Să ne îndreptăm astăzi atenția asupra unor fenomene ale vieții sufletești care ne apropie de o observare de sine în așa fel încât prin aceasta ne apare karma personală, destinul personal, oarecum ca într-un fel de străfulgerări ale vieții. Când abordăm viața sufletului nostru cu o cunoaștere de sine mai mult sau mai puțin superficială, avem totuși, la început, impresia următoare: în această viață a sufletului sunt clare și distincte, până la claritatea completă a stării de veghe, numai impresiile senzoriale și, de asemenea, gândurile pe care ni le formăm asupra acestor impresii. Cu impresiile și gândurile pe care ni le formăm asupra impresiilor se epuizează de fapt, elementul în care este complet trează conștiența obișnuită. Firește, în afară de această viață de gânduri și de impresii senzoriale, de percepții senzoriale, noi mai avem și o viață afectivă. Dar gândiți-vă numai cât de instabilă și nedefinită este această viață afectivă, cât suntem noi de puțin clari și treji în viața afectivă. Cel care compară fără idei preconcepute aspectele vieții, va trebuie să-și spună că atunci când își abordează sentimentele, comparându-le cu gândurile, în sfera lor totul este nedefinit. Desigur, viața afectivă ne este mai aproape, ne atinge personal mai îndeaproape decât viața de gândire, dar, atât prin modul în care se desfășoară, cât și, aș spune, prin pretențiile pe care le putem avea de la ea, ea este nedefinită. În cazul gândirii nu ne permitem atât de ușor să ne îndepărtăm de gândurile altor oameni într-un fel oarecare, atunci când este vorba să ne formăm asupra unui lucru gânduri care trebuie să fie adevărate. Purtăm atunci în noi această senzație nedefinită: gândurile noastre, impresiile noastre senzoriale trebuie să fie în acord cu cele ale altor oameni. În ceea ce privește sentimentele noastre, nu avem această senzație. Noi ne arogăm chiar dreptul absolut de a simți într-un anumit fel intim, personal. Să comparăm sentimentele noastre cu visele, atunci putem spune: Visele ne vin, firește, din viața nocturnă, pe când sentimentele vin din profunzimile sufletului în viața din timpul zilei, dar sentimentele noastre sunt, de fapt și ele, la fel de nedefinite ca și visele în imaginile lor. Și cel care compară cu acestea, într-un mod cu adevărat just, visele care ajung în conștiență, acela va observa cum aceste vise se ivesc în noi într-un mod nedefinit, exact la fel ca sentimentele. Astfel încât putem spune că de fapt, noi nu suntem treji decât în impresiile noastre senzoriale, în gândurile noastre, în timp ce în sentimentele noastre, chiar în timpul stării de veghe, suntem niște visători. Sentimentele fac din noi, și în viața de veghe obișnuită, niște visători.
Cât despre voința noastră! Ei bine, ce avem noi în conștiența noastră în legătură cu ceva despre care spunem: Acum vreau asta! Când vreau să apuc ceva, am mai întâi reprezentarea: eu vreau să apuc acest obiect; apoi, această reprezentare se cufundă complet în nedeterminat, și în conștiența mea obișnuită nu știu nimic despre felul în care trece în nervii mei, în mușchii mei, în oasele mele, ceea ce se află în „eu vreau”. Când îmi reprezint de exemplu, că vreau să iau ceasul – ce știu eu în conștiența mea obișnuită despre ceea ce pune stăpânire pe brațul meu, și cum apucă apoi brațul meu obiectul? Eu nu văd ce se întâmplă aici decât prin intermediul unei impresii senzoriale, al unei reprezentări. În privința a ceea ce se află între aceste două impresii, conștiența mea obișnuită doarme, tot așa cum eu dorm noaptea în privința a ceea ce trăiesc în lumea spirituală. Nici una, nici alta nu ajung la conștiența mea. Astfel încât putem spune: În viața de veghe, noi avem, de fapt, trei stări de conștiență absolut diferite. În gândire suntem treji, complet treji, în simțire visăm și în voință dormim. Noi dormim întotdeauna în ceea ce privește adevărata natură a voinței, fiindcă ea se află complet în adâncurile subconștientului nostru.
