Înainte de a ajunge să considerăm restul fiinţelor animale, vegetale şi minerale, legate de om în existenţa Pământului, trebuie să aruncăm astăzi o privire asupra evoluţiei omului însuşi, şi să aducem în faţa sufletelor noastre câte ceva care este cunoscut din diferitele mele expuneri orale sau în scris, dar care trebuie reunite aici laolaltă, pentru a putea fi cuprinse cu claritate.
Dacă vrem să ne lăsăm învăţaţi de ştiinţa actuală exterioară, atunci, în mod obişnuit, se spune că trebuie să cercetăm cum au evoluat aşa‑numitele entităţi superioare ale regnului vegetal, animal şi uman din substanţele sau forţele lipsite de viaţă, aşa‑numitele forţe şi substanţe anorganice.
Adevărata cunoaştere a evoluţiei ne oferă însă ceva esenţialmente diferit. Ea afirmă, după cum puteţi prelua din cartea mea Ştiinţa ocultă în schiţă, că omul, aşa cum este el constituit în ziua de azi, este fiinţa care are cea mai îndelungată evoluţie în urma sa, evoluţie care merge înapoi, până la vechea perioadă saturniană. Astfel încât noi trebuie să spunem că omul este cea mai veche creatură din cadrul evoluţiei Pământului nostru. Regnul animal s‑a adăugat abia în perioada solară, regnul vegetal în perioada lunară, iar regnul mineral, aşa cum îl avem noi în ziua de azi, este un produs al epocii terestre, căci el s‑a adăugat în timpul evoluţiei Pământului.
Acum vrem să privim omul, cu statura sa actuală, şi să ne întrebăm: Care este partea cea mai veche a corpului omenesc, în raport cu istoria evoluţiei? Partea cea mai veche este capul omenesc. Predispoziţiile acestuia au fost puse în perioada în care Pământul se mai afla încă în faza de Saturn. În orice caz, faza de Saturn a constat exclusiv din substanţă calorică, iar capul omenesc era de fapt o căldură vie, fluctuândă şi vibrantă, care a preluat ulterior o formă aerică în faza solară, şi formă lichidă în faza lunară, fiind aşadar o fiinţă fluidă, curgătoare în perioada lunară, care a primit o statură solidă, cu structura sa osoasă în perioada de Pământ a evoluţiei planetei noastre, astfel încât trebuie să ne spunem: O fiinţă, în privinţa căreia este în orice caz dificil să dobândim o reprezentare prin cunoaşterea exterioară, a existat deja în perioadă saturniană; o fiinţă al cărei descendent, al cărei vlăstar, este capul omenesc. Simultan cu această formare a capului omului – ceea ce puteţi prelua din ultimele mele expuneri –, deci cu predispoziţia acestui cap omenesc, au apărut în perioada vechiului Saturn predispoziţiile fluturilor. Vom considera ulterior şi alte soiuri de insecte, dar acum să rămâne la fluturi. Aşadar noi putem urmări evoluţia de la vechiul Saturn până în ziua de azi, până la existenţa Pământului nostru, şi atunci trebuie să ne spunem: Primul stadiu al unei substanţialităţi subtile a capului omenesc exista pe atunci ca predispoziţie, şi totodată aerul era străbătut de natura de fluture. Cele două evoluţii merg laolaltă. Omul se interiorizează, devenind treptat tot mai mult o fiinţă ce exprimă revelarea unui sufletesc, proces care se desfăşoară din interior către exterior, sau, expunând în linii mari lucrurile, el este o fiinţă care evoluează iradiindu‑se pe sine dinlăuntru spre afară (Tabla 9, stânga sus). Fiinţa fluturelui, dimpotrivă, este o fiinţă asupra căreia Cosmosul şi‑a descărcat întreaga sa frumuseţe, în partea ei exterioară. Fluturele a primit din Cosmos tot ceea ce exista ca frumuseţe şi maiestuozitate în acesta, în pulberea colorată a aripilor sale. Trebuie aşadar să ne reprezentăm fluturele ca fiind oarecum o imagine oglindită a frumuseţilor Cosmosului superior. În timp ce omul a preluat în sine, închizându‑se, Cosmosul superior, şi devenind lăuntric suflet, devenind din punct de vedere sufletesc o concentrare a Cosmosului, care iradiază apoi în afară şi‑şi dă forma în capul omenesc, astfel încât în capul omenesc avem ceva care s‑a constituit dinlăuntru spre afară, în fluture avem ceva constituit din afară spre lăuntru. Iar cel care contemplă clarvăzător aceste lucruri, învaţă imens de mult dacă procedează în felul acesta, dacă îşi spune: Eu vreau să aflu tainele cele mai vechi, tainele lui Saturn din capul omenesc, eu vreau să ştiu ce fel de forţe au domnit de fapt în interiorul craniului omenesc. El trebuie să se lase îndrumat de ceea ce vede pretutindeni în mod exterior, de ceea ce iradiază pretutindeni în mod exterior şi să studieze fiinţa fluturelui. Observatorului clarvăzător al Cosmosului i se dă această mare învăţătură: Pentru a cunoaşte minunile propriului tău cap, studiază minunea fluturelui de afară, din natură.
