Ultima dată când am avut ocazia să vorbesc cel puțin unora dintre dumneavoastră, Goetheanumul nostru din Dornach mai exista încă. A fost atunci o mare satisfacție pentru mine să pot vorbi în fața unui grup de prieteni francezi. Această satisfacție este reînnoită astăzi prin faptul că, la invitația prietenilor francezi, mi se oferă posibilitatea de a trata aici despre unele domenii ale antroposofiei noastre. Mulțumesc pentru această amabilă invitație, în special domnișoarei Sauerwein [Nota 32], și îmi exprim, de asemenea, satisfacția că domnul Sauerwein [Nota 33], care a tradus în franceză atât de frumos și cu atâta amabilitate conferințele mele de la Dornach, s-a declarat gata să-și asume și la Paris această sarcină. Îi sunt recunoscător în mod deosebit pentru aceasta.
Anumite lucruri s-au schimbat în mișcarea antroposofică, datorită faptului că, într-un timp relativ scurt după ce am fost loviți de nenorocirea incendiului, am putut ține Congresul de Crăciun, la care prietenii noștri antroposofi au luat parte în număr atât de mare, Congres care a dat, după cum cred, un impuls nou mișcării antroposofice, în special în ceea ce privește conținutul activității antroposofice înseși. Elementul nou în mișcarea antroposofică constă în faptul că a trebuit să îmi asum eu însumi sarcina președinției, în timp ce până atunci ea fusese exercitată de alții, iar eu însumi mă consideram numai un învățător. A fost, dragii mei prieteni, o decizie foarte importantă și față de lumea spirituală, pe care a trebuit să o iau atunci. Căci aceasta era o cutezanță. Era o cutezanță, deoarece această preluare a conducerii exterioare ar fi putut tot atât de bine să provoace o diminuare a revelațiilor din partea entităților spirituale, pe care noi trebuie să ne bizuim în mod absolut atunci când e vorba de răspândirea antroposofiei, – această diminuare a revelațiilor din partea entităților spirituale ar fi putut fi cauzată de faptul că eu mă lăsam absorbit de administrarea exterioară a Societății. Dar astăzi eu pot constata deja un lucru extraordinar de important, faptul că nu așa stau lucrurile, ci, dimpotrivă, începând de la Congresul de Crăciun, impulsul spiritual care trebuie să coboare din lumile spirituale pentru ca mișcarea antroposofică să-și poată continua în mod just evoluția a crescut considerabil, astfel încât ea a putut să devină, începând de la Congresul nostru de Crăciun, din ce în ce mai esoterică, și va deveni din ce în ce mai esoterică. Desigur, de aceasta este legat și faptul că niște forțe adverse foarte energice – vreau să spun, din direcția lumilor spirituale –, niște forțe demonice, dau asaltul împotriva mișcării antroposofice. Dar putem spera întru totul că forțele datorate alianței pe care am putut-o face prin Congresul de Crăciun cu puterile spirituale bune, vor fi capabile în viitor să scoată din joc toate puterile adverse din domeniul spiritual, puteri care se slujesc de unii oameni de pe Pământ pentru a-și atinge scopurile lor.
În aceste trei conferințe aș vrea, dragii mei prieteni, să-mi permiteți să arăt cum pe de o parte, antroposofia poate trăi oferind o cunoaștere a ceea ce este spiritual în univers și în om și, pe de altă parte, aduce la suprafață, dintr-o asemenea cunoaștere, adevărate impulsuri sufletești lăuntrice pentru viața morală și religioasă. Prin faptul că pentru om va deveni posibil să ajungă, în general, la niște cunoștințe care să poată da totodată impulsuri morale și religioase, antroposofia va aduce omenirii cu totul altceva decât civilizația ultimelor secole. Boala de care suferă această civilizație provine din faptul că ea aduce la lumină cunoștințe de o anvergură grandioasă, cunoștințe din domeniul științelor naturii, economice, filosofice; dar toate aceste cunoștințe nu ocupă decât capul omului. Impulsurile morale, religioase, trebuie să vină din inimă, trebuie să izvorască din simțire. Ele au fost prezente, bineînțeles, ca idealuri morale, ca idealuri religioase. Dar știința modernă nu ne poate spune dacă în aceste idealuri morale este cuprinsă o forță destul de puternică pentru ca simțirea morală și religioasă să poată crea lumi viabile pentru viitor, când lumea fizică actuală se va fi prăbușit. Doar de aici au luat naștere marile îndoieli ale epocii trecute și ale epocii actuale.