Există, desigur ceva care în timpul stării de veghe, urcă în permanență din adâncurile sufletului nostru: aceasta este amintirea. Noi avem gânduri cu privire la prezent. Acest prezent face asupra noastră o impresie bine definită. Dar în acest prezent răsună în permanență ecourile trecutului trăit în această viață pământească sub formă de gânduri și de amintiri, de gânduri-amintiri. Aceste gânduri-amintiri, dumneavoastră o știți, desigur, sunt mult mai palide, mult mai imprecise decât impresiile lăsate de prezent. Dar ele urcă, se amestecă în ceea ce este viața noastră obișnuită din timpul zilei. Și când lăsăm să se desfășoare amintirile despre tot ceea ce am trăit în viață, atunci vedem clar, cu ocazia acestor amintiri, că aceasta este viața noastră sufletească, așa cum o avem în noi, care urcă din nou la suprafață. Simțim că în această viață pământească noi suntem, într-adevăr, ceea ce ne putem aminti. Imaginați-vă numai ce se întâmplă cu un om când el nu își poate aminti o perioadă oarecare a vieții sale, când amintirea acestei perioade îi scapă. Putem face cunoștință cu asemenea oameni. Vă voi da un exemplu. Un om care ocupa o poziție socială relativ importantă avea la început, atâta vreme cât a dus o viață normală, amintiri în legătură cu ceea ce fusese, cu ceea ce făcuse în timpul copilăriei, cu tot ceea ce trăise ca student, apoi în timp ce își exercita profesia. Dar imaginați-vă că, într-o zi, în el se șterge amintirea. El nu mai știe cine este. Faptul caracteristic – eu vă relatez un caz real – este acesta: inteligența nu este stinsă, nici facultatea de a-și reprezenta lucrurile prezente, ci numai amintirea este ștearsă. El nu mai știe nimic despre ceea ce fusese când era copil, tânăr, bărbat, nu-și mai poate reprezenta decât ceea ce face o impresie asupra lui în momentul prezent. Și, fiindcă nu mai știe ce fusese pe când era copil, tânăr, bărbat, el nu își mai poate lega viața prezentă de trecutul său; căci acest lucru îi devine imposibil din moment ce amintirea i s-a șters.
Tocmai când avem în vedere un asemenea caz, observăm ușor de ce facem un lucru într-un anumit moment. Nu fiindcă prezentul ne determină să facem acel lucru, ci fiindcă am trăit un lucru sau altul mai înainte în trecutul pământesc. Ce credeți că ați face, sau că nu ați face, dacă nu ați acționa sprijinindu-vă pe amintirile dumneavoastră? Omul este dependent de amintirile sale cu mult mai mult decât se crede. Dar omul respectiv a avut într-o zi nefericirea de a vedea ștergându-i-se amintirea, și el nu se mai putea orienta decât în funcție de ceea ce îi inspirau impulsurile sale de moment, și nu în funcție de ceea ce îi sugera amintirea. El s-a îmbrăcat, și-a părăsit familia, căci nu era legat de familie decât prin amintire, care s-a șters. În el se manifestau impulsuri care nu aveau nimic de-a face cu amintirile despre familia sa. El avea o inteligență legată de clipa prezentă; de aceea a ales un moment în care nimeni din familie nu era de față – ar fi fost irațional să facă totul când membrii familiei erau prezenți. El era în prezența lor foarte abil și rațional; atâta doar că nu mai avea nici o amintire. El s-a îmbrăcat, s-a dus la gară, și-a luat un bilet de tren până la o stație foarte îndepărtată. Ceea ce poate fi elaborat prin gândire îi era cu totul clar. S-a urcat în tren și a plecat. Dar mereu se ștergea amintirea a ceea ce trăise, și chiar amintirea biletului de tren pe care îl luase. În el exista mereu numai prezentul, amintirile se ștergeau în mod patologic. Dar, pe de altă parte, era atât de bine adaptat prezentului, încât, o dată ajuns la ultima stație, a știut unde se afla, căci putea consulta mersul trenurilor. Ceea ce trecuse în obișnuință, și nu era numai o amintire, cititul, îi rămăsese. A coborât și a luat un nou bilet, pentru o altă stație. Și a călătorit astfel prin lume fără să fie el însuși prezent în ceea ce făcea. Apoi, într-o zi, i-a revenit memoria; numai că nu mai știa nimic despre cumpărarea primului bilet. Într-o zi, memoria i-a revenit. El se afla într-un azil pentru săraci din Berlin. Acolo și-a revenit. Iar din el se ștersese amintirea a tot ceea ce se întâmplase în gară și prin locurile pe unde umblase; acestea nu aparțineau prezentului. Dar imaginați-vă cât de încurcat poate fi un astfel de om, cât de nesigur de sine însuși! Deduceți de aici legătura strânsă între ceea ce noi numim Eul nostru și comoara amintirilor noastre. Pur și simplu, nu ne recunoaștem pe noi înșine când nu dispunem de această comoară.
