De lumea vizibilă, perceptibilă în exterior, aparţine şi lumea invizibilă, care formează un tot împreună cu ea. Acest lucru rezultă cu toată claritatea dacă ne întoarcem acum privirile de la animale, îndreptându‑le către plante.
Existenţa vegetală, care la început îl bucură pe om, încolţeşte şi răsare din pământ, constituind de fapt prilejul a ceva care ar trebui resimţit ca fiind plin de taină. În cazul animalului, chiar dacă voinţa animalului şi întreaga sa activitate lăuntrică sunt tot ceva tainic, omul îşi poate totuşi spune: Această voinţă există, şi din această voinţă s‑au născut înfăţişarea şi manifestările exterioare ale animalului, ca o consecinţă a ei. Dar în cazul plantei, care apare într‑o varietate atât de infinită la suprafaţa Pământului, care se dezvoltă într‑un mod atât de tainic din sămânţă, cu ajutorul pământului şi al aerului, omul trebuie să resimtă că aici trebuie să se afle altceva pentru ca lumea vegetală să‑l poată întâmpina în înfăţişarea în care îl întâmpină.
Dacă privim la lumea plantelor, contemplarea spirituală ne revelează imediat existenţa unei mulţimi de entităţi, care au fost cunoscute în vechile vremuri ale clarvederii omeneşti instinctive, dar care au fost apoi uitate, şi în ziua de azi nu mai sunt decât cuvinte goale, pe care le folosesc poeţii, şi cărora omenirea actuală nu le atribuie nicio realitate. Dar în măsura în care nu se atribuie nicio realitate fiinţelor ce roiesc şi învăluie plantele, se pierde înţelegerea lumii vegetale; de acea înţelegerea lumii vegetale care ar fi, de exemplu, atât de necesară în arta vindecării [Nota 20], s‑a pierdut întrutotul pentru omenirea actuală.
Noi am recunoscut deja o legătură importantă dintre lumea plantelor şi lumea fluturilor; dar vom afla întreaga ei semnificaţie doar dacă vom privi mai adânc în întreaga urzire şi activitate din lumea vegetală.
Planta îşi adânceşte rădăcina în sol. Cel care poate urmări ce anume adânceşte planta în sol, acela poate urmări totodată cu privirea spirituală (căci o asemenea privire trebuie să existe), care străvede rădăcina, cum este înconjurată şi învăluită peste tot rădăcina plantei de spirite elementare ale naturii. Şi aceste spirite elementare, pe care o veche concepţie le‑a numit gnomi şi pe care noi le putem numi spirite ale rădăcinilor, pot fi urmărite realmente cu ajutorul viziunii imaginative şi inspirative, la fel cum urmărim viaţa oamenilor şi viaţa animalelor pe planul fizic. Noi putem privi oarecum în sufletescul acestor spirite elementare, al acestei lumi a spiritelor rădăcinii.
Aceste spirite ale rădăcinii sunt un popor absolut deosebit, pentru început invizibil privirii exterioare, dar cu atât mai vizibil în acţiunile sale; căci nicio rădăcină nu ar putea lua naştere dacă între rădăcină şi pământ nu ar intermedia această lume a spiritelor elementare, care aduc elementele minerale ale Pământului în flux, pentru a le putea aduce rădăcinilor plantelor. Desigur că eu am aici în vedere procesul spiritual aflat la baza fenomenului.
