Adevărul despre viețile pământești succesive a fost cândva exprimat în cadrul vieții spirituale germane sub o formă extraordinar de pătrunzătoare. Și în sânul Mișcării antroposofice s-a atras atenția asupra acestei aderări radicale a lui Lessing [Nota 24] la ideea vieților pământești succesive. Ne-a rămas de la Lessing ca produs al extremei sale maturități, tratatul despre educarea neamului omenesc, iar la sfârșitul acestui tratat găsim această aderare la ideea vieților pământești succesive. În fraze monumentale, autorul arată cum devenirea istorică a omenirii nu poate fi înțeleasă decât prin faptul că individualitatea umană trece prin vieți pământești succesive și aduce astfel cu ea ceea ce a putut fi trăit și făcut într-o anumită epocă a evoluției omenirii într-o epocă imediat următoare. Este suficient să avem în vedere două fapte în acest sens. Credem că putem invoca tot felul de elemente ideatice sau materiale posibile și așa mai departe, pentru a explica în cadrul devenirii istorice felul cum ceea ce este ulterior a luat naștere din ceea ce este anterior. Ne bălăcim atunci foarte frumos, ca să spunem așa, în abstracțiuni. Realitatea este că aceleași individualități care au trăit, să spunem, la sfârșitul secolului al 19-lea și la începutul secolului 20 trăiseră în epoci anterioare, că ele și-au asimilat în aceste epoci anterioare ceea ce se întâmpla în mediul lor înconjurător, ceea ce putea fi trăit împreună cu oamenii din anturajul lor; iar când au trecut prin poarta morții au dus toate acestea până în lumea spirituală în care trăim între moarte și o nouă naștere, le-au luat cu ele coborând spre o nouă viață pământească și ele înseși sunt apoi purtătoarele a ceea ce a fost transportat dintr-o epocă în alta a evoluției omenirii.
Individualitățile umane transportă în fiecare epocă trecutul în viitor. Aceasta este o realitate care ne poate umple deja inima de o anumită dăruire religioasă, când o luăm pe deplin în serios. Iar altă realitate este faptul că noi toți, care ne aflăm aici, nu avem nevoie decât să ne îndreptăm privirea asupra noastră înșine pentru a ne putea spune: Noi înșine am trăit de nenumărate ori pe Pământ, iar ceea ce suntem astăzi este rezultatul vieților noastre pământești anterioare. Astfel, când cuprindem cu privirea întreaga istorie și ne îndreptăm apoi privirea asupra propriei noastre experiențe, atunci realitatea vieților pământești succesive poate trezi cu adevărat în suflet o relație religioasă profundă întemeiată pe cunoaștere. Ceva de acest fel trebuie să fi simțit Lessing când spunea: Trebuie oare ca acest adevăr despre viețile pământești succesive să fie o nebunie fiindcă oamenii l-au descoperit în acel trecut străvechi când sufletele lor nu erau încă deformate prin educație, prin învățământul care le-a fost aplicat? – Lessing încheie atunci prin fraza monumentală care exprimă ceea ce i-a apărut când a devenit conștient de aceste două realități, așa cum vi le-am menționat: „Eternitatea întreagă nu este oare a mea?!”
Firul evoluției spirituale care ar fi putut fi introdus atunci în evoluția spirituală germană, pornind de la «Educația neamului omenesc» de Lessing, nu a fost continuat; el a fost întrerupt. Iar secolul al 19-lea ar fi considerat, fără îndoială, toarcerea pe mai departe a acestui fir drept ceva nu prea rațional.
Dar, dragii mei prieteni, când, acum mai bine de două decenii, noi am întreprins [Nota 25] la Berlin, în sânul Societății Teosofice, munca antroposofică, atunci când a avut loc prima întrunire pentru întemeierea a ceea ce se numea pe atunci Secția Germană a Societății Teosofice, în program a fost anunțată de mine, drept una din primele conferințe care urmau să fie prezentate, conferința care avea titlul: «Exerciții practice cu privire la karmă». Pe atunci era vorba de a introduce ideea karmei imediat în Mișcarea antroposofică cu un asemenea elan, încât ea ar fi putut deveni, într-un fel, unul din marile motive conducătoare pornind de la care s-ar fi dezvoltat Mișcarea antroposofică. Dar când le-am spus unor oameni, celebrităților din acea vreme, provenite din vechea Societate Teosofică, despre ce era vorba, ce înțelegeam eu propriu-zis prin acest titlu, am fost împiedicat din toate părțile să țin conferința. Mi s-a explicat că așa ceva nu este deloc posibil. Și, într-adevăr – nu vreau să spun prin aceasta că acești oameni aveau dreptate –, dar, în general, nu venise încă vremea de a expune într-un cerc relativ extins, și în mod aprofundat, adevărurile esoterice. Și dacă începem să vorbim nu în abstracțiuni generale, ci în mod concret, despre evoluția prin karmă și despre importanța ei pentru viața istorică a omenirii, atunci nu putem realiza acest lucru fără a pătrunde adânc în realitatea esoterică, fără a face apel cu adevărat la niște reprezentări esoterice concrete. De aceea, într-o anumită privință, tot ceea ce a fost dezvoltat ca antroposofie în sânul Societății Antroposofice a fost o pregătire necesară, căci pe atunci în sânul acestei Societăți nu exista încă maturitatea de care era nevoie.