Tabla 9După ce evoluţia a trecut de la perioada saturniană la perioada solară, a apărut o fiinţă care constituia o configurare în continuare, o transformare aerică, metamorfoză aerică a capului; dar la aceasta s‑au adăugat – alcătuite dintr‑o substanţă subtilă – ceea ce a devenit ulterior toracele, organele respiraţiei şi inima omului. Aşadar în starea saturniană avem, în esenţă, acea metamorfoză ce reprezintă capul omenesc, iar aceasta este desigur forma ulterioară. Dacă ajungem la perioada solară, avem omul alcătuit din cap şi piept, căci acum se adaugă toracele omenesc. Totodată iau naştere, în ultima fază a lui Saturn şi prima fază a perioadei solare, cei care‑şi au reprezentantul în vultur. În prima fază a perioadei solare ia naştere neamul păsărilor, iar în cea de‑a doua fază a perioadei solare iau naştere primele predispoziţii ale acelor animale care sunt de fapt animale preponderent piept, de exemplu ca leul – având ca reprezentant leul, dar şi alte animale. Astfel încât primele predispoziţii ale acestor animale au fost puse în vechea perioadă solară.
Vedeţi de aici diferenţa considerabilă dintre formarea animalelor superioare şi cea a omului. Voi vorbi mai târziu despre animalele de tranziţie, din care face parte şi rasa maimuţelor, dar astăzi vreau să vă ofer numai o privire de ansamblu. Reţineţi această diferenţă esenţială între evoluţia omului şi cea a animalelor superioare.
La om s‑a constituit, în cadrul evoluţiei, în primul rând capul. Restul erau organe accesorii care se ataşau oarecum de formaţiunea capului. Omul se dezvoltă în evoluţia cosmică pornind de la cap, în jos. Leul, dimpotrivă, a fost, de exemplu, în vechea perioadă solară, în cea de‑a doua parte a vechii perioade solare, un animal care a luat naştere mai întâi ca animal toracal, ca animal având o respiraţie puternică şi un cap foarte mic, pipernicit. Abia mai târziu, când Soarele s‑a separat de Pământ şi a acţionat din afară, a crescut din toracele său, capul. Deci leul s‑a dezvoltat pornind de la torace în sus, iar omul pornind de la cap în jos. Aceasta este o diferenţă esenţială în ansamblul evoluţiei.
Abia când se ajunge în faza lunară a Pământului are nevoie omul – căci Luna reprezintă metamorfoza lichidă, pentru că ea era lichidă, cu toate că mai târziu au apărut incluziuni de natură cornoasă – de o continuare a alcătuirii sale în jos. Atunci se constituie predispoziţia sistemului digestiv. În vechea perioadă solară, în care nu exista decât aer străbătut de lumină, strălucind de lumină, omul nu avea nevoie pentru hrănirea sa decât de un aparat respirator, care era închis în partea de jos; pe atunci omul nu era decât cap şi organ respirator. În perioada lunară, i se adaugă sistemul digestiv. În felul acesta omul devine o constituţie triplă: cap, torace şi abdomen. Şi prin faptul că pe Lună totul era încă o substanţă lichidă, omul avea în perioada lunară excrescenţe cu care se putea deplasa înotând prin apă. Despre braţe şi picioare se poate vorbi doar în perioada terestră, când acţionează forţa gravitaţională, configurând ceea ce s‑a încadrat, înainte de toate, pe direcţia forţei gravitaţionale: membrele. Aşadar membrele datează doar din perioada terestră. În perioada lunară s‑a constituit – structurat cu totul altfel decât ulterior – aparatul digestiv, organizat în aşa fel încât acest aparat digestiv al omului încă nu avea misiunea de a prelua ceea ce duce a procesarea mobilităţii libere, arbitrare, a membrelor. Era încă esenţialmente un alt fel de aparat digestiv, care s‑a metamorfozat ulterior în aparatul digestiv specific Pământului. Dar aparatul digestiv i s‑a adăugat omului în perioada lunară.
Apoi, la fluturi, păsări şi animalele al căror reprezentant este leul, se adaugă acele animale care înclină spre funcţia digestivă. Aşadar în perioada lunară se adaugă, de exemplu, animalele reprezentate prin vacă.
