Permiteți-mi să încep printr-o expunere antroposofică, pentru ca după aceea, în încheiere, să revin prin câteva cuvinte asupra a ceea ce s a urmărit prin Congresul de Crăciun.
Din diferitele expuneri antroposofice, dumneavoastră cunoașteți importanța pe care o au corpurile cerești care înconjoară Pământul pentru viața și existența omului. Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre un capitol special al acestui domeniu. Când, în timpul vieții noastre pe Pământ, ne lăsăm privirea să cutreiere asupra a tot ceea ce ne înconjoară aici, jos, precum și asupra a tot ceea ce înconjoară Pământul în Cosmos, atunci vedem de fapt cu simțurile noastre fizice, chiar când aceste simțuri fizice se îndreaptă spre stele, doar ceea ce este în raport cu acea parte a entității noastre umane pe care noi o abandonăm la moarte. Noi știm foarte bine, din diferitele descrieri pe care le prezintă antroposofia, cum corpul fizic uman își extrage forțele sale cât și substanțele care îl compun, din ceea ce ne înconjoară pe Pământ. Știm, pe lângă aceasta, că purtăm în noi, în afară de trupul fizic, un trup eteric și că, așa cum trupul fizic își obține de la Pământ forțele și substanțele care îl compun, trupul eteric își ia părțile sale componente, forțele sale, din vastele întinderi ele Universului extrapământesc, ale lumii eterice. Și această lume eterică, acea lume care, în întinderile spațiului, înconjoară Pământul, această lume eterică este lumea în care sunt adăpostiți aștri de la care se revarsă pe Pământ lumina venită din spațiul cosmic. Astfel, noi ne datorăm existența fizică și eterică celor ce pot fi contemplate manifestându-se fie în mediul înconjurător pământesc, fie în ambianța cosmică a Pământului. Dar, în cadrul a ceea ce ne învăluie în Cosmos drept ambianță eterică a Pământului, noi vedem în primul rând două corpuri cerești pe care le putem desemna în mod exact drept porți spre lumea spirituală. Vedem cele două corpuri cerești, Luna și Soarele. Acestor doi aștri, Lunii și Soarelui, le-a fost atribuită în toate timpurile, de către toți cei cărora facultatea de înțelegere le permitea să se adâncească mai mult în edificiul Universului, cea mai mare importanță ce poate fi concepută pentru viața și existența omului.
Când studiem omul în sens antroposofic putem ști, bineînțeles, că în om mai sunt prezente, pe lângă trupul fizic și trupul eteric, entitatea astrală a omului și entitatea Eului. Dar când privirea noastră se îndreaptă asupra acestei entități astrale și asupra entității-Eu, noi nu aflăm în toate întinderile pe care le putem observa cu ajutorul simțurilor exterioare – chiar atunci când, așa cum spuneam, privirea cutreieră lumea aștrilor –, nu aflăm nimic care să fie în primă instanță, pentru observația exterioară, asemănător cu ființa astrală și cu ființa-Eu a omului. Noi găsim numai ceea ce este asemănător cu ființa noastră fizică și eterică. În acest vast Univers vizibil și care poate fi sesizat cu ajutorul simțurilor noastre, al rațiunii noastre, nimic nu ne furnizează părți componente sau puteri destinate trupului astral sau entității-Eu. Dar noi avem totuși în Lună și în Soare ceva care se prezintă ca porți ce se deschid spre acea lume din care sunt originare trupul nostru astral și entitatea Eului nostru.
Dumneavoastră ați urmărit, desigur, cum în cartea mea Știința Ocultă și în alte scrieri a fost indicat un moment în care Luna fizică s-a separat de Pământ. S-a arătat cum Luna fizică forma odinioară cu Pământul un corp unic în Univers și cum această Lună fizică s-a separat de Pământ. Numai că noi nu trebuie să ne ocupăm doar de această separare fizică și, de asemenea, eterică, atunci când vorbim de existența lunară și de viața omului, ci în cazul separării Lunii avem de-a face, totodată, cu o realitate spirituală de o mare importanță. Și asupra acestei realități spirituale vrem să ne îndreptăm o dată atenția.
Eu am atras adesea atenția asupra faptului că într-un trecut pământesc străvechi omul poseda așa-numita înțelepciune originară. Astăzi, noi suntem mândri de inteligența noastră, de așa-numita cunoaștere dobândită pe baza inteligenței și pe baza observației. Ei bine, omenirea de odinioară nu cunoștea ceea ce cunoaștem noi astăzi în acest fel, căci pentru aceasta Pământul trebuia să parcurgă mai întâi o anumită evoluție și, o dată cu el, și omul. Abia datorită acestei evoluții s-a putut sluji el de trupul său fizic perfecționat până la finețea sistemului nervos, în așa măsură încât să dobândească o cunoaștere pe baza intelectului. Cunoașterea originară pe care o avea omenirea era o cunoaștere instinctivă și se manifesta de asemenea, în cea mai mare măsură, altfel decât cunoașterea actuală. Ceea ce cunoștea omenirea în timpurile străvechi despre tainele Universului se exprima sub forma unor grandioase epopei poetice. Și în ceea ce s-a păstrat prin tradiție, în ceea ce se poate urmări astăzi în documente, nu avem de fapt decât un ultim ecou al acestei înțelepciuni originare grandioase, mărețe, pe care omenirea a posedat-o odinioară pe Pământ. Dar putem fi astăzi cuprinși de o adâncă uimire când lăsăm să acționeze asupra noastră ceva cum sunt Vedele orientale sau filosofia Vedanta. Admirăm versurile splendide din Bhagavad Gita, vedem în toate acestea ceva grandios. Numai că trebuie totuși să fim conștienți de faptul că ele sunt doar ultimele vestigii a ceva cu mult mai grandios, cu mult mai vast, care a fost oferit odinioară omenirii. Și omenirea datora această splendoare și măreție care exista odinioară faptului că în acea epocă ea trăia în compania unor entități care își duceau existența la un nivel mult mai înalt decât omenirea actuală și, bineînțeles, decât omenirea acelei epoci, entități care nu purtau un trup fizic asemănător trupului uman actual, care mergeau pe Pământ doar într-un trup eteric, dar care totuși luau parte la viața celorlalți oameni.