Aș vrea astăzi să examinez omul mai întâi sub trei aspecte. Această ființă a omului, noi o urmărim, noi înșine suntem încadrați în ea, cu destinul nostru, între naștere și moarte. Ceea ce urmărim noi aici este limitat pe de o parte, de naștere, sau mai exact, de momentul concepției, și pe de altă parte, de moarte. Nașterea și moartea nu sunt viața, una începe viața, cealaltă încheie viața. Întrebarea care se pune este aceasta: Putem noi oare, când suntem situați în viața dintre naștere și moarte, putem privi nașterea și moartea în același fel cum privim propria noastră viață ori viața altor oameni, sau, dimpotrivă, felul nostru de a privi trebuie să se transforme în întregime când ajungem la cele două limite, nașterea și moartea? Așadar, să luăm astăzi în considerare mai întâi aspectul morții, care limitează într-un mod atât de clar existența pământească a omului; acesta să fie primul aspect pe care îl vom privi din punct de vedere spiritual.
În cadrul vieții pământești, moartea răpește elementul fizic al omului, care stă în fața noastră. În ce fel răpește ea acest element fizic? Acest lucru îl realizează Pământul, cu elementele sale, fie elementul său propriu, când e vorba de înhumare, fie focul, dacă e vorba de incinerare. Ce poate face moartea din acest om fizic pe care îl studiem cu ajutorul simțurilor noastre fizice, ce poate face ea? Ea nu poate face altceva decât să-l distrugă. Să ne îndreptăm privirea asupra forțelor prezente în jurul nostru. Când cadavrul uman este lăsat în voia acestor forțe, aceste forțe nu construiesc nimic, ele distrug. Am putea spune: Ceea ce se află, ca forțe ale naturii, de jur împrejurul nostru, nu se află aici pentru a construi; căci atunci când trupul uman este lăsat în puterea lor, se descompune. Trebuie să existe așadar, altceva care îl construiește, altceva decât elementul pământesc, căci sub acțiunea elementului pământesc el se descompune.
Dar întreaga problemă ia un alt aspect atunci când studiem moartea umană cu ajutorul puterilor de cunoaștere pe care exersarea lăuntrică le scoate din suflet la lumina zilei. Forțele de cunoaștere obișnuite văd cadavrul, și nimic altceva. Dar dacă, prin exerciții lăuntrice, ajungem la o primă treaptă a cunoașterii, pe care am descris-o în cărțile mele, la Imaginație, atunci moartea se transformă complet. La moarte, omul se smulge Pământului. Și când dezvoltăm facultatea de cunoaștere a Imaginației, atunci îl vedem pe om, chiar în momentul morții, apărându-ne, într-o viziune directă, sub formă de imagini vii, noi îl vedem pe om, la moarte, nu murind, ci înviind din trupul său. Pentru treapta de cunoaștere a imaginației, moartea fizică se transformă în naștere spirituală. Înainte de moarte, omul ne apare ca om pământesc. El poate spune: Eu sunt aici, în acest loc, în afara mea este lumea. – În momentul morții, omul încetează să mai fie prezent numai în locul unde se află cadavrul său. Existența sa începe să se extindă până în depărtările spațiului cosmic, el devine una cu lumea pe care până atunci numai o privea. Lumea din afara trupului său devine acum experiență interioară, și, o dată cu aceasta, ceea ce mai înainte era lume interioară devine lume exterioară, ceea ce mai înainte era lume exterioară devine lume lăuntrică. De la existența personală, noi trecem la o existență cosmică. Pământul – acest lucru i se revelează cunoașterii imaginative – ne dă posibilitatea de a trece prin moarte. El se revelează pentru această cunoaștere imaginativă ca fiind purtătorul morții în univers. Nicăieri, în nici una din sferele în care poate avea acces omul, în viața fizică sau în viața spirituală, nu găsim moartea altundeva decât pe Pământ. Căci, din momentul în care omul a trecut prin poarta morții și a devenit una cu lumea, ni se oferă un al doilea aspect, un aspect care nu mai este aspectul morții, ci acel aspect prin care vastele întinderi ale spațiului ne apar pretutindeni umplute de gânduri cosmice. Lumea întreagă, Cosmosul întreg se umple, pentru viziunea spirituală și pentru omul care a trecut prin moarte, de gânduri cosmice, trăind și urzind în întinderile spațiului. Aspectul spațiului devine revelator, astfel că atunci când trecem prin moarte, noi pătrundem într-o lume de gânduri cosmice. Totul trăiește și se întrețese în gândurile cosmice. Acesta este al doilea aspect al morții.