Dar cum a fost dezvoltarea vacii în raport cu cea a omului? În răstimpul vechii perioade lunare, vaca şi‑a configurat, pentru început, în principal, aparatul digestiv; apoi, după ce Luna s‑a separat de Pământ, din aparatul digestiv au crescut organele toracale şi un cap având o formă particulară. În timp ce omul începe prin a‑şi dezvolta capul, adăugându‑se apoi pieptul şi metamorfozele pieptului, şi apoi organele digestive, în timp ce leul îşi începe dezvoltarea cu organele toracice, din care se dezvoltă apoi capul, primind odată cu omul organele digestive în perioada lunară, la acele animale al căror reprezentant este vaca există ca o primă predispoziţie organele digestive, din care se dezvoltă apoi organele pieptului şi organul capului. Vedeţi aşadar că omul se dezvoltă de la cap în jos, leul de la piept în sus şi în jos, iar vaca creşte din organele digestive înspre zona toracică şi cap, crescând aşadar, dacă e să o comparăm cu omul, în sus, înspre inimă şi cap. Aşa a evoluat omul.
Se pune acum, desigur, întrebarea: Este oare vaca singura creatură ce s‑a alăturat evoluţiei omului? Nu, căci lucrurile stau întotdeauna aşa că atunci când ia naştere o metamorfoză planetară, vechile fiinţe se dezvoltă în continuare, dar apar totodată altele, noi. Vaca a luat naştere deja în timpul primelor faze ale perioadei lunare. Dar apoi s‑au adăugat alte animale, care şi‑au dobândit primele predispoziţii în ultimele faze ale metamorfozei lunare. Acestea nu au putut să participe la separarea Lunii de Pământ, deoarece Luna se afla deja afară. De aceea ele nu au participat nici la ceea ce a determinat această ieşire a Lunii, ca de exemplu la faptul că a extras oarecum organele inimii şi capului din abdomenul vacii, ci aceste fiinţe care au apărut mai târziu au rămas pe treapta fixată la om prin digestie. Aşadar apar fiinţe care rămân la treapta de animale digestive, la treapta pe care o poartă omul în partea inferioară a corpului său.
La fel cum raportăm vulturul şi fluturele la capul omenesc, leul la pieptul omenesc şi vaca la abdomen – care însă, ca animal, a lăsat tot ceea ce se află deasupra sistemului său digestiv să crească din această preponderentă a sa – tot aşa se raportează amfibiile şi reptilele, aşadar broaştele, şerpii, şopârlele ş.a.m.d. doar la abdomenul omenesc, la aparatul digestiv. Acestea nu reprezintă decât pure aparate de digestie, sub formă de animale.
Tabla 9Ele au apărut în cea de‑a doua parte a perioadei lunare, într‑o formă masivă şi greoaie, fiind de fapt ca nişte stomacuri şi intestine ambulante. Abia mai târziu, în epoca pământeană, capul lor s‑a diferenţiat întrucâtva, dar ne‑ajungând să aibă o mărime remarcabilă. Observaţi broaştele sau şerpii! Ele au luat naştere într‑o perioadă târzie ca animale digestive, pe când omul îşi adăuga doar aparatul digestiv la ceea ce avea deja.
În răstimpul perioadei Pământ, când omul îşi configurează membrele sub influenţa forţei gravitaţionale şi a magnetismului Pământului, aceste animale au fost înzestrate cu un cap, dar un cap relativ atrofiat. Să luăm acum ca reprezentantă a lor, broasca ţestoasă; o broască ţestoasă îşi întinde capul afară din carapace, dar acesta pare mai degrabă un membru, decât un cap. Putem astfel înţelege şi cât de nedesăvârşit este configurat capul la amfibii şi la reptile. El este de fapt configurat realmente aşa că ai întrutotul sentimentul – care este corect – că acolo se ajunge din gură, direct în stomac, fără prea multe organe intermediare.
Dacă vom considera astfel omul, repartizând fiecare parte a organismului său la o specie animală, atunci trebuie să repartizăm aparatul digestiv omenesc la ceea ce este conţinut în reptile şi amfibii. Şi realmente se poete spune că la fel cum îşi poartă omul în intestine produsele digestiei sale, tot aşa poartă Cosmosul, prin intermediul Pământului, şerpii şi broaştele, ca într‑un intestin cosmic, pe care şi l‑a format în elementul lichid‑pământesc al Pământului. Dimpotrivă, ceea ce este legat de reproducerea omenească, ce a apărut, în primele sale predispoziţii, doar în ultima parte a perioadei lunare şi se constituie abia în perioada de metamorfozare a Pământului, este înrudit cu peştii şi alte animale inferioare. Astfel încât noi trebuie să vedem peştii ca ultimii veniţi în evoluţie, ca fiinţe care s‑au alăturat celorlalte animale în evoluţie abia atunci când la om s‑au adăugat organele digestive şi de reproducere. Şarpele este, în esenţă, intermediarul dintre organele de reproducere şi organul digestiv. Dacă privim realmente în natura omenească, realizăm că şarpele reprezintă aşa‑numitul canal renal; el a apărut în evoluţia cosmică în aceeaşi perioadă în care s‑a constituit la om canalul renal.
