Am început să vorbim ieri, din perspectiva karmei, despre legătura dintre viața umană de aici, de pe Pământ, care se desfășoară între naștere și moarte, și cealaltă viață a omului, care se desfășoară în lumea suprasensibilă între moarte și o nouă naștere. Am văzut că la karma omului conlucrează ceea ce a trăit, a făcut, a gândit omul în existența pământească precedentă și într-o serie de vieți pământești succesive anterioare, și ceea ce se modelează atunci prinde formă, ca bază a trăirii dintr-o viață pământească următoare, prin colaborarea omului cu alte suflete umane de care este legat karmic și cu entitățile spirituale ale Ierarhiilor superioare. Am văzut că prin aceasta, viața istoriei omenirii devine transparentă. Vedem oarecum fiecare om individual – fie că a săvârșit lucruri remarcabile, lăsând în lume o amprentă, fie că a acționat în cercuri mai restrânse – pe fundalul unei vaste activități spirituale. Am văzut mai ales, cum destinul uman, când începem să-l înțelegem, ne apare drept expresia exterioară, pământească, a unor evenimente mărețe, universale, care au loc la rândul lor în lumea spirituală. Am arătat, o dată cu aceasta, că omul însuși este cel ce transportă și face să acționeze într-o epocă pământească ulterioară ceea ce s-a întâmplat într-o epocă anterioară. Așadar, prin intermediul omului iau naștere legăturile dintre evenimentele istorice, și cred că o asemenea cercetare istorică poate face asupra omului o impresie mai înălțătoare. Da, modul în care ne simțim propria karmă, modul în care ne putem adapta propriei karme este cel just dacă mai întâi – înainte de a trata, în conferințele următoare, trăirea karmei individuale –, dacă mai întâi vedem, tocmai în cazul unei personalități a cărei viață este mai mult sau mai puțin cunoscută, cum se integrează acțiunea unei vieți pământești individuale în următoarele vieți pământești.
Am văzut cu ajutorul unor exemple, cum întreaga structură spirituală și entitățile spirituale care țin de o sferă planetară intervin în ceea ce aduce omul cu sine în această lume spirituală după ce trece prin poarta morții și trăiește mai departe în lumea spirituală. Am făcut anumite observații în legătură cu felul specific de a acționa al sferei lui Jupiter. Sfera lui Saturn exercită o acțiune și mai zguduitoare, în specificul ei. Dumneavoastră știți, desigur – eu am menționat acest lucru – că și în cazul contemplării pe baza inițierii, pentru a avea în mod independent o viziune de ansamblu asupra acestor corelații, cineva care a depășit vârsta de șaizeci și trei de ani trebuie să-și îndrepte privirea retrospectivă asupra perioadei cuprinse între cincizeci și șase și șaizeci și trei de ani, pentru a putea judeca în întregul context al vieții și urzirii spirituale a universului ceea ce poate acționa asupra omului din sfera lui Saturn. Căci tot ceea ce acționează în legătură cu sfera lui Saturn este de așa natură încât de fapt, în sânul sferei lui Saturn toate entitățile au o conștiență puternică, pătrunzătoare a trecutului, și sunt mai mult sau mai puțin inconștiente în ceea ce privește prezentul. Acest lucru face o impresie zguduitoare. Ființele saturniene își desfășoară, propriu-zis, acțiunile lor prezente, inclusiv Serafimii, ca izvorând dintr-un substrat inconștient, ele nu știu, ca să spunem așa, în mod nemijlocit, ce se petrece cu ele și prin intermediul lor în momentul prezent; dar ele știu imediat, și anume în mod exact și pătrunzător, ce au făcut, ce au gândit, ce s-a întâmplat cu ele după ce s-a întâmplat acel lucru.