Aceste spirite ale rădăcinilor, care există pretutindeni în împărăţia Pământului, care se simt deosebit de bine înlăuntrul rocilor şi minereurilor mai mult sau mai puţin transparente sau străbătute de metale, se simt de fapt cel mai bine – căci acolo este locul lor propriu‑zis – atunci când se pune problema să intermedieze elementul mineral, rădăcinilor plantelor. Aceste spirite ale rădăcinilor sunt pline de o anumită spiritualitate lăuntrică, pe care o putem compara doar cu ceea ce putem cuprinde drept spiritualitate lăuntrică a ochiului omenesc, a urechii omeneşti. Căci aceste spirite ale rădăcinii sunt întrutotul simţuri în spiritualitatea lor. De fapt, ele nu constau din nimic altceva decât din simţuri, ele sunt în întregime simţ, şi totodată un simţ care este în acelaşi timp înţelegere, care nu numai că vede şi aude, ci şi înţelege totodată în văz şi în auz cele văzute şi auzite, care nu primeşte numai simple impresii, ci şi idei. – Da, noi putem indica şi modul în care îşi primesc aceste spirite ale rădăcinilor ideile lor. Vedeţi dumneavoastră, aici creşte din pământ planta (Tabla 11, stânga sus, vezi desenul mai jos). După cum vă voi arăta imediat mai amănunţit, planta creşte şi ajunge în legătură cu Universul extraterestru, iar în anumite anotimpuri, curenţi spirituali (mov) se revarsă oarecum de sus, de la floare, de la fructul plantei, până jos la rădăcină, pătrunzând în pământ. Şi la fel cum noi ne îndreptăm ochii spre lumină şi vedem, tot aşa îşi îndreaptă spiritele rădăcinilor capacitatea lor de percepţie înspre ceea ce picură prin plante de sus în jos, în pământ. Ceea ce este picurat în felul acesta, este ceea ce a trimis lumina în inflorescenţe, ceea ce a trimis căldura Soarelui în plante, ceea ce a depus aerul în frunze; de asemenea, tot ceea ce au determinat stelele în configurarea plantelor. Planta adună tainele Universului, le cufundă în sol şi gnomii preiau în sine aceste taine ale Universului din ceea ce este le este picurat în mod spiritual prin plantă. Şi în măsura în care ei poartă în călătoriile lor prin minereuri şi roci, din toamnă, de‑a‑lungul iernii, ceea ce le‑a fost picurat prin plante, ei devin acele fiinţe din cadrul Pământului care poartă iradiind prin pământ, ideile întregului Univers. Noi privim afară, în lumea largă. Lumea este alcătuită din spiritul cosmic, este o încorporare a ideilor cosmice, a spiritului cosmic. Gnomii preiau prin plante – care sunt pentru ei ceea ce sunt pentru noi razele de lumină – ideile Universului, şi le poartă în interiorul Pământului, într‑o conştienţă deplină, de la minereu la minereu, de la o rocă la alta.
Tabla 11Noi privim în adâncurile Pământului, dar nu prin aceea că de fapt căutăm idei abstracte acolo jos, pentru diverse legi cu acţiune pur mecanică ale naturii, ci noi privim în jos în adâncurile Pământului şi vedem gnomii, care călătoresc şi se plimbă, care sunt păstrătorii plini de lumină ai înţelegerii cosmice dinlăuntrul Pământului. Şi pentru că aceşti gnomi ştiu totodată ceea ce văd, ei au, în comparaţie cu omul, o cunoaştere similară; ei sunt compendii ale înţelegere, sunt întregime înţelegere. Totul este la ei înţelegere, dar o înţelegere universală, şi de aceea ei privesc de fapt de sus înţelegerea umană, ca pe ceva nedesăvârşit. Lumea gnomilor ne ia de fapt în derâdere pe noi, datorită raţiunii noastre scormonitoare, care se luptă ca să înţelegem una sau alta, în timp ce gnomii nu au deloc nevoie să reflecteze. Ei văd ceea ce trebuie înţeles în lume, şi sunt în special atunci ironici când observă că omul trebuie să‑şi dea osteneala pentru a înţelege ceva. Cum se poate aşa ceva – aşa spun gnomii –, cum să‑ţi dai osteneala, ca să înţelegi? Doar ştii tot ceea ce vezi. Oamenii sunt proşti – aşa spun gnomii –, pentru că ei trebuie mai întâi să reflecteze pentru a înţelege ceva.
Şi dacă li se vorbeşte despre logică, gnomii ajung la obrăznicie de ironici ce sunt. Căci la ce să fie nevoie de un lucru atât de inutil, de o îndrumare pentru a gândi? Doar gândurile, există! Ideile se revarsă prin plante. De ce nu‑şi vâră oamenii nasul în pământ până la nivelul rădăcinilor plantelor, ca să li se picure în nas ceea ce le spune plantelor Soarele? Atunci ar şti ceva! Dar prin logică – aşa spun gnomii – nu ţi se poate revela decât o mică porţiune de cunoaştere.
