Înainte de a-mi permite să vă adresez salutul meu de bun rămas, ca răspuns la cuvintele atât de prietenești ale domnului profesor Hauffen [Nota 14], care au fost rostite în numele dumneavoastră, dați-mi voie să expun considerațiile din această seară.
Considerațiile precedente, pe care le-am prezentat aici, în cadrul Societății Antroposofice de la Praga, au arătat în mod clar cum o activitate a spiritului – sau, poate, mai bine zis, a entităților spirituale – conduce evoluția omenirii, și cum sufletele umane înseși, impregnate de spirit, transportă dintr-o epocă în alta ceea ce au elaborat ele într-o anumită epocă; dar, firește, și datoriile cu care sunt încărcate aceste suflete într-o anumită epocă. Toate acestea ne permit să ne cufundăm cu privirea în viața Cosmosului fizic-sufletesc-spiritual, și ne vom înțelege ființa noastră omenească abia prin această contemplare. Căci, fără a cădea pradă orgoliului, trebuie să recunoaștem că prin propria noastră natură umană, noi suntem uniți cu izvorul spiritual originar al Cosmosului și că ne înțelegem propria natură abia atunci când pătrundem Cosmosul în mod spiritual. Începând de la Congresul de Crăciun, nu numai că antroposofia trebuie să fie administrată în cadrul Societății Antroposofice, ci și administrarea însăși trebuie să fie antroposofie. Iar acest lucru trebuie să se manifeste și printr-o transformare a activității antroposofice. Așadar, eu nu mă tem, în aceste conferințe, să părăsesc exoterismul, să orientez considerațiile mai mult spre esoterism, și aș vrea să mai adaug astăzi unele lucruri la ceea ce a fost spus deja. Aș vrea să mai adaug ceva care poate face vizibil felul în care este transportat sufletul uman dintr-o epocă în alta. Ceea ce se întâmplă la nivelul ansamblului se întâmplă și pentru oamenii individuali, și dacă înțelegem karma personalităților care ne sunt cunoscute tuturor, atunci ne putem clarifica și propria noastră karmă. De aceea, să ne continuăm astăzi considerațiile karmice într-un mod ceva mai concret.
În cursul acestor considerații am pronunțat deja numele unui bărbat care ne indică într-un mod remarcabil cum se poate manifesta un element vizionar într-o natură voluntară. Am pronunțat numele eroului italian pentru libertate Garibaldi, și i-am schițat, de asemenea, câteva trăsături caracteristice. Tot ceea ce se manifestă în acest Garibaldi este activitate de voință. Ce voință enormă i-a trebuit acestui om pentru ca, pe vremea când era tânăr, să traverseze pe cont propriu, în repetate rânduri, într-o epocă periculoasă, în deceniul al doilea și începutul deceniului al treilea al secolului al 19-lea, Marea Adriatică, apoi, fiind făcut prizonier de mai multe ori, să-și recâștige de fiecare dată libertatea datorită forței și curajului său! Ce extraordinară desfășurare de voință s-a manifestat atunci când, văzând că Europa nu-i oferă nici un câmp de acțiune, să se ducă în America de Sud și să devină acolo unul dintre cei mai îndrăzneți luptători pentru făurirea unei vieți libere! Am atras atenția, de asemenea, asupra faptului că, în ceea ce privește căsătoria, el și-a realizat propria viață dincolo de măsura pământească obișnuită; și că, după ce a revenit în Europa, el a fost cel căruia Italia îi datorează în realitate, totul.
Când, într-o zi am fost întrebat: Cum au putut fi create corelațiile karmice ale acestei personalități? – atunci s-au pus de fapt două probleme. Căci a trăi corelațiile karmice nu este ceva simplu, ci un lucru complicat. Eu am spus deja că uneori trebuie să pornim de la niște aspecte ale vieții în aparență neînsemnate, pentru a trece apoi de la aceste aspecte neînsemnate, dar concrete, perceptibile, la ceea ce transportă realitățile unei vieți pământești în realitățile unei alte vieți pământești.
În cazul lui Garibaldi, a fost prezentă mai ales situația următoare: cu o mentalitate de republican, el a devenit treptat un republican absolut convins, dar și-a desfășurat întreaga energie a voinței pentru a realiza în Italia regalitatea sub Victor Emmanuel [Nota 15]. Și, de fapt, când examinăm numai biografia exterioară a lui Garibaldi, vedem o contradicție fundamentală între atitudinea sa lăuntrică și ceea ce a făcut el. Pe de o parte, vedem cât se simțea de legat de bărbați ca Mazzini și Cavour [Nota 16], cu care nu se armoniza în privința ideilor, și care aveau o cu totul altă orientare de gândire. Suntem atunci frapați de un fapt ciudat, faptul că data și locul nașterii lui Garibaldi, născut în 1807, este foarte aproape de locurile de naștere ale celor trei personalități: viitorul rege Victor Emmanuel, Cavour, omul de stat, și filosoful Mazzini. Ei s-au născut în imediată apropiere unul de altul. Suntem conduși atunci să cercetăm legăturile karmice dintre ei.