Putem urmări cu adevărat cum omul „a crescut” în jos, pornind de la capul său, cum i‑a dăruit Pământul membrele, punându‑le în slujba lui, astfel încât aceste membre să se încadreze în echilibrul gravitaţional şi în forţele magnetice ale Pământului. Şi simultan cu această constituire în jos a omului, se formează diversele clase de animale.
Vedeţi că în felul acesta dobândim o adevărată imagine a evoluţiei Pământului cu creaturile sale. Aceste creaturi s‑au dezvoltat în conformitate cu această evoluţie, ajungând să fie aşa cum sunt în ziua de azi. Dacă priviţi fluturii şi păsările, acestea au forme terestre, dar dumneavoastră ştiţi din expunerile anterioare că fluturele este de fapt o făptură de lumină şi că materia pământeană s‑a depus peste el ca o boare. Dacă el ar putea vorbi şi spune ce anume este, el ne‑ar anunţa că are un trup alcătuit din lumină peste care s‑a aşezat, ca „suflată”, puţină materie pământească, dar că aceasta nu este decât ceva exterior lui, ca un bagaj pe care‑l duce. Tot aşa este pasărea o fiinţă de aer cald, aşa s‑ar putea spune, pentru că adevărata pasăre este aerul cald care umple fiinţa ei corporală; restul este bagajul său, pe care‑l poartă prin lume. Aceste animale, care de fapt doar şi‑au menţinut natura de lumină şi căldură printr‑un înveliş pământesc, constituit din pământ şi apă, aceste entităţi sunt cele dintâi care au luat naştere în întreaga evoluţie a Pământului. Aceste entităţi au forme – pe care le poate vedea cel care poate privi în timpul în care omul şi‑a parcurs coborârea din lumea spirituală în viaţa pământească – care amintesc de ceea ce a parcurs omul în lumea spirituală. Desigur că acestea sunt forme pământeşti, căci materia pământească s‑a depus pe ele. Dar dacă vă reprezentaţi corect fiinţa de lumină care pluteşte şi urzeşte a fluturelui, dacă îndepărtaţi ceea ce i s‑a adăugat ca materie pământească, dacă îndepărtaţi de la pasăre ceea ce i s‑a adăugat ca materie pământească, dacă vă imaginaţi acele forţe care fac din pasăre o fiinţă de aer cald şi vă imaginaţi penele sale doar ca pe nişte raze luminoase, atunci aceste entităţi care arată aşa doar datorită „îmbrăcăminţii” lor şi care au mărimea pe care o au tot datorită acestei îmbrăcăminţi exterioare, îi amintesc celui care cunoaşte fiinţa omenească de dinaintea coborârii sale pe Pământ, de această coborâre a fiinţei omeneşti pe Pământ. Atunci, cel care poate privi astfel în lumea spirituală, îşi spune: În fluturi, în păsări, avem ceva care aminteşte de acele forme spirituale printre care a trăit omul înainte de a coborî pe Pământ; fiinţele Ierarhiilor superioare. Contemplate cu înţelegere, fluturii şi păsările sunt o amintire metamorfozată, transpusă la dimensiuni mici a acelor forme pe care le‑a avut omul ca forme spirituale în jurul său înainte de a coborî în evoluţia pământeană. Fluturii au trebuit să‑şi micşoreze statura gigantică pe care o au de fapt, deoarece materia pământească este grea, şi trebuie învinsă. Dar dacă aţi putea despovăra un fluture de ceea ce este materie pământească, el şi‑ar putea relua înfăţişarea arhanghelică de fiinţă spirituală, de fiinţă de lumină. În fiinţele care au aerul ca mediu de viaţă, avem imagini pământeşti a ceea ce există în sferele superioare la modul spiritual. De aceea, în perioada clarvederii instinctive a fost o activitate artistică de la sine‑înţeleasă faptul de a deriva din forma fiinţelor înaripate forma simbolică a fiinţelor spirituale a Ierarhiilor superioare. Acest lucru îşi are temeiul său lăuntric. În fond, formele fizice ale fluturilor şi păsărilor sunt tocmai imaginile fizice metamorfozate ale fiinţelor spirituale. Nu înseamnă că fiinţele spirituale s‑au metamorfozat în păsări şi fluturi, dar aceste animale sunt imaginile lor metamorfozate; entităţile lor sunt absolut distincte.
