Înțelepciunea antroposofică intervine cel mai profund în viața omului prin faptul că ea orientează privirea spre tainele cele mai vaste, spre tainele întregului univers, care se află concentrate, la rândul lor, sub forma unui microcosmos, în entitatea umană. Dar în tot ceea ce poate să ne devină clar pe această cale, și să se lumineze pentru noi cu privire la Cosmos, în toate acestea trăiește ceva care își proiectează lumina nu numai în viața de zi cu zi, ci și în viața de fiecare ceas, ceva care, prin faptul că antroposofia studiază această viață umană în ceea ce privește destinul său, karma sa, proiectează o lumină asupra a ceea ce atinge cel mai îndeaproape inima omului, asupra a ceea ce îi este aproape, după cum spuneam, ceas de ceas. Aș vrea, așadar, pornind de la puncte de vedere foarte diferite, să vă vorbesc în aceste zile mai ales despre baza antroposofică a acelor idei, a acelor imagini spirituale care ne permit să ne apropiem de karma omului.
Noi știm, firește, că în această viață umană dintre naștere și moarte există, ca să spunem așa, două momente care joacă un rol important, momente care se deosebesc în mod esențial de toate celelalte momente ale vieții. Primul – firește, în sensul literal al cuvântului, nu este un moment, dar dumneavoastră veți înțelege ce vreau să spun –, primul este momentul în care omul, ca ființă spiritual-sufletească, coboară în existența pământească, îmbracă un trup fizic, ca instrument al activității sale în domeniul pământesc, și nu numai că îmbracă acest trup fizic, ci se și transformă oarecum în acest trup fizic, pentru a putea acționa pe Pământ; acesta este începutul existenței pământești, nașterea și concepția. Celălalt moment este acela în care omul părăsește viața pământească și, trecând prin poarta morții, se întoarce în lumea spirituală.
Dacă ne referim mai întâi la acest din urmă moment, vedem că în primele zile de după moarte forma umană fizică nu se păstrează decât până la un anumit punct. Și ne întrebăm: Care este raportul dintre ceea ce se menține ca formă umană fizică și natură, deci față de acea existență care ne înconjoară în timpul vieții pe Pământ? Aceste regnuri ale naturii, întreaga natură exterioară, sunt ele în stare să acționeze față de aceste rămășițe ale entității umane în așa fel încât aceste rămășițe să-și păstreze forma? Nu, natura nu este în stare de acest lucru. Natura este în stare numai să distrugă această formă umană fizică edificată la intrarea în viața pământească fizică și, o dată cu moartea, începe descompunerea formei pe care omul o consideră ca forma sa pământească. Cel care lasă ca acest adevăr absolut evident să acționeze destul de profund asupra sufletului său, acela își dă seama cu câtă simplitate este înscrisă deja în forma umană fizică dovada care infirmă întreaga concepție materialistă. Căci dacă materialismul ar fi just, atunci ar trebui să putem spune că natura construiește forma umană. Dar nu putem spune acest lucru, căci ea nu poate decât să distrugă forma umană, nu s-o edifice. Iar acest gând poate produce o puternică impresie asupra noastră. Această impresie chiar emană de la acest gând, numai că foarte adesea ea nu poate fi exprimată în mod adecvat sub formă de gând. Ea trăiește în subconștientul sufletului uman, trăiește în tot ceea ce simțim noi în fața enigmei morții. Dar acolo ea trăiește cu energie. Și antroposofia nu vrea nimic altceva decât să aducă asemenea enigme care apar în fața sufletului liber de prejudecăți al omului, până la acel nivel de rezolvare care este, la rândul său, necesar, tocmai pentru a-i permite omului să se conducă în mod just în viață. Astfel că la început, ea trebuie, pur și simplu, să orienteze spiritul uman liber de prejudecăți spre ceea ce înseamnă momentul morții.