Cealaltă problemă care ar conduce la un rezultat este aceasta – cu adevărat o problemă care merge în profunzime! Când ne consacrăm unor considerații spiritual-științifice, trebuie să atragem întotdeauna atenția asupra faptului că în vechile timpuri au existat inițiați care aveau niște facultăți de contemplare a lumii, în sensul cel mai larg al cuvântului. Problema se poate pune astfel: Deoarece și acești înțelepți ai timpurilor trecute trebuie să se reîncarneze, unde sunt ei în epoca modernă? Și unii ar putea întreba: Unde sunt marile personalități care au acționat în trecut ca inițiați, unde sunt ele active în epocile ulterioare? – Vedeți dumneavoastră, ele revin, într-adevăr, dar trebuie să vă gândiți, dragii mei prieteni, că omul, când apare într-o anumită epocă, este obligat să folosească acel trup pe care i-l pune la dispoziție epoca respectivă. În trecut, trupurile erau mai maleabile, mai plastice, mai suple pentru spirit, și în cadrul vieții pământești noi avem nevoie de un trup pentru a transpune în manifestări și fapte pământești ceea ce am asimilat înainte de a coborî în viața pământească. Și tocmai în legătură cu o întrebare atât de enigmatică – și cu aceasta nu intenționez să aduc o critică –, noi trebuie să ne gândim că întreaga educație care se face în epoca modernă, deja de secole, este de-așa natură încât organismul uman nu poate sluji pentru ca în viață să se poată manifesta ceea ce a trăit într-un inițiat. Și atunci, multe lucruri trebuie să rămână în substraturile profunde ale existenței. De aceea, mulți inițiați de odinioară apar ca personalități la care nu se vede, dacă aplicăm noțiunile actuale, că ar fi fost odinioară inițiați, fiindcă ele sunt obligate să folosească acel trup care le-a fost pus la dispoziție de epoca lor.
Avem în Garibaldi tocmai un asemenea caz. Întorcându-ne foarte mult în urmă în trecutul Europei, întâlnim Misterii și inițiați de cea mai pare profunzime în Irlanda originară. Dar Misteriile irlandeze s-au păstrat, într-adevăr, până în era creștină. Chiar și astăzi, Irlanda este câmpul unde se desfășoară o viață spirituală abundentă – nu abstractă, conceptuală, ci reală –, activă în mod spiritual. Oricât de haotică apare astăzi Irlanda exterioară, în Irlanda mai există încă multă viață spirituală reală; totuși, acesta nu este decât ultimul vestigiu a ceea ce a existat odinioară. În Hybernia, în Irlanda, existau Misterii profunde, care au exercitat o influență până în Europa, în primele secole ale erei noastre, după ce a fost asimilat creștinismul. Găsim aici un inițiat care, părăsind Irlanda, a ajuns aproximativ până în regiunea Alsaciei actuale, în secolele 8-9 după întemeierea creștinismului. Pe vremea aceea, într-o epocă plină de frământări, acest inițiat a făcut multe pentru adevăratul creștinism, pe lângă care acțiunea de exemplu, a sfântului Bonifaciu [Nota 17] a fost în acest sens, în realitate, mult mai redusă. La acest inițiat au venit, din trei regiuni diferite, trei discipoli, trei discipoli care i s-au încredințat. Acești trei discipoli au progresat mai mult sau mai puțin. Dar tocmai în Misteriile irlandeze se respecta o regulă severă, faptul că discipolii care se încredințaseră unui inițiat nu mai puteau fi părăsiți de acel inițiat în viața pământească următoare, ci, dimpotrivă, pe durata acesteia el trebuia să facă ceva pentru a menține legătura dintre acești discipoli și inițiat, să stabilească o legătură între acești discipoli și el. Inițiatul despre care vorbesc eu a reapărut în secolul al 19-lea în persoana lui Giuseppe Garibaldi, cu această voință vizionară, care în timpurile trecute se manifesta într-un cu totul alt mod, și se putea manifesta altfel decât într-un trup din secolul al 19-lea, care primise o cu totul altă educație decât cea din secolul al 19-lea, chiar o educație minimă. Iar ceilalți trei pe care i-am menționat erau discipolii veniți din diferite regiuni ale Pământului. Dar ceea ce a acționat cu putere de la o încarnare la alta a acționat mai profund decât niște principii exterioare. Față de ceea ce îi leagă pe oameni între ei de la o încarnare la alta este fără importanță să spui: Eu sunt republican, tu ești monarhist. – În legătură cu aceste lucruri, trebuie să ne fie clar cât de departe este maya pământească, marea iluzie, aparența, existența, de realitatea spirituală, care se află în spatele fenomenelor sub formă de impulsuri spirituale active. Și astfel, Garibaldi nu l-a putut părăsi pe Victor Emmanuel, deși acesta a avut o cu totul altă mentalitate decât el. Mentalitățile, când se referă la realitatea exterioară, nu la oameni, țin de epocă, nu de individualitate, care merge din viață pământească în viață pământească.