Ei bine, cum sunt în noi amintirile? Ele sunt de natură sufletească. Ele sunt în noi ceva de natură sufletească, dar sunt firește, în om, în ansamblul său, nu numai ceva de natură sufletească, ci mai sunt prezente și sub o altă formă. De fapt, ele sunt ceva numai de natură sufletească doar la omul care a atins vârsta de douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani și care continuă să trăiască. Mai înainte, amintirile nu acționează doar în plan sufletesc. Trebuie să fim pe deplin conștienți de ceea ce am spus în aceste ultime zile, anume că noi, propriu-zis, în primii șapte ani ai existenței noastre pământești, avem o corporalitate substanțială fizică moștenită de la părinți. În momentul schimbării dentiției, nu sunt înlocuiți numai primii dinți, dinții de lapte, ci această înlocuire nu este decât ultimul act al unei schimbări; și anume, primul trup este în întregime înlocuit. Al doilea trup, pe care îl avem până la pubertate, îl construim deja din ființa noastră spiritual-sufletească, așa cum am adus-o cu noi când am coborât din lumea spirituală spre existența fizic-pământească. Dar de la naștere și până la schimbarea dentiției, noi am primit multe impresii venind din mediul nostru ambiant. Eram cu totul dăruiți față de tot ceea ce a pătruns în noi prin faptul că am învățăm să vorbim. Gândiți-vă cât de grandios este ceea ce se revarsă în noi o dată cu limbajul! Cel care observă acest lucru fără idei preconcepute îi va da, desigur, dreptate lui Jean Paul [Nota 62], care a spus că el este perfect conștient de faptul că în primii trei ani de viață a învățat mai mult decât în cei trei ani ai săi de studii universitare. Ne putem reprezenta cu toată claritatea ce înseamnă aceasta în realitate. Căci, chiar dacă studiile universitare durează acum cinci, șase ani – probabil nu pentru că acolo se învață mult, ci pentru că se învață prea puțin –, totuși, ceea ce se învață este încă infim față de ceea ce își asimilează omul ca element uman în primii trei ani de viață, și în cei care urmează până la schimbarea dentiției. Începând de la un anumit moment, omul păstrează despre această perioadă un fel de amintire nedefinită. Dar, gândiți-vă cât sunt de palide și de imprecise aceste amintiri din primii noștri șapte ani de viață față de ceea ce se va întâmpla mai târziu! Încercați numai să comparați: apare uneori ceva ca niște grupuri rătăcite de amintiri, care nu sunt foarte coerente. De ce nu sunt coerente? Ei bine, fiindcă ceea ce dobândim în cursul primilor șapte ani are încă de-a face cu altceva decât ceea ce va fi dobândit mai târziu. Ceea ce dobândiți în răstimpul primilor șapte ani lucrează în mod intens la modelarea plastică a creierului dumneavoastră, pătrunde în organismul dumneavoastră. Este o mare deosebire între creierul relativ puțin modelat pe care îl avem când intrăm în existența pământească și creierul frumos elaborat pe care îl avem când trecem prin schimbarea dentiției. Și, pornind de la creier, această elaborare cuprinde tot restul trupului. În realitate, este ceva grandios în munca pe care o efectuează în timpul primilor șapte ani acest artist lăuntric pe care îl aducem cu noi când coborâm din viața prepământească spre trupul nostru fizic. Vedeți dumneavoastră, când copilul începe să învețe să citească – nu când poate numai silabisi, –, este un fenomen minunat să vezi cum în copil se transformă, începând din prima zi a copilăriei, când totul este nedeterminat, expresia feței, privirea, mimica, mișcarea brațelor și așa mai departe. Vedem cum pătrund în copil impresiile pe care le primește, cum se spiritualizează în mod grandios, căci această îmbibare cu spirit a copilului în timpul primilor șapte ani de viață face parte dintre realitățile cele mai grandioase care pot fi observate. Când observăm citind această evoluție a fizionomiei copilului sau gesturile copilului de la naștere până la schimbarea dentiției puteri, când o observăm citindu-l, descifrând, așa cum descifrăm literele dintr-o carte, când știm lega unele de altele formele succesive pe care le iau gesturile, fața, așa cum legăm împreună literele pentru a citi un cuvânt, atunci vedem creierul în acțiune; el este, pe de altă parte, stimulat în munca sa de impresiile care formează numai niște amintiri sărăcăcioase, fiindcă trebuie să modeleze creierul în mod plastic și, o dată cu aceasta, fizionomia.
Și atunci când viața merge mai departe de la schimbarea dentiției la pubertate, atunci ceea ce lucrează la formarea omului se ascunde, mai mult sau mai puțin. Munca se continuă mereu, ea continuă să contureze, să dezvolte, să modeleze plastic organismul până la începutul vârstei de douăzeci și unu de ani; dar începând cu al șaptelea an se lucrează mai puțin intens la elementul corporal și, de la pubertate până la începutul vârstei de douăzeci și unu de ani, și mai puțin intens. La asta se poate adăuga și altceva. Când ne dezvoltăm, în general, un simț pentru a observa omul în acest fel, când lăsăm ca acest simț să se maturizeze, când privim felul minunat în care se dezvăluie fizionomia copilului, lună de lună, an de an, mai ales când știm să vedem ce se dezvăluie în gesturile copilului, cum din neastâmpărul membrelor rezultă mișcările admirabil spiritualizate – când dezvoltăm, așadar, o privire subtilă cu privire la toate acestea, atunci putem aprofunda această privire și ne formăm în interiorul nostru, oarecum, un organism sufletesc de percepție mai subtil. Atunci avem posibilitatea să vedem la un copil care trece de la șapte la paisprezece ani, de la schimbarea dentiției până la pubertate, la care fizionomia și gesturile nu se mai dezvoltă într-un mod tot atât de evident, ci sub o formă mai voalată – avem atunci posibilitatea, când stăm în fața copilului, datorită unui sentiment intim, să vedem cum el continuă să-și dezvolte trupul, dar într-un mod mai tainic. Și când ne-am însușit o privire subtilă care urmărește această dezvoltare a trupului între șapte și paisprezece ani, atunci ne dezvoltăm și simțul care ne permite să contemplăm viața prepământească, cea care s-a scurs între moarte și o nouă naștere, înainte de a fi coborât spre existența pământească.