Deoarece aceste ființe nu aveau un trup fizic, ele nu puteau, firește, să aibă cu oamenii relații de genul celor pe care le avem noi astăzi, când oamenii își vorbesc unii altora. Dar, în anumite stări de conștiență, oamenii acestui trecut străvechi – și, la urma urmei, noi toți eram atunci în viețile noastre pământești anterioare –, așadar, noi, pot spune, simțeam în aceste vremuri străvechi ale evoluției pământești, în anumite stări de conștiență deosebite, cum apăreau în interiorul nostru senzații, gânduri, despre care se știa că izvorăsc din omul care le simțea în interiorul său tot atât de puțin pe cât izvorăște din noi înșine astăzi ceea ce auzim comunicându-ni-se prin vorbire de către un alt om. Oamenilor le era inspirată pe cale spirituală, am putea spune, de către aceste ființe supraumane care umblau pe Pământ în trupuri eterice, această cunoaștere infinit superioară, grandioasă, pe care o aveau aceste entități. Așadar în timpul vieților noastre anterioare, în vremurile pământești originare, noi trăiam în compania unor entități care nu erau de natură fizică. Dar aceste entități nu mai sunt prezente astăzi. Ele nu mai sunt prezente în domeniul vieții pământești de foarte multă vreme. Ele s-au retras din cercul oamenilor și omenirea nu mai dispune decât de câteva rare vestigii a ceea ce a aflat ea odinioară despre tainele Universului de la aceste ființe ale unor timpuri străvechi, vestigii pe care omenirea le-a păstrat în diferite documente. Și se poate spune că ea nu mai înțelege propriu-zis deloc aceste câteva rare vestigii.
Unde s-au retras aceste ființe ale vremurilor cosmice originare? Vedeți dumneavoastră, exact așa cum Luna fizică s-a separat de Pământ, aceste entități s-au retras o dată cu corpul fizic al Lunii, împreună cu acest corp cosmic al Lunii, în depărtările Universului. Eu am vorbit deja despre ceva asemănător. Astăzi vom cunoaște alte aspecte relativ la aceste entități, astfel încât – atunci când ne îndreptăm privirea asupra acestui corp cosmic al Lunii – să ne putem spune: Ea este locuită de niște entități care au fost odinioară tovarășii omenirii pe Pământ, și care s-au retras apoi pe această colonie lunară. În primă instanță, aceste entități nu au, în aparență, nici o legătură cu omul exterior care trăiește pe Pământ în corpul său fizic; dar ele au totuși o legătură cu el. Și tocmai asupra acestei legături vrem să atragem atenția. Putem deduce că aceste entități au avut într-un anumit fel o legătură cu trecutul uman, putem deduce foarte bine acest lucru deja din faptul că în trecut ele erau tovarășele omenirii pe Pământ. Și ele au rămas legate de trecutul omului.
Când examinăm omul și modul în care decurge viața sa pe Pământ în interiorul corpului fizic, constatăm că în această viață a fost întrețesut ceea ce numim destin. Acest destin, pe care ne-am obișnuit să-l desemnăm cu termenul oriental de karmă, se prezintă ca fiind ceva foarte misterios în viața omului. Dar acest caracter foarte misterios nu este examinat întotdeauna în toate corelațiile sale, pline de semnificație. Gândiți-vă puțin: La o anumită vârstă, doi oameni se întâlnesc. Ei nu s au văzut niciodată mai înainte. Din momentul în care se întâlnesc, în viața lor intră ceva care are legătură cu ceea ce au ei în comun. Ei se recunosc, ca să spunem așa, și ei știu că vor avea mult de-a face unul cu altul. Dar când asemenea oameni îndreaptă o privire retrospectivă asupra vieții pe care au dus-o pe Pământ din copilărie, atunci, dacă examinează cu destulă imparțialitate tot ceea ce au făcut pe Pământ până în momentul în care s-au întâlnit, toate acestea le apar ca orientate într-un mod ingenios în direcția care le arată că, de fapt, încă din copilărie, fiecare pas le-a fost călăuzit ca și cum trebuiau să urmeze drumul care i-a condus de la început până la locul unde trebuiau să se întâlnească. Ne îndreptăm privirea în urmă începând din momentul în care l-am întâlnit pe celălalt cu care cultivăm acum o legătură, ne îndreptăm privirea în urmă – și viața pământească trecută se prezintă adesea în așa fel încât putem spune: Punctul meu de plecare se situează într-o copilărie îndepărtată, dar eu am făcut fiecare pas în așa fel încât drumul meu trebuia să mă conducă în cele din urmă acolo unde să-l întâlnesc pe celălalt. Tot ceea ce am făcut într-un mod atât de ingenios, toate acestea s-au întâmplat cu totul în mod inconștient; ceea ce a fost făcut în mod conștient a intervenit abia după întâlnirea noastră, dar acest comportament inconștient vine să se unească în mod minunat cu ceea ce am săvârșit în mod conștient, formând un singur tot. Există în urzirea destinului o mare deosebire între ceea ce am orânduit în acest fel inconștient ca drum al nostru pe Pământ pentru a-l întâlni pe celălalt, și ceea ce facem după ce l-am întâlnit. El este aici, în fața noastră, îl vedem, înțelegem ce spune el, ne orientăm gesturile, faptele, în funcție de ceea ce exprimă el, de modul în care se comportă față de noi în viața exterioară, ducem o viață comună care este accesibilă simțurilor noastre, rațiunii noastre. Dar noi vom vedea cum în această viață comună accesibilă acum simțurilor și rațiunii noastre vine să se amestece, la rândul său, în mod inconștient, și ceea ce am făcut până am ajuns în momentul când ne-am întâlnit. Și putem întreba: Ce acționează și urzește în toate aceste direcții, în toate aceste puteri care ne-au condus spre celălalt?
Se poate, de asemenea, ca noi să ne îndreptăm spre un anumit eveniment. Aici intră în considerare tot ceea ce depinde de destin. Vom constata că există o mare deosebire în ceea ce privește trăirea unui anumit fel de experiențe și a unui alt fel de experiențe. Noi ne putem comporta în viață într-adevăr în două moduri în fața unui om. În primul caz avem imediat impresia – sau o avem după ce am făcut cunoștință cu un om, sau cu evenimentul –, o impresie pe care o preluăm în voința noastră. Facem cunoștință cu omul respectiv; iar ceea ce este el, ceea ce face el împreună cu noi este de-așa natură încât o simțim în noi înșine în sfera voinței. Vrem, înainte de toate, să gândim așa cum gândește el, să simțim așa cum simte el, să voim așa cum vrea el. Da, noi simțim: Acest om începe să prindă puteri în noi înșine. Îl simțim prezent în lăuntricul nostru. El trezește în ființa noastră lăuntrică ceva ce vine de la el, dar care trăiește totuși în voința noastră, și care din voință pătrunde în simțirea noastră. Și astfel învățăm să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, prin faptul că simțim în voința și în simțirea noastră mai profund legată de voință: acest om nu este propriu-zis aici numai pentru a acționa asupra noastră din exterior, când îl privim, ci el pune în mișcare în noi ceva care este prezent în noi înșine. Aceasta este una din modalitățile în care pășim în viață, în întâmpinarea unor oameni, conform destinului.