Aș vrea să iau un alt exemplu, care mi s-a prezentat într-un mod remarcabil. Eu aveam un profesor de geometrie [Nota 18], pe care îl prețuiam foarte mult. Poate dumneavoastră știți, din relatarea vieții mele, că geometria face parte dintre lucrurile cărora le datorez cel mai mult în viața mea, ca stimulent. Astfel, eu îl prețuiam foarte mult pe acest profesor de geometrie. Din faptul că el era un excelent constructor de figuri, s-ar putea, ce-i drept, deduce că eu îl iubeam mult fiindcă mie îmi plăcea să construiesc figuri și, de asemenea, fiindcă el prezenta ceea ce urmărea să arate cu un adevărat spirit de independență și cu întregul caracter specific al gândirii geometrice. El era într-un mod atât de exclusiv geometru, încât, de exemplu, nu era deloc matematician, ci numai geometru. În acest domeniu, era genial, dar nu avea nici o cunoștință, nici o cunoștință reală în domeniul matematicilor. Dar el trăia tocmai într-o epocă în care întreaga geometrie descriptivă, specialitatea sa, era pe cale de a se transforma. El a rămas la vechea geometrie descriptivă. Aceasta era la el o trăsătură caracteristică. Dar, pentru cercetătorul ocult, un alt lucru era cu mult mai caracteristic. El avea ceea ce se numește un picior diform. Acum, caracteristic este faptul că, bineînțeles, nu materia fizică se metamorfozează, ci se metamorfozează forța pe care o poartă un om, într-o încarnare, în picioarele sale, modul în care el se situează, prin mișcările picioarelor sale, în sfera păcatului sau în sfera binelui. Tot ceea ce este în legătură cu picioarele poate să se manifeste, într-o viață pământească următoare, în felul în care este organizat capul, pe când ceea ce avem acum în cap se poate manifesta, în viața următoare, tocmai în organizarea picioarelor. Aceste lucruri se metamorfozează într-un mod caracteristic. Cel care este familiarizat cu asemenea lucruri poate vedea, din modul în care pășește cineva, din modul în care în care își pune călcâiul, degetele de la picioare pe pământ, poate vedea cum era gândirea lui în încarnarea precedentă. Și cel care urmărește cu privirea natura specifică a gândurilor unui om, care vede dacă acesta gândește în mod rapid, superficial, sau foarte cu măsură, chibzuit, este adesea condus să vadă cu adevărat cum mergea omul respectiv într-o încarnare anterioară.
Un om care gândește în mod superficial avea în încarnarea precedentă un mers cu pași mărunți și rapizi, și țopăia doar pe suprafața solului. Un om care gândește temeinic avea un mers sigur. Și tocmai asemenea detalii aparent de mică importanță în viață ne ajută să pătrundem mai adânc atunci când cercetăm relațiile spirituale mai profunde, și nu pe cele exterioare, abstracte. Și astfel, evocând mereu și mereu în fața sufletului imaginea profesorului pe care îl iubeam, am fost condus până la încarnarea sa trecută. Și imaginii sale vine să i se asocieze o alta, cea a unui om care avea și el un picior diform: Lordul Byron [Nota 19]. Acești doi oameni se aflau acum în fața mea. Și karma profesorului meu, precum și caracteristica pe care v-am descris-o, m-au condus la constatarea că în secolul 10 sau 11 aceste două suflete trăiseră, într-o încarnare anterioară, departe, în Europa de Est, că ele se aflaseră cândva sub influența unei legende pline de sens, a unei profeții, a acelei legende care povestește că palladiumul [Nota 20], care, printr-o anumită vrajă, a menținut, de fapt, puterea romană, fusese adus la Roma din vechea Troie, și la Roma fusese ascuns. Când împăratul Constantin a vrut să transfere romanismul la Constantinopol, el a cerut transportarea cu mare pompă a palladiumului de la Roma la Constantinopol și a poruncit să fie ascuns sub o coloană, sub o coloană căreia i-a dat o formă prin care transpărea giganticul său orgoliu. El a pus să fie plasată sus o veche statuie a lui Apollo, dar modificată în așa fel încât să-l reprezinte pe el însuși. El a luat bucăți din lemnul Crucii pe care murise Christos și a pus să se facă din aceste bucăți de lemn un fel de coroană în jurul capului statuii. El celebra astfel adevărate orgii ale orgoliului!