Dar trebuia să ajungem odată la momentul în care să putem începe să vorbim sub aspectul esoteric concret despre adevărurile karmice și despre legătura lor cu evoluția istorică a omenirii. Dacă astăzi am vrea să mai așteptăm, ar fi o omisiune în sânul Mișcării antroposofice. De aceea și intențiile Congresului de Crăciun de la Goetheanum erau ca de acum înainte să nu se mai țină secret ceea ce poate fi studiat printr-o adevărată cercetare spirituală și referitor la aspectele mai intime ale devenirii istorice a omenirii. Și, pe viitor, în sânul Mișcării antroposofice ne vom îndrepta auzul în această direcție, spre ceea ce vor spiritele, și nu spre ceea ce consideră oamenii, dintr-o anumită prudență temătoare, drept prematur sau inoportun. Tocmai în această privință Congresul de Crăciun de la Goetheanum constituie ceva care are importanță, ca să spunem așa, pentru Societatea Antroposofică, nu numai din punct de vedere calitativ, ci constituie și ceva care, prin intensificarea activității antroposofice, trebuie să fie un început. Din acest punct de vedere, care trebuie să devină punctul de vedere al Mișcării antroposofice, aș vrea să vă expun considerațiile antroposofice de astăzi.
Dragii mei prieteni, privirea noastră se îndreaptă asupra a ceea ce se întâmplă în mare în istorie. Percepem cum, într-un domeniu sau altul, anumite personalității dau tonul. Trebuie să percepem cum o personalitate care își are locul ei în istorie și care a inaugurat într-un trecut imediat, nu prea îndepărtat, un impuls sub a cărui influență trăim noi astăzi, poate fi înțeleasă – și cum numai prin aceasta poate fi înțeleasă și istoria – numai dacă cercetarea antroposofică pătrunde cu privirea în viețile pământești anterioare ale acestei personalități istorice. De aici mai rezultă și altceva. Rezultă că, privind personalitățile asupra cărora ne îndreaptă atenția istoria, vom percepe niște procese ale destinului uman care trece prin diferitele vieți pământești succesive, iar cu lumina care vine să lumineze în acest fel karma noi ne putem lumina și propriul destin. Și acest lucru este extraordinar de important. Căci considerațiile karmice nu e voie să fie întreprinse din gustul pentru senzațional, ci numai pentru a lumina mai profund raporturile dintre oameni și experiențele trăite de sufletele umane individuale. Vedem, de exemplu, cum se impune, în special în ultimele două treimi ale secolului al 19-lea, dispoziția lăuntrică generală, bine definită, colorată de materialism, vedem cum această dispoziție sufletească se continuă, într-un anumit fel, în secolul 20 și cum, în cele din urmă, această dispoziție sufletească este aceea care a produs tot ceea ce este astăzi haotic și tulburător în cultura și civilizația omenirii. Și vedem cum, după ce s-a scurs prima treime a secolului al 19-lea, ceea ce a intervenit în special în sânul vieții spirituale germane se deosebește în mod radical de ceea ce era mai înainte tonul fundamental, caracterul fundamental al acestei vieți spirituale, astfel încât ne întrebăm de unde provine această schimbare. Vedem apărând în ultimele două treimi ale secolului al 19-lea niște personalități ale căror individualități trebuie să ne intereseze, și simțim nevoia să urmărim aceste individualități întorcându-ne în urmă la viețile lor pământești anterioare.
Privirea celui care este în stare să întreprindă asemenea cercetări nu este condusă de fapt, la început, din cauza caracterului general al epocii noastre, spre niște vieți anterioare creștine ale acestor personalități, ci spre niște vieți anterioare necreștine. Suntem astfel conduși, și aceasta concordă de asemenea, cu aproximație, cu ceea ce putem indica referitor la intervalul de timp dintre viețile pământești succesive, așadar, suntem conduși în trecut până la o mișcare spirituală foarte amplă, care a apărut cu o jumătate de mileniu după întemeierea creștinismului, suntem conduși în trecut până la mahomedanism, la arabism. Creștinismul s-a răspândit mai întâi pornind din Asia, cuprinzând puțin, aș putea spune, civilizația nord-africană, ajungând apoi în Europa Occidentală prin Spania, s-a răspândit apoi în Europa de Est, în Europa Centrală, dar această expansiune a fost oarecum îngrădită de arabism, care, purtând în el impulsul mahomedanismului, a înaintat, pe de o parte, prin Asia Mică și, pe de altă parte, a traversat Africa spre Italia, spre Spania. Dumneavoastră puteți vedea din istoria exterioară ciocnirea dintre civilizația europeană și arabism în cursul diferitelor războaie care au avut loc între europeni și arabism. Și aici este cazul să întrebăm: Ei bine, care este oare realitatea reală, concretă, care stă la baza evoluției sufletului uman?