Cealaltă modalitate este aceea în care, făcând cunoștință cu un om, suntem mai puțin mișcați interior, este situația în care îl privim pe un om mai mult din exterior, când emitem asupra lui o judecată conform impresiei pe care ne-o face el din punct de vedere rațional, sau conform impresiei estetice pe care ne-o face. Gândiți-vă la marea deosebire între aceste două modalități de a face cunoștință cu un alt om.
Imaginați-vă numai: dumneavoastră faceți cunoștință cu un om sau altul, apoi vă duceți altundeva și sunteți tentat să vorbiți despre această întâlnire, adică despre acest om cu care ați făcut cunoștință. Felul în care vorbiți atunci se deosebește în mod evident, în funcție de omul pe care l-ați întâlnit în viață. Într-un caz vorbim în așa fel încât fiecare observă că noi exprimăm ceva care vine din noi înșine când vorbim despre celălalt om – și spunem lucruri pe care interlocutorii noștri nu le înțeleg deloc. Noi spunem despre celălalt om cuvinte frumoase, dar el este un om urât, și în jurul nostru sunt oameni care nu pot înțelege absolut deloc cum de vorbim în acest fel, fiindcă omul despre care vorbim le face impresia de urâțenie. Ei nu pot înțelege cum de vorbim cu entuziasm despre un om pe care ei îl consideră urât. Dar pe noi nu ne privește absolut deloc această impresie estetică exterioară de urâțenie pe care o face el asupra altora, noi nu vorbim despre impresia pe care o face el din punct de vedere exterior. Noi vorbim despre ceea ce a mișcat și a trezit el în lăuntricul nostru, despre ceea ce vine din noi, iar ceea ce spunem noi despre acest om nu e nevoie să fie în acord cu impresia pe care o au ceilalți oameni despre el.
Cu alți oameni este altfel. Noi percepem foarte bine dacă sunt frumoși sau urâți. În acest caz vedem că aici sunt determinante impresia primită pe baza rațiunii, impresia transmisă prin simțuri, impresia estetică. În acest caz, poate spunem: E un tip formidabil! Dumneavoastră știți că există în viață întâlniri în cazul cărora nu ne trece absolut deloc prin minte să vorbim despre un om în acest mod exterior. Vorbim și altfel, vorbim în așa fel încât ceilalți pot înțelege imediat despre ce este vorba, dacă îl cunosc pe acest om sau dacă fac cunoștință cu el.
Aceste două modalități de a descrie întâlnirea cu oamenii și, în general, de a o privi, aceste două modalități există, pur și simplu. Numai că prima modalitate arată că ceea ce ne-a atins și ne-a emoționat cu ocazia întâlnirii cu acel om este ceea ce am trăit împreună într-o existență anterioară. Faptul că ceva ne trimite în urmă la încarnările anterioare în timpul cărora am viețuit împreună cu un om, acest lucru iese la lumina zilei în acest fel în sfera simțirii, când este vorba de prima modalitate de a emite o apreciere asupra unui om. Iar în al doilea caz emitem o judecată exterioară, judecăm într-un fel pe care alții îl pot înțelege, fiindcă nu am fost împreună cu acest om într-o viață pământească anterioară, și este posibil să îl întâlnim pentru prima dată în această viață pământească.
Dar când examinăm cu ajutorul viziunii spirituale ce anume stă la baza acestor realități ale destinului care, în primul caz, apar într-un mod atât de caracteristic, aflăm că înainte ca omul să coboare spre existența pământească fizică – prin faptul că, înainte de această coborâre, după ce a trecut prin alte sfere, traversează sfera lunară – în ființa omului este întrețesut, implantat în trupul său astral, ceea ce constituie karma sa comună cu alți oameni; toate acestea îi sunt implantate în vederea existenței sale pământești actuale de către acei tovarăși ai omului care au trăit odinioară pe Pământ împreună cu oamenii, așa cum v-am descris adineaori, și care s-au retras apoi în existența de pe Lună. Acestea sunt entitățile prin a căror sferă trecem înainte de a coborî spre Pământ. Sunt acele entități care, de când au părăsit Pământul, de când au părăsit cercul oamenilor, au ca preocupare înregistrarea destinului pe care oamenii îl trăiesc în comun unii cu alții. Și, astfel, noi putem privi în mod retrospectiv ceea ce este prezent în noi, ceea ce glăsuiește în noi când avem o întâlnire de primul fel cu un om, și tot ceea ce este prezent în noi găsim, de asemenea, consemnat în marile cărți ale destinului pe care le redactează aceste ființe lunare, pe baza cunoașterii vieților umane pământești. Sunt cărți scrise în spirit. Sunt cărți care conțin tot ceea ce am trăit în comun cu alți oameni. Când trecem prin sfera Lunii, noi citim împreună în aceste cărți ceea ce purtăm apoi cu noi și, în funcție de ceea ce citim în aceste cărți, ne îndreptăm într-o anumită direcție și ne orientăm drumul – poate timp de douăzeci și cinci până la treizeci de ani –, până când îl găsim în existența pământească pe acest om sau pe altul despre care, înainte ca noi să fi coborât pe Pământ, era scris în Cărțile Lunii că am viețuit împreună cu el o experiență sau alta în viețile pământești trecute.
În acest fel minunat sunt organizate corelațiile tainice în Univers. Și, cu o simțire care a devenit mai profundă, cu o simțire care a devenit mai profundă prin antroposofie, noi trebuie să ne înălțăm privirea spre existența lunară și să luăm în considerare nu numai ceea ce ne spune despre Lună o știință fizică, ci și ceea ce ne poate spune o știință spirituală despre realitățile spiritual-sufletești, despre elementul spiritual al Lunii. Ce bine ar fi dacă am reflecta numai puțin la faptul că pretutindeni se găsesc alegorii ce ne permit să înțelegem această sferă cosmică! Astăzi există o cunoaștere cu privire la alegoria pământească, de care nu se ține seama în viață; dar această cunoaștere, oricum, există.