Apoi legenda, devenind profeție, anunța că într-o zi palladiumul va fi transportat de la Constantinopol spre Nord, și că atunci s-ar încarna într-un regat slav puterea care era legată de palladium. Cei doi oameni despre care vă vorbesc au auzit această profeție și și-au asumat misiunea de a merge la Constantinopol pentru a aduce palladiumul în Rusia. Ei nu au reușit acest lucru. Dar acest imbold s-a menținut, în special la unul dintre ei, la Byron. Acest imbold s-a transformat în impulsul de a lua parte la lupta pentru libertate a Greciei, ceea ce în secolul al 19-lea l-a condus aproape chiar de locul unde căutase palladiumul fizic într-o viață pământească anterioară.
Vedeți dumneavoastră, trebuie să regăsim firele care conduc spre epocile trecute. Astfel, am fost condus cu o altă ocazie, spre o personalitate care a trăit în secolul al 9-lea în nordul Franței actuale; această personalitate stăpânea, în prima parte a vieții sale, o proprietate întinsă, pământuri mari, el era pentru acea epocă un om bogat, care, în același timp, avea predispoziții războinice, care participase la un mare număr de mici escapade războinice – de fapt, nimic important. Când a atins o anumită vârstă, această personalitate a adunat în jurul său niște oameni și ei s-au angajat împreună într-o aventură, această aventură a eșuat și ea a fost pentru această personalitate o uriașă decepție; ea a trebuit să se întoarcă acasă fără să-și fi atins scopul. Dar, după cum se petreceau lucrurile în acele vremuri în multe ținuturi, în timpul cât această personalitate fusese plecată, pe casa, pe pământul și pe oamenii săi pusese stăpânire altcineva. Personalitatea respectivă, pur și simplu, nu a mai găsit ceea ce îi aparținea – acest lucru este ciudat, dar așa s-a întâmplat – și ea a trebuit să ducă mai departe o viață de iobag pe propriul său domeniu. Aici, noaptea, aveau loc multe întâlniri cu oameni din vecinătate și, într-un mod destul de confuz, se cultivau niște idei-forță din care nu putea rezulta nimic, atâta doar că ele erau cultivate. Am putea spune că avea loc un adevărat joc dialectic cu aceste idei-forță ale revoltei împotriva stăpânilor actuali – aproape ca în vechea Romă. Această personalitate putea deveni interesantă, deposedată astfel de bunurile sale, de proprietatea sa și de autoritatea sa obișnuită, fără ca voința să-i fi fost frântă, devenind un agitator în tot ținutul, ridicându-se în special împotriva celui care pusese stăpânire pe bunurile sale. Această personalitate a apărut din nou în secolul al 19-lea și a devenit, din punct de vedere interior, al gândurilor sale, din punct de vedere sufletesc, ceea ce putea lua naștere în urma acestei încarnări anterioare, a devenit Karl Marx [Nota 21], liderul socialist. Gândiți-vă acum, dragii mei prieteni, cât de mult se limpezește istoria lumii când o considerăm în acest fel, când putem urmări în mod real sufletele dintr-o epocă în alta; când vedem cum este transportat dintr-o epocă în alta ceea ce apasă pe suflete. Prin aceasta, viața istorică, devenirea și natura omenirii se îmbogățesc cu niște corelații concrete.