Când, în decursul vieții pământești, ne aflăm în fața unui om, avem mai întâi în fața noastră personalitatea omului. El trebuie să vorbească, dacă vrem să-i cunoaștem gândirea. Spunem atunci că gândurile se află în el, și ajung la noi prin cuvintele sale. – Dar nu descoperim nicăieri în cercul vieții pământești gânduri în sine. Ele nu sunt prezente decât în om, și ele provin de la el. Dar când pășim din sfera pământească a morții în sfera spațială a gândurilor, acolo, la început, nu trăiește nici o ființă; la început, în întinderile spațiului întâlnim pretutindeni gânduri cosmice. Ceea ce se întâmplă după ce am trecut prin moarte și pătrundem în întinderile cosmice poate fi comparat cu ceea ce s-ar produce în lumea fizică atunci când, dacă am întâlni un om, nu l-am vedea la început pe acest om, ci i-am percepe mai întâi gândurile. Am vedea un nor de gânduri. Și mai vedem și un al doilea nor: nu întâlnim ființe, întâlnim gândurile universale, Inteligența cosmică generală.
În această sferă a Inteligenței cosmice trăiește omul timp de câteva zile după moarte. Și, în lumea de gânduri cosmice care urzește aici, iese la suprafață ca element izolat, ca nor distinct, aș putea spune, asupra căruia se fixează privirea, ultima existență pe care am trăit-o. Aceasta este înscrisă în Inteligența cosmică. Ne privim viața dintr-o dată, într-un mare tablou, timp de câteva zile. Cu fiecare zi – sunt câteva zile – ceea ce este înscris în Inteligența cosmică pare tot mai mic și în cele din urmă dispare. Acest tablou se extinde în spațiul cosmic și dispare. Pe când la sfârșitul vieții pământești este prezent aspectul morții, la sfârșitul a ceea ce este trăit timp de câteva zile vedem dispărând acest tablou în depărtările cosmice. Avem, așadar, primul aspect, pe care îl putem numi aspectul morții, avem al doilea aspect, pe care îl putem numi aspectul dispariției vieții pământești. Acesta este, în realitate, pentru orice om, un moment de o teribilă grijă, momentul fricii, al groazei de a se pierde cu toată viața sa pământească în întinderile cosmice.
Dacă vrem să înțelegem mai departe în mod just ceea ce trăiește omul după moarte, cunoașterea imaginativă nu mai este suficientă. Trebuie să atingem a doua treaptă a cunoașterii, Inspirația. Treapta Imaginației ne prezintă imagini; ele sunt, în fond, ca imaginile de vis. Numai că în cazul imaginilor de vis nu suntem niciodată siguri că avem o realitate dincolo de ele, pe când imaginile datorate Imaginației exprimă întotdeauna prin calitatea lor specifică, o realitate. Prin Imaginație, noi trăim într-o lume de imagini care este, totuși, o realitate. Noi trebuie să depășim această lume de imagini, dacă vrem să ajungem să contemplăm experiențele pe care le face omul după câteva zile de la moartea sa, timp în care el și-a văzut tabloul propriei vieți.
