În cursul acestor considerații, vom ajunge, încetul cu încetul, să studiem ceea ce poate însemna karma în viața omului individual, deși voi îndrepta privirea în permanență și asupra anumitor înlănțuiri karmice care au apărut prin intermediul unor personalități cunoscute în istorie. Voi atrage mai întâi atenția asupra faptului că nu este absolut necesar să dispunem de privirea clarvăzătoare pentru a ne apropia cu simțirea de faptul că există karma. Desigur, pentru a cuprinde cu privirea toate corelațiile legităților karmice, o astfel de contemplare este necesară, și multe lucruri din cele pe care le-am expus aici în cursul acestor zile nu pot fi dobândite firește, decât printr-o asemenea contemplare. Dar ceea ce deschide calea care conduce spre o asemenea contemplare este, aș spune, sentimentul, sentimentul clar al karmei, care poate interveni în orice viață umană individuală atunci când această viață umană nu trece în mod superficial peste lucruri și când privirea nu se îndreaptă numai asupra evenimentelor exterioare senzaționale, ci atunci când această viață umană poate face efortul de a se orienta spre o vedere de ansamblu a experiențelor intime ale existenței, pentru a le pătrunde cu simțirea și, prin aceasta, pentru a dobândi un fel de presimțire a anumitor legături de destin în viață, care deja prin propria lor natură arată că ele nu pot fi întemeiate numai pe o singură existență pământească dintre naștere și moarte.
Să vedem acum modul în care noi, oamenii, ne putem întâlni în viață. Cea mai mare parte a destinului nostru depinde de întâlnirea noastră în viață cu oamenii. Noi întâlnim un om, apoi un altul. Ceea ce trăim împreună cu el intervine în destinul nostru. Și tocmai ce este trăit în comun, într-o împrejurare de viață sau alta, îi va arăta observației atente că ceea ce ne vine prin karmă nu se află în contradicție cu ceea ce purtăm în noi ca sentiment liber, ca sentiment a ceea ce are la bază, în faptele noastre, niște decizii libere. La început, când suntem copii, noi ne situăm în existență într-o perioadă a vieții în care nu poate fi încă vorba de libertate, în măsura în care luăm în considerare impulsul pământesc. Și, cu toate acestea, câte lucruri nu depind de felul în care suntem situați în viață când suntem copii! Ce facultăți ies la iveală din ființa noastră interioară, ce căi ne sunt indicate, toate acestea sunt de o importanță infinită pentru destinul nostru în întreaga noastră existență pământească. Desigur, mai târziu, ca ființe independente, noi vom putea interveni, mai mult sau mai puțin, în propria noastră viață, dar nu o putem face decât pe locul pe care ni l-a stabilit copilăria. Și astfel, vom vedea în mod clar, dacă examinăm lucrurile cu exactitate, ce anume intervine prin destin în libera noastră acțiune.
Să luăm acum un caz: În viață întâlnim oameni. Există o deosebire clară între un anumit fel de întâlniri pe care le avem cu oamenii și un alt fel de întâlniri. Se poate întâmpla ca în această viață pământească să întâlnim un om pentru prima dată și să avem imediat sentimentul că de la sufletul nostru la sufletul său există o punte de legătură. Și se poate întâmpla foarte bine să avem față de acest om un sentiment intens, dar s-ar putea să nu ne intereseze tot atât de intens niște detalii, cum arată el, dacă e frumos sau urât, dacă e prietenos sau neprietenos. Ceea ce ne poate atrage spre acest om urcă din interiorul ființei noastre, ne inspiră sentimente de simpatie. Ei bine, într-un caz sau altul, se poate întâmpla să simțim sentimente de antipatie, care pot să depindă doar de faptul că am ajuns în preajma acestui om și am devenit conștienți de prezența lui; dar ceea ce simțim noi față de el nu depinde de impresia pe care ne-o face prin faptele sale sau prin cuvintele pe care ni le adresează la început. Asemenea experiențe apar în existența pământească drept mari semne de întrebare, drept mari probleme de viață pe care ni le pune realitatea. Apoi, lucrurile sunt de-așa natură încât nu simțim deloc imboldul să reflectăm după ce am avut o asemenea întâlnire și să ne întrebăm: Cum este acest om, ce face el? Tot ceea ce ne atrage spre el constituie, într-un fel, o sumă de sentimente, de trăiri lăuntrice, de conținuturi sufletești față de care nu simțim deloc imboldul de a le căuta justificarea în ceea ce face el.