Aș vrea să folosesc o imagine pentru a caracteriza acest mod specific de existență în sfera lui Saturn. Imaginați-vă că ați merge, ca oameni, pe Pământ, și că nu ați ști niciodată, în momentul prezent, ce faceți, ce gândiți, ce se întâmplă cu dumneavoastră sau prin intermediul dumneavoastră; dar vă duceți – să luăm un fapt simplu –, vă duceți undeva. Dumneavoastră nu vedeți pe unde mergeți, dar lăsați urme: să presupunem că acolo unde vă găseați cu o clipă mai înainte a apărut un om de zăpadă. Faceți un pas mai departe: încă un om de zăpadă, apoi un alt pas: încă un om de zăpadă, și așa mai departe. Luați mereu o formă plastică și, privind în urmă, puteți vedea exact ceea ce erați mai înainte. Deja în clipa în care prin intermediul dumneavoastră se întâmplă ceva, vedeți acest lucru, îl vedeți cum este, cum se menține, cum rămâne în eternitate. Și vă îndreptați privirea în urmă asupra unei perspective în care este înscris, ca într-o cronică eternă în univers, tot ceea ce s-a întâmplat prin intermediul dumneavoastră Căci așa este conștiența de sine a ființelor saturniene. Dar tot ceea ce este contemplat în acest fel de către aceste ființe saturniene, ca fiind devenirea lor trecută, se unește, la rândul său, cu devenirea trecută a tuturor ființelor individuale ale sistemului planetar în ansamblul său, astfel încât, ca să spunem așa, conștiența ființelor saturniene constă în faptul că ele își îndreaptă prin facultatea amintirii privirea retrospectivă asupra întregii memorii – dacă mă pot exprima astfel – a sistemului planetar viu în ansamblul său, cu toate entitățile sale. Totul este înscris în această facultate cosmic-universală a amintirii ființelor saturniene.
Dacă deja prin această descoperire a activității și urzirii din sfera lui Saturn observatorul inițiat este puternic impresionat, el este și mai impresionat când vede cum acele ființe transportă efectele vieții lui precedente într-o nouă viață pământească, după ce a trebuit să lase să se i elaboreze karma în sfera lui Saturn prin experiențele lor deosebite. Și, cu siguranță, contemplarea universului dobândește un conținut extraordinar de maiestuos și de puternic când știm aceste lucruri despre o personalitate aparținând istoriei universale.
Când examinăm viața unor asemenea personalități aici, pe Pământ, suntem înălțați – când observăm în mod spiritual, citind, și nu doar silabisind – spre viața și ființialitatea sferei lui Saturn. Percepem acțiunea intervenind în ceea ce se întâmplă pe Pământ; vedem aici o reflectare a ceea ce se întâmplă în sfera lui Saturn. Aș vrea să clarific acest lucru cu ajutorul unui exemplu.
Ne putem îndrepta privirea asupra unei individualități umane care a trecut printr-o existență în sudul Europei, în primul și al doilea secol al erei creștine, într-o perioadă când elenismul încă mai acționa cu putere în evoluția creștinismului; această personalitate era înzestrată pe atunci cu o receptivitate sufletească puternică, fină, de o coloratură întru câtva intelectuală, pentru creștinismul puternic nuanțat de elenism, și a fost transportată în Imperiul Roman, unde a trăit tot ceea ce putea fi trăit în Imperiul Roman în primele secole ale răspândirii creștinismului: persecuțiile nedrepte împotriva creștinilor, violențele Cezarilor romani față de oamenii mai delicați; vedem un suflet care a trăit într-o profundă indignare față de ceea ce poate fi perceput aici, și care, de fapt, a trecut prin moarte într-o dispoziție sufletească de resemnare, spunându-și: O lume în care sunt posibile asemenea lucruri va putea ea da naștere cu adevărat unui progres? – Cu o anumită îndoială cu privire la posibilitatea de a se stabili în lume, în general, un echilibru între bine și rău, acest suflet s-a ridicat deasupra spectacolului pe care îl oferea cezarismul roman, și în fața privirii sale spirituale, în fața privirii sufletului său se oferea, pe de o parte, răul făcut de Cezari și, pe de altă parte, natura dăruită sacrificiului a unor martiri creștini. Acest suflet contempla, într-un contrast dur și brutal, pe de o parte, binele, pe de altă parte, răul. Cu această impresie a trecut el prin poarta morții, apoi a traversat niște existențe pământești de o mai mică importanță. Căci ceea ce împovărase acest suflet în timpul existenței romane săpase în el urme adânci. Acestea au fost după aceea elaborate în sânul sferei lui Saturn, pentru a deveni karma viitoare a acestei individualități în timp ce se apropia secolul al 18-lea.