Și în întrunirile noastre s-a subliniat adesea că omul își reînnoiește pur și simplu materia corpului său fizic din șapte în șapte sau din opt în opt ani. Știți, desigur, că omul împinge spre exterior materia fizică prin piele, el își taie unghiile, părul. Toate acestea ne indică faptul, și lucrurile stau într-adevăr în acest fel, că omul, începând din centrul ființei sale, expulzează materia și că aceasta este înlocuită în permanență de una nouă. Ceea ce ați tăiat din unghiile dumneavoastră era, acum șapte sau opt ani, o substanță care se afla în interiorul organismului, pe care ați împins-o spre exterior, și care apoi dispare. Materia fizică este reînnoită. Da, așa stau lucrurile cu privire la cei care, acum zece ani, erau așezați aici, lucrurile sunt de-așa natură încât ei nu au voie să-și imagineze că aceiași mușchi și aceleași substanțe care îi compuneau, care stăteau pe vremea aceea pe aceste scaune, stau astăzi din nou aici. Nimic din toate acelea nu mai există; însă ființa lor spiritual-sufletească este prezentă, este din nou aici. Dar exact așa stau lucrurile când ne înălțăm privirea spre corpurile cerești. Observatorul fizic nu vrea să vadă decât materia fizică și vorbește ca și cum Luna care se află acolo sus ar fi aceeași cu cea care și-a separat odinioară substanța sa fizică de Pământ. Exact la fel este un nonsens să credem că acești mușchi, aceste particule fizice care se aflau acum zece ani pe aceste scaune, se mai află și astăzi aici. Firește, în cazul corpurilor cerești durează mai mult până când sunt înlocuite substanțele, dar ele sunt înlocuite. Luna fizică despre care vorbește știința fizicii nu este ceva despre care să se poată vorbi așa cum se vorbește în mod obișnuit. Ceea ce se menține din ea sunt entitățile spiritual-sufletești care locuiau pe Pământ împreună cu oamenii. În privința a ceea ce reprezintă substratul Lunii pe care ele trăiesc, substanța fizică a fost înlocuită. Entitățile spiritual-sufletești care, în realitate, formează existența lunară – la fel cum existența dumneavoastră spiritual-sufletească formează astăzi legătura cu ființa dumneavoastră de acum zece ani –, aceste entități spiritual-sufletești sunt cele care, într-un fel, înregistrează trecutul nostru.
Ceea ce poate fi descris în acest fel poate fi aprofundat mai mult când încercăm să prezentăm lucrurile cu ajutorul cunoașterii inițiatice. Până acum le-am prezentat prin faptul că v-am arătat cum ceea ce începe să se miște în lăuntricul nostru când avem primul fel de întâlniri este ceea ce ne-au lăsat să citim entitățile lunare în cărțile lor înainte ca noi să coborâm pe Pământ. Inițiatul percepe cu totul altfel ceea ce îl întâmpină în viață în acest fel. El întâlnește în viață un om; dar, în timp ce pentru conștiența obișnuită este prezentă numai senzația lăuntrică, faptul că îl primește în voința sa pe celălalt om, pe care nu îl judecă în funcție de impresia exterioară, ceea ce se întâmplă pentru inițiat este, în realitate, faptul că pentru el devin vizibile viețile pământești anterioare ale personalităților care îi vin în întâmpinare. Îi apare acum nu numai omul fizic și conținutul său spiritual-sufletesc, ci, oarecum, în spatele lui, apare umbra vieții pământești trecute, poate a mai multor vieți pământești trecute. Când face cunoștință cu un om, în contemplarea spiritual-sufletească îi apare totodată un întreg șir de oameni. Facem cunoștință cu un om și, în același timp, cu un întreg șir de persoane, care sunt tot atât de reale, tot atât de obiective, pe cât de real-obiectiv este omul pe care îl avem în mod fizic în fața noastră. În civilizațiile în care se presimțea ceva despre un asemenea lucru, el a fost chiar reprezentat în pictură. Gândiți-vă, există niște vechi imagini [Nota 18] în care avem o figură umană, apoi, în spatele ei, puțin mai sus, o a doua, și în spatele acesteia, puțin și mai sus, o a treia. Este ceea ce se intenționa să se fixeze prin pictură referitor la impresia pe care o are inițiatul în cazul unei întâlniri care îi apare în așa fel încât respectiva ființă umană oferă vederii sale nu numai ceea ce îi aduce ea în întâmpinare în viața pământească prezentă, ci ceea ce îi aduce din viețile pământești trecute. Astfel încât ceea ce pentru conștiența obișnuită este numai un fel de sentiment, de senzație, pentru conștiența inițiatului apare într-o viziune luminoasă. Și, în sensul științei spirituale, suntem îndreptățiți să spunem că problema se prezintă astfel: ceea ce se află într-un om care este legat karmic cu el și care îi apare inițiatului ca viziune, se manifestă printr-un sentiment obscur când este prezentă conștiența obișnuită, și nu inițierea.
Ceea ce acționează și urzește în destinul nostru venind din trecut poate fi numit elementul lunar din noi. Ne îndreptăm privirea în urmă asupra vieților noastre pământești: elementul lunar acționează în noi. El acționează în așa fel încât noi, găsindu-ne în fața unor oameni, suntem propriu-zis întotdeauna în fața unei multitudini de ființe, dacă acești oameni erau legați de noi din punct de vedere karmic. Pentru inițiat, o asemenea întâlnire înseamnă oarecum a face cunoștință cu mai mulți oameni, sau cel puțin cu mai multe vieți umane ale aceluiași om. Căci acest contact cu viețile anterioare este cel puțin tot atât de viu cum este cel pe care noi îl avem cu viața prezentă a altui om.
Să considerăm acum cealaltă modalitate de a face cunoștință, când judecăm omul mai mult după impresia exterioară, mai mult după ceea ce ne spune rațiunea, după ceea ce ne spun simțurile, lucruri pe care le poate înțelege imediat oricine, după impresia estetică, și așa mai departe. Aici, când studiem problema din punctul de vedere al științei spirituale, nimic nu ne arată, în sfera Lunii, calea până la această întâlnire în viața pământească; nimic nu a fost înscris în această sferă a Lunii în trupul astral al omului. Aici acționează alte puteri. Aici acționează puterile care, ca puteri spiritual-sufletești, țin de existența solară. Aceste puteri spiritual-sufletești ale existenței solare acționează conducând la un al doilea fel de întâlniri și urzesc destinul în continuare începând dintr-un alt punct. Ei bine, pentru o contemplare spirituală este ca și cum, aș putea spune, viețuim – la început ca o noapte plină de taină – ceea ce ne conduce spre omul cu care am săvârșit multe lucruri împreună în viețile trecute. Apoi, ne întâlnim cu acest om: Acum, ne orientăm mai curând după impresia pe care o trezește în noi, și este ca și cum în locul nopții misterioase ar apărea lumina zilei, este ca și cum s ar ivi Soarele. Din punct de vedere spiritual, este tot așa: în cazul celor care erau legați karmic deja de multă vreme nu apare numai trecutul, ci și prezentul și viitorul. Destinul este țesut mai departe. De om se apropie o realitate spirituală solară.