Și, pe de altă parte, ea poate atrage atenția asupra momentului nașterii. Dar omul își poate forma despre acest moment al nașterii o reprezentare corespunzătoare reprezentării despre moarte numai dacă se consacră puțin unei observări de sine imparțiale. Această observare de sine trebuie să fie aplicată activității umane de gândire. Această activitate umană de gândire se extinde asupra a tot ceea ce se întâmplă în lumea pământească fizic-sensibilă. Noi ne formăm gânduri în legătură cu ceea ce se întâmplă în lume. Nu am putea fi absolut deloc oameni dacă nu ne-am forma aceste gânduri; căci prin formarea acestor gânduri ne distingem de toate celelalte entități care ne înconjoară în domeniul pământesc. Dar când sesizăm gândurile printr-o observare de sine imparțială, aceste gânduri ne apar cu adevărat foarte îndepărtate de tot ceea ce ne înconjoară ca realitate. Numai să ne reprezentăm în mod just cât de abstracți și reci devenim în mod interior când ne dăruim unei activități de gândire, în comparație cu ceea ce suntem când ne dăruim vieții din tot sufletul. O simțire imparțială ar trebui să nu aibă nici o îndoială asupra faptului că gândurile ca atare au la început ceva rece, abstract, arid, prozaic. Dar aceasta ar trebui să fie pentru antroposof prima experiență meditativă, aceea de a privi în mod just tocmai viața de gândire. Atunci această viață de gândire îi va face o impresie care va fi pentru el foarte asemănătoare cu aceea pe care i-o face vederea unui cadavru. Ce este așadar caracteristic când privim un cadavru? Să zicem că în fața noastră se află un cadavru. Ne spunem că în această formațiune a trăit un suflet uman, un spirit uman, și că acest suflet, acest spirit, au plecat. Ceea ce este cadavru uman zace aici, ca o coajă a sufletului și a spiritului, dar furnizându-ne, în același timp, dovada că tot ceea ce este lume extraumană nu ar fi putut produce niciodată această formațiune, că această formațiune nu a putut lua naștere decât din însăși natura umană cea mai profundă, pătrunsă de suflet și spirit, că ea este un vestigiu a ceva ce nu mai este prezent. Forma însăși ne arată că un cadavru nu este un adevăr, el nu este decât un vestigiu al unui adevăr, un rest, și are sens numai atunci când sufletul și spiritul trăiesc în el. Acum, sub forma în care a rămas, el a pierdut multe, dar așa cum este, indică tocmai faptul că în el au locuit un suflet și un spirit.
Apoi ne putem îndrepta privirea sufletească asupra vieții de gândire. Ea ne va apărea – desigur, oarecum dintr-un alt punct de vedere – ca și cum și ea ar avea ceva dintr-un cadavru. Când observăm în mod imparțial în noi înșine activitatea de gândire a omului, vedem că de fapt, și ea se poate menține prin ea însăși la fel de puțin ca forma umană în cadavru. Ea nu are nici un sens, și gândul uman, în felul în care sesizează el natura exterioară, nu are nici un sens, nu mai mult decât un cadavru. Căci natura exterioară este întotdeauna ceva ce poate fi sesizat, bineînțeles, prin gânduri, dar ea nu poate produce niciodată gânduri. De altfel, nu ar putea rezulta nici o logică de aici, care să vadă, independent de toate legile naturii, ce este just și ce este fals din punctul de vedere al gândirii. Când sesizăm aici jos, în lumea pământească, gândul, și îl pătrundem în mod just, el trebuie să ne apară ca un cadavru sufletesc, la fel cum ceea ce rămâne dintr-un om după ce omul a trecut prin poarta morții apare drept cadavru fizic. Înțelegem forma omului numai dacă o privim ca pe un vestigiu a ceea ce a lăsat în urma ei, murind, o ființă înzestrată cu viață. Imaginați-vă că nu ar exista decât un singur om pe Pământ, și că el ar muri, și că un locuitor de pe Marte ar veni din înalturi și ar examina acest cadavru: el nu l-ar înțelege deloc. El ar putea studia toate formele regnului mineral, vegetal, animal, și totuși, nu ar înțelege deloc cum a putut lua naștere această formă moartă care zace aici. Căci această formă se contrazice pe sine însăși, ea contrazice întreaga lume extraumană, pământească. Ea trădează prin sine însăși că a fost abandonată de ceva, căci nu ar putea fi așa cum este dacă ar fi fost lăsată dintotdeauna în voia ei.