Astfel, gnomii sunt de fapt, în cadrul Pământului, purtătorii ideilor Universului, ale Cosmosului. Dar ei nu îndrăgesc deloc Pământul. Ei bâzâie prin Pământ cu idei despre Univers, dar urăsc de fapt elementul pământesc. Acesta este ceva de care ar dori să scape. Ei rămân totuşi în acest element – veţi vedea imediat pentru ce –, dar ei îl urăsc, deoarece elementul pământesc constituie pentru gnomi un pericol permanent, pericolul de a li se impune o altă înfăţişare: anume înfăţişarea acelor fiinţe pe care le‑am descris eu aici data trecută, înfăţişarea amfibiilor, anume a broaştelor. Iar sentimentul gnomilor din Pământ, este de fapt acesta: Dacă vom concreşte prea puternic cu Pământul, vom dobândi înfăţişare de broască, sau de broască râioasă. Ei sunt necontenit pregătiţi să evite să concrească prea puternic cu Pământul, pentru a nu primi acele înfăţişări; ei se apără necontenit împotriva acelor înfăţişări pământeşti care îi ameninţă în elementul în care se află. Căci ei se menţin în elementul pământesc‑umed, şi acolo există necontenit pericolul ca ei să dobândească înfăţişare de amfibii. Ei se smulg necontenit din acest pericol, şi se umplu total cu ideile Universului extraterestru. Ei reprezintă de fapt, în cadrul Pământului, aspectul extraterestru, pentru că ei trebuie să evite necontenit să concrească cu ceea ce este pământesc, pentru că altfel ar primi înfăţişarea lumii amfibiilor. Şi aş spune că tocmai din acest sentiment de ură, de antipatie faţă de ceea ce este pământesc, dobândesc gnomii forţă de a împinge plantele afară din pământ. Ei împing necontenit cu forţa lor în sus din pământesc, şi prin această împingere este dată direcţia creşterii plantelor, care antrenează plantele cu sine. De fapt, antipatia gnomilor faţă de elementul pământesc face ca plantele să rămână doar cu rădăcinile lor în interiorul pământului, dar să crească apoi în afara pământului, astfel încât de fapt gnomii smulg plantele din înfăţişarea lor originară pământului, făcându‑le să crească în sus, deasupra solului.
După ce planta a crescut astfel în sus, după ce a părăsit domeniul gnomilor şi a trecut din împărăţia pământescului umed în împărăţia aericului umed, plantele dezvoltă ceea ce apare în înfăţişare fizică exterioară sub formă de frunze. Dar în tot ceea ce este activ în frunză acţionează alte entităţi; spiritele apei, spiritele elementare ale elementului lichid, pe care vechea clarvedere instinctivă le numea, de exemplu, ondine. Şi la fel cum găsim rădăcina plantelor învăluită de fiinţe ale gnomilor, tot aşa vedem în alcătuirea solului aceste fiinţe ale apei, aceste fiinţe elementare ale apei, ondinele, care se bucură de direcţia de ascensiune pe care au dat‑ gnomii, plantelor.
Aceste ondine se deosebesc de gnomi în privinţa naturii lor interioare. Ele nu se pot îndrepta înspre Univers ca organ senzorial, ca organ senzorial spiritual. Ele nu se pot dărui de fapt decât urzirii şi stăpânirii întregului Cosmos din elementul aeric‑umed, şi de aceea ele nu sunt spirite atât de luminoase ca gnomii. De fapt, ele visează necontenit, iar visele lor sunt totodată forma lor. Ele nu urăsc atât de puternic pământul ca gnomii, dar sunt sensibile fată de elementul pământesc. Ele trăiesc în elementul eteric al apei, înoată în el, plutesc în el. Şi ele sunt foarte sensibile faţă de toţi peştii, pentru că ele sunt ameninţate să preia forma de peşte, pe care o şi preiau uneori dar o părăsesc imediat, pentru a parcurge o altă metamorfoză. Ele îşi visează propria lor existenţă. Şi în această visare a existenţei lor, ele unesc şi desprind, combină şi separă substanţele aerului, pe care le aduc în mod tainic în frunze, adăugându‑le la acea parte pe care au împins‑o gnomii afară din pământ. Gnomii împing fiinţa plantei în afară (Tabla 11, stânga sus/ desenul de mai sus, luminos). Ea s‑ar usca acolo dacă ondinele nu ar înconjura‑o oarecum din toate părţile, şi dacă nu s‑ar dovedi, în această conştienţă de vis a lor în care înconjoară plantele, ca fiind – nu pot să mă exprim altfel – chimiştii lumii. Ondinele visează sinteza şi disocierea substanţelor. Iar în acest vis în care trăiesc plantele, în care creşte planta după ce a părăsit în mod vertical solul, chimiştii lumii sunt acest vis al ondinelor, care determină în plantă sinteza şi separarea tainică a substanţelor, pornind de la frunză. Astfel încât putem spune că ondinele sunt chimiştii lumii vegetale. Ele visează chimia. În ele există o spiritualitate neobişnuit de fragilă şi delicată, o spiritualitate care are de fapt ca element al său locul în care apa intră în contact cu aerul. Ondinele trăiesc întrutotul în elementul umed, dar plăcerea lor propriu‑zisă este să ajungă undeva, la o suprafaţă, chiar dacă este vorba doar de suprafaţa unei picături de apă, sau ceva apos. Căci întreaga lor strădanie constă în a se feri să primească o înfăţişare durabilă de peşte. Ele vor să rămână în metamorfoză, într‑o variabilitate continuă, veşnică. Dar în această variabilitate, în care ele visează despre Soare şi stele, lumină şi căldură, ele devin chimiştii care duc mai departe planta în configurarea ei, pornind de la frunză; acea plantă care a fost împinsă în sus de forţa gnomilor. Şi aşa dezvoltă planta creşterea frunzelor (Tabla 11, stânga sus/ desenul de mai sus), iar întreaga taină se dezvăluie, ca vis al ondinelor, în care creşte planta.
Dar în măsura în care planta creşte în visul ondinelor, ea ajunge în partea de sus într‑un alt domeniu, în domeniul acelor spirite care trăiesc în elementul de aer şi căldură, la fel cum trăiesc gnomii în elementul umed‑pământesc şi ondinele în elementul umed‑aeric. Aceste entităţi, pe care vechea clarvedere instinctivă le‑a numit silfide, trăiesc în elementul aeric de căldură. Silfidele, care trăiesc în elementul de aer şi căldură, tind însă, deoarece aerul este pretutindeni străbătut de lumină, înspre lumină, devin înrudite cu lumina şi sunt deosebit de receptive faţă de mişcările subtile dar ample din cadrul atmosferei.
Atunci când vedeţi primăvara sau toamna un stol de rândunici care aduce în vibraţie aerul prin zborul lor, provocând un curent mobil de aer, acest curent mobil de aer, care există la fiecare pasăre, este pentru silfide ceva audibil. Ceea ce aud ele atunci este o muzică cosmică. Şi dacă veţi călători pe o corabie şi pescăruşii sosesc în zbor, în ceea ce este stârnit de zborul pescăruşilor se află un răsunet spiritual, o muzică spirituală, care însoţeşte corabia.
Tot silfidele sunt cele care se dezvoltă în aceste sunete şi îşi găsesc patria în aceste fluxuri de aer stârnite de păsări. Ele îşi găsesc patria în elementul aeric, pus în mişcare de sunetele ce răsună spiritual, şi ele preiau ceea ce trimite forţa luminii în aceste vibraţii ale aerului. De aceea, silfidele, care, în fond, sunt în sine nişte entităţi mai mult sau mai puţin adormite, se ţin cel mai familiar, cel mai „acasă” în apropierea păsărilor care străbat aerul. Atunci când o silfidă este constrânsă să treacă prin aerul lipsit de păsări, pentru ea este ca şi cum s‑ar fi pierdut pe sine. Vederea păsărilor care zboară aduce silfidelor ceva absolut deosebit. Eu am vorbit adesea despre acel proces specific omului, care aduce sufletul omenesc la a‑şi spune sieşi „eu”. Eu am atras mereu atenţia asupra cuvintelor rostite de Jean Paul [Nota 21], că atunci când omul ajunge pentru prima oară la a‑şi reprezenta Eul, este c a şi cum ar privi în sanctuarul cel mai tainic al sufletului. Silfida nu priveşte într‑un astfel de sanctuar tainic al propriului său suflet, ci ea vede pasărea şi sentimentul Eului coboară asupra ei. Silfida îşi găseşte Eul în ceea ce stârneşte în ea pasărea care zboară prin aer. Şi prin faptul că aşa stau lucrurile, că Eul ei se aprinde din afară, silfida devine purtătoarea iubirii cosmice din spaţiul aerian. Silfida este totodată, prin aceea că în ea trăieşte ca un fel de dorinţă omenească, dar ea nu îşi are Eul înlăuntru, ci în lumea păsărilor, purtătoarea dorinţei de iubire prin Univers.