Dar și în cazul celor care nu au săvârșit nimic împreună în viețile pământești trecute, și în cazul lor apare această realitate spirituală solară în activitatea care țese destinele în prezent și în viitor. Și, iarăși, când cel care examinează un asemenea fapt cu ajutorul viziunii inițiatice face cunoștință cu un om cu care nu a fost împreună în niște vieți pământești anterioare, și cu care intră în relație pentru prima dată, el nu face cunoștință cu acel om zărind în spatele lui umbra vieților pământești. Atunci când omul apare în fața lui în acest fel, el zărește în spatele acestui om entitățile Ierarhiilor superioare, entități care au atins un nivel pe care omul încă nu l-a atins. Îngerii, Arhanghelii, sunt entitățile care apar acum în spatele omului întâlnit. În cadrul viziunii inițiatice este o mare deosebire între a te afla în fața unui om împreună cu care ai mai trăit deja și a te găsi în fața unui om pe care îl întâlnești pentru prima dată. Dacă am fost împreună cu el mult timp, viețile sale pământești trecute apar în spatele lui. Dacă nu am fost împreună cu el, atunci în spatele lui apar entități ale Ierarhiilor imediat superioare, și anume entități care coboară spre noi pe Pământ o dată cu razele Soarelui, în radianta lumină solară. Și, exact așa cum ființele lunare întrețes în trupul nostru astral karma trecută, această ceată de ființe solare întrețes în organizarea Eului nostru – în organizarea subconștientă a entității Eului uman – ceea ce se desfășoară după întâlnirea noastră cu un astfel de om aici, pe Pământ: ceea ce constituie baza karmei noastre ce se continuă în viitor. Prezentul se transformă, desigur, în permanență, în viitor. Ceea ce acum mai este încă prezent reprezenta pentru momentul precedent viitorul. Astfel încât, de fapt, evoluția noastră curge dinspre trecut spre viitor.
Ceea ce vedem, în cazul omului, înaintând în acest fel dinspre trecut spre viitor poate fi contemplat în contraimaginea sa din Cosmos când observăm Luna călătorind pe cer și, în urma sa, ori precedând-o, Soarele. Așa cum Soarele și Luna, în mersul lor prin Cosmos, se află într-un anumit raport, așa se află într-un anumit raport trecutul și viitorul în cursul vieții. Exact așa cum, întâlnind un om, ne spunem, pe baza cunoașterii inițiatice, cu un sentiment de profundă emoție: Ceea ce contempli tu în spatele lui, ceea ce au înscris ființele lunare în trupul său astral ține de tine, ca și de el, prin acestea ești tu legat de el, exact așa ne spunem, pe baza cunoașterii inițiatice, atunci când întâlnim un om pentru prima dată în lume: În spatele lui stau Îngeri, Arhangheli. Fiecare din ei indică, oarecum, cu degetul spre viitor. – Atunci apar numeroase posibilități, posibilitățile unei vieți viitoare conforme cu destinul.
Vedeți dumneavoastră, când ne îndreptăm astfel privirea spre depărtările Universului, Luna și Soarele ne apar drept cele două porți care conduc în lumea spirituală. Și ne spunem: Ceea ce se află în mediul pământesc fizic trăiește pe moment în trupul meu fizic, ceea ce se află în vastele sfere eterice, acolo unde sunt stelele, trăiește în trupul meu eteric. Dar când îmi ridic ochii spre Lună, spre Soare, privirea mea se îndreaptă spre ceva care nu se află nici în trupul meu fizic, nu trăiește nici în trupul meu eteric, ci trăiește în trupul meu astral și îmi pătrunde cu puteri Eul. Prin existența lunară, noi ieșim din lumea fizică și din lumea eterică și suntem conduși în lumea spirituală. Și, pe de altă parte, când ne ridicăm ochii spre Soare, ne spunem: Prin elementul spiritual-sufletesc ce aparține Soarelui, eu sunt condus printr-o poartă care se deschide asupra unei lumi de aceeași natură cu entitatea Eului meu; nu doar o lume de aceeași natură cu trupul meu fizic și cu trupul meu astral, ci o lume de aceeași natură cu entitatea Eului meu, prin care eu pășesc în lume ca ființă conștientă, cu tot ceea ce apare întrețesut în destinul meu ca o necesitate, pe care o urmez pentru că am un anumit temperament, un anumit caracter. Toate acestea nu sunt decât expresia karmei noastre. – În toate necesitățile trupului pe care le urmăm, în tot ceea ce exprimă poetul prin aceste cuvinte: „Tu trebuie să fii așa, de tine tu nu poți fugi” – în toate acestea trăiește trecutul uman al existenței lunare. Iar în ceea ce trăiește în noi ca libertate, datorită căreia intervenim – noi vrem s-o facem cu deplină luciditate –, acolo acționează existența solară.
În acest fel se întrețes în noi, dacă cercetăm lucrurile din punct de vedere spiritual, viața naturală și viața morală. În fața acestei priviri spirituale nu se prezintă, pe de o parte, natura, cu necesitățile ei rigide și, pe de altă parte, spiritual-sufletescul – fără a putea intra deloc în legătură cu ea ca și cum ar constitui o ordine morală cosmică izolată – nu, noi nu avem această opoziție, noi avem posibilitatea de a găsi totodată în fenomenele naturii și ceea ce trăiește în noi din punct de vedere moral. Desigur, pentru a găsi această legătură trebuie să depășim aspectul obișnuit al fenomenelor naturii și să ajungem la ceea ce ni se prezintă în existența spirituală a Soarelui și a Lunii.