Exact la fel este și cu gândurile noastre. Ele nu ar putea fi ceea ce sunt dacă ar exista numai datorită naturii exterioare. Sunt un cadavru sufletesc, asemeni cadavrului fizic. Când există un cadavru, atunci trebuie să fi murit ceva. Ce a murit? A murit forma de gândire pe care am avut-o înainte de a coborî în lumea pământească. Ceea ce în gândul abstract este mort, trăia acolo. Activitatea de gândire a sufletului, care pe atunci nu avea trup, se raportează la gândul pe care îl avem acum așa cum se raportează omul înzestrat cu suflet și pătruns de spirit la cadavru. Și noi, oamenii încarnați într-un trup fizic, suntem mormântul în care a fost îngropată viața vie a sufletului din existența prepământească. Gândul era viu în suflet. Sufletul a murit pentru lumea spirituală. Noi nu purtăm în sufletul nostru gândul viu, purtăm în noi cadavrul gândului.
Acest lucru rezultă când ne îndreptăm spre cealaltă latură a vieții pământești, care se află la polul opus față de moarte, când ne îndreptăm privirea spre naștere. Ne spunem: Într-un anumit fel, prin naștere spiritul moare în om; ceea ce este fizic în el moare cu ocazia morții. În acest fel vorbim despre aceste realități într-un mod mai just decât se vorbește de obicei în epoca noastră.
Când căutăm, la început, poarta de acces spre antroposofie, îndreptându-ne sufletul plin de simțire spre moarte, și ajungem să înțelegem că gândirea este un cadavru în comparație cu ceea ce era gândirea înainte de viața pământească, atunci ne extindem privirea dincolo de viața pământească și abia prin aceasta ne pregătim să ne deschidem pentru învățătura antroposofică, pentru înțelepciunea antroposofică. Găsim atât de greu drumul firesc spre antroposofie doar din cauză că nu ne îndreptăm privirea în mod just asupra a ceea ce este, ce-i drept, încă prezent în viața pământească, deși sub formă de cadavru – dar așa trebuia să fie în viața pământească. Astăzi, gândirea este supraestimată, dar, în realitate, nu o cunoaștem: o cunoaștem numai în natura sa de cadavru sufletesc.
Acum, dacă ne orientăm gândurile așa cum am încercat eu s-o fac în fața dumneavoastră, atunci suntem conduși cu putere spre cele două laturi ale vieții veșnice a sufletului uman. Avem, desigur, în limbile moderne, conform speranțelor umane, numai un cuvânt, pentru jumătatea de eternitate care începe acum și nu se mai sfârșește. Avem numai cuvântul „nemurire”, căci ceea ce îl interesează mai ales pe omul epocii noastre este ceea ce se întâmplă după moarte. El este aici acum, și ține de toate interesele sale în viață să știe ce se întâmplă după moarte. Dar au existat în evoluția omenirii epoci în care pe om îl mai interesa și altceva. Astăzi, omul, cu gândirea orientată mai mult în sens egoist, își spune: Mă interesează ceea ce urmează după moarte, căci aș vrea să știu dacă voi mai trăi după moarte; ceea ce a existat înainte de naștere sau înainte de concepție, nu mă interesează. – Căci omul se află aici, așadar, și el nu se gândește la viața prepământească așa cum se gândește la viața de după moarte. Dar de veșnicia sufletului uman țin aceste două laturi: nemurirea (în germană: „Unsterblichkeit” – n.t.) și nenașterea (în germană: „Ungeborenheit” – n.t.). Limbile mai vechi, originare, practicate în Misterii de niște oameni care încă mai vedeau lumea suprasensibilă într-un mod adecvat epocii lor, aveau un cuvânt corespunzător pentru stadiul de a nu fi încă născut. Noi trebuie să ne luptăm din greu pentru a găsi din nou unul, îndreptându-ne gândurile în această direcție. Dar, prin aceasta, suntem de asemenea conduși spre niște legități, active în om, absolut diferite de legitățile naturii: suntem conduși spre destinul uman.