Inspirația, pe care trebuie să ne-o cucerim după Imaginație, sau în același timp cu Imaginația, nu ne prezintă imagini; aceasta este o cunoaștere lipsită de orice imagine, o cunoaștere prin auzire spirituală. Cunoașterea inspirată se deschide față de Inteligența cosmică, față de gândurile cosmice, în așa fel încât le auzim în mod spiritual. Din toate părțile răsună cu cea mai mare claritate Cuvântul Cosmic; știm că în spatele acestui sunet există ceva. Mai întâi ni se vestește. Și, după aceea, când ne putem dărui acestei Inspirații, începem să percepem – în spatele gândurilor cosmice – entitățile cosmice, prin Intuiție. Imaginația percepe imagini ale spiritualului, Inspirația aude spiritualul vorbind în mod spiritual. Intuiția percepe înseși ființele. Eu spuneam: Lumea este plină de gânduri cosmice. – Ele nu se raportează încă la nici o ființă, dar noi ajungem să percepem cuvinte în spatele gândurilor, și apoi ajungem să contemplăm entitățile cosmice prin Intuiție.
Primul aspect al morții este aspectul pământesc; al doilea aspect, care ne conduce în întinderile spațiului, și asupra căruia noi, ca oameni de pe Pământ, nu îndreptăm de obicei decât o privire lipsită de înțelegere, este cel al dispariției omului. Apoi, ne apare al treilea aspect, ceea ce, și pentru privirea sensibilă, limitează depărtările spațiului – al treilea aspect este aspectul stelelor. Dar stelele nu apar atunci așa cum le vede privirea fizică. Pentru privirea fizică, ele sunt puncte luminoase care strălucesc la limita spațiului și spre care se îndreptă privirea noastră. Când am ajuns la cunoașterea intuitivă, atunci stelele ne revelează ființele cosmice, ființele cosmice spirituale. În locul stelelor fizice, noi contemplăm, prin Intuiție, colonii spirituale prezente în sânul Cosmosului spiritual, exact în locurile în care noi presupunem stelele fizice. Al treilea aspect este aspectul stelelor. El ne conduce, după ce am cunoscut moartea, după ce am recunoscut Inteligența cosmică, răspândită prin întinderile spațiului, el ne conduce, acest al treilea aspect, în sfera entităților spirituale ale universului, în sfera ființelor cosmice spirituale. El apare ca aspectul omului pășind în sfera ființelor cosmice, dar, o dată cu aceasta, în sfera stelelor. Și, tot așa cum, între naștere și moarte, pe om îl primește Pământul, acum, după ce la câteva zile după moarte, el a trecut peste abisul Inteligenței cosmice, pe om îl primește lumea stelelor. Pe Pământ, omul era o ființă pământească printre alte ființe pământești; după moarte, el devine o ființă cerească printre alte ființe cerești.
Prima sferă în care pășește omul este sfera Lunii. Mai târziu, el trece și prin celelalte sfere cosmice. Poate ar trebui, pentru a vă da un mic ajutor, să desenez schematic pe tablă [Nota 34] ceea ce voi expune. În momentul morții, omul mai aparține sferei Pământului. În acest moment, tot ceea ce poate cuprinde știința pământească nu mai are nici o semnificație pentru om. Pe Pământ, noi avem diverse substanțe, metale, alte substanțe. În momentul morții, toate aceste diferențieri dispar. Toate substanțele solide exterioare sunt pământești, și omul trăiește, în momentul morții, în pământ, în apă, în aer și în căldură. Cele câteva zile care urmează după moarte vor fi indicate prin această sferă albastră, sfera Inteligenței cosmice. Omul își contemplă propria viață, el se află între domeniul pământesc și domeniul ceresc. La câteva zile după moarte, el intră în domeniul ceresc, mai întâi în sfera Lunii. În această sferă a Lunii, noi, ca oameni, întâlnim la început niște ființe cosmice reale, dar încă foarte asemănătoare omului; căci cu ființele cu care ne întâlnim după moarte în sfera Lunii, noi am trăit odinioară pe Pământ. Dumneavoastră veți putea citi, dragii mei prieteni, în cărțile mele, cum cândva, Luna, drept în calitate de corp cosmic fizic, s-a separat de Pământ. Ea fusese unită cu Pământul și apoi a devenit un corp cosmic independent. Dar nu numai Luna fizică s-a separat de Pământ. Existau odinioară pe Pământ, printre oameni, marii Învățători ai omenirii, marii Învățători originari ai omenirii, care i-au adus omului prima înțelepciune pe Pământ. Acești Învățători originari nu erau prezenți pe Pământ într-un trup fizic, ci numai într-un trup eteric. Când omul primea învățăturile lor, el îi percepea în interiorul său. După ce petrecuseră un timp de Pământ, acești mari Învățători originari s-au separat de Pământ o dată cu Luna și au format pe această Lună o colonie spirituală a entităților lunare. Acești Învățători ai oamenilor de pe Pământ, care au părăsit de multă vreme Pământul, sunt primele ființe cosmice pe care le întâlnim la câteva zile după moarte.