Vedeți dumneavoastră, pentru un asemenea mod de a considera lucrurile se ivește posibilitatea de a depăși existența naturală a omului și de a ne ridica până la existența spiritual-sufletească. Noi ne îndreptăm privirea afară, în natură, tot în acest fel – chiar dacă nu putem vedea aceste lucruri cu conștiența obișnuită – atunci când privim ceea ce există în mediul nostru înconjurător pământesc, sau și în mediul cosmic, ca element care ne aduce boala. Acesta există peste tot în mediul nostru înconjurător. Organismul nostru este sănătos în sine, căci el a luat naștere dintr-un Eu sănătos, dintr-un trupul astral sănătos și, propriu-zis, și dintr-un element eteric sănătos. Ceea ce aici, pe Pământ, ne poate face bolnavi, este numai ceva ce îl întâmpină pe om din exterior și pe care omul nu este în stare să-l transforme pe deplin conform ființei sale lăuntrice. Dumneavoastră puteți observa acest lucru la fenomenele cele mai simple. Presupuneți numai că vă aflați undeva într-un loc cald sau foarte rece; dumneavoastră preluați căldura sau frigul. Acestea nu vă pot străbate așa cum ar străbate o bucată de lemn sau de piatră. Dumneavoastră nu ați sta în spațiul cald sau în spațiul rece ca o bucată de lemn sau ca o piatră, devenind cald sau rece, așa cum s-ar întâmpla cu lemnul sau cu piatra, ci dumneavoastră modificați, prelucrați căldura exterioară. Ceea ce se află în exterior nu face decât să vă stimuleze; căldura pe care o purtați în dumneavoastră, pe aceasta o produceți dumneavoastră înșivă în propriul organism. Dacă dumneavoastră nu puteți face acest lucru, dacă vă comportați în mediul înconjurător ca o bucată de lemn sau ca o piatră, și dacă mediul înconjurător vă tratează ca pe o bucată de lemn sau ca pe o piatră, atunci un element exterior pătrunde în dumneavoastră fără ca dumneavoastră să-l puteți transforma: atunci răciți imediat. Omul nu poate absorbi în el ceea ce se află în ambianța Pământului fără să-l transforme, și acest lucru nu se întâmplă nici cu alimentele. Dacă cineva crede așa ceva, este numai o fantazare științifică. Omul transformă hrana, exact așa cum transformă tot ceea ce se află în mediul său înconjurător. Dacă el nu poate face acest lucru, atunci intervine boala: aici se află originea fizică a bolii. Dar boala are și ceva care ține de destin, ea intervine în viața omului ca ceva care ține de destin.
Vedeți dumneavoastră, dacă noi, în această viață pământească suntem, așa cum ne situăm acum, într-un anumit an al secolului al 19-lea sau al secolului 20 până la 6 februarie 1924, dacă ne găsim în această viață umană și ne limităm să o luăm în considerare numai pe aceasta, atunci, într-adevăr, putem spune: Dacă am vrea să ne îmbolnăvim în cursul acestei vieți prin intermediul mediului înconjurător, atunci ar trebui să lăsăm să acționeze puternic asupra noastră acest mediu înconjurător. Noi trebuie să fim expuși cel puțin căldurii sau frigului sau unei anumite atmosfere nocive sau altor factori de acest fel. Asupra noastră trebuie să acționeze din exterior o influență puternică și să producă boala. Când privim doar o boabă de mătrăgună (Belladonna), nu ne otrăvim cu ea. Tot așa, nu ne otrăvim din cauza unei atmosfere nocive când suntem suficient de departe de ea, și nu ne îmbolnăvim. Într-un cuvânt, când rămânem la impresia pe care o fac acestea asupra sufletului, nu ne îmbolnăvim. Pentru aceasta este necesară o influență mai viguroasă.
Dar presupuneți acum următorul lucru: Există în prezent un mare număr de oameni care trăiesc cu totul în materialism și care nu vor să primească din mediul înconjurător decât impresii materiale. Dumneavoastră refuzați în această viață – și chiar în ceea ce privește anumite aspecte care țin de trup – să fiți materialiști: dumneavoastră vă hrăniți cu elementul spiritual din plante, vă hrăniți cu elementul sufletesc din animale, îl absorbiți o dată cu acestea; căci dacă ați fi niște materialiști consecvenți și în ceea ce privește hrănirea, dumneavoastră nu ați mânca decât pietre, materie anorganică, moartă. Dar în ființa dumneavoastră sufletească nu preluați decât idei, noțiuni, despre ceea ce este fără viață. Iar acest element spiritual-sufletesc care se unește în acest caz cu sufletul uman devine atunci o forță producătoare de boală într-o viață pământească ulterioară. Impresiile exercită o influență, ele se transformă, astfel încât ele pot deveni atunci forțe care acționează pe plan fizic. Elementul de destin al bolii îl aducem din viețile anterioare în existența prezentă, căci noi devenim receptivi la boală fiindcă am avut în existențele trecute niște impresii care nu sunt adecvate omului. Acum, în actuala viață pământească, aceste impresii acționează ca agenți fizici viguroși ai bolii. Tot ceea ce într-o viață este doar idee, senzație, realitate sufletească lăuntrică, se transformă în timpul pe care îl petrecem între moarte și o nouă naștere într-o forță care în viața umană acționează în plan fizic, și noi purtăm în noi multe forțe active din punct de vedere fizic care nu erau în viețile anterioare decât realitate sufletească. Dacă, prin acest fel de a vedea, trebuie să considerăm și boala ca fiind ceva care ține de destin, nu trebuie să cădem totuși în superstiția conform căreia bolile se pot vindeca numai cu mijloace spirituale. Pentru aceasta sunt necesare mijloace fizice de aceeași natură cu realitatea fizică. Dar dacă privim cu o deplină înțelegere faptul că ceea ce acționează în prezent în fizic își are originea în ceea ce acționa în plan sufletesc într-o viață pământească trecută, atunci putem spune acest lucru: Ceea ce am duce cu noi ca element patologic în următoarea viață pământească îl vindecăm pentru o viață ulterioară dacă ne abatem gândurile de la ceea ce era nedesăvârșit în om și le îndreptăm spre ceea ce este desăvârșit în om. Dacă, de exemplu, avem certitudinea că o boală oarecare este în raport cu o viață a sufletului îmbibată de materialism într-o existență pământească anterioară, atunci putem fi siguri că vom putea îndepărta această boală numai dacă vom trata boala cu ajutorul unor concepții și idei spirituale. Tot ceea ce acționează în antroposofie, acționează în așa fel încât nu rămâne simplă teorie, ci este legat în mod nemijlocit de viață, antroposofia dă naștere unor impresii și unor sentimente care influențează viața.
Și ce devine de fapt pentru noi acest cer înstelat, mediul înconjurător pământesc, când suntem în stare să-l examinăm în lumina ce radiază din antroposofie, dacă o cultivăm în mod just? Ce înrudire apare pentru noi între Soare și Lună atunci când le privim în acest fel, văzând în ele imaginile cosmice exterioare ale înrudirii noastre cu propriul nostru trecut și cu propriul nostru viitor? Cât de profund și de intens purtăm atunci în noi conștiența înrudirii noastre cu Cosmosul și cu lumea: privim în noi trecutul și viitorul țesându-ne destinul; privim afară, contemplăm Soarele și Luna, în Soare și Lună vedem apărând destinul Universului revelându-se în mod exterior. Simțim în trecutul nostru ceva care se situează alături de prezent și de viitor așa cum se situează Luna alături de Soare în Univers. Venerația noastră, dăruirea noastră, capacitatea noastră de sacrificiu față de Univers se intensifică atunci când știm să extindem în acest fel propria noastră existență până la existența Universului, pentru a contempla în amănunt înrudirea dintre ceea ce trăiește în noi și ceea ce urzește în Univers.