Sfera lui Saturn lucrează cu gravitate și în mod pătrunzător la modelarea karmei. Și tocmai când e vorba de a cuprinde sufletul uman în toată profunzimea lui și de a dezvolta, aducând la lumină din cele mai profunde adâncuri ale sufletului uman niște forțe puternice, radicale, tocmai în acest caz sfera lui Saturn oferă niște puteri viguroase, căci tot ceea ce se desfășoară în sânul sferei lui Saturn este de o mare putere, de o mare intensitate spirituală, dar atât de spirituală, încât ea acționează cu atât mai profund asupra omului când el coboară spre o formă pământească; și pătrunde profund în organizarea sa fizică, la naștere, o organizare fizică însuflețită de entuziasmul care conduce la o compensare a tot ceea ce a trăit sufletul într-o viață pământească precedentă. Este vorba de o puternică privire retrospectivă. Când karma este elaborată în sfera lui Saturn, privirea se îndreaptă asupra amintirilor, asupra trecutului, vedem cum se modelează ființa în sfera lui Saturn; privirea se îndreaptă în urmă. Apoi, când omul coboară spre sfera pământească, apare, într-un anumit sens, imaginea negativă a ceea ce am trăit aici. Această privire retrospectivă intensă se transformă într-o năzuință energică spre idealuri, care orientează spre viitor, astfel încât tocmai oamenii care își duc aici, jos, o karmă elaborată în sfera lui Saturn sunt oameni care se entuziasmează pentru viitor și vor, așadar, să acționeze pentru idealuri care tind spre viitor, fiindcă în sfera lui Saturn ele au contemplat în sânul unei vieți pur spirituale îndeosebi trecutul.
Această individualitate despre care vorbesc eu aici a apărut în a doua jumătate a secolului al 18-lea ca Friedrich Schiller [Nota 50]. Și luați acum întreaga viață a lui Schiller, așa cum apare ea, cu scriitura extraordinar de viguroasă, poate puțin cam slabă din punct de vedere artistic, a dramelor de tinerețe ale lui Schiller, cu toată această înflăcărare, dar luați-o și cu imensa gravitate, am putea spune, și, de asemenea, cu extraordinara melancolie care se afla în sufletul lui Schiller, și vedeți mai ales caracterul emoționant al destinului tânărului Schiller ieșind în evidență tocmai prin dispoziția melancolică a sufletului său; vedeți-l ridicându-se, pe de altă parte, la un fel de percepere entuziastă a elenismului în momentul în care face cunoștință cu Goethe – vedeți toate acestea în prim-plan, și vedeți în spatele lor omul care și-a urzit baza acestei concepții în secolele 1, 2 ale erei creștine, prin trăirea creștinismului elenizat, pe de o parte, și prin indignarea provocată de cezarismul roman, pe de altă parte, și cum după aceea toate acestea s-au aprofundat pentru a da naștere noii karme în sfera a cărei acțiune este atât de marcată de gravitate, în sfera lui Saturn. Conform karmei sale, Schiller este cu adevărat un saturnian.
Aceste lucruri nu vor fi trăite de suflet în mod just când vrem să le înțelegem numai teoretic. Ele sunt înțelese de suflet în mod just numai atunci când ele sunt cuprinse cu întreaga simțire, când ne adâncim mai întâi cu simțirea în întreaga ființialitate și viață spirituală a lumii astrelor – în acest caz, în sfera lui Saturn – și când, apoi, după ce ne-am aprofundat simțirea pentru a înțelege ce înseamnă acțiunea unui destin pământesc, contemplăm o asemenea acțiune a unui destin uman pământesc.