De puțin timp, am putut atrage atenția, la Dornach, asupra unei alte relații, care m-a condus în repetate rânduri, mai ales în timpul războiului, și anume la sfârșitul războiului, să atrag atenția asupra faptului că oamenii nu trebuie să se lase prea orbiți de o anumită personalitate a epocii actuale. Eu am atras atenția, deja în cursul ținut la Helsingfors, în 1913 [Nota 22], asupra unei capacități absolut limitate, despre care este vorba aici. Toate acestea s-au întâmplat pentru că mi s-a clarificat raportul dintre un urmaș al lui Mahomed, Muawija [Nota 23], care a trăit în secolul al 7-lea, și Woodrow Wilson [Nota 24]. Întregul fatalism care trăise odinioară în personalitatea lui Muawija a reapărut în fatalismul absolut inexplicabil, și care nu voia să fie decât un fatalism al voinței, în fatalismul lui Woodrow Wilson. Și aș vrea să spun că cel care vrea să caute o dovadă, o origine a celor paisprezece puncte cunoscute [Nota 25], o poate găsi în Coran. Acestea sunt corelațiile, dragii mei prieteni! Când e vorba despre asemenea lucruri, nu e voie să domnească nici cea mai mică simpatie sau antipatie, nu trebuie să domnească nici o critică, trebuie să fie prezentă numai obiectivitatea cea mai pură. Dar această obiectivitate conduce de la un punct al istoriei în care apare un suflet, la un alt punct. Și putem spune, desigur, că atunci când omenirea va fi depășit puțin ceea ce încă mai rezultă astăzi din epoca materialistă, atunci ne vom pleca urechea și ochiul la aceste lucruri. Și atunci ne vom simți cu totul altfel în sânul civilizației moderne, fiindcă o vom vedea în corelațiile ei; nu numai în ceea ce are ea mort, ci în ceea ce este viu. Despre aceasta este vorba aici. Întreaga devenire istorică va fi vie. Pentru a depăși punctul mort al evoluției în care se găsește el acum, omul are nevoie de spirit viu, nu de spiritul abstract și mort al simplelor idei.
Studiul istoriei se apropie, poate, de spiritual doar fără voie, așa cum am explicat în conferința mea publică acum câteva zile [Nota 26], dar el trebuie, totuși, să o facă. Căci prezentarea exterioară a istoriei, care se bazează numai pe documente, este în realitate, plină de lucruri de neînțeles. Apare brusc ceva despre care nu se poate înțelege absolut deloc de unde vine. De ce? Fiindcă nu i se cunosc originile. Originile s-au pierdut. Tocmai când suntem în căutarea acestor origini, multe lucruri prind viață, în devenirea istorică. Dar prin aceasta ies la iveală și multe lucruri săvârșite de oameni pentru a transforma istoria, tocmai în ceea ce privește lucrurile importante, în ceva fals, neadevărat.
Dragii mei prieteni, vi se va părea paradoxal și ciudat faptul că cercetătorul spiritual trebuie să constate cum, într-un trecut relativ apropiat, o minunată capodoperă a poeziei s-a pierdut, pur și simplu, din cauza ostilității unui anumit curent spiritual. În primele secole ale evoluției creștine exista, în regiunile meridionale ale civilizației europene, o capodoperă care zugrăvea natura cea mai lăuntrică a civilizației în mersul ei, imediat după apariția creștinismului în evoluția omenirii europene. Această capodoperă, o dramă epică, în felul ei, o epopee dramatică, zugrăvea felul în care omul, după ce tânărul creștinism apăruse și începuse să acționeze, nu se poate apropia de Entitatea reală și adevărată a lui Christos, ci trebuie să treacă printr-o pregătire absolut specială în Misterii pentru a ajunge la adevărata Entitate a lui Christos.
Pentru a vedea despre ce este vorba, trebuie să ne clarificăm următorul lucru. Christos a explicat foarte clar discipolilor săi celor mai intimi cum în acea entitate care era Iisus cel născut în Orient a intrat umplându-l, în al treizecilea an al vieții sale, Christos ca Ființă Solară, ca Ființă cosmică. Iisus din Nazareth s-a născut într-o religie lunară; căci ce era religia lui Iahve, religia lui Iehova? Cine era Iahve însuși? Când oamenii ridicau privirea spre Iahve, ei ridicau privirea spre Eul uman dependent în mod direct de forma umană fizică, de această formă umană care se naște o dată cu noi. Dar ceea ce se naște o dată cu noi, ceea ce se constituie în noi, ceea ce se plăsmuiește în noi prin faptul că suntem formați în trupul matern pentru a deveni un Eu, este dependent de forțele Lunii. Iahve este, de fapt, o divinitate lunară. Și când oamenii ridicau privirea spre Iahve, ei spuneau: Iahve este conducătorul entităților lunare de la care provin forțele care îl introduc pe om în existența fizică pământească. Dar dacă în om ar acționa numai forțele lunare, el nu ar putea depăși niciodată ceea ce este integrat în el ca predispoziție în cadrul vieții pământești. Omul nu ar mai putea face acum acest lucru; el o putea face în vechile timpuri. Când ne întoarcem înapoi până la epocile pământești preistorice, găsim ceva foarte ciudat, care îi face omului de astăzi o impresie ciudată. Constatăm că oamenii – cea mai mare parte a unei anumite categorii de oameni – treceau în al treizecilea an al vieții lor printr-o transformare completă a sufletului. Oricât de ciudat și de paradoxal pare aceasta oamenilor de astăzi, așa se întâmpla, totuși, în acea epocă din care Vedele nu ne transmit decât un ecou. Existau odinioară în vechea Indie oameni care, când întâlneau un alt om pe care îl văzuseră cu trei ani mai înainte, puteau, eventual, afla despre acest om că îl văzuseră; dar nu îl recunoșteau. Ei uitaseră tot ceea ce trăiseră înainte de vârsta de treizeci de ani, uitaseră totul, până și identitatea propriei lor persoane. Și astfel, exista chiar o instituție – noi am numi astăzi această instituție birou, totul este astăzi birou și serviciu –, această instituție exista; o asemenea personalitate trebuia să se ducă la acest birou și să spună unde se născuse și cine era. Aceste personalități primeau apoi în Misterii mijloacele de a-și aminti din nou viața lor până la vârsta de treizeci de ani. Acestea erau cele care mai târziu au fost numite „născute de două ori”, care își datorau prima lor existență forțelor lunare, iar a doua existență puterilor solare.