Aşa trebuie înţeleasă profunda simpatie a silfidelor faţă de lumea păsărilor. Aşa cum gnomul urăşte lumea amfibiilor, cum sunt ondinele sensibile şi nu le place să se apropie de peşti, vrând să se îndepărteze de ei, căci resimt faţă de ei, într‑un anumit sens, o groază, tot aşa îşi doreşte silfida să fie aproape de păsări, şi se simte bine atunci când poate aduce în penajul acestora aerul aflat în vibraţie, şi care răsună. Şi dacă aţi întreba pasărea de la cine învaţă ea să cânte, aţi afla de la ea că inspiratoarea sa este silfida. Silfida îşi are bucuria ei faţă de înfăţişarea de pasăre, dar ea este reţinută prin ordinea cosmică să devină ea însăşi pasăre, pentru că ea are o altă sarcină. Ea are sarcina să aducă lumina cu iubire plantelor (Tabla 11, stânga sus/ desenul de mai sus, luminos şi roşu). La fel cum Ondina este chimistul plantei, silfida este, în felul acesta, aducătorul luminii la plantă. Ea impregnează planta cu lumină; ea aduce lumină înlăuntrul plantei.
Prin faptul că silfida aduce lumina înlăuntrul plantei, în plantă se petrece ceva absolut deosebit. Vedeţi dumneavoastră, silfida aduce necontenit lumină în plantă. Lumina, adică forţa silfidei din plantă, acţionează asupra forţelor chimice pe care le transpun ondinele în plantă. Acolo are loc colaborarea dintre lumina silfidelor şi chimia ondinelor (Tabla 11, stânga sus/ desenul de mai sus, roşu). Aceasta este o activitate plastică remarcabilă. Silfidele extrag din lumină, cu ajutorul substanţelor ce se revarsă în sus şi sunt prelucrate de ondine, o statură ideală de plantă. Silfidele urzesc de fapt planta arhetipală din plantă, din lumină şi din activitatea chimică a ondinelor. Toamna, când planta se ofileşte şi materia ei fizică se împrăştie, aceste forme ale plantelor sunt picurate în jos, iar gnomii le percep acum, ei percep ceea ce a realizat Cosmosul, ceea ce a realizat Soarele în plantă prin silfide, şi ceea ce a realizat aerul prin ondine. Gnomii percep acest lucru. Astfel încât acolo jos, în sol, gnomii sunt ocupaţi toată iarna să perceapă ceea ce picură din plante în jos, în solul pământesc. Atunci ei concep ideile cosmice în formele vegetale, configurate plastic cu ajutorul silfidelor şi care pătrund în solul pământesc în înfăţişarea lor spirituală, ideatică.
Desigur că despre această înfăţişare spirituală ideatică [Nota 22], oamenii care con sideră planta doar ca pe o creatură materială, nu ştiu nimic. De aceea, pentru considerarea materială a plantelor, intervine în acest loc ceva care nu este decât o eroare grandioasă, o eroare considerabilă. Vreau să vă schiţez acum această eroare.
În conformitate cu ştiinţa materialistă, veţi găsi pretutindeni următoarea descriere: Planta prinde rădăcini în sol şi îşi dezvoltă deasupra solului frunzele şi în cele din urmă floarea, în care se găsesc staminele şi pistilul, şi că, de regulă, praful de pe anterele unei alte plante, de la stamine, este adus, fecundând pistilul şi în felul acesta ia naştere sămânţa viitoarei plante. Acest lucru este descris pretutindeni. Se consideră oarecum pistilul ca fiind elementul feminin, iar ceea ce provine de la stamine ca fiind elementul masculin, şi lucrurile nici nu pot fi privite altfel atât timp cât se rămâne la concepţia materialistă, căci în cadrul acesteia procesul arată, într‑adevăr, ca o fecundare. Dar lucrurile nu stau aşa, şi pentru a înţelege în general fecundarea, procrearea vegetală, trebuie să fim conştienţi că forma plantei ia naştere, pentru început, din ceea ce determină marii chimişti, ondinele din plante, şi ceea ce determină silfidele; aceasta este forma ideală a plantei, care se cufundă în pământ, unde este păstrată de gnomi. Acolo jos se află această formă a plantei. Şi ea este păzită acolo, în pământ, de către gnomi, după ce aceştia au privit‑o şi au văzut‑o. Pământul devine sânul matern a ceea ce a fost picurat în el. Iar acesta este un lucru total diferit de cel descris de ştiinţa materialistă.