Voi da un alt exemplu, în care această acțiune este absolut diferită. Ne putem îndrepta privirea asupra unei individualități care, într-o viață pământească recentă, putea fi considerată, până la un anumit grad, chiar făcând parte dintre inițiați. Dar, înainte de a vorbi despre această karmă umană, trebuie să formulez o întrebare pe care trebuie să și-o pună, propriu-zis, orice om care reflectează la asemenea lucruri cum sunt cele despre care vorbim noi acum și, cu siguranță, mulți dintre dumneavoastră și-au pus-o deja. Este întrebarea care se ivește atunci când auzim ce se spune în considerațiile antroposofice: în cursul evoluției pământești au existat oameni care au fost inițiați în marile taine ale existenței, inițiați în înțelepciunea pământească. Privirea noastră se îndreaptă cu un imens respect, cu o stimă profundă, asupra acestor vechi inițiați ai evoluției omenirii. Când vorbim acum despre reîncarnare, despre vieți pământești succesive, atunci se poate ivi întrebarea: Cum este cu reîncarnarea acestor inițiați? – Și întrebarea poate merge mai departe și poate fi formulată astfel: Ei bine, atunci în prezent nu mai trăiesc inițiați reîncarnați? Nu cumva inițiații de odinioară se vor fi retras complet din lumea în care trăim noi acum între naștere și moarte? Lucrurile nu stau absolut deloc așa. Dar nu avem voie să uităm că omul, când coboară ca individualitate din existența sa spiritual-sufletească, prepământească, spre o viață pământească, este legat, este deja legat prin trupul său fizic, apoi prin educație și prin alte lucruri de acest fel, de ceea ce îi poate oferi o anumită epocă. Cel care vine să se încarneze pe Pământ trebuie să accepte aceste lucruri. Ne putem îndrepta privirea spre orice individualitate inițiată, să spunem, dintr-un trecut foarte îndepărtat, și a cărei karmă este ca mai târziu să se reîncarneze în secolele 18, 19. Dar în secolul al 18-lea nu se găseau nicăieri, în cadrul civilizației noastre, trupuri cum existau în acel trecut îndepărtat, trupuri atât de suple, care se puteau adapta atât de bine individualității spirituale a omului. Este numai o idee preconcepută a crede că acest trup uman ar fi rămas același din timpuri imemoriale. În realitate, în epoca materialismului, acest trup a devenit dur, rigid, lipsit de maleabilitate, nu poate fi modelat ușor. Condițiile care stăpânesc ereditatea, care sunt legate la rândul lor, de modul de a gândi, de întreaga constituție sufletească, sunt de-așa natură – omul individual nu poate face nimic în această privință, întreaga civilizație este de vină –, sunt de-așa natură încât omul nu poate face ca în organismul fizic să pătrundă o parte din ceea ce aduce sufletul cu sine din timpul în care era inițiat, de aceea, această parte nu poate ajunge în mod direct la propria conștiență; căci la conștiența exterioară nemijlocită a epocii nu poate ajunge decât ceea ce s-a putut cufunda complet în trupul fizic.