Dar există și întâlniri de o natură diferită, în cazul cărora nu se ridică asemenea impresii. Alți oameni încep să ne intereseze fără să simțim, de fapt, că sufletul nostru este profund atins de acest suflu, fie de simpatie, fie de antipatie. Astfel de oameni ne interesează. Simțim imboldul să urmărim dacă ei sunt buni, răi, prietenoși, neprietenoși, dacă au anumite facultăți sau dacă nu le au. Și în perioada care urmează după o asemenea întâlnire – să spunem, când întâlnim pe cineva care îl cunoaște și el pe acest om și cu care putem vorbi despre el –,simțim imboldul să discutăm despre acest om. Ne informăm cu plăcere despre el, despre poziția lui în viață, și așa mai departe, ne interesăm de aspectele exterioare ale persoanei sale. Când e vorba de un om din prima categorie, se poate chiar întâmpla să ne fie cu totul dezagreabil să întâlnim un alt om care îl cunoaște și care începe imediat să pălăvrăgească despre el. Căci noi nu vrem deloc să vorbim despre acest om. Când se întâmplă în viață ceva de acest fel – și metodele spiritual-științifice încearcă să lămurească asemenea taine –, atunci, dacă în noi urcă, într-un anumit sens, un sentiment inexplicabil, fie de iubire, fie de ură, cu ocazia unei întâlniri cu un om, atunci iese la iveală că noi am fost legați karmic, într-un anumit fel, în trecut cu acest om și că ceea ce aveam comun cu el de fapt, ne-a condus deja de-a lungul întregii vieți pentru a-l întâlni la un moment dat. Și ceea ce am avut comun cu el în trecut, este ceea ce ne modelează sentimentele, ne formează impresiile față de el. Aceste impresii, aceste sentimente, sunt determinante, și nu faptul că el este frumos sau urât, că el este un om prietenos sau neprietenos. Tocmai când simțim absolut limpede și clar un asemenea sentiment suntem determinați să-l găsim justificat prin ceea ce are de spus cercetarea spiritual-științifică asupra unei karme formate în trecut, dacă se poate ca cercetarea spiritual-științifică să-și proiecteze lumina sa într-o asemenea problemă. Și vom găsi confirmat prin multe alte lucruri ceea ce spun eu aici.
Când dormim, când ne aflăm afară din trupurile eteric și fizic și nu suntem prezenți în lume decât în Eul nostru și în trupul nostru astral, în stare spirituală, iar trupurile noastre fizic și eteric au rămas în pat, separate de adevărata noastră entitate spiritual-sufletească, atunci se înalță în conștiența obișnuită visele. Dar nu-i așa că atunci – întrebați-vă odată observându-vă intens pe dumneavoastră înșivă –, tocmai cu ocazia unor întâlniri de acest fel, când în ființa noastră lăuntrică urcă impresiile și sentimentele, nu-i așa că atunci avem în curând toate visele posibile cu acest om? Putem visa ușor un om sau altul. Acest fapt arată că omul respectiv este legat de ființa noastră spiritual-sufletească, că noi am parcurs împreună cu el numeroase vieți pământești, sau multe vieți pământești, sau una singură; acest spiritual-sufletesc al nostru, când locuim numai în el, adică în Eu și în trupul astral, are legătură cu acest om. Întâlnim alți oameni, și un element profesional sau altceva de acest fel ne pune în legătură cu ei. Ne interesează în felul descris. Ei bine, se întâmplă chiar să avem poate mult de-a face cu ei; viața ne situează alături de ei, dar nu-i putem visa. Nu putem, visele nu vin. Suntem legați de ei numai în această viață pământească, și legătura este constituită la început prin ceea ce leagă spiritual-sufletescul omului de fizic și eteric. Și, pentru că mai ales trupul fizic și trupul eteric participă la acest interes pe care îl simțim pentru faptele lor exterioare, pentru aspectul lor exterior și pentru că aceste trupuri fizic și eteric rămân în pat și ființa noastră spiritual-sufletească s-a detașat, noi nu putem visa despre ei. Este ceea ce ne arată din nou știința spirituală: ea ne arată că, firește, karma acționează, dar în așa fel încât începe să se țeasă abia acum; abia în timpul experienței spirituale care va urma după moarte vom privi retrospectiv această viață pământească, și vom putea spune: aici s-au înfiripat niște legături karmice. Aici pătrundem într-o karmă în curs de formare.
Am văzut cum este urzită această karmă, cât timp la urzirea acestei karme lucrează ceea ce am trăit în comun cu entitățile spirituale superioare între moarte și o nouă naștere. Dar dacă reflectați la ceea ce a fost expus, ca informații ajutătoare, cu privire la legitățile karmei, va trebui să vă spuneți: Oamenii sunt conduși unii spre alții de viața de pe Pământ; ceea ce îi conduce unii spre alții în viața de pe Pământ îi leagă, de asemenea, și karmic. Ei parcurg în comun și viața dintre moarte și o nouă naștere, își plăsmuiesc acolo, în colaborare cu entitățile superioare, karma următoarei lor existențe pământești. Ce rezultă, așadar de aici pentru viața omului pe Pământ, în linii mari? În linii mari, de aici rezultă că oamenii care sunt împreună într-o viață pământească tocmai pentru că aici karma lor începe să se lege, vor aspira să se regăsească și în următoarea viață pământească. Ei își vor întemeia din nou legăturile karmice, vor trece din nou prin viața dintre moarte și o nouă naștere – dar aceasta îi va uni și mai puternic –, pentru a căuta din nou o viață pământească în care să fie împreună. Și acum apare faptul remarcabil: în cursul evoluției pământești, în realitate, oamenii trăiesc împreună în grup. Și lucrurile stau, într-adevăr așa. Dacă vrem să vedem acest lucru în mod schematic, el se prezintă astfel: Timpul trece; un anumit grup de oameni care trăiesc într-o anumită perioadă, format din oameni legați prin karmă, apare din nou pe Pământ, după ce a traversat viața dintre moarte și o nouă naștere. Un alt grup de oameni care la rândul lor, sunt legați karmic, apare din nou pe Pământ împreună; și tot așa, un al treilea grup. Și cum intervalele dintre moarte și o nouă naștere sunt cu mult mai lungi, rezultă că, de fapt, majoritatea oamenilor pământești nu se întâlnesc și că oamenii care sunt uniți printr-o legătură karmică deosebită trec prin evoluția omenirii grupați în serii, și ei se regăsesc mereu și mereu pe Pământ. Aceasta este și regula. De regulă, noi nu întâlnim pe Pământ oamenii care, în trecut, au fost încarnați într-o altă epocă decât a noastră.