Aici sus (Tabla 11, dreapta/ desenul de mai jos), planta care a traversat sfera silfidelor intră în sfera spiritelor elementare ale focului. Iar spiritele focului, care sunt locuitori ai căldurii luminoase, adună căldura în momentul în care această căldură a pământului a ajuns la punctul său culminant sau la calitatea ei cea mai subtilă. La fel cum adună silfidele lumina, tot aşa adună spiritele focului căldura şi o poartă până în florile plantelor.
Tabla 11Ondinele aduc în plantă efectele eterului chimic; silfidele pe cele ale eterului luminii, iar spiritele focului aduc în florile plantelor efectele eterului căldurii. Iar polenul este cel care oferă oarecum nişte mici nave aeriene spiritelor focului, pentru a purta căldura în seminţe. Căldura este adunată pretutindeni cu ajutorul filamentelor şi purtată de la filamente în seminţele ovarului. Iar ceea ce se formează în ovar este, în esenţă, masculin; este ceea ce a venit din Cosmos. Ovarul nu reprezintă aici elementul feminin, şi nici anterele filamentelor, elementul masculin! În floare nu se produce deloc o fecundare, ci acolo este doar prefigurată sămânţa, germenul masculin. Ceea ce acţionează ca fecundare este ceea ce preiau spiritele focului în floare drept sămânţă cosmică masculină provenită din căldura Universului, care este adusă laolaltă cu elementul feminin, ce a fost picurat anterior la modul ideatic datorită formării plantei după cum v‑am spus, şi care odihneşte în sânul pământului. Pentru plante, pământul este mamă, iar cerul, tată. Şi tot ceea ce se petrece în afara Pământului nu este pentru plantă, sân matern. Este o eroare colosală să se creadă că principiul matern al plantei se află în pistil. Căci acolo se află tocmai principiul masculin, adus din Univers cu ajutorul spiritelor focului. Principiul matern se formează din cambiumul plantei, care se răspândeşte atât în scoarţă cât şi în lemn, purtând în jos forma ideală a plantei. Iar ceea ce ia naştere din colaborarea acţiunii gnomilor cu acţiunea spiritelor focului, este fecundarea. În fond, gnomii sunt moaşele spirituale ale procreării plantelor. Iar fecundarea are loc în timpul iernii, jos, în pământ, atunci când sămânţa ajunge în pământ şi întâlneşte configuraţiile pe care le‑au primit gnomii din acţiunea silfidelor şi a ondinelor, purtându‑le acolo unde aceste configuraţii pot întâlni seminţele rodnicite.
Vedeţi deci că atunci când nu se cunoaşte aspectul spiritual al lucrurilor, când nu se ştie cum colaborează la creşterea plantelor gnomii, ondinele, silfidele şi spiritele focului – care mai înainte erau numite salamandre – există o deplină neclaritate privind procesul de fructificare în lumea vegetală. Aşadar în afara pământului nu are loc nicio fecundare, căci pământul este mama lumii vegetale, iar cerul este tatăl lumii vegetale. Şi aceasta, în adevăratul sens al cuvântului. Iar fecundarea plantelor se petrece prin aceea că gnomii preiau de la spiritele focului ceea ce au depus spiritele focului în pistil, pe calea micilor nave aeriene ale polenului de pe antere drept căldură cosmică concentrată. Deci spiritele focului sunt purtătoare ale căldurii.
Acum veţi înţelege cu uşurinţă cum se înfăptuieşte de fapt întreaga creştere a plantei. Mai întâi gnomii vivifiază planta cu ajutorul celor dăruite de spiritele focului, împingând‑o în sus. Ei cultivă viaţa. Ei aduc rădăcinii eterul vieţii; acel eter al vieţii în care trăiesc ei înşişi. Apoi ondinele cultivă în plante eterul chimic, silfidele eterul luminii iar spiritele focului, eterul căldurii. Apoi rodul eterului căldurii se uneşte cu ceea ce este viaţă în pământ. Şi aşa, planta nu poate fi înţeleasă decât dacă o considerăm în acest context, în legătură cu tot ceea ce trăieşte şi activează în jurul ei. Iar cel mai important fenomen al vieţii vegetale nu poate fi interpretat corect atât timp cât în aceste lucruri nu se pătrunde în mod spiritual.