Această metamorfoză care se producea în timpurile trecute în cursul vieții pământești într-o formă deosebit de radicală, și care se numea „a doua naștere”, era atribuită Soarelui; și pe bună dreptate, căci puterile solare sunt în legătură cu tot ceea ce poate face omul liber din sine însuși. Dar, încetul cu încetul, evoluția omenirii ajunsese la un punct în care aceasta nu mai făcea parte din evoluția omului, omul nu mai trebuia să devină conștient în fizic de întinderile universului care se deschideau în fața privirii sale. Iulian Apostatul [Nota 27] a vrut să atragă atenția asupra acestui lucru, să arate că încă mai există; el a trebuit să plătească acest fapt cu viața. Dar Christos a vrut, conferind Cuvântului Său putere, să-i aducă omului prin morală, prin aprofundare moral-religioasă, ceea ce nu-i dă natura. El a fost cel care i-a învățat pe oameni astfel: Dacă simțiți cum simt Eu, dacă, în loc să vă uitați la Soare, vă uitați să vedeți ce a fost trezit în Mine, care, ultimul, am primit la vârsta de treizeci de ani Cuvântul Solar, atunci veți regăsi drumul spre ceea ce este solar. – Și Învățătorii din Misterii din primele timpuri ale creștinismului știau foarte exact că acum urma să se dezvolte inteligența, intelectualitatea, care, ce-i drept, îi aduc omului libertatea, dar îl privează de clarvederea care îl conduce spre spiritualitatea Cosmosului.
De aceea, acești înțelepți ai vechilor Misterii creștine au întemeiat un fel de învățătură comunicată în această dramă epică, în această epopee dramatică despre care vă vorbeam. Aici era zugrăvit un asemenea discipol al Misteriilor creștine, care, prin sacrificiul intelectului, pe care discipolul trebuia să-l facă într-o anumită etapă precis determinată a tinereții sale, urma să fie introdus în adevăratul creștinism, pentru ca să-i fie revelată această concepție: Christos este o Ființă Solară, care a trăi în Iisus din Nazareth începând din al treizecilea an al său. În mod emoționant, drama prezintă cum, în tinerețea sa, un om care aspiră să cunoască adevărata natură a creștinismului își sacrifică intelectul, adică face față de puterile superioare ale lumii jurământul sfânt de a nu rămâne la intelectualitate, ci de a se adânci în propriul său interior, pentru a cunoaște creștinismul nu numai ca pe un fapt istoric-tradițional, ci ca pe o realitate cosmică, de a vedea în Christos pe Cel care poartă în sine Entitatea Solară ca spiritualitate. Scena care prezenta această metamorfoză a unei entități umane care își sacrifică intelectul era o scenă dramatică grandioasă, cu un conținut grandios. Și omul care primea creștinismul numai sub formă de cuvinte ale Evangheliei – așa cum s-a ajuns mai târziu – se transformă într-un om care învață să-și îndrepte privirea spre realitatea cosmică, într-un om care contemplă legătura lui Christos cu Cosmosul. Această veche dramă epică zugrăvea prin acest erou al său felul cum devine omul clarvăzător pentru creștinismul ca realitate cosmică. Biserica catolică a avut grijă ca orice urmă a acestei drame să dispară. Din ea nu a rămas nimic, Biserica catolică era destul de puternică pentru a face așa ceva. De exemplu, doar întâmplării i se datorează faptul că s-a păstrat o copie din operele unei personalități care a trăit la curtea lui Carol Pleșuvul, și despre care altfel nu am fi știut nimic: Scotus Erigena [Nota 28].