Acest timp pe care omul îl petrece după moarte împreună cu ființele lunare este cel al unei vieți care se află într-un raport ciudat cu existența de pe Pământ. Când pătrundem, cu ajutorul cunoașterii suprasensibile, în viața unui asemenea om după ce a murit, s-ar putea crede că această viață ar fi mai volatilă, mai puțin densă decât viața pământească, s-ar putea crede, într-un fel, că, în comparație cu viața pământească, omul duce mai curând o existență în stare gazoasă. Dar nu așa stau lucrurile. Când participăm, cu ajutorul cunoașterii suprasensibile, la viața pe care o duce omul după moarte, ni se arată că o lungă perioadă de timp omul duce o viață care acționează asupra lui într-un mod mult mai real decât viața pământească și în comparație cu care această viață pământească este adesea un vis. Ea durează aproximativ o treime din timpul existenței pământești. Existența care începe imediat la câteva zile după moarte, existența pe care am descris-o, variază de la om la om. Căci ce trăim atunci? Când, pe Pământ, omul își contemplă retrospectiv viața pământească, el se dăruiește unei iluzii. El nu vede decât zilele, el nu ține seama de ceea ce a trăit în mod spiritual în timpul somnului. Viața este astfel făcută încât, dacă nu suntem niște mari somnoroși, dormim timp de o treime din viață. Asupra acestei treimi se îndreptă acum privirea retrospectivă, facem în mod conștient, împreună cu puterile lunare, experiența acestei treimi din viață. Noi trăim această experiență pentru că marii Învățători originari ai omenirii își revarsă existența lor în ființa noastră, trăiesc împreună cu noi; trăim atunci aceste nopți petrecute pe Pământ în mod inconștient, le trăim într-o realitate mult mai intensă decât viața pământească.
V-aș ruga să-mi permiteți să ilustrez ceea ce tocmai v-am spus printr-un exemplu: Poate unii dintre dumneavoastră, dragii mei prieteni, cunosc prima mea dramă, sau o altă dramă, din „dramele-mister”, și știu că, printre alte personaje, am schițat acolo și un anumit personaj Strader. Acest Strader este plăsmuit artistic după modelul unei personalități care pe atunci era în viață, dar care acum e decedată [Nota 35]. Nu că aș fi reprodus viața sa pământească, ci figura personajului Strader din „dramele-mister” are la bază viața pământească a unui om care mă interesa în cel mai înalt grad, căci, pornind de la niște condiții relativ modeste, el a devenit mai întâi preot, apoi a părăsit haina ecleziastică și a devenit un savant care s-a consacrat științei exterioare într-un anumit sens raționalist. Mă interesau toate luptele lăuntrice ale acestui om. Am încercat să-l înțeleg din punct de vedere spiritual. Am scris cele patru „drame-mister” având în fața ochilor viața sa pământească. Datorită interesului pe care îl aveam pentru persoana sa, l-am putut urmări, după moarte, în perioada pe care a trăit-o în sfera Lunii. El se află și astăzi acolo. Din momentul în care această personalitate, această individualitate, mi-a apărut în viața sa de după moarte, în întreaga realitate intensă pe care o are acum această viață, interesul pe care îl putea avea cineva, într-un asemenea caz, pentru viața pământească s-a stins complet. Trăiam acum în întregime împreună cu această individualitate după moarte, și la mine aceasta s-a exprimat în așa fel încât în a patra „dramă-mister” a trebuit să las personajul să moară, fiindcă el nu mai era prezent pentru mine ca om pământesc. Nu dau acest exemplu decât pentru a accentua această afirmație, că viața de după moarte este mult mai intensă, mai substanțială, trăită în mod lăuntric mai real decât viața pe Pământ, care este ca un vis.