Este interesant, după ce am recunoscut aceste lucruri, să recitim acea notiţă a lui Goethe, prin care el îşi exprimă supărarea faţă de un alt botanist pentru faptul că oamenii nu se pot ocupa de plante fără a vorbi despre „nunţile eterne” [Nota 23]. Goethe s‑a supărat la ideea că peste o câmpie s‑ar răspândi astfel de „nunţi”. Lui îi păreau acestea ca fiind nenaturale. Şi la el sentimentul acesta instinctiv era foarte sigur. Goethe nu putea încă şti despre ce era de fapt vorba, dar instinctiv el era foarte sigur. Şi el nu putea concepe din acest instinct al său că există o fecundaţie reală în flori. El încă nu ştia ce anume se petrece în sol şi că pământul este sânul matern al plantelor. Dar el simţea instinctiv că la suprafaţa pământului nu se desfăşoară ceea ce admit ceilalţi botanişti. Acum recunoaşteţi şi dumneavoastră, pe de o parte, legătura intimă dintre plantă şi pământ. Dar trebuie să vă mai atrag atenţia şi asupra unui alt aspect.
Vedeţi dumneavoastră, atunci când spiritele focului mijlocesc polenul de pe antere, ele au, în această privinţă, doar un sentiment. Comparativ cu sentimentul silfidelor, acesta este un sentiment intensificat. Silfidele îşi resimt sinea, Eul lor, atunci când văd păsările zburând. Spiritele focului au acest sentiment, şi mai intensificat, faţă de lumea fluturilor şi, în general, faţă de lumea insectelor. Şi aceste spirite ale focului, care ar dori să urmeze zborul insectelor prin aer, sunt cele care determină intermedierea căldurii pentru pistilele şi ovarele florilor. Şi pentru a purta căldura concentrată, care trebuie să ajungă în pământ, pentru a se uni acolo cu înfăţişarea ideală, spiritele focului se simt strâns înrudite cu lumea fluturilor şi, în general, cu întreaga lume a insectelor. Ele merg peste tot pe urmele insectelor, care zboară zumzăind de la o floare la alta. Şi dacă urmăreşti aceste insecte care zboară zumzăind de la o floare la alta, ai sentimentul că fiecare astfel de insectă are de fapt o aură absolut deosebită, care nu poate fi explicată prin insecta însăşi. În special albinele care zboară zumzăind de la o plantă la alta şi care au o aură limpede, luminoasă, sclipitoare, scânteietoare, sunt extraordinar de dificil de explicat în privinţa aurei lor. (Tabla 11, stânga jos) De ce? Pentru că albina este neîncetat însoţită de un spirit al focului, care se simte atât de înrudit cu ea, încât albina se află, pentru privirea spirituală, înlăuntrul unei aure care este de fapt un spirit al focului. Şi atunci când albina zboară prin aer de la o plantă la alta, de la un copac la altul, ea zboară având o aură care îi este dată de fapt de un spirit al focului. Spiritul focului nu numai că îşi simte Eul în prezenţa insectei, ci ar vrea să fie întrutotul unit cu insecta.