La început, acest destin uman apare în fața sufletului ca și cum el ne-ar atinge în mod întâmplător, destinul parcă s-ar manifesta în mod accidental. Facem un lucru sau altul, mânați de un impuls sau altul și, în fața vieții obișnuite, trebuie să ne spunem că în nenumărate cazuri se întâmplă că un om bun are parte de experiențe grele, dureroase, tragice ale vieții, în timp ce, dimpotrivă, cel care nu are absolut deloc intenții bune nu are parte de experiențe rele, ci are parte chiar de experiențe bune. În viața obișnuită, noi nu vedem, în conștiența noastră obișnuită, legătura între ceea ce provine, din punct de vedere sufletesc, de la noi, și ceea ce ne atinge ca destin. Noi vedem cum cel bun poate fi atins de loviturile cele mai grele ale destinului, pe când, adesea, cel rău nu este atins de altceva decât de un destin relativ bun. În viața naturii, percepem necesitatea cu care efectele urmează cauzelor; dar nu vedem acest lucru în domeniul spiritual, unde este urzită viața noastră morală. Și totuși, dacă, pe de altă parte, îndreptăm asupra vieții o privire imparțială, vedem destinul desfășurându-se în așa fel încât trebuie să ne spunem că destinul își urmează cursul pe care l-am căutat noi înșine.
Trebuie să fim față de noi înșine absolut imparțiali. La un anumit moment al vieții pe care l-am atins în această încarnare, să privim viața care s-a scurs. Să spunem că cineva are cincizeci de ani și își examinează cu o privire imparțială acești cincizeci de ani până la copilărie; el vede atunci cum a mers, de fapt, el însuși, dintr-un imbold lăuntric, spre tot ceea ce i s-a întâmplat. Este neplăcut să observăm acest lucru; dar, urmărind evenimentele în sens invers, acest om vede că este obligat să-și spună, în legătură cu ceea ce a fost determinant în viață: Tu te deplasezi în timp spre aceste evenimente, așa cum te deplasezi în spațiu pentru a merge spre un anumit punct. – Ceea ce ține de destin emană deja din noi înșine. De aceea este absolut de înțeles că niște oameni care au devenit pentru noi într-un fel ca niște părinți – așa cum e prietenul lui Goethe, Knebel [Nota 40]– își spun: Când privim această viață a omului, ea apare în întregime conformă unui plan. Desigur că acest plan nu este întotdeauna de-așa natură încât, îndreptându-ne privirea spre el, să ne putem spunem întotdeauna: aici aș proceda în același fel. – Totuși, când privim separat faptele pe care le-am săvârșit, vedem întotdeauna cum una s-a adăugat celei precedente, din niște imbolduri lăuntrice, și astfel s-a întâmplat că a intervenit un eveniment sau altul în viața noastră. Suntem astfel constrânși să admitem că în viața noastră morală se exprimă cu totul alte legități decât în viața naturii. Prin toate acestea se poate trezi apoi dispoziția sufletească în care trebuie să se transpună cercetătorul spiritual, care știe din contemplarea lumii spirituale să descrie formarea destinului, la fel ca omul de știință care, studiind procesele din natură, descrie legile naturii. Și tocmai această sesizare a legității spirituale din univers este sarcina antroposofiei în prezent.
La început, câteva cuvinte introductive în legătură cu aceasta. Dumneavoastră vă amintiți că am explicat în Știința ocultă, de exemplu, precum și în alte contexte, cum Luna, care ne trimite lumina sa din înaltul cerului, a fost cândva unită cu Pământul, că am arătat cum trupul fizic al Lunii s-a detașat, s-a separat de Pământ la un moment dat. Luna se va uni din nou cu Pământul într-o epocă viitoare. Dar nu numai Luna fizică s-a separat de el, ci s-au separat de Pământ și anumite ființe care locuiau pe Pământ pe vremea când Luna fizică mai era unită cu Pământul. Când ne gândim la ceea ce trăiește ca valori spirituale în cadrul evoluției umane, atunci ne dăm seama din ce în ce mai mult că, ce-i drept, omenirea actuală este teribil de inteligentă – aproape toți oamenii sunt astăzi teribil de inteligenți –, dar că e lipsită de înțelepciune. Odinioară, la începutul evoluției omenirii, erau prezente comori de înțelepciune – deși exprimate nu sub o formă intelectuală, ci mai curând sub o formă poetic-imaginativ, ele erau răspândite în sânul omenirii de pe Pământul nostru de către marii Învățători, de către Învățătorii originari care trăiau printre oameni. Acești Învățători originari ai omenirii nu aveau un trup fizic, ei aveau numai un trup eteric, și legătura cu ei era oarecum altfel decât legătura de astăzi dintre oamenii fizici. Acești Învățători umblau pe Pământ într-un trup eteric. Omul căruia ei îi deveneau conducători simțea apropierea lor în sufletul său. El simțea pătrunzând în sufletul său ceva care era ca un fel de inspirație, ca o iluminare interioară cu niște adevăruri, de asemenea, cu niște viziuni. Învățătorii transmiteau învățături pe cale spirituală. Dar în acea epocă a evoluției pământești se făcea deosebire între oamenii care puteau fi văzuți și oamenii care nu puteau fi văzuți. Oamenii nici nu pretindeau să-i vadă pe oamenii pe care nu-i puteau vedea, căci aveau darul de a primi de la ei învățături, chiar fără să-i vadă. Aceste învățături erau auzite în interiorul sufletului, și omul ajungea să-și spună: Dacă această învățătură ajunge la mine, atunci înseamnă că de mine s-a apropiat unul dintre marii Învățători originari ai omenirii. – Și oamenii nu aveau o percepție exterioară a acestor Învățători originari; ei îi întâlneau pe aceștia în contemplare spirituală. Nu li se strângea mâna în mod fizic, totuși, ei erau întâlniți și se simțea ceva ca o strângere de mână spirituală.