Trebuie să spun, desigur, ceva foarte paradoxal, dar dumneavoastră trebuie să acceptați acest paradox, căci acesta este, totuși, un adevăr. Vedeți dumneavoastră, în timpurile foarte îndepărtate, inițiații erau feriți de ceva care este considerat astăzi o mare binefacere pentru neamul omenesc, dar care pe atunci, dacă li s-ar fi întâmplat așa ceva, n-ar fi fost considerat deloc de către acești inițiați o binefacere, ci, dimpotrivă, un mare obstacol în calea inițierii. Astăzi nu se va admite ca un om, așa cum se întâmpla unui inițiat din timpurile străvechi, să fie ferit să învețe să citească și să scrie așa cum se poate învăța astăzi. Dar, din cauza felului în care se învață astăzi cititul și scrisul, se pierd multe lucruri, și anume, din cauza necesității de a intra în constrângerea pe care o constituie formele literelor, cu care ființa umană nu are absolut nici o legătură. Cum europenii, acești „oameni mai buni” [Nota 51], în comparație cu sălbaticii, le-au arăta indienilor din America formele literelor lor, când ei, acești oameni mai buni, au intrat în contact cu indienii sălbatici, acești indieni au simțit o ușoară spaimă și frică, și pentru ei literele erau mici spiriduși, demoni. Așadar, spre un lucru atât de nefiresc cum sunt toate aceste forme ale literelor scrierii noastre, în care zac mici spiriduși, spre ceva atât de străin este condus omul la vârsta de șase, șapte ani, Ce legătură are, așadar, pentru Dumnezeu, un A sau un B, în forma pe care noi, când eram copii, a trebuit s-o acceptăm, cu viața umană! Nici una, nici cea mai mică legătură! În vechiul Egipt exista cel puțin o scriere figurativă, în care imaginea care era pictată avea o asemănare cu realitatea și omul avea și conștiența faptului că ceea ce e pictat are o legătură cu realitatea. Astăzi, se învață A, B, C, drept ceva absolut străin vieții. Noi dorim, în Școala Waldorf, să îndreptăm greșelile cele mai grave, de aceea am introdus în școala noastră un alt mod de a învăța cititul și scrisul. Dar nu ne putem da seama ce este alungat din om, ce este ucis în om, atunci când învață să citească și să scrie astfel, acest lucru nu-l putem judeca dacă vrem să judecăm lucrurile numai din punct de vedere materialist, dacă vrem să trăim în lume numai pe baza conștienței obișnuite.
Vedeți dumneavoastră, eu nu am primit nici un șoc de acest fel, dar, cu siguranță, mulți oameni au primit: În Autobiografia mea am făcut destul aluzie la faptul că la cincisprezece ani eu încă nu știam să scriu corect din punct de vedere ortografic [Nota 52]. Și datorez extraordinar de mult acestui fapt. Am fost ferit de multe lucruri de care nu ești ferit când știi să scrii corect ortografic deja la cincisprezece ani. Din cauza acestor lucruri care își au izvorul în cultura materialistă a epocii noastre, noi suntem rupți de viața spirituală. Este o problemă mult mai gravă decât se crede. Eu fac aici aluzie la aceasta pentru ca dumneavoastră să vedeți că, într-adevăr, inițiatul de odinioară nu poate beneficia decât de educația care i se oferă. Ce poate face el altceva decât să se adapteze la trupul și sufletul oferite de epoca sa? El trebuie să renunțe atunci la multe lucruri care zac ca predispoziții în sufletul său. Totuși, raportul karmic cu inițierea de odinioară poate fi vizibil în niște fenomene ale vieții care se pot manifesta într-o anumită epocă și la un om care se prezintă din punct de vedere exterior ca un locuitor obișnuit al Pământului, și absolut deloc ca un inițiat. În karmă nu acționează, într-adevăr, ceea ce este considerat în primă instanță ca fiind lucrul cel mai eficient în viața omului. De exemplu, când avem în fața noastră un om cu o anumită constituție spirituală, suntem foarte ușor înclinați, când emitem asupra karmei lui doar judecăți raționale, să facem trimitere, într-o încarnare anterioară, la o constituție intelectuală asemănătoare. Dar nu este așa. Lucrurile care devin libere din punct de vedere karmic și care rămân active dintr-o încarnare în alta se situează în zone ale sufletului mult mai profunde decât configurația intelectului. Nu e nevoie să vă menționez decât un singur exemplu, ca să vedeți că ceea ce influențează karma provine din cu totul alte regiuni ale sufletului decât numai ceea ce ține de intelect.