Vedeți dumneavoastră, noi trebuie să ajungem din nou la asemenea lucruri. Trebuie să ajungem să putem spune relativ la copil, în primii săi șapte ani de viață: Omule, în jurul tău nu există numai natura care se dezvăluie în ceea ce revelează ea simțurilor. În tot ce se revelează aici în percepțiile senzoriale, în culoare, în forme, în toate acestea trăiește spiritul. Dar este minunat să contempli spiritul care vorbește prin toate acestea și apoi să-l percepi, ca reflectat într-o imagine de oglindă, în felul în care se modelează în copil fizionomia sa din ce în ce mai spirituală. Când trăim toate acestea aprofundându-le în mod just în interiorul nostru și când le putem face să fie tot mai active în suflet, cu o anumită evlavie în fața vieții, atunci vedem la copilul aflat între șapte și paisprezece ani, datorită acestei evlavii în fața vieții, vedem cum în om intervine, când se află pe Pământ, existența sa prepământească dintre moarte și o nouă naștere. Și vom simți în suflet această evoluție corporală exterioară a omului, vom simți că aici nu mai acționează ceea ce se află în mediul înconjurător pământesc, ci acum în formarea omului acționează al doilea organism fizic, pe care îl modelăm noi înșine, folosindu-l pe primul numai ca model. Aceasta poate fi o experiență grandioasă în viață. Și asta va trebui să învețe omenirea: să-l contemple pe omul însuși. Atunci viața va găsi acea profunzime fără care civilizația nu va mai putea progresa. Căci vedeți dumneavoastră, civilizația noastră a devenit cu totul abstractă, total abstractă! În conștiența noastră obișnuită, nu mai putem face, în general, nimic altceva decât să gândim, și, de fapt, să gândim numai ceea ce ni s-a băgat în cap. Noi nu mai suntem deloc în stare să facem observații atât de subtile cum sunt cele pe care tocmai le-am descris. De aceea, oamenii nu fac astăzi decât să treacă unii pe lângă alții. Omul învață multe lucruri despre animale, plante, minerale, dar despre subtilitățile evoluției omului, el nu învață absolut nimic. Întreagă această viață a sufletului trebuie să devină mai intimă, să devină lăuntric mai subtilă, mai delicată; atunci vom vedea din nou ceva din această viață. Și atunci, atunci pornind de la însăși evoluția omului, ne vom îndrepta privirea asupra vieții prepământești.
Și apoi vine ceea ce urmează imediat după pubertate, anii dintre pubertate și vârsta de douăzeci și unu, douăzeci și doi de ani. Ei bine, ce ne revelează, așadar, omul aici? El revelează conștienței obișnuite o întreagă transformare a vieții sale în raport cu ceea ce exista și mai înainte, dar, de fapt, într-o manieră grosieră. Vorbim despre vârsta ingrată, de purtarea grosolană, și sugerăm cu aceasta că suntem conștienți că aici se petrece o transformare a vieții. Omul își manifestă mai mult ființa sa interioară. Dar dacă ne formăm un simț mai subtil pentru primele două perioade ale vieții, atunci ceea ce manifestă omul după pubertate ne va apărea ca un al doilea om, ne va apărea cu adevărat ca un al doilea om. El este deja vizibil prin omul fizic, așa cum stă el în fața noastră. Și ceea ce izbucnește în comportamentul grosolan, dar și în multe lucruri frumoase, apare ca un al doilea om, asemănător cu un nor. Peste tot se pune astăzi problema acestui al doilea om. Dar civilizația noastră nu dă în această privință nici un răspuns.