Vedeți dumneavoastră, înțelegem acest lucru când abordăm cu adevărat prin observație spirituală evenimentele care țin de legăturile dintre oameni. Când reflectăm fără idei preconcepute asupra vieții, ajungem să vedem confirmându-se aceste lucruri care au fost spuse aici pe baza observației spirituale. În tinerețea mea, așa cum știți, m-am ocupat mult timp de Goethe. Având profund la inimă această preocupare spirituală față de Goethe, a trebuit să mă întreb adesea: Ei bine, cum ar fi fost dacă aș fi fost un contemporan al lui Goethe? – Văzut din exterior, faptul ar trebui să pară încântător! Când îl iubim pe Goethe, când abordăm cu toată inima ceea ce a creat el, când ne petrecem o parte din viață explicându-l, interpretându-l, oare nu ar trebui să ne vină gândul că ar fi fost încântător să fi trăit la Weimar pe când Goethe se plimba pe acolo, să-l fi văzut și poate să-i fi putut vorbi? Dar aceasta nu este, totuși, decât o părere superficială, pe care o corectăm curând când privim lucrurile mai exact. Cel puțin eu îmi spuneam: Gândul de a fi trăit în același timp cu Goethe ar fi, totuși, propriu-zis, absolut insuportabil. Căci Goethe mi-a devenit deosebit de prețios tocmai datorită faptului că aici era tot ceea ce lăsase el, că toate acestea au acționat un anumit timp, că le puteam aduce din nou la lumină din profunzimile spirituale ale devenirii universale. Și lucrurile stau în acest fel: Nu ar fi fost deloc suportabil să trăiesc în același timp cu Goethe! Numai când avem în vedere raportul concret pe care îl avem cu el, faptul că suntem născuți după el, și când trecem apoi la legăturile mai subtile ale sufletului, tocmai într-un asemenea caz în care abordăm o personalitate cu care nu am fost contemporani, așadar, o personalitate spre care nu am fost conduși să ne întâlnim în mod nemijlocit prin karma vieții, ci în cazul căreia împrejurările karmice sunt mai complicate, observația spirituală ne arată următoarele: Dacă am fi trăit în același timp cu o asemenea personalitate, ea ar fi acționat asupra sufletului ca o otravă. – Eu știu clar, cu aceasta am spus mult, dar așa stau lucrurile: Nu ne-am fi putut păstra coeziunea sufletească interioară dacă am fi fost contemporanul acestei personalități.
Și, dacă privim lucrurile în linii mari, tocmai o asemenea observație ne ascute privirea îndreptată asupra vieții umane, asupra adevărului interior și asupra corelațiilor interioare din viața omului. Nu mai vorbim în mod confuz. Nu mai suntem deloc tentați să scoatem această exclamație generală, care nu este decât un fel de frază goală: „Ah! dacă aș fi trăit în acea epocă!” Karma ne fixează, dacă o explicăm în mod just, în condițiile de viață care ne sunt proprii, ea ne situează, de asemenea, în locul în care se desfășoară existența noastră pământească. Prin aceasta se arată deja caracterul autentic al karmei, conform destinului. El ne apare când începem să reflectăm de ce am ajuns pe Pământ tocmai într-o anumită epocă precis determinată. Ceea ce ne-a condus la această epocă este faptul că noi ne-am pregătit karma împreună cu alte suflete, de care suntem legați karmic, și ne-am pregătit-o în vederea epocii în care coborâm în această existență fizică pământească.