O personalitate interesantă din secolul al 19-lea a fost Ernst Haeckel [Nota 53]. Ceea ce îi frapa pe oameni cel mai mult la el a fost concepția sa nuanțată în sens materialist, lupta sa împotriva ultramontanismului, împotriva papalității romane, a Bisericii romano-catolice. El a desfășurat un asemenea entuziasm în această luptă încât, prin expresiile pe care le folosea în această luptă, era uneori absolut încântător, dar uneori și puțin cam lipsit de gust. Dar când îi explorăm karma, constatăm că încarnarea sa pământească anterioară cea mai importantă a fost cea a papei Gregorius, marele și puternicul papă care voia tocmai să întemeieze puterea lumească, exterioară, a papalității în fața puterii exterioare a împăratului; papa Gregorius VII, care se formase, ca Hildebrand, prin reforma de la Cluny, care a dus, firește, în felul său, din secolul al 10-lea până în secolul al 11-lea, lupta împotriva Imperiului, până când unul dintre ai săi, devenit papă, a început, tot în felul său, să se ridice împotriva puterii lumești, împotriva împăratului din acea epocă. Entuziasmul consumat pentru a impune o concepție despre lume, entuziasmul în realizarea unor impulsuri rezultate dintr-o concepție despre lume, aceasta era ceea ce, provenind din încarnarea ca Hildebrand s-a manifestat într-un mod activ în încarnarea ca Haeckel. Acesta nu este decât un exemplu pentru a arăta că nu trebuie să credem absolut deloc că aprecierea exterioară a unei anumite configurații sufletești ne permite să ghicim o viață pământească anterioară determinantă. În privința acestor lucruri trebuie să fim prudenți și să nu ne oprim decât la acele lucruri care, deși în realitate uneori nu sunt decât detalii infime pe care le putem observa la omul respectiv, trebuie să fie înțelese pe baza viziunii spirituale, și atunci ele fac să apară, treptat, în spatele omului, ceea ce a avut loc în existența sa pământească anterioară.
Ei bine, vedeți dumneavoastră, mai ales o karmă saturniană exercită o acțiune profundă. Aș vrea aici să vă orientez privirea spre o individualitate care a fost cu adevărat, într-o încarnare anterioară, un inițiat. Eu vorbesc în acest caz cu toată obiectivitatea, și m-au costat unele eforturi pentru a ajunge să aduc la lumină adevărul pe care trebuie să-l expun acum, fiindcă individualitatea nu îmi era, propriu-zis, absolut deloc simpatică în noua ei încarnare, și nu mi-a devenit simpatică nici astăzi. Aici este vorba de constatarea unor fapte obiective și, de fapt, deși acest lucru ne costă un anumit efort, putem pătrunde karma personalității care nu ne este apropiată personal prin simpatie cu o șansă mult mai mare de a ajunge la adevăr. Aș vrea să vă orientez privirea asupra unei individualități care a fost cu adevărat, într-o viață pământească anterioară, un inițiat, și anume un inițiat într-un fel de Misterii care constituiau ceva grandios și puternic în istoria evoluției omenirii, un inițiat în Misteriile irlandeze, în Misteriile din Hybernia, la care fac aluzie în dramele-mister. În aceste Misterii trebuia să treci prin multe experiențe înainte de a avea acces prin inițiere la acea formă a comorii de înțelepciune care putea fi primită numai în aceste Misterii irlandeze. Cel care urma să devină un inițiat trebuia mai întâi să trăiască, pe de o parte, tot ceea ce se putea ridica în sufletul uman ca îndoieli în fața marilor adevăruri; discipolul era învățat să se poată îndoi tocmai de cele mai înalte adevăruri exact la fel de puternic cum se poate îndoi de orice altceva. Și abia după ce sufletul a trecut prin dureri, prin întreg tragismul interior, prin starea de deprimare, de depresie interioară, aș spune, după ce a putut trăi toate acestea, sub povara îndoielilor cu privire la adevărurile supreme, abia atunci era condus, mai întâi sub formă imaginativă, apoi sub cea a realității spirituale, la perceperea reală a adevărului. Astfel încât oricine era inițiat în Misteriile din Hybernia învăța nu numai să creadă în adevăr, ci și să nu creadă în adevăr. Abia prin aceasta caracterul de nezdruncinat al credinței sale în adevăr se putea dovedi plin de putere de viață.