Să studiem o dată cu adevărat asemenea realități concrete. Noi vedem, de exemplu, cum în aceeași epocă în care, în condiții de civilizație foarte primitive, am putea spune, Carol cel Mare era în Europa Occidentală în fruntea evenimentelor, vedem dezvoltându-se dincolo, în Asia, într-un mod strălucit, curtea lui Harun al Rashid. Și la curtea lui Harun al Rashid sunt reunite în realitate cele mai mari spirite ale epocii, acele spirite grandioase care își asimilaseră în sufletul lor tot ceea ce a putut produce înțelepciunea orientală, dar care au unit cu înțelepciunea orientală și ceea ce ajunsese până acolo din elenism. Harun al Rashid cultiva la curtea sa o viață spirituală care cuprindea arhitectura, astronomia, în sensul epocii, o geografie vie, așa cum era concepută pe atunci, matematicile, poezia, chimia, medicina, și pentru toate aceste ramuri îi adunase propriu-zis la curtea sa pe cei mai eminenți reprezentanți ai timpului său. El era pentru acești reprezentanți un protector energic, o personalitate care oferise un teren sigur pentru edificarea unui centru cultural absolut demn de admirație, aș putea spune, care a existat în secolele 8 și 9. Și mai vedem, de exemplu, când examinăm această curte a lui Harun al Rashid, cum la această curte a lui Harun al Rashid a trăit o personalitate remarcabilă, despre care nu putem avea sentimentul că în timpul acestei vieți pământești petrecute la curtea lui Harun al Rashid ar fi fost un inițiat. Dar inițiații știau, referitor la această personalitate, că această personalitate care a trăit la curtea lui Harun al Rashid fusese printre oameni, într-o viață pământească anterioară, unul dintre cei mai înalți inițiați. Astfel, la curtea lui Harun al Rashid a trăit, într-o viață pământească ulterioară în care, sub aspect exterior, nu părea deloc a fi un inițiat, un om care într-o viață anterioară fusese un inițiat. Ceilalți cunoșteau cel puțin ceea ce era viața inițiatică din Antichitate. Personalitatea despre care este vorba era, am spune noi astăzi, folosind un cuvânt depreciat, un grandios „organizator” al întregii vieți științifice și artistice de la curtea lui Harun al Rashid.
Noi știm că arabismulul, sub impulsul dat de mahomedanism, s-a răspândit din punct de vedere exterior în Africa, apoi în Europa de Sud și, trecând prin Spania, în Europa. Cunoaștem războaiele, conflictele culturale exterioare care au avut loc. Dar întreaga expansiune este oprită la un moment dat. Se vorbește de obicei, ce-i drept, de bătălia dată de Carol Martell [Nota 26] lângă Tours și Poitiers ca și cum prin aceasta arabismulul ar fi fost alungat din Europa. Dar în arabism exista o teribilă putere de expansiune spirituală. Și faptul ciudat este că, pe când arabismul ca putere politică, militară, fusese, ca să spunem așa, alungat din Europa, sufletele celor care acționaseră în sânul arabismului ca personalități dominante s-au preocupat intens, în lumea spirituală, după ce au trecut prin poarta morții, de forma pe care ar putea-o da în continuare influenței arabismului în Europa. În ceea ce trăiește în lumea spirituală, dragii mei prieteni, nu este vorba de forma exterioară pe care o au lucrurile. Aspectul exterior poate fi puțin asemănător în ceea ce apare în două încarnări succesive ale unei individualități. Ceea ce contează mult mai mult este aspectul cel mai lăuntric al ființei. Acest lucru e înțeles foarte greu în epoca noastră. Căci în epoca noastră, în care se pot face cuiva reproșuri că nu-și menține atitudinea față de Haeckel, în sensul că dacă l-a apreciat o dată, dacă o dată nu a scris despre Haeckel condamnându-l [Nota 27], nu i-ar fi îngăduit să-și schimbe ulterior opinia într-un mod care sufletelor limitate le pare contrar celor spuse mai înainte, atunci când se manifestă această formă de neînțelegere, atunci cu atât mai puțin va fi înțeles faptul că niște individualități umane se pot comporta în mod diferit în vieți pământești succesive și pot fi animate, totuși, de aceleași impulsuri lăuntrice. De aceea, aceste mari suflete încarnate în arabism au evoluat între moarte și o nouă naștere în așa fel încât au rămas legate de impulsul care mersese de la est la vest, ele au rămas, în lumea spirituală, legate de acțiunile lor. În lumea exterioară, civilizația continuă, cum se spune, să evolueze. Apar cu totul alte forme decât cele ale arabismului. Dar sufletele care fuseseră mari în sânul arabismului au apărut din nou și, fără ca ele să fi adus formele exterioare ale arabismului, ele au readus arabismul într-o epocă mult mai târzie sub forma impulsurilor lor lăuntrice. Ele au apărut ca purtători ai civilizației, într-o epocă mult mai târzie, în limbaj, în obișnuințele de gândire și de simțire, în impulsurile de voință ale unei asemenea epoci ulterioare. Dar în sufletele lor arabismul continua să acționeze. Și vedem că tocmai acel curent spiritual care a devenit predominant în ultimele două treimi ale secolului al 19-lea era profund influențat de asemenea spirite care proveneau din sânul arabismului.