Ei bine, ceea ce am explicat este regula, dar în domeniul spiritual totul este individual. Regulile își au importanța lor, dar nu în așa fel încât să le considerăm drept principii absolute. Cineva care se conduce numai după principii, care consideră că regulile nu trebuie să aibă niciodată excepții, acela nu va putea intra niciodată în lumea spirituală. Căci în lumea spirituală totul este altfel decât în lumea fizică. Chiar și lucrurile cele mai simple sunt diferite în lumea spirituală. Aș vrea să dau aici un exemplu. Ce ar putea fi mai clar, pentru un om care trăiește în lumea fizică, decât această axiomă matematică: Întregul este mai mare decât fiecare din părțile sale? sau: Dreapta este drumul cel mai scurt dintre două puncte. Ar trebui să fii cu adevărat nebun ca să negi că întregul este mai mare decât fiecare din părțile sale. Asemenea formule se numesc axiome, fiindcă ele sunt adevărate prin ele însele și, cum se spune atât de frumos, nu pot și nu au nevoie să fie demonstrate. La fel este și cu propoziția: Dreapta este drumul cel mai scurt dintre două puncte. Dar ambele afirmații nu au nici o valoare în lumea spirituală. În lumea spirituală este valabilă propoziția: Întregul este întotdeauna mai mic decât fiecare din părțile sale. Și deja în ființa umană găsim cum se confirmă și se verifică această afirmație. Dacă, într-adevăr, considerați în lumea spirituală partea spirituală a omului fizic, ea este cam tot atât de mare, ceva mai mare, dar cam tot atât de mare cum sunteți și dumneavoastră în lumea fizică. Dar dacă priviți în lumea spirituală plămânii sau ficatul dumneavoastră, atunci le vedeți gigantice și, cu toate acestea, ele sunt părțile unui întreg, care este mic. Aici, noi trebuie să învățăm să gândim altfel. În lumea spirituală, dreapta nu este deloc drumul cel mai scurt dintre două puncte, el este mai lung, fiindcă în lumea spirituală, când mergem de la un punct la altul, ne deplasăm cu totul altfel. În lumea fizică, lucrurile se petrec în mod rigid: acest drum este lung, acest drum este mai lung, acel drum este cel mai scurt: aceasta este linia dreaptă. – În lumea spirituală nu este așa, ci a ne deplasa în linie „dreaptă” ne creează asemenea dificultăți, încât orice linie curbă este mai scurtă decât linia dreaptă Și nu are nici un sens să spui: Dreapta este drumul cel mai scurt dintre două puncte –, căci în realitate el este cel mai lung.
Trebuie să ne familiarizăm pe deplin cu faptul că în lumea spirituală totul este altfel decât în lumea fizică. De aceea ajung oamenii atât de greu cu exercițiile lor, pe care le execută în mod fidel, să intre în lumea spirituală; pentru că sunt ancorați, cu judecata lor, în tot soiul de prejudecăți, cum ar fi: întregul este mai mare decât părțile sale, linia dreaptă este drumul cel mai scurt dintre două puncte. Așa stau lucrurile cu aceste axiome. Dar trebuie să ne dezobișnuim de adevărurile valabile pentru lumea fizică de îndată ce vrem să pătrundem în lumea spirituală. Și astfel, în lumea spirituală nu putem avea principii, ci totul este individual. Trebuie să învățăm să cunoaștem fiecare lucru în mod individual. Îngrozitoarea înlănțuire logică a lucrurilor, această decretare a unor reguli generale, nu există în lumea spirituală. Și, bineînțeles, și acest adevăr – deși el este un adevăr și este valabil în linii mari: faptul că oamenii parcurg evoluția vieții pământești în grupuri –, și acest adevăr este încălcat. Și tocmai atunci când este încălcat învățăm să-i cunoaștem cu atât mai bine importanța. Iată un exemplu în acest sens.
Vă rog să mă scuzați că iau acest exemplu din viața mea personală. Căci cum am putea cunoaște mai bine un exemplu care se referă la un asemenea lucru, decât cel care este luat din propria noastră viață? Suntem situați în interiorul lui cu individualitatea noastră. Povestindu-mi viața, am vorbit despre un profesor de geometrie pe care l-am avut. Am fost foarte atașat de acest profesor de geometrie, nu numai în timpul când eu eram elevul său, ci și mai târziu. Și pentru mine a fost foarte interesant să fac cercetări asupra karmei sale, asupra corelațiilor din viața sa. Eu aveam o slăbiciune extraordinară, cum se spune, pentru geometrie. Încă de la vârsta de nouă ani, o carte de geometrie pe care o primisem din mâinile profesorului meu [Nota 57], – care mă considera a nu fi încă matur multă vreme de atunci înainte pentru a cunoaște așa ceva, – a constituit, ca să spun așa, fericirea mea. La nouă ani mi se părea o fericire extraordinară să fiu în stare să învăț că cele trei unghiuri ale unui triunghi fac 180 de grade. Dar apoi l-am avut la școală pe acest profesor, care era, într-adevăr, o personalitate remarcabilă. Eu aveam aproximativ doisprezece ani în acea perioadă, și el a fost profesorul meu timp de șapte ani. Era cu adevărat o personalitate interesantă, căci el era, de fapt, cu totul geometrie, dar într-un fel absolut specific: geometrie descriptivă, constructivă. Când am ajuns în clasele superioare, unde se preda așa-numita geometrie analitică, trebuia să învățăm tot ceea ce trebuia să știm referitor la geometria analitică de la alte persoane, fiindcă acest profesor nu înțelegea din geometria analitică absolut nimic. El era un constructor excelent, construia totul, și aceasta făcea o impresie grandioasă. Și eu făceam, propriu-zis, progrese importante tocmai la geometrie, deoarece îl iubeam extraordinar de mult. Eu iubeam foarte mult ora lui de curs, când intra el în clasă și prezenta geometria în felul său.