Acum veţi găsi de înţeles faptul că, revenind la ceea ce tocmai v‑am expus, desenez încă o dată următoarele. Vă spuneam că fluturele, care de fapt este o fiinţă de lumină, trimite necontenit în Cosmos, în timpul vieţii sale, materie pământească spiritualizată. Prin analogie cu o noţiune curentă din fizica solară, aş dori să numesc acum această materie pământească spiritualizată trimisă în Cosmos, „aura fluturelui”. Aura fluturelui iradiază continuu în Cosmos. Dar în această aură a fluturilor iradiază şi ceea ce predă neamul păsărilor Cosmosului de fiecare dată când moare o pasăre. Privind lucrurile din punct de vedere spiritual, din afară, apare ca o centură licăritoare pornită de la neamul fluturilor – care se menţine după anumite legi şi pe timpul iernii – traversată de ceea ce se revarsă în formă de raze de la păsări. (Tabla 10)
Tabla 10Vedeţi dumneavoastră, atunci când omul se pregăteşte să coboare din lumea spirituală în lumea fizică, cea care îl cheamă în existenţa pământeană este mai întâi această centură a fluturilor, această iradiere particulară de materie pământeană spiritualizată. Iar razele datorate păsărilor sunt resimţite ca nişte forţe care atrag în jos. Vedeţi deci şi o altă însemnătate a celor care trăiesc în mediul aeric. Noi trebuie să căutăm spiritualul pretutindeni în ceea ce trăieşte şi urzeşte în realitate. Şi numai când vom căuta spiritualul vom ajunge să înţelegem însemnătatea diverselor fiinţe din natură. Pământul îl ademeneşte oarecum pe om să se reîntrupeze, prin aceea că trimite în spaţiul cosmic radiaţiile de lumină care emană de la fluturi şi de la păsări. Este ceea ce îl cheamă pe om din nou în existenţa pământeană [Nota 15] după ce a petrecut o vreme în lumea pur spirituală dintre moarte şi o nouă naştere. De aceea nu e de mirare că omul poate descifra cu greu sentimentul complex pe care îl are pe bună dreptate atunci când priveşte lumea fluturilor şi cea a păsărilor. Căci ceea ce se petrece realmente aici este profund ancorat în subconştient. Aici este de fapt vorba de amintirea dorului după o nouă existenţă pământeană.
Iar acest fapt este legat de un aspect pe care eu vi l‑am expus adesea, anume că după ce a trecut prin poarta morţii omul îşi risipeşte oarecum capul, şi apoi întregul rest al organismului – desigur, din punctul de vedere al forţelor, şi nu al materiei –, elaborând apoi un nou cap pentru următoarea existenţă pământeană. Deci de fapt atunci când omul tinde să se încarneze pe Pământ el tinde spre viitorul său cap. Iar capul este primul care se configurează în embrionul omenesc, într‑o înfăţişare care este deja asemănătoare viitoarei staturi omeneşti. Şi că aşa stau lucrurile [Nota 16] se datorează faptului că această tendinţă de a forma un cap este strâns înrudită cu ceea ce acţionează şi urzeşte în lumea fiinţelor zburătoare, prin care a fost de fapt atras omul din existenţa suprasensibilă în cea sensibilă.
Apoi, după ce omul şi‑a alcătuit mai întâi, în timpul perioadei sale embrionare, organizaţia capului, se constituie din forţele Pământului ceea ce este organismul digestiv, ş.a.m.d. La fel cum ceea ce se află în partea superioară a organismului, şi în primul rând formarea capului, este legat de căldură şi de aer, de căldura purtătoare de lumină, tot aşa este legat de elementul lichid‑pământesc ceea ce va constitui ulterior o copie a ceea c e s‑a adăugat omului mai târziu în evoluţie, şi care i se adaugă acum în timpul vieţii sale embrionare. Dar elementul lichid‑pământesc trebuie să fie mai întâi pregătit pentru om într‑un mod absolut deosebit, şi anume în trupul mamei. Căci dacă se constituie afară, în elementul terestru, din ceea ce este risipit în acest element, atunci se alcătuiesc formele animale inferioare, amfibiile şi reptilele, peştii şi alte animale inferioare.
Dacă fluturele se poate considera, pe bună dreptate, o fiinţă de lumină, iar pasărea o fiinţă de aer cald, animalele inferioare, amfibiile, reptilele şi peştii, nu o pot face. Să considerăm pentru început, peştii. În ziua de azi, ei sunt abandonaţi în scopul formării lor, forţelor care acţionează din afară; aceleaşi forţe care acţionează asupra omului din lăuntru spre afară. Peştele trăieşte în elementul lichid. Dar apa nu este numai ceea ce consideră chimiştii, un compus al hidrogenului şi oxigenului, căci apa este străbătută de toate forţele cosmice posibile. În apă pătrund şi forţele stelare, şi în apă nu ar trăi niciun peşte dacă apa ar fi doar un compus al hidrogenului cu oxigenul. Dar la fel cum fluturele se simte o fiinţă de lumină iar pasărea o fiinţă de aer cald, tot aşa se simte şi fluturele, de fapt, o fiinţă terestră‑lichidă. El nu resimte apa propriu‑zisă pe care o absoarbe în sine, ca fiind fiinţa sa.