Să urmărim astfel, cu privirea, sufletul lui Harun al Rashid. La sfârșitul vieții sale ca Harun al Rashid, el a trecut prin poarta morții, unde a continuat să evolueze între moarte și o nouă naștere. El a apărut din nou în epoca modernă, în cadrul unor forme de civilizație absolut noi. Căci această individualitate a lui Harun al Rashid este aceeași individualitate care a apărut în sânul vieții spirituale occidentale engleze în persoana lordului Baco de Verulam. Și noi considerăm această amplă formă de manifestare spirituală a lordului Baco de Verulam drept reînvierea a ceea ce a cultivat Harun al Rashid sub o formă orientală în secolele 8 și 9. Și știm că Baco de Verulam a exercitat asupra vieții spirituale europene influența cea mai profundă, cea mai intensă, până în zilele noastre. De fapt, pornind de la Lordul Bacon, oamenii gândesc, cu privire la cercetarea științifică, la modul de gândire științific, așa cum gândea el. Acest lucru, desigur, nu este exact întotdeauna în toate detaliile, dar așa este în mare, ca trăsătură generală a epocii. Dacă vedem caracterul strălucitor, manifestându-se într-un anumit sens înspre exterior, al lui Harun al Rashid, dacă vedem, după ce am aflat prin cercetare interioară că în persoana Lordului Baco de Verulam a reapărut Harun al Rashid, dacă privim desfășurarea exterioară a vieții lui Baco de Verulam, vom constata, ce-i drept, nu în formele exterioare, ci în sensul lăuntric al acestor două vieți, elementul absolut similar concordant.
Am mai vorbit despre o personalitate care a trăit la curtea lui Harun al Rashid și care, într-o viață pământească trecută, anterioară acestei existențe la curtea lui Harun al Rashid, fusese un inițiat. Trebuie să menționez în paranteză, dragii mei prieteni, că poate fi absolut posibil ca un inițiat din trecut să reapară într-o viață ulterioară fără să pară, din punct de vedere exterior, un inițiat. Atunci nu ar trebui să vă întrebați, dragii mei prieteni, când eu relatez în repetate rânduri că a existat un număr destul de mare de vechi inițiați, de învățători și de preoți în Misterii: Unde sunt ei? De ce nu trăiesc printre noi în prezent? Ei bine, vedeți dumneavoastră, dragii mei prieteni, o individualitate a cărei ființă spiritual-sufletească a fost odinioară foarte luminoasă nu se poate manifesta, într-o viață pământească ulterioară, decât prin intermediul trupului pe care această viață i-l poate pune la dispoziție într-o epocă mai târzie, și în funcție de educația care i-a fost dată. Dar educația omului, deja de multă vreme, este de-așa natură încât în modul în care se poate manifesta astăzi un om nu poate să transpară ceea ce a trăit odinioară în aceste suflete care au fost inițiate. Ele trebuie să accepte cu totul alte forme de viață, și cel care poate să observe în profunzime viața umană poate vedea cum niște oameni în a căror viață pământească de mai târziu nu se vede inițiatul, au trăit totuși o asemenea viață de inițiat.
Unul din exemplele cele mai strălucite în acest sens este cel al eroului libertății Garibaldi [Nota 28]. Viața lui Garibaldi a fost o viață extraordinară, e suficient să-i urmărim cu privirea impetuozitatea, pentru a vedea că această personalitate se înalță cu mult deasupra condițiilor nemijlocite ale vieții pământești. Garibaldi a devenit, din vechiul inițiat care fusese într-o viață pământească anterioară, un vizionar în domeniul politic, căci în acest fel trebuie să-l caracterizăm. El a fost un inițiat care într-o viață pământească anterioară își asimilase niște impulsuri de voință pe care le aduce la realizare în viața sa ca Garibaldi, așa cum era posibil în epoca sa pentru un om născut în 1807. Dar trebuie să privim mai îndeaproape particularitățile vieții sale pământești. Punctul de plecare a fost mai întâi pentru mine faptul că am văzut că Garibaldi își urma în secolul al 19-lea calea destinului său împreună cu alți trei oameni, și că relația cu ei, viața împreună cu ei, modul aparte în care colabora cu ei, nu era propriu-zis deloc de înțeles. Prin mentalitatea sa profundă, Garibaldi era un republican autentic și, cu toate acestea, el a respins tot ceea ce ar fi putut întemeia unitatea Italiei sub drapel republican. El a insistat, în ciuda acestui spirit autentic republican, să fie instaurat regatul, și anume sub Victor Emmanuel [Nota 29]. Și atunci, dacă abordăm prin cercetare ocultă această enigmă: cum a putut face Garibaldi din acest Victor Emmanuel un rege al Italiei – căci el este cel care l-a făcut rege al Italiei –, atunci privirea se îndreaptă, de asemenea, asupra altor două personalități, asupra lui Cavour și asupra lui Mazzini [Nota 30]. Ciudat: Garibaldi s-a născut în 1807, ceilalți la puțini ani distanță. Garibaldi s-a născut la Nisa, Mazzini, se știe, la Genova, Cavour, la Turin, Victor Emmanuel, nu departe de acolo. Ei s-au născut toți, ca să spunem așa, în limitele unui spațiu restrâns de pământ.