Acești Învățători originari au dat omenirii marile învățături ale înțelepciunii originare, din care s-a păstrat numai un ecou în opere cum sunt Vedele și filosofia Vedanta. Dar aceste mari învățături ale Orientului nu sunt decât ecouri. A existat odinioară o înțelepciune originară răspândită în sânul omenirii de pe Pământ, dar care apoi a dispărut, pentru ca oamenii să se poată ridica din nou, prin propriile lor puteri, prin voința lor liberă, prin munca lor, până la spirit. Libertatea ființei umane nu ar fi fost posibilă dacă ar fi rămas marii Învățători originari. De aceea, la relativ puțin timp după separarea Lunii de Pământ, ei au urmat Luna, stabilindu-și reședința în această colonie cosmică. Ei au devenit locuitorii cei mai importanți ai acestei colonii a Lunii, de pe vremea când Luna s-a separat de Pământ, și i-au lăsat pe oameni singuri. Dar, deși de atunci nu îi mai întâlnim pe Pământ pe acești mari Învățători originari, noi, ca oameni, îi întâlnim, totuși, când trecem dintr-o viață pământească în alta, îi întâlnim în viața de după moarte, și chiar foarte curând după ce am trecut prin poarta morții. Am descris, de asemenea, cum omul, după ce a trecut prin poarta morții, după ce și-a părăsit trupul fizic, face experiența trupului său eteric care se extinde, devenind tot mai mare, dar devenind, de asemenea, din ce în ce mai rarefiat, și dispărând în cele din urmă în univers. Dar simțim atunci, în aceste câteva zile care urmează după moarte, după ce am abandonat trupul eteric, simțim că nu mai suntem pe Pământ, ci că trăim în ambianța nemijlocită a Pământului. La câteva zile după moarte, noi nu ne mai simțim trăind în trupul pământesc, ci ne simțim ca și cum acest trup pământesc s-ar fi extins, ajungând până la orbita pe care o descrie Luna în jurul Pământului. Ne simțim pe un Pământ devenit mai mare, și nu simțim Luna ca fiind doar un trup, ci simțim întreaga sferă ca pe o unitate, orbita Lunii fiind marginea sferei; simțim, pur și simplu, Pământul mărit ca până la sfera lunară și spiritualizat. Ne aflăm în sfera Lunii, și în această sferă a Lunii rămânem un timp destul de îndelungat după moarte. Dar aici, noi ajungem din nou în compania acelor entități spirituale care, la începutul existenței pământești a omului, au fost Învățătorii săi originari. Primele entități pe care le întâlnim după moarte în Cosmos sunt acești primi Învățători originari ai oamenilor; ne regăsim în domeniul lor. Și noi facem atunci o experiență remarcabilă.