Vedeți dumneavoastră, faptul ca omul să se unească în acest fel cu lumea este, de asemenea, una din sarcinile pe care și le propune antroposofia în activitatea sa. Și eu sper ca noi, care ne-am reunit într un număr atât de mare în aceste ramuri, să ne unim mereu mai intim tocmai prin asemenea considerații cu această sarcină a antroposofiei, prin care nu numai gândurile omului, ci și simțirea sa, sentimentele sale, devin mai profunde. Pentru ca aceasta să se poată împlini din ce în ce mai bine, mai intens, de aceea a avut loc Congresul de Crăciun. Acest Congres de Crăciun a arătat că, dacă vrem ca Societatea Antroposofică să-și desfășoare în mod just eficiența sa în viitor, atunci ea trebuie să părăsească acele căi pe care a pășit în cursul ultimilor zece ani; ea trebuie ca de la o activitate în cadrul unei societăți exterioare sa ajungă pană la cuprinderea spiritualului interior. Ea trebuie să dobândească în întregime un caracter esoteric. Școala Superioară de Știință Spirituală care va exista în viitor la Dornach trebuie să aibă un caracter esoteric, și întreaga instituire a Societății trebuie să poarte un caracter esoteric. Prin aceasta va putea Societatea să-și mențină viața spirituală de care are nevoie. Ea nu are voie să devină lipsită de profunzime și lipsă de profunzime a amenințat-o în ultimii zece ani.
Ce am trăit noi în acești zece ani și mai înainte? Luați ca exemplu acest singur fapt, că o opoziție foarte eficace, care tocmai se desfășoară cu o mare eficacitate, provine din faptul că această opoziție arată că există cicluri, reproduceri ale conținutului conferințelor, care nu sunt accesibile publicului. Nu-i așa, se dorea să existe asemenea cicluri, asemenea reproduceri ale conferințelor. Cât de mult a trebuit să cedăm până acum unor astfel de dorințe, deși am știut foarte bine: tocmai prin aceasta li s-a oferit adversarilor noștri lucrul de care aveau ei nevoie cel mai mult. Trăim niște vremuri în care asemenea lucruri sunt imposibile. De aceea, cu ocazia Congresului de Crăciun a trebuit să dăm Societății un caracter absolut public [Nota 19]. Ceea ce nu este deloc în contradicție cu faptul că, pe de altă parte, ea devine cu atât mai esoterică. Dar trebuie să intre o conștiență mai intensă în întreaga conducere a Societății, trebuie, să spun așa, Societatea să fie condusă în mod antroposofic. De aceea la Congresul de Crăciun, în privința a ceea ce am putea numi statut, s-a procedat cu totul altfel decât se procedează de obicei atunci când se stabilește statutul. De obicei se spune că se adoptă niște principii. Am avut și noi înainte în Societatea Teosofică asemenea principii [Nota 20]. Primul principiu: Formarea unei fraternități generale a omenirii, al doilea principiu: A face dovadă de unitate în ceea ce privește religia, și așa mai departe. Eu am arătat deja adesea că tocmai aici trebuie să se instituie ceea ce poate de fapt întemeia Societatea Antroposofică numai ca realitate. Această realitate a apărut cu adevărat la Congresul de Crăciun. Nu s-a vorbit de principii, ci s-a arătat că la Dornach trăiește ceva, aici este ceva viu. Și cel care vede ceva justificat în elementul viu care trăiește la Dornach, acela vine să se alăture Societății. Nu se atrage atenția asupra unor principii abstracte, ci asupra a ceva viu, asupra unei realități prezente. Viața Societății nu este proclamată sub forma unor abstracțiuni în acest așa-numit statut, care, de fapt, nu este deloc un statut, ci se descrie numai ceea ce există la Dornach și ceea ce vrem să facem aici. Principiile sunt o descriere, și nu un statut. Eu am arătat că Societatea trebuie să aibă un Comitet director activ, care acționează, care vede în activitatea sa, în inițiativa sa, realitatea care îl constituie, care îl formează. Astfel, s-a încercat să se exprime peste tot în «Statut», în locul abstracțiunilor, ceea ce este pur uman, ceea ce este uman în mod nemijlocit. Numai astfel poate trăi o Societate care trebuie să devină un organism pentru un element spiritual ce se revarsă în lume.
Vedeți dumneavoastră, aș putea spune: Acest Comitet director care a fost format la Dornach se bazează pe un fel de judecată ipotetică. Dacă Societatea vrea să accepte ceea ce face el, atunci el va fi Comitetul director; dacă ea nu vrea să accepte acest lucru, atunci el nu va fi, de fapt, nimic. Dar el va putea fi considerat de asemenea, aș putea spune, numai centrul unei activități vii. Prin aceasta eu pot doar sugera – căci, spuneam, aș vrea să rostesc doar câteva cuvinte, tot restul va fi exprimat în mod clar în «Foaia de comunicări pentru membri» – pot doar sugera faptul că, în realitate, prin Congresul de Crăciun s-a încercat să se introducă în Societate un spirit nou. Dar este de dorit să se înțeleagă de ce natură este acest spirit nou: să se înțeleagă că el este un spirit viu care trăiește, față de spiritul abstracțiunii, să se înțeleagă că el este un spirit care ar vrea să se adreseze nu capului, ci inimii. De aceea, de fapt, Congresul de Crăciun este pentru caza antroposofică ori nimic, ori totul. El va fi nimic, dacă nu își găsește o continuare, dacă el a fost doar o festivitate la care ne-am bucurat puțin; după care uităm totul și reluăm vechea rutină. Atunci, el nu are nici un conținut, din el nu radiază nimic. El își primește conținutul său de la viața care însuflețește diferitele domenii ale Societății, el devine o realitate abia prin ceea ce se face datorită lui, prin ceea ce se realizează în mod constant în viața Societății Antroposofice datorită lui. Congresul de Crăciun va deveni real abia prin ceea ce va radia în continuare de la el. A ridica ochii spre Congresul de Crăciun creează deja în suflet o anumită responsabilitate pentru a-l transpune în realitate, altfel el se va retrage din existența pământească și va urma aceeași direcție pe care au luat-o entitățile lunare despre care am vorbit astăzi. Bineînțeles, într-un anumit sens, el a fost prezent în lume. Dar ca acest Congres de Crăciun să fie eficient pentru viață, depinde de felul în care va fi el continuat.