Celui care vede asemenea lucruri nu i se va mai părea atât de paradoxal că trebuie să menționăm prin cercetare spirituală această dramă epică, această epopee dramatică, în care este zugrăvită în mod exact transformarea unui om care face jurământul sfânt de a-și sacrifica intelectul, și prin aceasta i se deschid cerurile. Tradiția a păstrat mai multe fragmente din acea epopee dramatică, adesea modificată, în care nu mai sunt cuprinse marile contexte și nu mai sunt cuprinse mai ales sub forma vechilor imagini; căci conținutul pe care îl zugrăvea această operă de artă devenise adesea o temă pentru pictură. Dar și tablourile au fost distruse, s-au mai păstrat numai aceste tradiții, și ceva a mai fost cultivat într-un cerc din care făcea parte profesorul lui Dante, Brunetto Latini [Nota 29]. Dante a mai învățat ceva de la profesorul său, desigur, nu foarte exact, dar a învățat din aceste elemente tradiționale, și în „Divina Comedie” a lui Dante mai trăiește ceva din acea epopee dramatică. Dar acea operă a existat cândva, așa cum există „Divina Comedie” însăși.
Dumneavoastră vedeți, istoria nu coincide cu realitatea, și cercetarea pur spirituală ar trebui să aducă la lumină multe lucruri din ceea ce a fost distrus de adversari. Căci, dintr-o anumită direcție, există tot interesul să se distrugă cu totul ceea ce atrage atenția asupra faptului că Entitatea lui Christos vine din Cosmos. Nașterea lui Christos a fost deplasată de la anul al treizecilea spre momentul în care se situează nașterea fizică. Dar nu s-ar fi putut face toate acestea, care au devenit acum tocmai doctrina creștină, dacă nu ar fi fost eliminată acea dramă despre care am vorbit eu astăzi. Cercetarea spirituală va trebui să joace cândva un rol important în cadrul civilizației. Dumneavoastră cunoașteți deja caracterul teribil de dăunător al acelor boli care își fac apariția, cum s-a întâmplat cu cineva pe care eu îl cunoșteam bine, care avea o poziție socială foarte înaltă; într-o bună zi, el și-a părăsit casa și familia, s-a dus la gară, a luat un bilet pentru o stație îndepărtată, și, dintr-o dată, a uitat tot ceea ce trăise până atunci. Intelectul său era normal, dar memoria îi era complet perturbată, și când a ajuns la acea stație, el a luat un alt bilet, parcurgând astfel Germania, Austria, Ungaria, Galiția și în cele din urmă și-a regăsit memoria într-un azil pentru săraci din Berlin.
Este cu adevărat ruina Eului întreg, când omul uită ce a trăit. Ar fi, de asemenea, ruina Eului civilizației, a Eului omenirii europene, dacă ea ar uita complet prin ce a trecut în istorie, ce a fost eliminat din ea. Numai știința spirituală îi mai poate reda acest trecut.
Numai că până și unor oameni care sunt relativ binevoitori, până și acestora, dragii mei prieteni, li se pare cu totul straniu ceea ce are de spus știința spirituală. Nu putem citi fără o anumită ironie ceea ce un spirit de altfel atât de promițător ca Maurice Maeterlinck a scris despre mine, întemeietorul antroposofiei, sub titlul „Marele secret” [Nota 30]. Maurice Maeterlinck nu poate nega faptul că în primele introduceri ale cărților mele se află mereu ceva absolut rațional. Acest lucru îl surprinde. Dar, după aceea, el ajunge la ceva care îl încurcă teribil, pe care nu îl poate depăși. Am putea parafraza aici un cuvânt al lui Lichtenberg [Nota 31]: Când niște cărți și un om se ciocnesc și când sună a gol, acest lucru nu se întâmplă întotdeauna din cauza cărții. Dar lucrurile stau astfel – Maurice Maeterlinck este, cu siguranță, o culme a culturii noastre moderne –, gândiți-vă numai, întâlnim la el aproape literal fraza următoare: În introducerile la cărțile sale, în primele capitole, Steiner se arată întotdeauna un spirit larg, logic, care cumpănește lucrurile; dar apoi, în capitolele următoare, este ca și cum ar deveni nebun. – Ei bine, dragii mei prieteni, unde este consecvența? El spune: Primul capitol: un spirit larg, logic, care cumpănește lucrurile. Ultimul capitol: nebun. Acum, cartea este terminată, el ajunge la alta. Și din nou, la început: spirit larg, logic, care cumpănește lucrurile, și la urmă: nebun. Am scris o serie întreagă de cărți, și astfel eu aș fi folosit acest procedeu cu o anumită virtuozitate: Primul capitol: un spirit larg, logic, care cumpănește lucrurile; apoi: încâlcit, scrântit. Astfel că eu, în cărțile mele, după părerea lui Maurice Maeterlinck, jonglez. Dar acest mod arbitrar de a aborda lucrurile nu a fost încă descoperit în casele de nebuni.