Ne-am putea ușor imagina că existența de după moarte, care durează un anumit timp –voi mai avea de vorbit despre durata acestei existențe – ar avea oarecum un caracter de umbră, în comparație cu viața de pe Pământ. Viața de pe Pământ ne apare atât de puternică, putem pretutindeni apuca obiectele, ele sunt dense; omul este dens, compact. Spunem despre un lucru că este real când îl putem percepe în mod clar. Dar această viață puternică de pe Pământ ne apare, propriu-zis, după ce am trecut prin poarta morții, ca un vis. Căci, pătrunzând în felul descris în domeniul Lunii, noi intrăm într-un domeniu al existenței care ne apare atunci mult mai real, mult mai impregnat de realitate; și aceasta pentru că acești Învățători originari ai omenirii care își continuă existența în regiunea lunară ne pătrund cu propria lor ființă, și ne fac să vedem totul mult mai real decât viețuim noi, ca oameni de pe Pământ, obiectele din lume. Ce trăim noi atunci?
Vedeți dumneavoastră, viața de pe Pământ o trăim de fapt, numai fragmentar. Când privim retrospectiv, cu conștiența noastră obișnuită, viața ne apare ca un curent unitar. Dar cum am trăit noi? Noi am trăit o zi, apoi o noapte. Dar conștiența obișnuită nu își amintește de aceasta. Vine după aceea din nou o zi, apoi o noapte, și așa mai departe, și în amintire noi nu legăm între ele decât zilele. Într-o amintire retrospectivă reală, noi trebuie să întrerupem mereu firul zilelor prin ceea ce am trăit în timpul nopții, să intercalăm mereu nopțile în succesiunea zilelor. Conștiența obișnuită, oarecum în mod justificat, nu face acest lucru, deoarece este anihilată în timpul somnului. Când ne aflăm printre acele ființe lunare care au fost odinioară Învățătorii originari ai omenirii, trăim tocmai ceea ce am trăit aici, pe Pământ, în timpul nopților. În funcție de aceasta se stabilește cât durează această formă de existență în regiunea lunară. Cel care nu este un mare somnoros își petrece în stare de somn aproximativ o treime din viața sa pământească. Dar exact tot atâta timp durează viața în regiunea lunară: aproximativ o treime din viața pământească. Pentru cineva care a trăit douăzeci de ani, ea durează cam șapte ani, pentru cel care a trăit șaizeci de ani, ea durează douăzeci de ani, și așa mai departe. Trăim aici printre aceste entități, care ne impregnează cu existența lor.
Dar, pentru a înțelege ce suntem în acest moment, trebuie să pătrundem totodată, în ceea ce devenim când părăsim trupul fizic. Inițiatul știe ce trebuie să spună despre aceasta, și știe și decedatul, căci decedatul își părăsește trupul trecând prin regiunea spațiului. În momentul în care ne-am abandonat trupul fizic, pătrundem tocmai în ceea ce se află în exteriorul trupului fizic. Dacă eu stau aici și îmi părăsesc trupul, primul lucru în care pătrund este această masă, și după aceea tot ceea ce mă înconjoară. Eu mă aflu întotdeauna în interiorul a ceea ce umple lumea, și merg din ce în ce mai departe; numai în interiorul pielii mele nu mai sunt. Ceea ce era până acum lumea mea interioară în domeniul fizic devine pentru mine lume exterioară, și tot ceea ce era înainte lume exterioară devine lumea mea interioară. Astfel, și realitatea morală devine pentru mine lume exterioară. Să ne imaginăm că, fiind un tip rău, am dat cuiva o palmă, iar după moarte, îmi retrăiesc viața în mod retrospectiv până la vârsta de patruzeci de ani: când l-am lovit. Pentru acel om, a fost o impresie morală teribilă. Poate că eu am râs în acel moment al vieții mele. Dar acum nu mai simt ce am simțit eu atunci, ci simt ce a trăit celălalt, durerea lui fizică, suferința lui morală. Eu sunt în întregime în el. În realitate, eu am fost deja în el în fiecare noapte, numai că acest fapt a rămas în subconștient, nu îl simțim, el rămâne o imagine. Acum, noi suntem impregnați de substanța marilor Învățătorii originari care trăiesc pe Lună. Aici, trecem prin această experiență într-un mod cu mult mai intens decât pe Pământ. Ceea ce aici, pe Pământ, este ca un vis, devine o realitate mult mai intensă; și noi trăim această experiență. Dar această realitate mai intensă o trăiește și acela care, cu ajutorul conștienței sale clarvăzătoare, continuă să fie unit cu un decedat după moartea acestuia, prin faptul că se poate ridica până la Inspirație, prin faptul că poate trăi în contemplare suprasensibilă. El face atunci experiența acestei realități pe care o cunosc oamenii după moarte, care este mult mai intensă decât înainte de moarte. A trăi ceea ce simte un om după moarte acționează mult mai intens, dacă este trăit cu adevărat, decât orice altă influență pământească. Iată un exemplu în acest sens.