Mai târziu – căci el îmi captiva interesul – mi-am dat seama că nu puteam face altfel decât să reflectez asupra raporturilor vieții sale. Dar când vrem să facem cercetări asupra karmei, nu le putem face absolut deloc dacă ne îndreptăm privirea asupra raporturilor frapante ale vieții. Dacă mi-aș fi oprit privirea numai asupra faptului că el era un excelent profesor de geometrie [Nota 58], asupra a tot ceea ce știa el să expună, nu aș fi ajuns, cu siguranță, niciodată să descopăr raporturile karmei sale. Dar ceea ce mi-a făcut o impresie profundă în ansamblul vieții sale a fost faptul că acest profesor avea un picior diform. Un picior era mai scurt decât celălalt.
Vedeți dumneavoastră, acestea sunt niște lucruri care, de obicei, sunt considerate ca fiind în afara vieții. Ceea ce ne interesează mai ales sunt lucrurile care ne conduc spre legăturile karmice dacă le aprofundăm. Nu este întotdeauna nevoie să fie vorba de un lucru atât de frapant; putem face experiența de a fi conduși spre legăturile karmice prin faptul că cineva și-a făcut un obicei pe care îl observăm mereu la el și care ajunge să formeze o imagine. Un mic obicei poate lua forma unei imagini și ne poate introduce din punct de vedere karmic în niște vieți anterioare ale persoanei respective. În acest fel am fost eu introdus în mod profund, cu privire la un alt profesor pe care îl iubeam enorm, la anumite relații karmice, prin faptul că de fiecare dată când se prezenta în fața noastră, primul său gest era să-și scoată batista și să-și sufle nasul. El nu și-a început niciodată o oră de curs altfel. Tocmai acest gest, care se repeta mereu, a luat pentru mine forma unei imagini care, ca să spunem așa, conducea pe căile karmei la viețile pământești anterioare ale acestui om. Și la fel a fost și cu celălalt, cel care avea un picior diform. Și, vedeți, datorită acestui picior diform a fost proiectată o lumină asupra întregii capacități spirituale a acestui om. Și anume, oamenii cred, de obicei, că a construi cu ajutorul liniilor figuri geometrice, vine din cap. Dar aceasta nu vine deloc din cap, nu este deloc adevărat că omul trăiește geometria cu capul său. Dumneavoastră nu ați ajunge deloc la un unghi dacă nu ați merge. Știți ce este un unghi fiindcă îl trăiți prin picioarele dumneavoastră. Capul nu face nimic altceva decât să privească unghiurile pe care le trasează brațele sau gambele, și așa mai departe. În realitate, în geometrie noi facem efectiv experiența voinței care urzește în membrele noastre. Membrele noastre sunt cele care ne învață geometria. Noi nu știm nimic despre acest lucru și credem că elaborăm geometria în capul nostru numai din cauză că am devenit niște ființe îmbibate de abstracțiuni. Capul privește cum mergem, dansăm, și așa mai departe, conform geometriei, și apoi capul desenează formele geometrice. Capul privește. Și această întreagă corelație, acest mod specific de a sublinia geometria, mi-a devenit clar când privirea mea a contemplat ființa interioară a acestui om obligat să meargă cu un picior diform și care, din cauză că simțea puternic acest picior diform, devenise un geometru atât de excelent, însă unilateral. Acestea sunt corelațiile mai intime ale vieții.
Dar cum aș fi putut merge mai departe? Acest profesor stătea pentru mine alături de un alt om care avusese un picior asemănător, și anume poetul englez Lord Byron [Nota 59]. Acești doi oameni, care, ca personalități exterioare, erau constituiți în mod asemănător mi-au apărut unul lângă altul, și acum ceva din viața lui Byron s-a revelat ca având legătură cu tot ceea ce, venind dintr-o karmă anterioară, se infiltrase în raporturile sale de viață moral-etice, dar care se exprima și prin piciorul său diform. Iar când am apucat odată karma de un asemenea fir, atunci firul se desfășoară mai departe. Și atunci am putut descoperi că acești doi oameni, într-o anumit epocă a Evului Mediu, trăiseră împreună în estul Europei, că ei trecuseră printr-un destin comun. Am descoperit conținutul vieții lor din acea epocă.