Când se întreprind cercetări cu privire la karmă e nevoie peste tot de ceva concret, aș putea spune, de la care să pornim. Pornind de la inteligența cuiva, sau de la formația sa științifică, nu putem face mare lucru. Dacă un om a scris în viața sa treizeci de romane, nu putem porni de la aceste treizeci de romane pentru a explora viețile sale pământești anterioare. Un lucru mult mai important pentru cercetarea vieții precedente este, de exemplu, dacă cineva șchiopătează sau clipește din ochi. Tocmai micile detalii, în aparență, ale vieții, îl conduc pe cercetătorul ocult pe căile necesare pentru a face lumină asupra unor vieți pământești anterioare, pornind de la o anumită existență pământească. Ceea ce a fost determinant pentru cercetarea ocultă în acest domeniu a fost sesizarea felului în care s-a integrat Garibaldi în viață în secolul al 19-lea, împreună cu ceilalți trei. Încă un lucru a fost determinant, dragii mei prieteni, în această direcție. Observat în mod exterior, Garibaldi apare ca un realist, ca om care stă solid pe picioarele sale, care acționează numai în funcție de practica vieții, și așa mai departe. Dar, printre aceste evenimente, anumite faze ale vieții sale, cu un caracter mai intim, arată foarte clar că în realitate el depășește cu mult nivelul a ceea ce poate fi trăit pe Pământ. Putem indica în acest sens cum, tânăr fiind, și în condiții de navigație periculoase pe atunci, el călătorește cu un vas pe Adriatica, este capturat în mai multe rânduri, dar își recapătă întotdeauna libertatea, pe căile cele mai aventuroase. Putem apoi menționa că nu i se întâmplă oricui ceea ce i s-a întâmplat lui, și anume, într-o zi, el își vede numele tipărit într-un ziar și citește anunțul condamnării sale la moarte. El își citește pentru prima dată numele în ziar o dată cu această condamnare la moarte. Această condamnare la moarte era legată de participarea sa la un complot. Dar această condamnare la moarte nu a fost executată, căci niciodată nu a fost spânzurat cineva care nu a fost arestat, iar Garibaldi nu a fost arestat. El a fugit în America și a dus acolo o viață plină de aventuri, dar manifestând întotdeauna o mare intensitate interioară și forță.
Cât de puțin era adaptat Garibaldi la condițiile vieții pământești obișnuite ni-l arată, de exemplu, felul în care el a încheiat prima sa căsătorie, căsătorie care a fost, timp de decenii, extraordinar de fericită. Dar cum a făcut cunoștință cu doamna cu care s-a căsătorit? Pe o cale ciudată. El se afla pe vas, destul de departe de țărm; îndreptându-și luneta spre țărm, prin lunetă el a zărit o doamnă – și el s-a îndrăgostit imediat de această doamnă, privind-o prin lunetă. Ei bine, nu se întâmplă în fiecare zi ca oamenii să se îndrăgostească privind printr-o lunetă, pentru aceasta trebuie să depășească serios nivelul relațiilor pământești obișnuite. Și ce se întâmplă? El se îndreaptă imediat spre țărm, întâlnește pe uscat un om căruia îi este atât de simpatic, încât acest om îl invită la el. Garibaldi participă la masa de prânz la omul respectiv: acesta este tatăl doamnei pe care o zărise prin lunetă! Există un mic obstacol: El vorbește numai italiana, ea numai portugheza. El nu-i cunoaște limba, dar îi dă de înțeles că ei trebuie să se unească pe viață și, deși ea nu știe italiana, ci numai portugheza, îl înțelege. Și această căsătorie devine una dintre cele mai fericite, dar și cele mai interesante căsătorii. Ea a participat la tot ce a trăit el în America, și e suficient să menționez că odată s-a răspândit vestea că Garibaldi a căzut pe câmpul de bătălie în cursul luptelor pentru libertate. Doamna Garibaldi s-a dus să-l caute, parcurgând toate câmpurile de bătălie, așa cum se povestește despre multe figuri de femei legendare. Ea a ridicat fiecare cadavru pentru a-i vedea fața, până când a aflat, în peregrinările ei, că Garibaldi încă trăiește. Dar în acest timp ea și-a adus pe lume primul copil, care ar fi murit de frig dacă ea, continuându-și peregrinările, nu și l-ar fi legat de gât cu o eșarfă, încălzindu-l la pieptul ei. Toate acestea ies din cadrul vieții burgheze obișnuite și această unire nici nu era burgheză în sensul obișnuit al cuvântului. Când, mai târziu, doamna Garibaldi a murit, la câtva timp după aceea Garibaldi s-a căsătorit cu o altă femeie, și de data aceasta absolut în cadrul vieții burgheze obișnuite, așa cum au loc în viață asemenea lucruri. Dar, vedeți, ei bine, această căsătorie, care nu fusese făcută prin intermediul unei lunete, nu a durat decât o singură zi. Putem relata asemenea trăsături, și altele asemănătoare, ale vieții lui Garibaldi, care ne arată că într-adevăr trăia în această existență ceva foarte ciudat.
