑şi spună: Aici jos, sunt rudele noastre, noi trebuie să ne unim cu ele, să ne hrănim cu sevele lor, ş.a.m.d., căci ele sunt surorile noastre. Ele sunt surorile care au emigrat în regatul terestru şi au fost înlănţuite de Pământ, dobândind în felul acesta o altă existenţă decât a noastră.
Şi tot aşa, spiritele care însufleţesc plantele ar putea privi în sus înspre fluturi şi şi‑ar putea spune: Aceştia sunt rudele cereşti ale plantelor pământeşti.
Vedeţi dumneavoastră, se poate deja spune că o înţelegere a Universului nu poate lua naştere prin abstracţiuni, căci abstracţiunile nu ajung până la înţelegere. Căci ceea ce acţionează în Cosmos este cea mai desăvârşită artă. Cosmosul configurează totul după legi care satisfac în sensul cel mai profund şi simţul artistic. Nimeni nu poate înţelege această corespondenţă dintre fluture şi plantă dacă nu metamorfozează în sens artistic gândurile abstracte. Nimeni nu poate înţelege conţinutul floral al plantei înălţat în aer şi lumină de către forţele cosmice din fluture, dacă nu poate aduce gândurile abstracte în mişcarea şi viaţa specifică artei. Şi dacă vom cuprinde cu privirea această profundă înrudire lăuntrică a lucrurilor şi fiinţelor naturii, se va menţine mereu ceva infinit de înălţător.
Este ceva absolut aparte să vezi insecta aşezată pe o plantă şi să vezi în acelaşi timp astralul care domneşte deasupra inflorescenţei plantei. Acolo planta aspiră să iasă din sfera terestră. Aspiraţia plantei spre cer este cea care se exprimă în petalele scânteietoare de culori ale florilor. Planta însăşi nu‑şi poate satisface această aspiraţie, acest dor. Atunci din Cosmos îi vine în întâmpinare fluturele. Privindu‑l, plantei îi sunt satisfăcute propriile dorinţe. Aceasta este minunata legătură de la suprafaţa Pământului, anume că dorurile lumii vegetale sunt potolite la vederea insectelor, şi mai cu seamă a fluturilor. Nostalgia culorilor florilor iradiată în spaţiul cosmic devine împlinire prin cunoaştere a dorului pe măsură ce este întâmpinată de fluturi, cu strălucirea culorilor lor. De la Pământ iradiază dor şi căldură; de la cer iradiază satisfacerea acestui dor; aceasta este relaţia lumii inflorescenţelor plantelor cu lumea fluturilor. Este ceea ce ar trebui să vedem la suprafaţa Pământului nostru.
Acum, după ce am realizat trecerea la lumea plantelor, suntem în măsură să extindem în perioada următoare consideraţiile care au pornit de la om şi regnul animal. Putem implica acum şi lumea vegetală, şi ajunge astfel treptat la raportul omului cu întregul Pământ. Dar pentru aceasta a fost necesar să se creeze puntea de la lumea plantelor din văzduh, a fluturilor, la lumea fluturilor înlănţuiţi de Pământ: a plantelor. Plantele pământeşti sunt fluturi înlănţuiţi de pământ, în timp ce fluturii sunt inflorescenţe care zboară. Dacă am recunoscut această legătură dintre planta înlănţuită de Pământ şi fluturele eliberat de Cosmos, atunci am croit puntea dintre lumea animală şi lumea vegetală şi putem privi fără îndoială, cu o anumită indiferenţă, la toate acele banalităţi care afirmă teoria generaţiei spontane, ş.a.m.d. Căci cu aceste concepte prozaice nu putem pătrunde în Univers. Putem pătrunde acolo numai dacă putem transforma conceptele prozaice în concepte artistice, şi ajungem să ne reprezentăm apoi cum din oul fluturelui încredinţat cerului şi Soarelui ia naştere ulterior planta prin aceea că oul fluturelui este metamorfozat fiind încredinţat Pământului, în timp ce mai înainte fusese încredinţat doar Soarelui [Nota 13].