Trebuie să fim atenți la faptul că omul trăiește, după moarte, în vastul univers, în Cosmos. Cosmosul devine acum el însuși. El simte Cosmosul ca fiind propriul său trup, dar simte, de asemenea în sine, din punct de vedere moral, ceea ce în timpul vieții sale pământești îi era exterior. Ceea ce se afla în el, simte în afara sa. Să luăm un exemplu foarte obișnuit. Presupuneți că în timpul vieții pământești dumneavoastră v-ați fi lăsat cuprins de o emoție, astfel încât ați lovit pe cineva, ceea ce i-ar fi pricinuit mai întâi o durere fizică, apoi o suferință morală. După moarte, în sfera lunară, sub influența individualităților lunare, dumneavoastră nu trăiți acum ceea ce ați simțit în timpul vieții pământești când, într-un moment de mânie, l-ați lovit pe omul respectiv, poate și cu o anumită satisfacție intimă, când nu ați simțit suferința celuilalt – acum dumneavoastră simțiți ceea ce a simțit celălalt. Durerea fizică, mâhnirea pe care a simțit-o celălalt, aceasta este ceea ce simțiți dumneavoastră în sfera Lunii. Dumneavoastră trăiți interior ceea ce ați făcut sau ați gândit în timpul vieții pământești, dar nu așa cum ați simțit-o dumneavoastră, ci așa cum a trăit-o celălalt. Astfel, după moarte, într-un interval de timp echivalent cu o treime din existența sa pământească, omul retrăiește tot ceea ce a gândit sau a făcut pe Pământ, sub forma pe care i-o arată ființele lunare despre care am vorbit, într-o realitate intensă, și anume el trăiește această viață în sens invers. Dacă, de exemplu, eu am trăit în sens invers, împreună cu el, viața lui Strader – acesta este numele pe care i l-am dat în „dramele-mister”, deși el s-a numit altfel – a murit în 1912 –, el a retrăit mai întâi ceea ce trăise pe Pământ la urmă, apoi ceea ce a fost mai înainte, și așa mai departe, în sens invers. Când apare acum în fața sufletului meu, el retrăiește în cealaltă sferă, în sfera Lunii, aproximativ ceea ce a trăit în anul 1875. El a trăit de atunci, în mod retrospectiv, intervalul dintre 1912 și 1875 și va continua astfel până la ziua nașterii sale.
Astfel, după moarte, omul își trăiește în sens invers viața pământească, într-un interval de timp echivalent cu o treime din această viață pământească, în sfera entităților lunare, care au fost odinioară ființe pământești. Această viață este primul germene a ceea ce se realizează drept karmă în următoarele vieți pământești. În această viață, care durează o treime din timpul vieții pământești, cunoaștem cu adevărat, în mod lăuntric, prin propria noastră simțire și percepție, cum au acționat propriile noastre fapte asupra celorlalți oameni. Atunci, dragii mei prieteni, în interiorul omului spiritual se înalță o dorință puternică, existențială, de a compensa ceea ce trăim acum în sfera spirituală, în sfera lunară, prin faptul că am acționat asupra altora – de a crea o compensație. La sfârșitul acestei perioade lunare se formulează dorința, hotărârea de a ne realiza destinul, în funcție de faptele și gândurile pământești. Și dacă dorința astfel născută din experiența retrospectivă, care ne-a condus până la naștere, s-a eliberat de frică, atunci omul este matur pentru a fi primit în sfera următoare, în sfera lui Mercur. Omul pătrunde atunci în sfera lui Mercur. În această sferă a lui Mercur – este ceea ce vom examina în conferința următoare –, omul află, prin intermediul entităților în domeniul cărora el pătrunde, entități care nu au fost niciodată ființe pământești, ci întotdeauna ființe suprapământești –, el află în domeniul acestora cum își va putea modela în continuare destinul. Urmează așadar, să-l urmărim prin sfera lui Mercur, prin sfera lui Venus și prin sfera Soarelui, pentru a afla ce trăiește el între moarte și o nouă naștere, ce existență spirituală duce el, conform cu ceea ce a trăit printre ființele pământești între naștere și moarte. Căci omul își trăiește viața totală în existența pământească dintre naștere și moarte și în existența cerească dintre moarte și o nouă naștere. Din aceasta constă ansamblul existenței sale: Cum? – despre aceasta vom vorbi în conferințele următoare.