Mi s-a arătat că această personalitate, într-o viață trecută, dar în epoca precreștină, fusese un inițiat irlandez, care venise din Irlanda în Alsacia însărcinat cu o misiune, și fusese acolo învățător într-un centru de Misterii și avusese ca discipoli acele individualități care mai târziu au venit pe lume în același timp cu el și pe același petec de pământ. Dar, în diferite Misterii inițiatice, exista o lege conform căreia anumiți discipoli trebuiau să fie legați de învățătorul lor în așa fel încât acesta nu avea voie să-i abandoneze când se întâlneau din nou, în condiții precis determinate, într-o viață ulterioară. Așa stăteau lucrurile înainte de toate cu individualitatea lui Victor Emmanuel, pe care Garibaldi trebuia să-l simtă ca fiind legat de el, pentru că într-o viață anterioară de inițiat această individualitate fusese discipolul său. Teoriile nu mai au aici nici o valoare. Într-o viață ulterioară nu este vorba să întreprindem în mod exterior ceva, ci să ascultăm, chiar dacă în mod inconștient, de acea lege interioară care îi unește pe oameni în funcție de niște impulsuri care apar în viața interioară a evoluției istorice.
Putem vedea tocmai în întreaga desfășurarea a acestei vieți cum, la un inițiat din trecut, deoarece corporalitatea umană prezentă într-un anumit secol, educația din acel timp, nu-i dau posibilitatea de a se manifesta ca inițiat, reapare ceea ce și-a asimilat într-o viață pământească anterioară și cum o asemenea personalitate nu se manifestă în exterior, în aparență, ca un inițiat. La fel a fost și cu acea personalitate care a trăit la curtea lui Harun al Rashid și care, după ce a trecut prin poarta morții, a trebuit să ia un alt drum decât Harun al Rashid însuși. Această personalitate era din punct de vedere lăuntric profund înrudită, avea o legătură profundă cu tot ce își asimilase ca taine inițiatice din înțelepciunea orientală. Ea nu a putut urma calea lui Harun al Rashid, orientată mai mult spre o existență strălucitoare, și a trebuit să ia un alt drum. Acest alt drum a condus-o să se reîncarneze mai târziu și în așa fel încât cele două individualități s-au reîntâlnit întru câtva în curentele de civilizație inaugurate în Europa sub influența lui Harun al Rashid și a consilierului său. Și sufletul acestui consilier a reapărut ca Amos Comenius, care nici el nu a putut realiza în mod exterior principiul inițiatic, dar care, prin întregul fel în care s-a situat în mod energic în viața pedagogică, în viața educativă a epocii, care a fost și epoca lui Baco de Verulam, ne arată că în lăuntricul lui trăia ceva profund, bogat în semnificații. Și vedem astfel cum Amos Comenius se reîncarnează sub imperiul unei exigențe lăuntrice, după ce a trăit la curtea lui Harun al Rashid; vedem cum Harun al Rashid însuși se reîncarnează; contemplăm aceste personalități și vedem întâlnindu-se în ele două curente de civilizație, de cultură. Dacă studiem această viață spirituală europeană, așa cum s-a dezvoltat ea în special în secolele 16, 17, atunci găsim pretutindeni arabismul în formele moderne. În tot ceea ce a fost influențat de Baco găsim arabism în modul cel mai strălucit. În tot ceea ce Amos Comenius a marcat cu influența sa remarcăm încă profunda interioritate a Orientului.
Ceea ce vă spun aici nu este o construcție abstractă. Căci aceste lucruri nu sunt deloc rodul unor speculații; ele nu pot fi găsite decât atunci când ne unim într-un mod absolut interior cu entitățile spirituale corespunzătoare și când, printr-o cercetare inspirată, căutăm calea care duce de la o viață pământească la altă viață pământească. Astfel, dragii mei prieteni, multe elemente din arabism au fost aduse, în general, în epoca modernă prin reîncarnările sufletelor în cadrul unor vieți pământești succesive.
Vă spuneam că nu este vorba să urmărim ceea ce este considerat de obicei important pentru viața materială, căci din aceasta nu rezultă mare lucru. Vreau să vă dau aici un exemplu în acest sens. Eu am avut un profesor – am vorbit despre el și în autobiografia mea –, care era un excelent profesor de geometrie [Nota 31]. La o anumită vârstă, el a început să mă intereseze profund. Avea ceva special, o unilateralitate genială, și mai avea și alte particularități, și eu nu puteam găsi, pe baza legăturii pe care o avea sufletul său cu geometria, drumul spre încarnarea sa precedentă. Dar acest excelent geometru în domeniul construcției geometrice avea o particularitate exterioară: un picior diform. Dar se dovedește adesea, când facem asemenea cercetări care conduc de la o viață pământească la alta, că în realitate tot ceea ce într-o viață pământească este legat de dezvoltarea picioarelor, într-o altă viață este legat de dezvoltarea capului. Are loc aici o metamorfoză ciudată a puterilor lăuntrice, în funcție de faptul că o dată constituie sistemul membrelor și altă dată constituie sistemul capului.