La răscrucea dintre secolele 19 și 20 s-au întâmplat extraordinar de multe lucruri în evoluția spirituală și fizică a Pământului. Acest lucru îl presimțeau deja orientalii în trecut când vorbeau despre Kali-Yuga, despre era întunecată, care trebuia să se încheie o dată cu sfârșitul secolului al 19-lea, când trebuia să înceapă o eră de lumină. Ea a început, bineînțeles, numai că nu se știe, fiindcă oamenii, prin sensibilitatea lor, se mai află încă în secolul al 19-lea, și continuă, în virtutea inerției, să poarte în inimile lor și în sufletele lor aceleași reprezentări. Dar în jurul nostru stăpânește deja o claritate luminoasă. Și este suficient să ne ațintim urechea pentru a auzi ceea ce vrea să se reveleze din lumea spirituală; căci putem să le auzim. Și, fiindcă simțirea tinerilor este deosebit de receptivă, în simțirea tinerilor urcă, o dată cu răscrucea secolelor, o aspirație confuză de a cunoaște mai exact omul, de a-l cunoaște mai intim. Cel care s-a născut în această epocă, în preajma răscrucii dintre secolele 19 și 20, acela simte absolut instinctiv: Trebuie să știm mult mai mult despre om decât ceea ce ne pot spune oamenii. Trăim, creștem și simțim instinctiv: Trebuie să știm mult mai mult despre om, dar nimeni nu ne spune ce dorim să știm. – Suntem în căutarea omului, facem tot ce ne stă în putință pentru a-l căuta. Când eram copii, sau tineri, ne simțeam foarte prost alături de oamenii mai în vârstă, fiindcă voiam să învățăm de la ei ceva despre om, și ei nu știau nimic despre om. Căci civilizația modernă nu poate spune nimic despre spiritul omului. Nici nu se compară cu epocile anterioare. Acestea știau spune tinerilor, cu o mare căldură, multe lucruri despre om. Când reprezentările reale erau încă vii, cei vârstnici mai știau spune multe lucruri; acum, nu se mai știe nimic. În acest caz, am vrea să mergem undeva pentru a afla ce este omul. Am devenit păsări migratoare, am devenit cercetași; ne îndepărtăm de oamenii care nu au să ne spună nimic, am vrea să-l căutăm undeva pe cel care ar putea să ne spună ceva despre om.
Mișcarea de tineret din secolul 20 aici își are originea. De fapt, ce vrea, la urma urmei, această mișcare de tineret din secolul 20? Ei bine, ea vrea să înțeleagă această ființă asemănătoare unui nor care apare după pubertate, care trăiește în om, pe acest om vrea ea să-l înțeleagă! Tineretul ar vrea să fie educat în așa fel încât să înțeleagă acest om. Dar cine este acest om? Ce reprezintă el, propriu-zis? Ce iese la iveală, ca să spunem așa, din acest trup uman pe care l-am văzut modelându-se în fizionomia sa, în gesturile sale, în prezența căruia putem simți, de asemenea, cum, în perioada a doua de vârstă, de la schimbarea dentiției puteri până la pubertate, se modelează ceea ce avea el în existența prepământească? Ce iese acum la iveală, ceva absolut străin, ce țâșnește din om, când el, acum, după maturizarea sexuală, devine conștient de libertatea sa și merge spre alți oameni, caută relații, dintr-un impuls interior care a întemeiat în sufletul omului această înclinație, inexplicabilă pentru el, inexplicabilă pentru ceilalți, această înclinație absolut precisă? Așadar, ce este acest om, acest al doilea om care apare aici? Acesta este cel care a trăit în viața pământească precedentă, și care acum se instalează în viața pământească prezentă ca o umbră. Omenirea va învăța, încetul cu încetul, să țină seama de karmă când e vorba de ceea ce intervine brusc într-un mod caracteristic în viața omului în preajma pubertății. În momentul în care omul devine capabil să se reproducă, în el se ridică impulsurile pe care le-a manifestat în viețile pământești anterioare. Dar în simțirea umană trebuie să se ivească multe lucruri pentru ca să poată apărea o trăire clară a ceea ce tocmai am descris.
Observați deosebirea considerabilă care există pentru conștiența obișnuită între iubirea de sine și iubirea pentru semeni. Ei bine, toți oamenii înțeleg destul de bine ce este iubirea de sine, căci toți se iubesc destul de mult pe ei înșiși! Acesta este un lucru de care nu ne putem îndoi. Chiar și aceia care cred că nu se iubesc, se iubesc, cu siguranță. Puțini oameni, și atunci trebuie să le examinăm mai întâi în mod exact karma, puțini oameni spun că ei nu se iubesc. În ceea ce privește iubirea de semeni, este deja ceva mai dificil. Ea poate fi, desigur, absolut autentică, dar este adesea umbrită de iubirea de sine care se amestecă aici. Iubim pe cineva pentru că face un lucru sau altul pentru noi, pentru că ne este aproape – din numeroase motive care sunt strâns legate de iubirea de sine. Dar în viață putem învăța să iubim cu o iubire dezinteresată. Și așa ceva există. Putem învăța să alungăm, încetul cu încetul, din iubire, iubirea de sine. Atunci, învățăm să trăim în celălalt, să ne dăruim cu adevărat celuilalt. Dar, vedeți dumneavoastră, prin această dăruire de sine către celălalt, prin această iubire dezinteresată, putem cultiva acel sentiment cu care trebuie să fim înzestrați când vrem să presimțim ce au fost viețile pământești anterioare. Căci presupuneți că v-ați fi născut, să spunem, în 1881; dumneavoastră trăiți până acum, ați trăit mai înainte o altă viață pământească, atunci v-ați născut, să spunem, în 737 și ați murit în 799. Un alt om, personalitatea B, parcurge secolele 19, 20; odinioară, personalitatea care erați dumneavoastră parcurgea secolul 8. Cele două personalități sunt legate prin viața dintre moarte și o nouă naștere. Dar dacă vreți să aveți o presimțire a celui care a trăit odinioară, în secolul 8, atunci aveți voie să vă iubiți numai