Vedeți dumneavoastră, noi am exprimat aceasta foarte clar. În inima fiecărui participant a fost depusă Piatra fundamentală spirituală a Societății Antroposofice. Din punct de vedere formal, noi l-am încheiat, dar, în realitate, acest Congres de Crăciun nu ar trebui să se încheie niciodată, el ar trebui să se continue mereu în viața Societății Antroposofice. De aceea, eu aș vrea să vă rog să luați absolut în serios ceea ce se va aduce prin «Foaia de comunicări pentru membri», ceea ce vi se prezintă, încetul cu încetul, și nu numai în cuvinte, ci ca realitate, să luați cu adevărat toate acestea absolut în serios. Nu-i așa, nu poate fi rezolvat totul în grabă, mereu ne vom întreba cum trebuie să facem un lucru sau altul? – Firește, nu putem face totul într-o zi. Veți vedea, ca una din proximele noastre realizări, faptul că în foaia de comunicări: «Ce se întâmplă în Societatea Antroposofică» veți găsi în fiecare săptămână acele linii călăuzitoare – dacă vreau să mă exprim în mod abstract – sub formă de teze [Nota 21]. În fiecare săptămână vor fi tratate, în fraze scurte, adevăruri antroposofice referitoare la om – viața umană, religie, artă, și așa mai departe –, se va relata ce se întâmplă în Societatea Antroposofică. Și se va putea spune în diferitele ramuri antroposofice: De la Dornach ni se trimite acest gând sau altul, ca linie călăuzitoare: pe lângă alte lucruri, să vorbim în cadrul ramurilor, înainte de toate, în fiecare săptămână, despre gândurile care ne sunt trimise de la Dornach și care sunt exprimate în Foile de comunicări pentru membri.
Prin aceasta se va crea o unitate în cadrul Societății între diferitele domenii ale vieții antroposofice. Și în acest fel vor lua naștere multe lucruri care vor străbate cu adevărat, ca și sângele unui organism, Societatea Antroposofică, nu numai pentru a vorbi de unitate, ci pentru ca să-i fie adus ceva care s-o străbată ca sânge spiritual unic. Asupra acestui lucru voiam să atrag atenția cu ocazia Congresului de Crăciun. Atunci putea fi simțit acest lucru; să vedem ce va fi în viitor.
Iar acest lucru este necesar în special în Germania. Într-adevăr, aici, în Germania, suntem situați în sânul vieții antroposofice cu totul altfel decât în altă parte. În altă parte, opoziția nu este atât de dezvoltată ca aici. Putem constata foarte clar că, atunci când se manifestă în altă parte, foarte adesea ea a fost importată de aici, deși un fel de opoziție este prezentă peste tot, în special în jurul Dornachului. Dar, pe de altă parte, opoziția care ne întâmpină în Germania este o formă absolut deosebită de opoziție, aș putea spune că este o opoziție foarte viguroasă, care lucrează sistematic, în deplină conștiență, organizat [Nota 22]. A fost, desigur, o decizie gravă să răsturnăm complet lucrurile în Societatea Antroposofică. În realitate, asta s-a întâmplat. Când a fost întemeiată Societatea Antroposofică în 1912/1913 – ei bine, e suficient să vă gândiți la aceasta: eu nu aveam în cadrul Societății Antroposofice nici o funcție, nu eram nici măcar membru. De la întemeierea ei, eu nu devenisem membru al Societății Antroposofice, am subliniat adesea acest lucru, numai că nu s-a înțeles bine ce însemna aceasta, eu voiam să fiu pentru Societatea Antroposofică numai un învățător, cel care o conduce spre izvoarele vieții antroposofice, și așa mai departe. Și trebuia mai întâi să fie făcută această încercare, pentru ca să vedem ce se putea întâmpla în acest fel.
Ei bine, vedeți dumneavoastră, lucrurile au ajuns în acest punct, încât eu, la o vârstă la care de obicei ne pensionăm, trebuie să iau totul de la început, căci, în realitate, eu consider ceea ce s-a întâmplat la Dornach cu ocazia Congresului de Crăciun ca un început, ca un adevărat început de viață. Și aș vrea să simțim că ne găsim în fața unui început. Și dacă simțim în mod just că stăm în fața unui început, atunci – acest început poartă în sine multe lucruri –, atunci acest început poate aduce roade. Așa cum spuneam, numai din necesitate am devenit membru, și chiar președintele acestei Societăți Antroposofice, și aș vrea foarte mult să fie înțeleasă cu adevărat întreaga gravitate a ceea ce este legat de Congresul de Crăciun.
Dacă înțelegem acest lucru, poate va fi posibil ca, prin această încercare, printr-o colaborare din toate locurile cu ceea ce trebuie să radieze de la Dornach, prin Societatea Antroposofică să curgă o viață antroposofică autentică. Cu această dispoziție sufletească – și aceasta este convingerea care va prezenta importanță, înainte de toate, în Societatea Antroposofică –, așadar, cu această dispoziție sufletească aș vrea să răspund foarte cordial cuvintelor de salut care mi-au fost adresate astăzi, după Congresul de Crăciun, prin dr. Kolisko [Nota 23], acum, când revin printre dumneavoastră pentru prima dată, aș vrea să-i răspund printr-un salut tot atât de cordial, și astfel salutul să-i răspundă salutului, inima să-i răspundă inimii: Noi vrem să colaborăm în spiritul pe care l-a adus Congresul de Crăciun, pentru ca impulsul activ al acestui Congres de Crăciun să nu înceteze niciodată printre antroposofii care se străduiesc să discearnă în mod just condițiile vieții antroposofice; pentru ca, prin această aspirație a antroposofilor, Congresul de la Dornach să dobândească din ce în ce mai mult un conținut real; pentru ca acest Congres de la Dornach, prin ceea ce vor face antroposofii din el pretutindeni în lume, să nu înceteze în realitate niciodată; pentru ca spiritul care a fost invocat acolo, pentru ca acest spirit să fie mereu prezent grație bunăvoinței, grație dăruirii de sine, grație înțelegerii pătrunzătoare a membrilor față de antroposofie și față de viața antroposofică.
În acest fel vrem noi să colaborăm, în acest fel vrem, de asemenea, să considerăm într-adevăr Congresul de la Dornach drept ceva justificat, drept ceva serios, să nu-l privim ca pe ceva care ne poate fi indiferent, ci să-l privim ca pe ceva care, în realitate, ne pătrunde profund inima, simțirea, însăși conștiința. Atunci vom fi avut cu adevărat în Congresul de Crăciun nu numai o săptămână de sărbătoare, ci ceva care acționează în lume, care cucerește destinul uman. Și tot ceea ce acționează în lume și influențează destinul uman poate fi impuls just pentru munca antroposofică, pentru activitatea antroposofică, pentru viața antroposofică.