La cei care căutau înțelepciunea inițiatică a Hyberniei mai era trezit și un alt sentiment. Ei erau conduși să simtă că, de fapt, întreaga existența ar putea fi, ca existență pământească; o iluzie, o existență care nu e reală. Omul era adus nu numai în situația de a se îndoi de adevăr, ci și să simtă neantul existenței umane, non-existența din existența umană. Apoi, simțirea îi era condusă la simțirea justă față de puterile eterice care se înnoiesc mereu, și față de forțele fizice care sunt pe cale de distrugere, dar care, din spiritual, din direcția spiritului, sunt plăsmuite mereu din nou, față de toate forțele care parcurg viața, pe de o parte, ca forțe distrugătoare și, pe de altă parte, ca forțe constructive, simțirea îi era condusă la dispoziția justă pentru a ajunge în această privință la Imaginație, și pentru aceasta, el era adus în fața a două statui uriașe [Nota 54], impozante. După aceea, era invitat să apese pe una din statui: statuia își lua mereu forma inițială, căci era absolut elastică; amprenta care fusese lăsată acolo dispărea. Statuia își păstra mereu forma inițială, și ea îi apărea ca și cum ar fi fost vie. Astfel, fiindcă primea mai întâi, într-o atmosferă solemnă, această impresie nemijlocită pe care o trăia prin contactul cu statuia, discipolul era orientat spre natura specifică a viului. Cealaltă statuie era construită în așa fel încât atunci când voia să apese asupra ei, amprenta persista și, prin aceasta, rămânea deformată. Abia a doua zi, când discipolul era condus din nou în fața statuii, ea era reconstituită. Prin fața discipolilor trecea astfel constituția internă a elementului fizic și a elementului eteric, ceva din adevărul contemplării de sine.
Aceasta era prima treaptă. Apoi, discipolii erau puși în fața altor imagini, și erau conduși tot mai departe în sesizarea activă a constituției interne. Acești discipoli din Hybernia cuprindeau, de fapt, în constituția lor sufletească, și cu mare forță, ceea ce se numește realitatea spirituală. După ce inițiații din Hybernia atingeau anumite trepte de inițiere, nu prea mai țineau mult seama de realitatea fizică exterioară, ci știau trăi în realitatea spirituală. În unul din centrele de cult din Hybernia – în timp ce în lumea fizică, în Asia, se desfășura Misterul de pe Golgotha –, marii preoți din Hybernia au dat ceremoniilor cultice o formă extremă, astfel încât, în timp ce pe planul realității fizice exterioare în Palestina se desfășura Misterul de pe Golgotha, în același moment Misterul de pe Golgotha era celebrat drept cult în centrele cultice din Irlanda. Adică în Hybernia era trăită în mod spiritual o realitate fizică ce se desfășura într-un cu totul alt punct de pe Pământ. Acest lucru trebuie să vă arate la ce profunzime ajungeau în realitate aceste Misterii din Hybernia.
Ei bine, a existat o individualitate care fusese inițiată până la o anumită treaptă în aceste Misterii din Hybernia într-o epocă timpurie, și care a trecut apoi printr-o încarnare feminină; dar încarnarea din Hybernia a avut asupra sufletului său o influență foarte, foarte profundă. Apoi, această individualitate a trăit, în viața dintre moarte și o nouă naștere, tot ceea ce poate trăi cineva când trece printr-o elaborare a karmei pe Saturn. Aici, privirea retrospectivă se îndreaptă, dintr-o perspectivă a evenimentelor universale, asupra întregii importanțe a cuceririlor sufletești care puteau fi obținute printr-o inițiere hyberniană – nu atingând cel mai înalt grad, totuși, până la un anumit grad. Întreaga importanță a ceea ce a putut fi învățat în Hybernia era privită în raport cu întreaga activitate din trecut a entității umane. Felul în care această Hybernie se dezvoltase treptat, pe parcursul secolelor și a mileniilor, din niște aspirații umane, a fost prelucrat într-o grandioasă retrospectivă cosmică. Dar atunci când s-au apropiat timpurile moderne, tocmai în fața acestei individualități apărea necesitatea de a dispune de un asemenea trup uman și de a primi o asemenea educație încât ceea ce era cel mai important din toate acestea să rămână ascuns, și totuși, pe de altă parte, să se manifeste într-o formă adaptată civilizației secolului al 19-lea. Și, pe de altă parte, ceea ce aducea sufletul din această viziune retrospectivă la coborârea într-un trup fizic care nu era cu adevărat foarte adecvat pentru ceea ce fusese trăit prin inițierea irlandeză, și apoi elaborat pe Saturn, primind o educație care nu era deloc adecvată, toate acestea s-au transformat în idealuri orientate spre viitor. Dar, fiindcă toate acestea trebuiau să se scufunde într-un trup care nu era asemănător trupurilor absolut ciudate ale vechilor inițiați irlandezi, ci era exact ca un trup al unui francez din secolul al 19-lea, multe lucruri s-au retras în umbră și s-au transformat, totuși, în imagini pline de elan, dar cu caracter fantastic, care aveau, totuși, ceva pătrunzător și grandios. Această individualitate a devenit atunci personalitatea Victor Hugo [Nota 55].