așa cum ați iubi pe un altul. Căci cel care a trăit în secolul 8, sunteți dumneavoastră înșivă; dar el este pentru dumneavoastră, în aceeași măsură, un altul, el vă este străin, ca și cum ar fi pentru dumneavoastră oarecum un alt om, un al doilea om. Trebuie să puteți adopta față de încarnarea dumneavoastră precedentă aceeași atitudine ca față de un alt om, altfel nu puteți presimți ce a fost încarnarea dumneavoastră precedentă. Nu ați ajunge nici să concepeți obiectiv cum este cel de-al doilea om, omul asemănător unui nor, care apare când am ajuns la maturizarea sexuală. Dar când iubirea dezinteresată devine putere de cunoaștere, când iubirea de sine devine cu adevărat atât de obiectivă încât ne putem observa pe noi înșine așa cum l-am observa pe un altul, atunci se deschide calea prin care se pot cel puțin presimți, privind în urmă, viețile pământești anterioare. Aceasta trebuie să se unească, la rândul ei, cu o observare a omului așa cum am caracterizat-o eu, datorită căreia vă apare natura specifică a omului. În esență, astăzi devine în mod clar perceptibilă nevoia omenirii de la sfârșitul erei Kali-Yuga de a înțelege karma, viețile pământești succesive. Numai că lucrurile nu sunt exprimate astfel, pentru că nu sunt simțite în mod clar. Dar imaginați-vă, de exemplu, că un membru absolut sincer al mișcării de tineret s-ar trezi odată, într-o dimineață, în așa fel încât tot ceea ce a fost trăit de el în timpul nopții ar fi prezent în conștiența sa timp de un sfert de oră, și că în acest moment l-am întreba pe acest membru al mișcării de tineret: Care este, propriu-zis, conținutul a ceea ce vrei tu? – atunci acest tânăr ar spune: Eu vreau, la urma urmei, să înțeleg omul integral, cel care a trecut prin vieți pământești succesive. Vreau să știu ce trăiește în interiorul meu, provenind din aceste trepte anterioare ale existenței. Dumneavoastră nu știți nimic despre toate acestea. Nu mi-ați vorbit despre ele.
Astăzi este prezent în simțirea umană imboldul de aduce la lumină, de a cunoaște karma. De aceea, astăzi a și venit vremea când trebuie să fim stimulați pentru a studia istoria așa cum am arătat aici prin câteva exemple, un fel de a studia care, la rândul său, aplicat cu o mare seriozitate și intensitate, să ne conducă apoi la posibilitatea de a ne privi propria viață în lumina vieților pământești succesive și a karmei. De aceea am expus astfel de considerații istorice în aceste conferințe, orientându-le treptat spre observarea karmei oricărui om. Aceasta este tema acestor conferințe. Până la ultima conferință vom fi progresat destul în studiul nostru, astfel încât să avem o reprezentare clară a posibilităților de a presimți în noi înșine propria karmă. Dar nu putem face acest lucru altfel decât dacă vedem mai întâi structura de ansamblu a istoriei lumii. De aceea, permiteți-mi să închei aceste considerații, care urmăreau să aducă mai întâi o lumină cu privire la ființa lăuntrică a omului, să aducă o lumină cu privire la natura interioară a unei mișcări actuale plină de speranță, permiteți-mi să închei aceste considerații prezentând în fața dumneavoastră o imagine din istoria lumii.
Considerațiile istorice vor trebui să fie făcute în viitor în legătură cu omul integral, vor trebui să scoată în evidență felul în care omul însuși transportă dintr-o epocă pământească în alta ceea ce trăiește sub formă de impulsuri în cadrul istoriei, în devenirea istorică. Să privim epoca în care a trăit în Europa Carol cel Mare [Nota 63], care a domnit între 768 și 814. Evocați un moment în sufletul dumneavoastră tot ceea ce știți despre activitatea istorică a lui Carol cel Mare. Am învățat despre el atâtea lucruri la școală, încât trebuie să existe o mulțime de reprezentări în sufletele stimaților ascultători! Dar, în același timp cu acest Carol cel Mare și tot ceea ce se ridică, așadar, acum în sufletele stimaților ascultători, trăia în Orient o personalitate foarte importantă: Harun al Rashid. El crescuse cu totul în sânul culturii care se formase pe atunci pe baza mahomedanismului, în el se înflăcăra voința de a cultiva această civilizație orientală într-un punct central, într-un centru cultural absolut deosebit. Și la această curte s-au desfășurat extraordinar de multe activități, căci aceasta constituia, ca să spunem așa, un punct de confluență a tuturor strădaniilor care atinseseră în acele timpuri treapta cea mai înaltă în domeniul fizicii, astronomiei, alchimiei, chimiei, geografiei. Strădaniile în materie de artă, de literatură, de istorie, de pedagogie, toate existau din abundență la curtea lui Harun al Rashid. Ceea ce se putea întâlni la această curte orientală era mult mai demn de admirație decât tot ceea ce se realiza, mai ales în domeniul spiritual, la curtea lui Carol cel Mare. Și multe fapte care au fost săvârșite cu ocazia campaniilor războinice ale lui Carol cel Mare nu sunt ceva ce poate încânta atât de mult o inimă din zilele noastre. În același timp cu Harun al Rashid trăia la curtea acestui bărbat o altă personalitate, care, în acea epocă, era numai un înțelept posedând vaste cunoștințe, dar care, într-o încarnare cu mult timp mai înainte, fusese un inițiat. Eu v-am spus deja cum ceea ce a fost o inițiere într-o încarnare anterioară se poate retrage în umbră într-o viață ulterioară. Academia care a fost întemeiată în Orient era cu adevărat o instituție grandioasă. Dar această altă personalitate era un fel de organizator: erudiție, artă, poezie, arhitectură, sculptură, sub forma de atunci, științele, totul era organizat de acest bărbat la curtea lui Harun al Rashid.