(Tabla 10)Pasărea simte aerul pe care îl aspiră, ca fiind fiinţa sa. Aşadar pasărea simte – exprimat în linii mari – ceea ce pătrunde ca aer în ea, care se răspândeşte peste tot, ca pe propria sa fiinţă; acest aer încălzit de ea, şi care se extinde, este propria sa fiinţă. (Tabla 10 / vezi desenul, albastru) Peştele are apă în sine, dar peştele nu se simte pe sine însuşi ca fiind apa, el se simte ca fiind ceea ce conţine apa, el se simte pe sine ca fiind mediul înconjurător al apei. El se simte pe sine ca un înveliş strălucitor, ca pe o cupă a apei. Dar el simte apa care intră şi iese din el – aducându‑i totodată şi aerul de care are nevoie – ca pe un element străin. El simte atât aerul cât şi apa, ca pe ceva străin. Ca peşte fizic, el se simte străin de aceste elemente. Dar peştele are şi un trup eteric şi unul astral. Şi tocmai aceasta este particularitatea peştelui: prin aceea că el se simte pe sine ca un înveliş, iar apa din el rămâne în legătură [Nota 17] cu tot restul elementului lichid, el simte eterul ca fiind elementul în care trăieşte el de fapt. El nu simte elementul astral ca aparţinându‑i. Dar peştele este acel animal particular care este, în esenţă, un animal eteric. Din punct de vedere fizic, el este cupa apei. El simte apa care se află în el ca fiind în legătură cu toate apele din lume. Pentru el, umiditatea se continuă oarecum pretutindeni. Umiditatea este pretutindeni, şi el percepe în această umiditate, eterul (Tabla 10 / vezi desenul, mov). Pentru viaţa pământeană, peştii sunt muţi, dar dacă ar putea vorbi şi v‑ar putea povesti cum se simt ei, atunci v‑ar spune: Eu sunt o cupă, dar cupa poartă un element lichid răspândit peste tot, şi ea este purtătoare a elementului eteric. De fapt, eu înot în eter. – Peştele ar spune: Apa nu este decât maya, realitatea este eterul în care înot eu de fapt. – Aşadar peştele îşi simte viaţa ca fiind viaţa Pământului. Aceasta este particularitatea lui: el simte viaţa Pământului ca pe propria sa viaţă, şi de aceea el participă intim la tot ceea ce parcurge Pământul de‑a‑lungul anului: la înălţarea forţelor eterice în timpul verii, la întoarcerea forţelor eterice în Pământ în timpul iernii. Astfel încât peştele simte ceea ce respiră în întregul Pământ. Peştele resimte eterul ca fiind respiraţia Pământului.
Dr. Wachsmuth [Nota 18] a vorbit cândva aici despre respiraţia Pământului. A fost o expunere foarte frumoasă. Un peşte ar fi putut face aceeaşi expunere din propria sa experienţă, dacă ar fi învăţat arta vorbirii; pentru că el resimte tot ceea ce a fost expus aici din urmărirea evenimentelor respective. Peştele este acel animal care participă extraordinar de intim la viaţa de respiraţie a Pământului de‑a lungul unui an, deoarece pentru peşte elementul eteric al vieţii este cel care pătrunde în el şi iese din el, antrenând totodată şi celălalt tip de respiraţie.
Altfel stau lucrurile în cazul reptilelor şi amfibiilor, de exemplu al broaştelor, care sunt deosebit de caracteristice în această privinţă. Ele sunt mai puţin legate de elementul eteric al Cosmosului, şi mai mult de elementul astral al acestuia. Dacă am putea întreba un peşte: Cum stau lucrurile cu tine? ‑ el ar trebui să răspundă: „Aici pe Pământ sunt o creatură pământească, alcătuită din elemente pământeşti, umede, dar viaţa mea propriu‑zisă este viaţa întregului Pământ, este respiraţia sa cosmică. – Broasca ar vorbi un alt limbaj, căci ea participă la astralitatea răspândită peste tot.