Viața precedentă a lui Byron nu semăna cu viața lui Byron din secolul al 19-lea, viața precedentă a profesorului meu nu semăna cu viața sa din secolul al 19-lea, dar amândoi trecuseră printr-un destin comun, de natură foarte intimă. Ei aflaseră, pe când trăiau în estul Europei, acea legendă plină de semnificație care povestește cum comoara care a fost palladiumul, care odinioară fusese îngropată și venerată la Troia – fiindcă era înzestrată cu forța magică ce îi asigura Troiei puterea sa –, a fost transportată la Roma trecând prin Africa, și a rămas multă vreme la Roma, și cum, după aceea, când împăratul Constantin a întemeiat Constantinopolul, a poruncit să fie transportat, cu mari cheltuieli și cu mare pompă, palladiumul, de care trebuia legată mai întâi puterea Troiei, apoi cea a Romei, și l-a îngropat la Constantinopol, pentru ca puterea Constantinopolului să ia locul puterii Romei. Legenda povestește, și acest lucru este chiar adevărat, până la un anumit punct, că orgoliul împăratului Constantin a pus să fie transportat palladiumul de la Roma la Constantinopol, că el a pus să fie ridicată o coloană puternică și grea pe locul unde era îngropat palladiumul, că a luat după aceea un fel de statuie a lui Apollo și a dat poruncă să fie pusă sus, deasupra coloanei. A fost foarte greu să fie adusă coloana la Constantinopol până la locul unde trebuia ridicată, fiindcă a fost nevoie să se construiască pentru aceasta un drum cu șine de fier. Coloana, care fusese adusă odinioară din Egipt la Roma, era atât de grea, încât orice drum pe care era transportată se deteriora și întreprinderea devenea periculoasă. Apoi coloana a fost înălțată, și palladiumul bine ascuns la baza ei. În vârful coloanei, Constantin a pus să fie înălțată statuia lui Apollo, răspândind zvonul că statuia îl reprezenta pe el, Constantin. Apoi a adus din Orient lemn din Crucea lui Christos, l-a ascuns în statuia de bronz, și a pus să se facă din cuiele crucii lui Christos niște raze în jurul capului lui Apollo. Astfel încât acolo, sus, după părerea lui, stătea Constantin, și el strălucea în lumina razelor care erau cuiele ce fuseseră luate din Crucea lui Christos Însuși! Dar, într-o epocă ulterioară, de acest palladium a fost legată o legendă, și această legendă a jucat chiar un rol în Testamentul lui Petru cel Mare [Nota 60]: se spunea că acest palladium va fi transportat într-o zi de oamenii din Est în capitala Estului, și într-o zi puterea slavilor din Est s-ar întemeia și ea pe puterea magică a acestui palladium, atunci când el ar fi îngropat mai la est sau mai la nord de Constantinopol, și astfel puterea ar trece în mâinile slavilor, tot așa cum odinioară de acest palladium fusese legată puterea Troiei, puterea Romei, puterea Constantinopolului. Asemenea lucruri ascund și adevăruri profunde, deși sub formă de legendă.
Dar în cele din urmă, cel care poate pătrunde istoria palladiumului, pătrunde, firește, multe lucruri despre desfășurarea istoriei Europei. Și acești doi oameni despre care am vorbit, Byron și cel care fusese tovarășul său în perioada Evului Mediu timpuriu, au auzit despre această legendă și au plănuit să meargă să caute palladiumul și să-l aducă spre nord, în Rusia. Ei nu au reușit, încercarea lor a eșuat, așa cum trebuia să se întâmple. Dar ceva a rămas totuși în sufletul lor. În planul relațiilor karmice, le rămâne oamenilor ceva în modul cel mai ciudat. Byron a căutat mai târziu palladiumul în alt mod, aderând la mișcarea de eliberare a Greciei, când voia să meargă să caute un palladium spiritual. Și acesta era un imbold care i-a rămas din acea epocă trecută, despre care am relatat. Cât despre profesorul meu, oricine îl putea studia în mod intim putea vedea că oriunde s-ar fi găsit, chiar dacă era un om relativ fără importanță, manifesta un simț al libertății neîmblânzit, care în ființa sa interioară avea o legătură profundă cu deficiența corporală, ca și la tovarășul său.
Ei bine, ce se întâmplase, așadar, de fapt? Vedeți dumneavoastră, cei doi oameni se separaseră și nu s-au mai regăsit: unul este celebrul poet Byron, celălalt, care a trăit puțin mai târziu, un profesor de geometrie neînsemnat. Aici, regula despre care am vorbit a fost încălcată. Dar viața mi-a confirmat mai rar această încălcare. Vedeți dumneavoastră, acel profesor de geometrie pe care îl iubeam atât de profund și pe care îl așteptam de fiecare dată când intra să-și țină cursul, acel profesor de geometrie nu mi-a dat niciodată ocazia, atâta timp cât am fost elevul său, să schimb cu el în particular măcar un singur cuvânt. El trăia în fața mea ca și cum ar fi fost o personalitate despre care eu aș fi citit numai în