Am luat ca punct de plecare această afecțiune a piciorului, acest picior diform al profesorului de geometrie. Și știți ce s-a întâmplat în cursul cercetării oculte? Privirea care era îndreptată asupra acestei infirmități m-a pus în contact cu o altă personalitate, care avea și ea un picior diform, și anume cu Lordul Byron [Nota 32]. Atunci am știut că acest lucru are de-a face cu viețile pământești succesive. Și exista ceva în capul celor doi oameni, într-o viață pământească anterioară, ceva care i-a condus să se consacre unei activități comune, deși în ultima lor încarnare, din punctul de vedere al activității lor pământești, ei nu au fost contemporani, ci aproape contemporani. Menționez în mod expres că nu mă opresc aici la încarnările feminine, fiindcă în epocile trecute în istorie a acționat mai ales existența masculină. Existența feminină nu începe să acționeze decât acum. În viitor va fi deosebit de interesant să ținem seama tocmai de încarnările feminine. Dar, în cazul multor personalități istorice, situația este de-așa natură încât, în privința multor lucruri, se lasă la o parte încarnările feminine intermediare. Nu trebuie să deduceți de aici că nu ar fi existat încarnări feminine intermediare; dar eu iau în considerare acele puncte de vedere care ne trimit în urmă mai întâi la viețile pământești anterioare masculine. Prin intermediul acestor două personalități care îmi apăruseră împreună, am fost condus în trecut într-o epocă în timpul căreia, în secolul al 10-lea, ori în secolul al 11-lea al erei creștine – nu mi-a fost posibil să stabilesc în mod exact –, ele trăiseră în estul Europei, în regiunile care fac parte astăzi din Rusia. Ei erau pe atunci camarazi. Și, pe vremea aceea, unele personalități au aflat de legenda care povestea despre peregrinările palladiumului [Nota 33] prin lume. Dumneavoastră cunoașteți poate ce este acest palladium, este un tezaur despre care se spunea că multe lucruri ar putea depinde de el în civilizația umană: că acest palladium s-a aflat mai întâi la Troia, pe urmă la Roma, că apoi Constantin cel Mare l-a transportat cu mare pompă la Constantinopol, a pus să se înalțe deasupra lui, pentru glorificarea sa proprie, o coloană, în vârful căreia a fost plasată chiar o statuie a lui Apollo. El a pus să se fixeze pe statuia de pe coloană o coroană din stele, în interiorul căreia se găseau bucăți de lemn provenind de la crucea lui Christos. Într-un cuvânt: totul pentru propria sa glorie. Legenda spunea că acest palladium va fi transportat cândva în nord și că atunci civilizația care își avea centrul său la Constantinopol va fi transferată spre nord. Cei doi oameni au auzit aceste lucruri. Cuprinși de entuziasm, ei au vrut să pună mâna pe palladiumul de la Constantinopol. Și nu au reușit. Dar au întreprins multe lucruri pentru a aduce acest tezaur în nord. Vedem acum, și în mod deosebit la primul dintre ei, cel care s-a reîncarnat apoi în Occident, cum entuziasmul pentru libertate care îl însuflețea pe Byron în secolul al 19-lea este o consecință karmică a dorinței arzătoare pe care o purtase în sine odinioară, aceea de a cuceri palladiumul. Dumneavoastră ați putea urmări această configurație spirituală deosebită în tot ceea ce tocmai profesorul meu de geometrie făcea să se reveleze într-un mod intim: un simț al libertății în domeniul științei – pentru acela care era în stare să îl simtă pe acest om.
Astfel, drumurile pornesc de la niște aspecte aparent secundare, piciorul diform, pe urmele cărora se poate merge pentru a ajunge în acest fel la viețile pământești anterioare ale personalităților respective. În general, când vrem să vorbim despre karma istorică, trebuie să avem un simț pentru configurațiile lăuntrice ale vieții.
Aș vrea să mai menționez încă un exemplu. În regiunea pe care am numi-o astăzi nord-estul Franței locuia în secolele 8, 9 o personalitate care era, în spiritul acelei epoci, un fel de proprietar bogat. Dar acesta era un aventurier care făcea în regiunile învecinate incursiuni războinice. Oricât de puțin am crede astăzi așa ceva, în acea epocă se întâmplau asemenea lucruri; el și-a părăsit casa și bunurile și a început să facă incursiuni războinice, cu mai mult sau puțin noroc, în ținuturile învecinate. Într-o zi, s-a întors acasă și a văzut că un altul intrase în posesia averii sale; un altul se instalase ca proprietar, care își cucerise atâta putere asupra oamenilor și asupra armelor, încât l-a putut ține pe fostul proprietar la distanță. Și cum acesta nu se putea ține departe, el a devenit iobagul acestui nou proprietar sau, mai exact, ceea ce s-a numit mai târziu un iobag. Între acești doi oameni s-a format o relație ciudată. Fostul proprietar a trebuit să accepte o inversare totală a pozițiilor. Bunurile pe care le avusese mai înainte se aflau în mâinile altuia, și el era acum în situația în care fusese celălalt odinioară. Fostul proprietar începe să țină în pădurile învecinate, cu tovarășii săi, tot felul de întâlniri nocturne, întruniri, am spune noi astăzi, manifestând o adâncă ură lăuntrică împotriva răpitorului bunurilor sale și împotriva împrejurărilor care făceau posibil așa ceva. Este interesant de văzut ce s-a spus atunci sub imperiul acestui sentiment de ură umană profundă.