Cele două suflete, Harun al Rashid și înțeleptul de la curtea sa, au trecut prin poarta morții, continuându-și evoluția. Știm că aceasta era epoca în care arabismul se răspândea în Europa. Această expansiune era pe sfârșite. Dar, atât Harun al Rashid însuși, cât și înțeleptul său consilier, au rămas legați de opera lor. În timp ce Harun al Rashid urmărea, într-un fel, drumul arabismului din Orient de-a lungul Africii de Nord, apoi în Spania și dincolo, în estul Europei, în timp ce el evolua în viața dintre moarte și o nouă naștere în așa fel încât privirea sa era îndreptată asupra acestei evoluții urmate de arabism, celălalt, înțeleptul său consilier evolua în așa fel încât el urmărea cu privirea ceea ce, venind din Orient, mergea până în nordul Mării Negre, până în Europa Centrală. Acesta este deja un lucru caracteristic, faptul că putem urmări viața omului între moarte și o nouă naștere, și în așa fel încât să urmărim lucrurile asupra cărora își îndreptă el privirea când se uită în jos, spre Pământ. Firește, ceea ce vedem acum așa cum v-am arătat, sunt efectele activității Serafimilor, Heruvimilor, Tronurilor, dar acest lucru este legat de ceea ce se mai petrece încă pe Pământ. Așa cum aici jos, pe Pământ, ne înălțăm privirea spre cer, noi ne coborâm privirea spre Pământ când ne aflăm în viață dintre moarte și o nouă naștere. Și, în timp ce din punct de vedere exterior, viața lor fizică se încheiase de multă vreme, cei doi bărbați își mai urmăreau încă opera. Din punct de vedere exterior, ei își asimilează cu totul alte conținuturi. Harun al Rashid devine întemeietorul concepției moderne despre lume, devine Lordul Baco de Verulam. Celui care poate observa lucrurile în mod imparțial, tot ceea ce a impus Baco lumii, apare într-adevăr, o reeditare a ceea ce fusese realizat odinioară în Orient. În Orient, oamenii erau străini de creștinism. În plan exterior, Baco era creștin, dar în interiorul său, în ceea ce voia el să facă, nu era creștin. Celălalt, care fusese înțeleptul său consilier, a urmat drumul care trecea pe la nord de Marea Neagră spre Europa Centrală. El a fost cel care a adus arabismul în Europa, sub o altă formă decât Baco, și anume, în această epocă nouă, un arabism complet transformat: Amos Comenius.
Vedeți dumneavoastră, în acest fel interacționează lucrurile în zorii vieții spirituale moderne. Astfel, noi înțelegem devenirea istorică abia atunci când vedem că, pe de o parte, în cazul unuia, creștinismul este uitat, că formația științifică ia un caracter mai exterior, dar că, pe de altă parte, în cazul celuilalt, el este cu atât mai interiorizat. În încarnarea sa, venind din Orient, Amos Comenius acționează adoptând tocmai viața aprofundată a Europei Centrale, unind-o cu ceea ce vine din Occident. Astfel confluează în Europa Centrală ceea ce vine din cele două direcții; dar în această confluență se află multe elemente orientale. Nu învățăm să cunoaștem devenirea istorică a neamului omenesc numai deschizând o carte și tocind din ea – ei bine, într-un anumit dialect, asta se numește „a toci”, nu îmi vine acum în minte alt cuvânt – pentru a ști cine este Lordul Bacon și apoi cine este Amos Comenius, nu în felul acesta învățăm să pătrundem în profunzime devenirea interioară a neamului omenesc, ci prin faptul că învățăm observând cum diferitele epoci evoluează prin intermediul oamenilor înșiși și cum impulsurile venite din trecut sunt transportate în prezent. Încercați să vedeți clar ce s-a întâmplat atunci. Creștinismul s-a răspândit, creștinismul a cucerit, într-un anumit fel, ținuturile Europei Centrale și de Nord. Dar aici a fost introdus ceva prin intermediul unor oameni ca Baco de Verulam, Harun al Rashid reapărut, Amis Comenius, înțeleptul consilier reapărut, ceva care nu este în mod nemijlocit creștinism, dar care se amestecă în toate acestea, și acționează în devenirea lumii așa cum o fac curentele spirituale. Abia prin aceasta înțelegem ceea ce se întâmplă cu adevărat și în ce context universal este situat omul.