cărțile de istorie. El nu era adaptat epocii, avea aerul de a fi deplasat în timp. Și lucrurile au continuat în felul următor: Când, mai târziu, m-am dus, pentru a ține o conferință antroposofică, în orașul în care trăia el fiind acum la pensie, i-am căutat numele în anuar. Aveam o presimțire, totuși, că el trebuia să fie aici, și voiam, pur și simplu, ca măcar o dată după mulți ani– trecuseră zeci de ani – să vorbesc în particular cu bătrânul meu profesor, căci eu îl iubeam. El îmbătrânise între timp și trăia în orașul austriac al universitarilor la pensie, Graz. Venisem, așadar, la Graz, pentru o conferință antroposofică, am luat anuarul căutându-l, hotărât să-i fac o vizită; dar am avut în permanență vizitatori și nu m-am putut elibera, și nici atunci nu am putut avea o discuție particulară cu el. El a rămas pentru mine o personalitate figurând ca o umbră în viața mea, cu toate că îl iubeam atât de mult. Cu ocazia unei noi călătorii la Graz, am vrut din nou să-i fac o vizită, dar el murise. Așadar, lucrurile au rămas așa, mă găseam în acest caz în fața unei personalități care, deși mi-a fost atât de apropiată, a păstrat pentru mine aspectul cuiva despre care aș fi citit undeva, ca și cum ar fi fost o personalitate aparținând unei cu totul alte epoci. Așa stăteau lucrurile: Eram contemporanul său, dar nu aveam cu el absolut nici o legătură karmică. El nu fusese contemporan cu mine în nici una din încarnările sale anterioare. Așadar, în mod absolut evident, el se afla, în ultima sa viață, în afara grupului karmic permanent în care ar fi trebuit de fapt, să se găsească. Dar celălalt îmi arăta că nici el nu avea un alt raport cu acest grup, căci se abătuse de la șirul încarnărilor în care fusese inclus, tocmai pentru că în această viață pământească nu mai avea nici o legătură cu acea individualitate de care fusese legat mai înainte, astfel încât ei nu s-au mai întâlnit, Byron și acea individualitate. Vă relatez toate acestea ca să vedeți cum acționează karma și cum, atunci când ne aplecăm profund asupra vieții, tocmai asupra experiențelor care apar mai întâi drept enigme – și viața devine peste tot o enigmă –, putem contempla cu adevărat urzirea misterioasă și minunată a karmei. Dar, tot așa cum putem avea contemporani care ne apar ca imagini pentru că au ieșit din succesiunea lor karmică, noi percepem, pe de altă parte, cum totuși, majoritatea oamenilor se integrează în epoca lor printr-o puternică necesitate interioară. Tocmai acest lucru se arată adesea în cazul personalităților istorice.
Aș vrea să vă dau și aici un exemplu. Garibaldi [Nota 61], eroul libertății italiene, care este destul de bine cunoscut, și a avut o viață remarcabilă. Personalitatea lui Garibaldi nu îmi era mai simpatică decât cea pe care am menționat-o ieri și pe care am urmărit-o din punct de vedere karmic. Abia în cursul cercetării karmice efectuate asupra lui mi-a devenit simpatic, căci înainte de a fi întreprins aceste cercetări asupra corelațiilor karmei sale, multe lucruri îmi apăruseră la el artificiale, venind de la o persoană care vorbește afectat, ceea ce, de fapt, nu era deloc așa. În orice caz, această personalitate ne apare, deși a acționat în viață cu atâta simț practic, cu un simț politic atât de radical și practic, ea ne apare, pe de altă parte, când o studiem, situându-se în afara vieții într-un mod ciudat, ca și cum ar fi trăit numai într-o lume de gânduri planând pe deasupra solului pământesc. Garibaldi era idealist tot pe cât era un om al practicii. Acest lucru se vede deja din viața sa exterioară. Este suficient să privim doar câteva trăsături caracteristice ale vieții sale pentru ca acest fapt să se vadă imediat. Cum timpul deja ne presează, nu voi menționa decât câteva aspecte. Nu este un lucru obișnuit ca în acea epocă, în prima jumătate a secolului al 19-lea, când Adriatica era atât de puțin sigură – Garibaldi s-a născut în 1807 –, să vezi un tânăr traversând cu atâta curaj și temeritate Adriatica, căzând de mai multe ori în mâna piraților, trecând prin cele mai mari aventuri, regăsindu-și libertatea; dar aceasta se mai întâmplă, aceasta se mai întâmplă și altora. Dar ceea ce nu se întâmplă oricui: să trăiască în condițiile în care trăia el, în afara lumii, fără a citi ziarele, și atunci când o face, să zicem, când citește pentru prima dată un ziar, să citească în ziar propria sa condamnare la moarte! Iată cum s-a întâmplat: El revenise din niște aventuri pe mare, și fusese acuzat, fără să știe, că ar fi participat la anumite comploturi politice. Fusese condamnat la moarte in absentia, și el a citit faptul în ziar. Părea a fi situat, prin destinul său, deasupra vieții.