Eu am reușit să urmăresc în continuare calea acestor doi oameni, care au trecut prin poarta morții în secolul al 9-lea și au reapărut în secolul al 19-lea. Unul, cel care fusese mai întâi proprietarul și căruia îi fuseseră răpite bunurile, a devenit Karl Marx [Nota 34], întemeietorul socialismului în secolul al 19-lea. Oricât de diferite ar fi împrejurările exterioare, nu ajungem la nimic prin speculații, și așa mai departe. Dar, dacă urmărim anumite fire subterane, regăsim în acest proprietar de bunuri jefuit din secolul al 9-lea sufletul lui Karl Marx din secolul al 19 lea. Cel care l-a alungat și care i-a făcut atâta rău, a devenit prietenul său Friedrich Engels [Nota 35]. Nu este vorba aici de lucruri senzaționale, este vorba să înțelegem viața și istoria pe baza corelațiilor dintre viețile pământești.
Asemenea lucruri trebuie să fie privite și pe calea simțirii cu cea mai mare seriozitate, nu cu ambiții și sete de senzațional. Prin aceste exemple am făcut o incursiune în viața spirituală a Europei, dar în această viață a Europei s-a infiltrat și ceea ce provenea din arabism. Găsim mult arabism, sub forme absolut diferite, în timpurile moderne.
Unul dintre predecesorii lui Harun al Rashid, unul dintre primii succesori ai profetului Mahomed, a fost Muawija [Nota 36], care a trăit în secolul al 7-lea al erei creștine. O personalitate ciudată, având o sete arzătoare de a cuceri Occidentul, dar care nu a realizat decât puține lucruri, care simțea o sete lăuntrică după Occident, dar nu și-a putut-o satisface, și a simțit această tendință și după ce a trecut prin poarta morții. În această personalitate totul era elan spre Occident, realizarea arabismului – până ce, după viața dintre moarte și o nouă naștere, i-a reușit acest elan spre Occident. Această individualitate, unul dintre primii succesori ai Profetului, a reapărut, la rândul său, ca personalitate dominantă în condițiile secolului 20. În epoca în care nu se vorbea încă sub influența Congresului [de Crăciun] de la Goetheanum, eu am menționat anumite lucruri care se întemeiau pe ceea ce se putea spune despre viețile pământești succesive ale unei anumite personalități. Ceea ce am spus atunci nu a prea fost înțeles. Căci, în cele din urmă, puterea de convingere cu care au fost spuse aceste lucruri consta tocmai în observarea raporturilor karmice existente de-a lungul mai multor vieți pământești. Căci Muawija a reapărut în timpul nostru și, ca Woodrow Wilson [Nota 37], el a imprimat formelor exterioare ale civilizației amprenta extremă a arabismului abstract. Și noi vedem apărând în Woodrow Wilson o individualitate care, într-o formă foarte pronunțată, și în special în celebrele Paisprezece Puncte [Nota 38], a manifestat din plin în epoca noastră arabismul. Putem studia cel mai bine nefericirea pe care Woodrow Wilson a adus-o epocii noastre când vom observa, până și în expresiile folosite în aceste Paisprezece Puncte, anumite formulări din Coran. Atunci veți înțelege multe lucruri, atunci veți vedea ce lucruri ciudate descoperiți după ce aflați ce corelație există în acest caz.
Astăzi, dragii mei prieteni, studiul istoriei nu poate oferi omului satisfacție decât dacă ia în serios manifestările concrete ale vieților pământești succesive, studiul karmei și al corelațiilor lăuntrice din cadrul vieților pământești individuale ale oamenilor. După ce, timp de două decenii, Societatea Antroposofică a fost pregătită pentru ceea ce s a întâmplat sub influența Congresului de Crăciun, astăzi îmi este îngăduit să explic tot mai clar ceea ce pe vremuri, în 1902, cu ocazia întemeierii Secției Germane a Societății Teosofice [Nota 39], fusese anunțat sub titlul «Exerciții practice cu privire la karmă». Aceste exerciții practice cu privire la karmă trebuie să constituie o parte a vieții noastre antroposofice, dar nu sub o formă senzațională, ci în așa fel încât ele să devină temelia pentru niște impulsuri cu adevărat puternice, care trebuie să trăiască în sânul Societății Antroposofice. Considerați, de asemenea, ceea ce a trebuit să fie spus acum în acest fel ca o consecință a faptului că prin Mișcarea antroposofică, integrată acum în Societatea Antroposofică, trebuie să se reverse o realitate esoterică. Dar să fim, de asemenea, edificați asupra profundei seriozități cu care trebuie să fie considerate asemenea lucruri. Dacă ele sunt considerate cu această seriozitate, noi continuăm ceea ce a început să urzească atunci când Lessing, la sfârșitul lucrării sale «Educarea neamului omenesc», a atras atenția asupra vieților pământești succesive. Căci omul trebuie să afle dintr-un studiu intim, profund, al omului, al destinului omului, că acest lucru este absolut adevărat: Cu ajutorul științei spirituale ne cufundăm privirea în adevărata entitate a omului, în ceea ce, în orice clipă, atunci când el se cunoaște pe sine însuși, poate rosti: „Eternitatea nu este oare a mea?!” Dar trebuie să recunoaștem cum este structurată această eternitate în realitățile concrete, în cumpănirile karmei, în corelațiile stabilite de destin în cursul vieții umane, al vieții istorice.