Unii dintre dumneavoastră cunosc, fără îndoială dramele-mister pe care le-am compus, și personajul Strader din aceste drame-mister. Acest personaj Strader este inspirat din viața reală. A existat o personalitate asemănătoare care m-a interesat foarte mult. Eu am urmărit cursul exterior al vieții acestei personalități, care este redat, bineînțeles, sub o formă poetică. Dumneavoastră știți că eu am scris patru drame-mister. În a patra, Strader moare. Și această a patra dramă, care a fost scrisă în 1913, eu am trăit-o lăuntric în așa fel încât nu puteam face altfel decât să-l fac pe Strader să moară. De ce? Ei bine, atâta vreme cât modelul lui Strader [Nota 41] trăia aici, în lumea fizică, și privirea mea era îndreptată asupra acestui model al lui Strader. Dar între timp modelul a murit. Acest om m-a interesat atât de mult, încât eu l-am urmărit mai departe. Și impresiile pe care le-am avut când i-am urmărit viața de după moarte au fost atât de puternice, încât ele au înăbușit cu totul interesul pentru persoana care fusese el în timpul vieții pământești. Nu în sensul că interesul pe care i-l purtasem nu s-ar fi păstrat, dar acest interes nu era suficient față de impresiile puternice încercate când am urmărit ceea ce trăia el după moartea fizic-pământească. A trebuit să îl fac pe Strader să moară, fiindcă modelul său apărea în fața ochilor mei așa cum continua să trăiască după moarte, și aceasta făcea o impresie mult mai puternică decât viața sa dinainte de moarte.
Vedeți dumneavoastră, aceasta s-a manifestat, de asemenea, în mod practic. S-au găsit niște prieteni care să ghicească cine este modelul lui Strader, și care, cu o anumită nobilă dăruire de sine, s-au străduit să cerceteze operele postume ale acestui model al lui Strader. Ei mi-au adus foarte bucuroși rodul cercetărilor lor. A trebuit – într-un fel oarecum involuntar – să mă supăr puțin, căci acest lucru nu mă interesa deloc, deoarece în momentul în care în fața urmelor vieții pământești apăreau impresiile vieții de după moarte, acestea ștergeau tot ceea ce prietenii îmi mai aduceau ca urmare a cercetărilor referitoare la viața pământească. Și adevărul este că impresiile care iau naștere prin faptul că substanța entităților lunare pătrunde în om domină tot ceea ce poate trăi omul în viața pământească, și ele fac existența mai reală. Așadar, noi trăim actul compensator just într-o realitate mai intensă. Trăim mai puternic ce înseamnă pentru celălalt ce am făcut noi înșine, faptul că am pricinuit un rău unui om sau altuia.
Pornind de la aceste experiențe trăite după moarte în sfera marilor Învățători originari ai omenirii, se plăsmuiește primul germene al karmei. Atunci, în noi ia naștere intenția de a compensa cele făcute. Apare pentru prima dată în viață faptul că intențiile au efecte. Aici, în lumea pământească, binele nu aduce neapărat binele, răul nu aduce neapărat răul. În momentul în care pătrundem în lumea extrapământească, hotărârea pe care o luăm în sânul unei lumi mult mai reale decât lumea pământească, ceea ce trăiește în noi ca impulsul de a compensa ceea ce am făcut prin reversul său, – în acest moment, ceea ce ia naștere în noi înșine ca intenție trebuie să devină o cauză reală pentru compensarea care va fi împlinită într-o viață ulterioară.
Aș vrea să vă descriu cum se formează karma, încetul cu încetul, și cum omul își modelează o nouă viață când reapare după ce a parcurs timpul dintre moarte și o nouă naștere. Prima perioadă pe care o parcurgem este trăită în așa fel încât în noi ia naștere intenția de a ne elabora karma în colaborare cu entitățile lunare. Aș vrea să vă descriu în mod concret etapele prin care omul își stabilește compensarea karmei între moarte și o nouă naștere.