Când ne întoarcem în trecut la o epocă anterioară epocii lui Harun al Rashid, și ajungem la un succesor direct al lui Mahomed, trebuie să ne reprezentăm clar ce s-a introdus prin mahomedanism în viața spirituală din Orient. Dacă urmăm drumul creștinismului originar, ni se arată că acesta acordă Trinității un sens foarte profund. Când considerăm spiritul din întreaga viață a naturii, acel spirit care ne situează mai întâi ca oameni fizici în lume, acel spirit care este spiritul legilor naturii, Ființa Tatălui, atunci ne putem întreba: Dar ce am fi noi, dacă în noi ar acționa numai Tatăl? – Noi ne-am parcurge întreaga viață, de la naștere până la moarte, supuși aceleiași necesități care acționează în lumea înconjurătoare. Dar, la o anumită vârstă precis determinată, noi devenim oameni liberi și prin aceasta nu ne pierdem omenescul, ci ne trezim la o formă superioară a omului. Ceea ce acționează în noi, când devenim oameni liberi, când ne eliberăm în întregime de natură este Ființa Solară, Christos, a doua formă a Trinității. Dar ceea ce ne dă impulsul de a recunoaște că noi nu trăim numai într-un trup, ci – după ce trupul și-a parcurs evoluția sa –, ceea ce ne dă impulsul de a ne trezi din nou, de a ne trezi ca spirit, trăiește în noi drept impulsul a ceea ce se numește Sfântul Spirit. Nu putem cunoaște ființa umană integrală decât prin activitatea acestei Trinități; și atunci o considerăm în mod concret. În fața acestei viziuni concrete, mahomedanismul ridică abstracția: Nu există nici o altă ființă divină decât Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul unic. Tatăl este totul. Nu trebuie să recunoaștem o triplă formă a Divinității. – Acest protest nemijlocit al lui Dumnezeu-Tatăl este Mahomed însuși, sunt succesorii săi.
Într-o epocă în care cea mai înaltă dintre facultățile umane care putea fi cultivată era numai abstracțiunea, numai facultatea de gândire aridă, seacă, într-o asemenea epocă Dumnezeu a fost identificat, treptat, din ce în ce mai mult – căci nu mai era cunoscut decât Dumnezeul abstract – cu gândirea, și omul a făcut din viața sa de gândire un Dumnezeu; el o diviniza, fiindcă uitase că activitatea de gândire are o orientare altruistă, el diviniza tot mai mult această gândire umană, acest intelect uman. La succesorii lui Mahomed, acest fel abstract de a gândi universul într-un mod original era o tendință grandioasă. Unul dintre acești succesori a fost Muawija [Nota 64]. Aș vrea ca dumneavoastră să-i citiți istoria. Ați găsi la el o configurație spirituală caracteristică, începutul unei categorii de oameni care, ca să spunem așa, se pot numi oameni care abstractizează totul, oameni care vor să vadă tot ce există în lume plăsmuit conform unor principii simple. Muawija, unul dintre succesorii lui Mahomed, a revenit în epoca noastră, el a devenit Woodrow Wilson. Natura abstractă a mahomedanismului trăia în el, ca și concepția că s-ar putea modela o lume pornind de la paisprezece puncte reci, abstracte, goale de conținut. Într-adevăr, nici o iluzie apărută în istoria lumii nu a fost mai mare decât aceasta, și, într-adevăr, niciodată nu i s-a mai întâmplat, aproape întregii omeniri, să cadă în capcana vreunei iluzii mai mari decât aceasta. Oamenii n-au vrut să înțeleagă, când eu atrăsesem atenția, încă înainte de război, în conferințele mele de la Helsingfors, asupra incapacității lui Woodrow Wilson – căci pe atunci epoca lui de glorie era abia la început –, oamenii nu au vrut să înțeleagă, când, pretutindeni și în repetate rânduri, acolo unde puteam vorbi, am indicat cum nenorocirea care urcă la orizont este legată de idolatria de care lumea face dovadă față de Woodrow Wilson.
Acum, după impulsul nostru de Crăciun, a venit timpul când vom putea vorbi în mod deschis despre aceste lucruri; a venit timpul când studiul istoriei va putea fi orientat spre asemenea lucruri, care constituie niște impulsuri active în mod nemijlocit. Căci esoterismul trebuie să impregneze întreaga noastră mișcare antroposofică, astfel încât să dezvăluie ceea ce este ascuns sub vălul devenirii fizice exterioare. Omenirea va fi din nou capabilă să facă ceea ce este de făcut abia atunci când va începe să studieze karma și când îl va privi pe omul individual însuși, precum și istoria lumii, în lumina karmei.