Dar există în viața sa alte trăsături și mai ciudate. Astfel, de exemplu, s-a întâmplat că tocmai pe când lua parte la luptele din cadrul mișcărilor de eliberare din țări străine, el călătorea pe mare și, apropiindu-se de țărm, a luat un binoclu pentru a vedea mai bine pământul. A văzut atunci o fată foarte drăguță și, imaginați-vă, Garibaldi s-a îndrăgostit de această fată prin binoclul său! Acesta nu este, totuși, un mod obișnuit de a te îndrăgosti. Oamenii care sunt ancorați solid în viață nu se îndrăgostesc de ceea ce văd prin intermediul unui binoclu. Dar el s-a îndrăgostit până peste urechi, și a navigat cu toată energia spre țărm în direcția respectivă. Când a ajuns la țărm, iubita, firește, dispăruse, dar acolo se afla un bărbat care l-a plăcut atât de mult, încât l-a invitat la masă, și, imaginați-vă, acesta era tatăl fetei de care se îndrăgostise văzând-o prin binoclu! Și astfel, el a putut participa la masă, la care era prezentă și fata. El cunoștea numai italiana, ea numai portugheza, dar ei s-au înțeles prin limbajul inimii și s-au logodit. A fost o conviețuire care cerea de la femeie o purtare eroică. Ea l-a însoțit în campaniile sale într-un mod cu adevărat eroic. – Și nici aceasta nu se întâmplă adesea, ca în absența soțului, care se află la multe mile depărtare, soția să-și aducă pe lume primul său copil, și să fie obligată să treacă prin aventuri teribile pentru a-și regăsi soțul pe câmpul de luptă; ea își leagă copilul la gât cu ajutorul unei eșarfe, pentru a-i ține de cald copilului la pieptul ei. Ea a căutat peste tot pentru a-și găsi soțul, despre care auzise spunându-se că a fost ucis, dar l-a găsit încă în viață. – Aceasta a fost, totuși, o căsătorie magnifică. Așa cum știu cei care cunosc biografia lui Garibaldi, ea a murit înaintea lui. Și, imaginați-vă, după zece ani, așa cum se întâmplă în viață, el s-a logodit și s-a căsătorit într-un mod absolut obișnuit, burghez, așa cum se face de altfel, de cele mai multe ori în mediile burgheze. Această căsătorie, încheiată în mod corect, nu a durat decât o zi, apoi soții s-au despărțit. Vedeți dumneavoastră, Garibaldi era legat de viața pământească cu totul altfel decât ceilalți oameni. M-a interesat să urmăresc o asemenea viață.
Urmărind această viață, am fost condus din nou în regiunea Misteriilor irlandeze. Garibaldi era și el un suflet în care se afla o individualitate care trecuse prin Misteriile din Hybernia, când a ajuns la un anumit grad de inițiere irlandeză, apoi a plecat spre est și a desfășurat o activitate, împreună cu alții, în ținutul Rhinului. Dar ceea ce mă interesa pe mine în mod deosebit din punctul de vedere al karmei în viața lui Garibaldi este faptul că în el era prezentă o personalitate a cărei viață era greu explicabilă. Căci Garibaldi este, într-un anumit sens, adevărul însuși. Dar, prin ființa sa profundă, prin întreaga sa atitudine sufletească, el era republican. Și, cu toate acestea, el a fost cel care, în ciuda acestei mentalități republicane, a făcut din Victor Emmanuel regele Italiei. El instaurează regalitatea în persoana lui Victor Emmanuel. Cum ajunge acest republican să facă din Victor Emmanuel un rege al Italiei? Citiți aceasta în cărțile de istorie. Fără Garibaldi, nu ar fi existat niciodată regatul Italiei. Putem merge și mai departe, și atunci constatăm că Garibaldi este legat de alte personalități, care, de fapt, erau foarte departe de el: Cavour, Mazzini. Naturi absolut diferite: Mazzini, idealistul care nu intervine în viața practică, Garibaldi, pretutindeni om de stat, militar și om practic și, cu toate acestea, parcă plutind pe deasupra solului pământesc, Cavour, om politic inteligent, abil. Cum se armonizau acești oameni? Aceasta era problema. Tocmai aici s-a revelat faptul pe care aș vrea să-l subliniez, ca fiind o caracteristică a karmei. S-a arătat că acești trei oameni urmaseră individualitatea lui Garibaldi ca discipoli, că ei fuseseră discipolii săi pe vremea când el era un inițiat irlandez. Dar, tocmai în Misteriile irlandeze exista ceva caracteristic, faptul că acolo între discipol și maestru se crea o legătură care impunea anumite obligații în viață. Ei nu se mai puteau despărți, cel puțin pe durata câtorva încarnări. Era înnodată o legătură karmică, și nu se mai putea desface. Acum apare faptul caracteristic: Acești patru bărbați se nasc în jurul anului 1807, unul la Genova, doi la Turin, al treilea la Nisa, așadar, pe același petic de pământ, și, de asemenea, cam în același timp. Ei se nasc aproximativ în același timp, în aceeași regiune a Italiei. Și se arată că, firește, cei care țin unii de alții, sunt aduși din nou împreună, chiar împotriva înclinațiilor lor. Astfel încât un republican atât de inflexibil ca Garibaldi s-a atașat de Victor Emmanuel, foarte diferit de el, și legătura umană înseamnă mult mai mult decât așa-numita convingere. Eu menționez acest exemplu pentru ca dumneavoastră să vedeți ce înseamnă legăturile umane întemeiate pe karmă. Cineva poate susține ca adevărat ceva, altul altceva: dar apartenența karmică este o legătură mai puternică. Legăturile umane de acest fel sunt cele care acționează în viață, nu atât elementul abstract care ne vine de la intelect. Dar felul în care sunt unii oameni legați în viață și felul în care alți oameni trec prin viață ca niște umbre când s-au abătut de la karma lor, toate acestea se arată abia atunci când urmărim karma în cazuri caracteristice.
Asta voiam să vă mai spun astăzi. Mâine vom continua aceste considerații.