Eu v‑am vorbit, în cazul plantelor, şi voi reveni la acest aspect, despre modul în care atinge astralitatea Cosmosului partea de sus a plantei, floarea. Broasca este legată de această astralitate, ea este oarecum legată de trupul astral al Pământului, la fel cum este legat peştele de trupul eteric al Pământului. Peştele are o astralitate care îi este mai degrabă proprie. Broasca are un trup eteric al său, pentru sine, foarte puternic, mult mai puternic decât al peştelui; dar broasca trăieşte în elementul astral general, astfel încât ea participă la acele procese astrale care se desfăşoară de‑a‑lungul anului, prin care Pământul lasă astralitatea să intervină la evaporarea apelor, la condensarea lor în apă. Desigur că omul care gândeşte materialist consideră în mod simplist că apa se evaporă datorită anumitor forţe dinamice sau mecanice din aer; acestea determină urcarea ei şi apoi formarea de picături, care cad pe Pământ după ce devin suficient de grele. Dar acest mod de a concepe lucrurile este similar celui alcătuirii unei teorii a circulaţiei sanguine a omului fără să se ţină cont de faptul că totul se desfăşoară în sistemul circulator. Astfel, în circuitul apei care urcă şi coboară în atmosfera astrală a Pământului, trăieşte astralitatea Pământului. Şi eu nu fabulez atunci când spun că tocmai broaştele participă la această interferenţă astrală care se manifestă în fenomenele meteorologice – şi celelalte amfibii o fac, dar într‑un mod mai restrâns. Nu numai că ele sunt folosite în modul cunoscut pentru a profeţi vremea, deoarece vieţuiesc această alternanţă prin faptul că iau parte cu astralitatea lor la astralitatea Pământului; broasca nu spune că ar avea un sentiment, ci ea este doar purtătorul sentimentelor pe care le are Pământul în perioadele de ploaie sau în perioadele secetoase, ş.a.m.d. De aceea beneficiem, în anumite condiţii atmosferice, de concertele mai mult sau mai puţin armonioase pe care ni le dăruiesc broaştele. În esenţă, acestea sunt exprimarea broaştelor în privinţa a ceea ce vieţuiesc ele în trupul astral al Pământului. Şi realmente ele nu orăcăie fără ca să fie determinate de întregul Cosmos; ele vieţuiesc astralicul Pământului.
Putem spune aşadar că ceea ce trăieşte în elementul umed‑terestru, vieţuieşte mai mult ceea ce este pământesc; aşadar este vorba de raporturile terestre de viaţă în cazul peştelui, de raporturile terestre de senzaţie în cazul broaştei şi, în general, al reptilelor şi amfibiilor. Dacă vrem să studiem acum aparatul digestiv al omului, trebuie să spunem că el se formează, în orice caz, dinlăuntru în afară. Dar cine vrea să studieze cu adevărat cum funcţionează lucrurile, trebuie să se îndrepte înspre amfibii şi reptile, căci acestea manifestă, în exterior, ceea ce există ca forţe în interiorul instrumentelor digestive ale omului. Natura exterioară, Cosmosul exterior, alcătuieşte şerpii, broaştele şi şopârlele folosind aceleaşi forţe care ne servesc nouă la digestie. Şi cine vrea să studieze cu adevărat natura interioară, de exemplu a intestinului gros din organismul omului, cu forţele sale de excreţie – vă rog să mă scuzaţi, dar în natură nimic nu este urât, şi totul trebuie discutat în mod obiectiv – acela trebuie să studieze broaştele din exterior, căci broaştele primesc din exterior ceea ce acţionează în intestinul gros al omului. Nu este o descriere la fel de frumoasă ca aceea a fluturilor, dar în natură lucrurile trebuie abordate cu o imparţialitate obiectivă.
Vedeţi dumneavoastră, în felul acesta dobândim o imagine despre modul în care participă însuşi Pământul la viaţa cosmică. Apoi vedeţi ceea ce reprezintă oarecum organele de excreţie ale Pământului: Pământul nu expulzează doar produsele de excreţie omeneşti, aproape lipsite de viaţă, ci excretă şi fiinţe vii; dar excreţiile sale propriu‑zise sunt, de exemplu, broaştele, prin care Pământul se debarasează de ceea ce nu poate folosi.