Dumneavoastră vedeți din nou cum, chiar acolo unde două vieți pământești succesive sunt atât de diferite cum este viața unui inițiat irlandez și cea a lui Victor Hugo, acțiunea karmei se continuă de la o viață la alta. Căci nu trebuie să căutăm efectele karmei în asemănările exterioare, ci trebuie să vedem în adâncurile entității umane ce este transportat prin karmă dintr-o viață pământească în alta. Astăzi de fapt, pentru a putea contempla karma unui om individual, și chiar propria noastră karmă, este necesară dispoziția lăuntrică justă, constituția sufletească justă. În realitate, orice considerații karmice constituie o profanare dacă le primim într-o dispoziție lăuntrică rezultată din cultura și civilizația epocii actuale, din școala epocii, și așa mai departe. De fapt, noi trebuie să asimilăm în sufletul nostru într-o dispoziție sacră, pătrunsă în întregime de evlavie, ceea ce ne este transmis prin contemplarea karmei. De fiecare dată când abordăm un adevăr karmic ar trebui să simțim în suflet ceva ca și cum am ridica o parte a vălului lui Isis. Căci, în fond, tocmai karma este aceea care dezvăluie, sub forma cea mai apropiată de om, ceea ce era Isis, a cărei maximă exterioară caracteristică era: „Eu sunt ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi.” [Nota 56] Dar aceasta ne întâmpină într-un mod care trebuie să atingă îndeaproape sufletul omului atunci când considerăm karma umană. Și, de fapt, abia când luăm în considerare karma, felul în care se împlinește ea în devenirea istoriei lumii, așa cum am făcut noi acum, și când ne-am câștigat, prin aceasta, dispoziția lăuntrică sacră necesară studiului karmei, abia atunci putem să ne îndreptăm privirea într-un mod just, într-o dispoziție lăuntrică justă, asupra a ceea ce este poate, propriul nostru destin și să vedem cum se plăsmuiește acest destin drept propria noastră karmă, pornind de la viețile pământești anterioare, în interacțiune cu ceea ce a trăit omul în sferele spirituale planetare între moarte și o nouă naștere. Când citim karma în dispoziția lăuntrică justă, atunci contemplăm, cu întreaga noastră ființă, lumile suprasensibile. Căci studiul karmei ne face cunoscut un ansamblu de legi care sunt în totală opoziție cu legile naturii exterioare. În natura exterioară acționează corelațiile naturale, dar noi trebuie să putem depăși complet nivelul corelațiilor naturale și să ne ridicăm privirea spre corelațiile spirituale, dacă vrem să sesizăm cu ochii sufletului legitățile karmice. Cea mai bună pregătire pentru aceasta este, desigur, studiul karmei istoriei lumii, care luminează până departe, pentru a primi de la acesta lumina care trebuie să fie pentru noi semnificativă în ceea ce privește trăirea propriei karme, studiul propriei karme. Și eu am vrut ca tocmai prin prezentarea efectelor karmei în istoria lumii când e vorba de niște personalități caracteristice să pregătesc în sufletele dumneavoastră dispoziția care ne va permite să abordăm alte considerații karmice în zilele ce urmează.