Acum, vedeți dumneavoastră, noi ne aflăm într-o confuzie și mai mare când abordăm cărțile oamenilor care îl consideră pe altul scrântit. Și putem astfel vedea ironia cu care trebuie să primim anumite lucruri de acest fel, cât de greu le este încă oamenilor prezentului să se adapteze unei adevărate cercetări spirituale. Totuși, ea trebuie să vină. Și, pentru ca noi să nu ne reproșăm, dragii mei prieteni, că nu am fi folosit puterea necesară pentru a aduce o aprofundare spirituală, a avut loc Congresul de Crăciun, care trebuie să fie o piatră de hotar în evoluția Societății Antroposofice, așa cum am arătat-o deja; care trebuie, înainte de toate, să inaugureze o perioadă a mișcării antroposofice în care se va vorbi fără teamă despre realitățile concrete ale vieții spirituale, așa cum am făcut și astăzi și în conferințele anterioare. Este, într-adevăr, necesară o putere, un impuls mai mare decât înainte, pentru ca spiritul de care omenirea are nevoie să pătrundă în ea.
De aceea, dragii mei prieteni, am încercat cu adevărat cea mai profundă satisfacție că am putut să vă conduc puțin spre profunzimile vieții spirituale în cursul acestor unsprezece conferințe pe care le-am prezentat, fie în mod public, fie într-un cerc mai mult sau mai puțin restrâns. Și, cu această satisfacție profundă, permiteți-mi să-mi exprim mulțumirile cele mai cordiale pentru cuvintele pline de căldură, sincere, pe care domnul profesor Hauffen le-a rostit astăzi aici, la începutul acestei ore. Vă mulțumesc din toată inima pentru primirea dumneavoastră, pentru tot ceea ce sufletele dumneavoastră mi-au oferit în timpul prezenței mele aici. Și dumneavoastră puteți fi convinși că voi purta în suflet frumoasele cuvinte rostite de domnul profesor Hauffen, și ele vor fi izvorul de unde voi scoate gândurile pe care vi le voi trimite mereu și care, dacă își ating scopul, vor sta în preajma dumneavoastră când vă veți desfășura activitatea aici. Noi, ca antroposofi, deși îndepărtați unii de alții în spațiu, suntem uniți prin inimă, și, desigur, trebuie să ne aducem aminte și să știm că suntem uniți. Aici, la Praga, mi-a fost dat timp de mulți ani, să vorbesc despre manifestările cele mai diverse ale vieții spirituale și acest fapt mi-a adus întotdeauna o profundă satisfacție. Iar de data aceasta în mod absolut deosebit, pentru că inimilor și sufletelor dumneavoastră le-au fost cerute niște eforturi care sunt relativ noi, pentru că a trebuit să vă deschideți față de ceea ce aveam să vă comunic de data aceasta – aș putea spune, răspunzând unei misiuni spirituale – cu o mai mare disponibilitate. Când spun: unei misiuni spirituale, noi interpretăm acest cuvânt spunându-ne: În spirit, noi rămânem uniți. Comitetul de conducere care a fost format la Dornach este mic; fac parte din el numai acei oameni care pot fi intim uniți cu mine, pentru ca, pornind de la această inițiativă, ei să poată realiza ceea ce trebuie să fie realizat. Numai că ceea ce trebuie să fie realizat nu va putea fi realizat decât dacă toți prietenii dragi colaborează din toată inima și mai ales dacă ei se unesc într-o gândire comună, într-o simțire comună, într-o voință comună spirituală antroposofică.
Primiți aceasta împreună cu mulțumirile mele ca pe un cordial rămas bun, dar care nu vrea să fie o despărțire, ci vrea să fie altceva, preludiul unei comunități spirituale. Această comunitate trebuie să rămână, în fond, ceea ce reiese din fiecare cuvânt al nostru. Toate cuvintele care sunt rostite între noi trebuie să slujească pentru a ne uni tot mai strâns. În acest sens, permiteți-mi, dragii mei prieteni, să vă promit, cu inima plină de emoție, că voi fi cu dumneavoastră, că gândurile mele vor fi prezente în mijlocul dumneavoastră, că ele vor căuta în mijlocul dumneavoastră unul din locurile în care trebuie să acționeze în mod just voința antroposofică, în care trebuie să acționeze curentul spiritual antroposofic. Fie ca, în acest sens, să ne despărțim numai trupește, dar să rămânem uniți, în acest sens, în spiritual, din toată inima!