Din toate acestea vedeţi cum ceea ce se află în exterior, în natură, corespunde pretutindeni la ceea ce se află în interior. Cel care a afirmat: „Niciun spirit creat nu poate pătrunde înlăuntrul naturii” [Nota 19], acela nu ştie că în lumea exterioară există pretutindeni această natură interioară. Noi putem studia omul în privinţa fiinţei sale lăuntrice dacă înţelegem ce anume urzeşte şi trăieşte în Cosmosul de afară. Noi putem studia omul din creştet până în tălpi dacă studiem ceea ce există în lumea exterioară. Căci omul şi Universul aparţin aceluiaşi tot. Şi se poate spune că s‑ar putea reprezenta o diagramă, în felul următor (Tabla 10, dreapta): Avem marea circumferinţă; aceasta îşi concentrează forţa într‑un punct. Marea circumferinţă creează în interiorul său o circumferinţă mai mică; punctul iradiază la fel. Circumferinţa mai mică alcătuieşte din nou o circumferinţă şi mai mică; ceea ce este în interior iradiază la fel. Această circumferinţă formează la rândul ei o altă circumferinţă; ceea ce există la om iradiază în continuare înspre afară, şi exteriorul omului se atinge cu interiorul Cosmosului. Acolo unde simţurile noastre intră în contact cu lumea, se atinge ceea ce a pornit de la om dinlăuntru spre afară, cu ceea ce a venit din Cosmos, din afară înlăuntru. În acest sens, omul este o mică lume, un microcosmos faţă de macrocosmos. Dar el conţine toate minunile şi tainele acestui macrocosmos, numai că într‑o direcţie inversă de evoluţie.
Tabla 10Pentru Pământ ar fi foarte potrivnic în evoluţia sa în continuare dacă nu ar exista decât ceea ce am expus eu până acum; atunci Pământul ar excreta entităţile broaştelor şi el ar trebui să piară într‑o zi, la fel ca fiinţa fizică omenească, fără să aibă o continuare. Dar până acum noi am considerat de fapt omul doar în legătura sa cu animalele, şi zilele acestea va trebui să creăm o mică punte înspre lumea vegetală. Va trebui să pătrundem mai adânc în regnul vegetal şi apoi în regnul animal, şi noi vom vedea cum au apărut mineralele în epoca actuală a Pământului şi cum constituie, de exemplu, rocile munţilor noştri primari o depunere lentă a regnului vegetal şi cum constituie munţii noştri calcaroşi o depunere a resturilor animale relativ recente. Regnul mineral este, în întregime, o depunere a regnului vegetal şi a celui animal; în esenţă, el este o depunere a animalelor inferioare. Broaştele nu contribuie cu mult la mineralizarea Pământului, iar peştii nici atât; dar animalele inferioare şi plantele contribuie în mod considerabil. Animalele inferioare cu carapace silicoasă sau calcaroasă, scoicile, etc., depun ceea ce se formează prin specificul lor animal sau vegetal, şi apoi elementul mineral se descompune. Atunci când elementul mineral se descompune, de dezagregă, pe el pune stăpânire o forţă mai înaltă, pentru a construi noi lumi. Regnul mineral poate fi deosebit de important în anumite locuri ale Pământului.
Dacă urmărim evoluţia Pământului, cu fazele sale de metamorfoză a căldurii, a aerului, a apei şi metamorfoza minerală, terestră – capul omenesc a participat la toate aceste metamorfoze, metamorfoza mineralizantă manifestându‑se pentru început în afară, în scheletul capului, care mai este încă străbătut de o anumită vitalitate. Dar capul omenesc a participat la această metamorfoză minerală într‑un mod cu mult mai clar. La mijlocul capului omenesc există în creier un organ piramidal, glanda pineală. Această glandă pineală, din apropierea tuberculilor cvadrigemeni şi a talamusului secretă aşa‑numitele acervule, nisipul cerebral, nişte pietricele fine de o culoare galben‑citron, care se acumulează la una din extremităţile glandei pineale şi reprezintă adevăratul element mineral din capul omenesc. Dacă nu ar exista, dacă omul nu are acest element mineral, acest nisip cerebral în sine, atunci devine idiot sau cretin. La oamenii normali, glanda pineală este relativ mare. La omul cretin, are dimensiunea unui bob de cânepă, care nu poate secreta nisipul cerebral.
Şi tocmai în această incluziune minerală se află de fapt omul‑spirit, ceea ce ne indică faptul că viul nu poate adăposti pentru început spiritul, şi că spiritul din om are nevoie, ca punct central al său, de ceva ne‑viu, pentru a putea exista acolo ca spirit viu independent.
O evoluţie frumoasă ne‑a condus de la fluture şi pasăre, ca reprezentanţi ai formării capului omenesc, până jos, la reptile şi peşti. Vom urca din nou pe scara evoluţiei, considerând ceea ce ne poate aduce la fel de multă satisfacţie ca şi regnul animal: regnul vegetal şi cel mineral. Şi aşa cum am putut trage învăţătură despre trecut din regnul animal, vom putea dobândi speranţă pentru viitorul Pământului, din regnul mineral. Pentru aceasta va trebui, desigur, să ne referim în următoarele conferinţe şi la animalele de tranziţie, căci în privirea de ansamblu pe care v‑am oferit‑o până acum eu nu am putut vorbi decât despre animalele tipice, care apar, ca să spunem aşa, la punctele nodale ale evoluţiei.