Tabla 11În felul acesta, insectele primesc acea forţă despre care am vorbit, de a licări în Cosmos. Insectele primesc această forţă de a spiritualiza întrutotul materia fizică ce se uneşte cu ele şi de a putea iradia în spaţiul cosmic această materie fizică spiritualizată. Dar la fel cum în cazul unei flăcări, căldura este cea care face să apară lumina, tot aşa insectele care sunt la suprafaţa Pământului şi iradiază lumină în spaţiul cosmic sunt cele care îl atrag pe om [Nota 24] atunci când urmează să coboare într‑o întrupare fizică: insectele (Tabla 11, dreapta/ desenul de mai sus, roşu şi galben) sunt acele entităţi care sunt înflăcărate spre aceste fapte de către Cosmos, prin spiritele focului, care le însoţesc. Şi în timp ce, pe de o parte, spiritele focului sunt active pentru ca această materie străbătută de foc să iradieze în Cosmos, pe de altă parte ele sunt active şi pentru ca acest foc concentrat, această căldură concentrată să meargă înlăuntrul Pământului, pentru a trezi la viaţă, cu ajutorul gnomilor, statura spirituală care a fost picurată în Pământ de către silfide şi ondine
Vedeţi dumneavoastră, acesta este procesul spiritual al creşterii plantelor. Şi deoarece subconştientul omului presimte că prin înmugurirea şi răsărirea plantei se înfăptuieşte ceva deosebit, creşterea plantelor îi apare omului atât de tainică. Taina desigur că nu este elucidată întrutotul, căci noi „nu îndepărtăm pulberea multicoloră de pe aripile fluturelui”, ci aprofundăm acest mister. Dar, aş spune, că ceea ce ne încântă şi ne înalţă la vederea unei plante, ne apare şi mai minunat atunci când percepem în spatele plantei fizice această muncă admirabilă a lumii gnomilor, care este nemijlocit înţelegătoare şi înzestrată întrutotul cu o inteligenţă deosebită, care direcţionează în afara pământului forţa plantelor. La fel cum raţiunea omenească nu este supusă forţei gravitaţionale iar noi ne purtăm capul fără să‑i simţim greutatea, tot aşa înving gnomii cu inteligenţa lor luminoasă elementul pământesc, împingând plantele afară din el. Ei pregătesc acolo jos condiţiile pentru viaţă. Dar viaţa ar muri dacă nu ar fi susţinută prin chimism; pe acesta îl aduc ondinele. Iar lumina trebuie să iradieze totul.
Vedem astfel acţionând, aş spune, în albastru închis, forţa gravitaţională (Tabla 12 / desenul de mai jos) căreia îi este dat un elan în sus, pornind de la gnomi, şi, de jur‑împrejurul plantei, revelată prin aspectul frunzelor, forţa ondinelor care combină şi separă substanţele pe măsură ce planta creşte. De sus în jos, de la spiritele silfidelor se imprimă în plantă lumina, care alcătuieşte o formă plastică ce va coborî idealizată şi va fi preluată de sânul matern al Pământului. Şi apoi planta va fi din nou înconjurată de spiritele focului, care concentrează în seminţe căldura cosmică, iar aceasta este predată apoi gnomilor împreună cu forţa seminţei, astfel încât gnomii să poată să contribuie acolo jos la naşterea plantelor din foc şi viaţă.
Tabla 12Vedeţi din nou că Pământul îşi datorează forţa sa de respingere şi densitatea sa, în fond, antipatiei gnomilor şi ondinelor faţă de amfibii şi peşti. Densitatea Pământului este această antipatie prin care gnomii şi ondinele îşi menţin înfăţişarea. Şi dacă lumina şi căldura coboară spre Pământ, aceasta este totodată expresia forţei de simpatie, a forţei susţinătoare, de iubire, a silfidelor, care este purtată prin spaţiul aeric, şi a forţei susţinătoare, de jertfă, a spiritelor focului, care aduce cu sine coborârea spre Pământ. Astfel încât se poate spune că deasupra Pământului se manifestă densitatea Pământului, magnetismul Pământului, forţa de gravitaţie a Pământului, care tind în sus, întâlnindu‑se cu forţa iubirii şi a jertfei, care tind în jos. Iar din această interacţiune a forţei de iubire şi de jertfă ce coboară spre Pământ şi a densităţii, a forţei gravitaţionale şi a forţei magnetice, care iradiază în sus, din această interacţiune se dezvoltă pe suprafaţa Pământului, la locul unde acestea se întâlnesc, lumea vegetală, care este o expresie exterioară a colaborării dintre iubirea cosmică şi sacrificiul cosmic pe de o parte, şi forţa de gravitaţie şi magnetismul cosmic, pe de altă parte.
Cu aceasta aţi văzut despre ce este vorba atunci când ne îndreptăm privirea asupra lumii vegetale, atât de înălţătoare, de încântătoare şi de fermecătoare pentru noi. O putem înţelege, străvedea doar dacă vom putea să vedem spiritualul, suprasensibilul, adăugat la fizic, la sensibil. Aceasta face totodată posibilă corectarea greşelii capitale a botanicii materialiste, care afirmă că fecundarea plantelor s‑ar petrece în inflorescenţă. Ceea ce se petrece acolo nu este fecundarea, ci pregătirea seminţei masculine cereşti a plantei pentru ceea ce se pregăteşte în sânul matern al Pământului pentru plantă.
